Categorie: Analiză

UN SUFLET, DOUĂ INIMI

Titlul este o parafrază după UN SUFLET, DOUĂ IMNURI a scriitorului şi poetului DARIUS DECEBAL, Legionar al Legiunii străine!

Darius Decebal continuă tradiţia într-o formaţiune militară unde tradiţiile sînt importante, devenind o nouă şi singură religie: cea a legionarilor. Darius Decebal este scriitor şi poet, la fel cum este luptător, gata să se jerfească pentru Franţa cu ONOARE ŞI FIDELITATE. Cartea sa, UN SUFLET, DOUĂ IMNURI este relevantă pentru legionarul care trăieşte între două lumi. “Dedic aceste rânduri militarilor români de pretutindeni care au îndurat, îndură şi vor îndura mereu privaţiunile şi greutăţile serviciului militar din România, închinându-şi viaţa unui nobil ideal, acela de a apăra integritatea şi suveranitatea poporului nostru atât de încercat de-a lungul veacurilor! Şi nu în ultimul rând, vreau să dăruiesc această poveste camarazilor mei de arme legionari: Aurel Oancea, Alin Codrescu, Stan (Ursu), Oprea Florin, Gabriel Constantin Musat, Cornel Haralambie şi tuturor celorlalţi români din Legiunea Străină Franceză care, în ciuda faptului că slujesc sub un alt drapel, apără interesele altei naţiuni, nu au uitat că se trag din neam de daci, de războinici viteji şi cutezători, nu şi-au uitat rădăcinile şi ţara! Şi în al căror piept bate cu putere o inimă mare si neânfricată. O inimă de Lup!”

Critica – Cărtărescu, Liiceanu – nu va scrie niciodată despre Darius Decebal, un scriitor sensibil şi dedicat, ale cărui poveşti de viaţă nu le regăseşti cotidian.

E o onoare să-l parafrazez pe acest camarad în ORDIN-ul DE ZI cu tematică jubiliară: anul acesta se împlinesc 30 de ani de cînd practic meseria asta frumoasă, dată dracului de frumoasă, dar devenită stearpă, neinteresantă şi chiar duşmănoasă, ca o soacră din literatura română!

Tot anul acesta, prietenul şi camaradul meu, Nelu Pau, de la Bărbosu, aniversează 20 de ani de cînd a dat naştere unui brand local: TRANSPROTECTOR!

Ambele aniversări au multe în comun: prietenia noastră, sufletul pe care l-am pus la construcţia edificiilor, pasiunile comune, vîrsta, durerile de şale, imaginaţia. Chiar şi faptul că am trecut prin comunismul, astăzi înfierat cu mînie proletară, dator să clădească “omul nou” ne leagă. Am traversat, împreună şi separat, secolele, am intrat în furtunile transformărilor perpetue, dar am rămas în picioare fără să ne abatem de la calea pe care am ales-o! Am cunoscut oameni şi caractere, personalităţi puternice ale acestor vremi tulburi, sau “maimuţoi” prefăcuţi şi efemeri, am străbătut Balcanii şi preţuim împreună, egal, memoria înaintaşilor, Cnezi şi Căpitani, bărbaţi de stat, spre deosebire de oamenii politici de astăzi, cu privirile aţintite exclusiv la următoarele alegeri.

“Mărşăluieşte sau mori”, este un alt dicton care face legătura între Darius Decebal, Nielu dă la Bărbosu şi autorul acestor rînduri, legaţi într-un singur suflet. Două inimi care au mers înainte, în ciuda greutăţilor. Nu ştiu să scriu cuvinte legate de jubilee. Poate, totuşi, se leagă ceva în versiunea tipărită!

ACCENTUL PE FOS

Generalul Austin S. Miller este noul comandant al misiunii NATO Resolute Support din Afghanistan. Miller este general al forțelor terestre americane, cu patru stele, și a fost comandantul Comandamentului Întrunit al Forțelor pentru Operații Speciale, ceea ce înseamnă că are o experiență vastă în misiuni contra terorismului. Misiunea NATO din Afghanistan, Resolute Support, a înlocuit, în anul 2015, misiunea ISAF. Adică, s-a trecut de la misiunea de luptă la cea de suport şi instruire a forţelor locale. Principalele atribuții ale forțelor NATO sînt de asistență, consultanță și instruire a forțelor de securitate afghane.

Cu toate eforturile Alianței, regiuni întregi, peste o treime din teritoriul afghan, se află sub controlul insurgenților, iar pe termen scurt nu se văd progrese semnificative. Pe siteul acesta găsiţi zilnic informaţii despre operaţiunile în forţă ale insurgenţilor. Însă, odată cu venirea la comandă a generalului Miller, lucrurile s-ar putea schimba, accentul căzînd pe misiunile Forţelor pentru Operaţii Speciale, iar anul 2022, la 20 de ani de prezenţă în Afghanistan, balanţa să încline în favoarea Aliaţilor.

Forţele pentru Operaţii Speciale Române luptă, la propriu, de peste 15 ani în Afghanistan. Mai puţin afişaţi publicului larg, operatorii români din Forţele pentru Operaţii Speciale şi cei din Brigada de Informaţii Militare sînt buni vorbitori de limbă pashtună şi cunoscători experimentaţi ai Coranului. Aceşti militari au misiuni sub acoperire pentru a se infiltra cît mai adînc în grupurile talibane.

Prin definiţie, FOS sînt structuri care planifică şi execută operaţii speciale, folosind tactici, tehnici şi metode de angajare neconvenţionale, pe întregul spectru al acţiunilor militare, în mod independent, sau împreună cu forţele convenţionale, în scopul obţinerii stării finale dorite, la nivelurile strategic, sau operativ, chiar şi atunci când există riscuri politice importante.

Forţele pentru Operaţii Speciale sînt forţe special instruite şi dotate pentru executarea misiunilor specifice de cercetare specială, acţiuni directe şi asistenţă militară în ţară şi în teatrele de operaţii militare, avînd componente din toate categoriile de forţe ale armatei. Brigada 6 operaţii speciale „Mihai Viteazul” reprezintă componenta terestră a Forţelor pentru Operaţii Speciale. Militarii de aici participă la misiuni în Afghanistan începînd cu anul 2006. Activitatea acestora a fost apreciată, la nivel naţional şi internaţional, cu peste 1.100 de medalii, ordine, decoraţii şi certificate de apreciere. Din păcate au fost şi pierderi. Pe timpul misiunilor din Afghanistan au căzut la datorie cinci militari de elită din forţele pentru operaţii speciale, alţi 19 fiind răniţi.

Cu sediul la Târgul-Mureş, Brigada 6 operaţii speciale „Mihai Viteazul“ se compune din Batalionul 610 de Operaţii Speciale „Vulturi“, Batalionul 620 de Operaţii Speciale „Băneasa-Otopeni“, Batalionul 630 de paraşutişti „Smaranda Brăescu“ şi Batalionul 640 Logistic.

În ceea ce priveşte contribuţia României cu structuri de FOS în teatrele de operaţii, Afghanistanul a reprezentat şi reprezintă proba de foc pentru FOS române. Astfel, în aprilie 2006, primul contingent românesc de FOS şi-a început misiunea în Afghanistan, în cadrul operaţiei „ENDURING FREEDOM”, al forţelor de coaliţie conduse de SUA. Începînd cu aprilie 2008, FOS române din Afghanistan desfăşoară operaţii militare în cadrul ISAF, executînd misiuni de luptă în zone considerate din cele mai periculoase. În anii de misiuni în Afghanistan, FOS şi-au demonstrat aptitudinile şi posibilităţile, curajul, coeziunea, spiritul de sacrificiu şi de camaraderie. FOS trebuie să ţină pasul cu evoluţia rapidă a omenirii, iar militarii din aceste trupe care sînt dislocaţi în afara teritoriului naţional au misiunea de a furniza înţelegerea şi cunoaşterea timpurie a ameninţărilor, dar şi a zonelor de oportunitate. Aceasta presupune ca operatorii să înţeleagă complexitatăţile geografice şi culturale ale mediilor austere în care aceştia operează, precum şi provocările unice cu care se confruntă aliaţii şi partenerii noştri.

Formarea Forţelor de Operaţii Speciale moderne din MApN a început în anul 2003 cu selecţia strictă a militarilor. Specialişti din trei ţări aliate, – Statele Unite, Regatul Unit şi Turcia – dar şi din Israel au pus umărul la acest program de selecţie. Batalionul a devenit operaţional la sfîrşitul anului 2005, după ce membrii batalionului au beneficiat de cursuri în străinătate, cum ar fi cursul forţelor speciale ale armatei americane, cursul Force Recon (USMC). Forţele Speciale ale Armatei SUA, dar şi Forţele Speciale din Turcia au trimis, de asemenea, mai mulţi instructori care au lucrat în România în consilierea procesului de formare a militarilor români de elită.

La 25 octombrie 2011, s-a înfiinţat Brigada 6 operatii speciale „Mihai Viteazul”, prin transformarea Regimentului 1 operaţii speciale. Tot la acea dată, a fost înfiinţat Batalionul 640 sprijin logistic „Horea, Cloşca şi Crişan”, iar Batalionul 1 operaţii speciale „Vulturii” a fost redenumit, Batalionul 610 operaţii speciale „Vulturii”, Batalionul 60 paraşutişti „Băneasa-Otopeni” a fost transformat în Batalionul 620 operaţii speciale „Băneasa-Otopeni”, respectiv Batalionul 498 paraşutişti „Smaranda Brăescu”, a fost redenumit Batalionul 630 paraşutişti „Smaranda Brăescu”. Majoritatea operaţiilor speciale necesită sprijinul forţelor convenţionale. Fără o abordare cuprinzătoare, interinstituţională, caracterizată de colaborarea FOS cu toate celelalte servicii, cu partenerii internaţionali, precum şi cu membri ai societăţii civile şi ai industriei, nu poate fi vorba de obţinerea vreunui avantaj competitiv în contextul ”războiului modern”.

Formal, Brigada de Informaţii Militare „Mareşal Alexandru Averescu” s-a înfiinţat la 1 septembrie 2010, prin transformarea batalioanelor HUMINT (Human intelligence), IMINT (Imagery intelligence) şi RE&SIGINT (Signals intelligence). FOS vin să îmbunătăţească capacitatea de proiecţie rapidă a forţei, ca multiplicator al acesteia, în mediile terestru, acvatic, aerian, dar şi printr-o abordare indirectă, în rol de aşa zişi ”diplomaţi războinici”

Actualmente, în Afghanistan, sînt peste 16.000 de militari din țări membre NATO și partenere, cei mai mulți din SUA, aproximativ 8.500. România are desfășurați aproximativ 700 de militari, cei mai mulţi infanterişti, ocupînd locul cinci printre țările contributoare, cu mai mulți militari decît țări mult mai puternice, cum ar fi Marea Britanie sau Turcia.

Nu ar fi exclusă, în viitorul apropiat, o redesanare a strategiei NATO în Afghanistan, iar accentul să cadă pe… FOS!

UN VIITOR SMART?

În spatele huzurului unei elite europene aflate în vacanţă – în timp ce atît de multe lucruri nu sînt în regulă – se află o posibilitate deplorabilă. Există posibilitatea, riscul, şansa, ca în viitorul nu foarte îndepărtat, comunităţile locale să dorească să se organizeze şi să se guverneze după cu totul alte principii, reguli şi politici. Despre re-întoarcerea la oraşul-stat am mai scris! Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava, globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate, din prisma actualei Orînduiri. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii.

Viitorul seamănă cu un micuţ SMART blindat înconjurat de ameninţări totale! România, din nou e pe lîngă subiect!

Politicienii români se comportă ca în filmele cu Al Capone, Centenarul este pasat autorităţilor locale, IAR ÎNTÎIUL CÎRMACI AL ŢĂRII tace ca peştele! Aşa se face că ţara este o anexă amorfă a Uniunii Europene, unde se vîntură bani dar nu se instalează capital şi unde mai stau băştinaşi dar nimeni nu locuieşte. Este echivalentul la nivel de naţiune al unui ghetou urban, cu singura diferenţă că în România nimeni nu este nemulţumit şi nu iese pe străzi! Vrem o guvernare şi avem nevoie de o guvernare, dar poate că ne înşelăm sperînd că guvernarea va fi întotdeauna capabilă să ne protejeze. Şi totuşi este împotriva naturii meseriei de politician ca acesta să promită alegătorilor un viitor mai sărac!

Democraţia depinde de faptul că, punîndu-i pe politicieni în concurenţă unii cu alţii, apar posibilităţi pozitive. Asta în afara României. Pentru că în ţară, cînd istoricii vor analiza în viitor această perioadă, ceea ce va ieşi cel mai mult în evidenţă este absenţa unor eroi politici. Ba mai mult, cartea de istorie va fi plină de trădători şi ticăloşi, care ştiau exact cu ce se confruntă ŢARA, dar au ignorat avertismentele în favoarea propriilor beneficii grase!

Clasa politică a eşuat şi va rămîne în istorie drept una dintre cele mai proaste generaţii de politicieni de după război, cu o lipsă flagrantă de viziune pe termen lung. Posibil ca după reconfigurarea centrelor de putere, redistribuirea capitalurilor şi regîndirea politicii aplicate, ORAŞELE STAT să reprezinte viitorul. Un viitor SMART!

KWI TREBUIE SĂ PLECE

Două precizări trebuie să fac din capul locului:

1) Ce s-a întîmplat vineri, 10 august 2018, la Bucureşti NU a fost Mitingul Diasporei, aşa cum cu obstinaţie unele televiziuni şi radiouri au ţinut să ne precizeze repetat.

2) Nu sînt PSD-ist, PNL-ist, PMP-ist, USR-ist, secur-ist sau un alt fel de ist, în afară de JURNAL-ist!

Protestul diasporei chiar a avut loc! Pe la orele prînzului s-au adunat în faţa Guvernului, 2000, 3000, hai să fi fost 5000 de oameni veniţi din afara ţării. Români pe care, un sistem politic infect, de cea mai joasă speţă, populat cu carierişti, agramaţi, curve şi semidocţi, i-au alungat din ţară repetat, în valuri, timp de 30 de ani! 5000 din 5 milioane nu pare mult, însă confirmă lehamitea şi scîrba profundă pe care Diaspora o nutreşte împotriva clasei politice! Mulţi ar reveni acasă, însă scîrba asta profundă nu îi lasă!

S-au mobilizat pe reţelele de socializare, fără aportul vreunei asociaţii, fundaţii sau sindicat, şi au venit la Bucureşti pentru a demonstra, în primul rînd, că AU CUVÎNT! Au protestat paşnic, fără prea multe lozinci şi pancarte, pentru că oamenii ăştia muncesc din greu, nu se pricep la proteste!

Pe la ora 15, mitingul a fost confiscat, brutal, pe faţă, de grupuri violente care au provocat permanent forţele de ordine, au forţat barajul jandarmeriei şi au vrut să intre în clădirea Guvernului. Mulţi dintre provocatori i-au agresat pe stranieri pentru că nu participau la asalt. Am informaţia de la faţa locului, nu numai Florin Iaru a avut “informatori” în Piaţă! Jandarmii au apărat obiectivul şi, de aici, restul e istorie! Interesantă…

Diaspora, cîtă a fost, a fost copleşită. În special de protestatarii autohtoni, mulţi veniţi din alte judeţe, inclusiv din Caraş-Severin, primarul liberal al Caransebeşului, Felix Borceanu, sau consilierul local din Băile Herculane, Doru Coşei. Marea aceea de oameni au fost autohtoni, nu diasporă!

Grupuri violente s-au aflat dispersate în mulţime făcînd extrem de dificilă intervenţia Jandarmeriei pentru extragerea liderilor, totul culmînînd cu atacul sălbatic împotriva jandarmeriţei, abandonată, inexplicabil, de camarazi! “NIMENI nu rămîne în urmă”, ar trebui să fie motto-ul şi în plutoanele de jandarmi. După acel moment, de o sălbăticie demnă de Fallujah, Prefectul Capitalei a semnat ordinul de dispersare a mainifestaţiei.

Am văzut protestul la televizor. La TVR, în special, care a marcat cea mai bună şi profesionistă transmisie. Fără istericale, fără ifose, fără mesaje subliminale, fără fătuci care mai de care mai cochete. Într-o zonă de război! Jurnaliştii nu au avut echipament adecvat unor astfel de evenimente, nici măcar mască de gaze. Nu-i nimic, se poate învăţa, cursurile costă cît o cutie de trabucuri bune! Dar, nici jandarmii nu au avut măşti de gaze, semn că nu erau pregătiţi pentru barajul de gaze pe care l-au declanşat, la un moment dat.

Foarte multe grupuri extrem de violente în marea de protestatari. Mulţi spuneau că fac parte din galeriile echipelor de fotbal. Dacă e aşa, avem prea mult fotbal! Dar, mă îndoiesc că au fost doar ei! Multe păreau extrem de organizate şi radicalizate! Cîte grupări radicalizate, capabile de lupte de stradă avem în România? SRI ar trebui să ştie şi să dea publicităţii urgent un raport! Dacă nu ştie, Domnul Hellvig ar trebui să plece!

Cine i-a adus pe aceştia? Au venit de bunăvoie? I-a încurajat cineva? A fost şi Clanul Duduienilor? Codrin Ştefănescu ştie ceva? SRI ştie ceva? Dacă nu, Hellvig trebuie să plece! Acum! De cîte clanuri e controlată România? Ştie cineva? Ştie Domnul Hellvig? Sau, e parte din Clan? Oricum ar fi, trebuie să plece!

Cum ar trebui să plece şi KWI! URGENT! KWI acuză jandarmeria că şi-a făcut treaba şi a intervenit împotriva unor insurgenţi! Adică, KWI, preşedinte, depozitarul simbolurilor naţionale, acuză jandarmeria, care poartă pe uniformă simbolurile naţionale, că i-a bătut puţin pe unii care doreau să intre în Guvern, o clădire care afişează simbolurile naţionale! În aceeaşi logică, mîine – poimîine, KWI va acuza ARMATA că i-a împuşcat în exces pe nişte omuleţi verzi cu AK-74, fără însemne, care ar fi dorit să intre la Cotroceni! Acum, are PSD motive temeinice să-l demită pe turistul de la Cotroceni!

Omule, lasă-ne! Mergi în concediu, definitiv! Dar gîndeşte-te, mereu, la fata jandarm zdrobită, mutilată de cei cărora le iei apărarea! Raus!

AVEM NEVOIE DE UN MINISTER PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

Trupuri carbonizate, oameni cu arsuri grave, persoane dispărute, case în flăcări şi maşini arse, păduri cuprinse de foc şi fum pretutindeni. Aşa arată regiunea Attica de lîngă Atena, capitala Greciei, care se confruntă cu cele mai grave incendii de pădure începînd din 2007.

Zeci de incendii au izbucnit în zonele din apropierea capitalei elene, cu două focare principale: unul la Kineta (circa 50 de kilometri vest de Atena) şi altul la Rafina (30 de kilometri nord-est de Atena). Bilanţul provizoriu al victimelor a ajuns marţi seară la cel puţin 74 de morţi şi peste 170 de răniţi, iar autorităţile se tem că numărul victimelor va creşte, mai ales că serviciile de intervenţie primesc multe apeluri de la oameni disperaţi că nu-şi găsesc rudele sau prietenii.

Premierul Alexis Tsipras a declarat stare de urgenţă în Attica şi a cerut altor ţări europene elicoptere şi pompieri, iar Italia, Germania, Polonia şi Franţa au sărit deja în ajutorul Republicii Elene, unde au fost decretate trei zile de doliu naţional.

Şi Ministerul Apărării din România a pus la dispoziţia Greciei un avion C-27 J Spartan configurat pentru stingerea incendiilor şi o aeronavă C-130 Hercules pentru sprijin logistic, precum şi un total de 20 de militari gata să le ridice în aer în orice moment.

Veştile privind vremea nu sînt deloc bune. În timp ce Attica arde, furtunile şi ploile puternice afectează vestul Greciei, insulele din Marea Egee şi Macedonia (în principal Halkidiki).

Şi Scandinavia se confruntă cu temperaturi anormal de mari. În locuri unde maximele rareori trec de 20 de grade, au fost înregistrate temperaturi-record, chiar şi dincolo de Cercul Polar, unde termometrul a arătat în multe locuri între 31 şi 34 de grade Celsius. Vremea neobişnuit de caldă a provocat însă incendii în peninsulă, în special în Suedia, care a cerut asistenţă de urgenţă din partea statelor membre ale Uniunii Europene. 61 de incendii ardeau în toată ţara la începutul săptămînii în Suedia, potrivit SOS Alarm, scrie thelocal.se, iar fumul generat de acestea e vizibil din spaţiu.

Sute de oameni sînt declarați dispăruți în Laos, după ce un baraj aflat în construcție s-a prăbușit. Cinci miliarde de metri cubi de apă s-au revărsat și valurile de noroi au luat cu ele tot ce au întîlnit în cale.

Echipele de intervenție nu mai au nici o speranță că vor găsi supraviețuitori. 12 sate au fost evacuate și peste 6 mii de localnici au rămas pe drumuri.

Şi exemplele pot continua cu furtuni devastatoare, valuri de caniculă în Japonia, inundaţii demente în China, Indonezia, India, mii de oameni afectaţi.

România este devastată de inundaţii, iar Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului de Interne este mereu în stare de alertă maximă.

Pasiunea şi profesionalismul salvatorilor NU sînt, însă, suficiente. Şi nici eforturile Conducerii DSU, ale Doctorului Raed Arafat! Trebuie mai mult! România are nevoie de un MINISTER pentru Situaţii de Urgenţă, pentru a se putea pregăti corespunzător în faţa EVENIMENTELOR ce vor urma! Un volum de muncă URIAŞ cu responsabilitate pe măsură!

Recunosc, din 2006 militez în favoarea unui minister pentru situaţii de urgenţă, la Parlament, la Preşedinţie, în presă, la oricine a droit să mă asculte.

Recunosc, este important să dispui de resurse centralizat şi operativ, atunci cînd situaţia o impune. Şi, Har Domnului, situaţii excepţionale au fost cu ghiotura!

Despre înfiinţarea, la nivelul Guvernului României, a unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă, sau a unei Agenţii specializate, vorbesc „mai apăsat” din anul 2006, atunci cînd, mai bine de o lună de zile, împreună cu fostul Comandant al Jandarmeriei Române, excelentul profesionist General Dr. Olimpiodor ANTONESCU, am bătut Dunărea pe toată lungimea sa de 1050 de km de sector românesc, răvăşit, înecat, distrus de diluviul fără precedent. Vorbeam cu distinsul profesor în uniformă, într-o noapte, stînd pe un dig din saci cu nisip construit chiar pe mijlocul şoselei la Mănăstirea, sau Spanţov, în judeţul Călăraşi, ce bine ar fi dacă în România ar exista o FEMA care să preia comanda întregii structuri de intervenţie în caz de situaţii de urgenţă, cu intervenţii, cazări, hrăniri etc, post-urgenţă, cu remedierea pagubelor şi eliberarea terenului, dar, mai ales în materie de PREVENIRE, asta însemnînd gestionarea tipurilor de situaţii de urgenţă, materiale, fonduri, oameni, lucrări etc. Discuţia noastră se desfăşura pe fundalul unei ploi mărunte, în hîrşîitul ritmic al lopeţilor militarilor ajutaţi de farurile unui camion al jandarmeriei.

După acel moment, am încercat să-mi exprim punctul de vedere în faţa unor oameni politici la care aveam acces. Unii, parlamentari de Caraş-Severin, alţii, nu. Unii mă priveau ca pe o ciudăţenie care le vorbea de o „prostie” care nu figura pe agenda personală de parlamentar. Alţii, mă băteau prieteneşte pe umăr şi spuneau: „da, da”… Întreb, din nou: CARE SÎNT PRIORITĂŢILE OAMENILOR POLITICI PE CARE ÎI TRIMITEM ÎN PARLAMENT? SITUAŢIILE DE URGENŢĂ NU FIGUREAZĂ PRINTRE ACESTEA? UN MINISTER AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ, SAU O AGENŢIE NU AR DA MAI MULTĂ COERENŢĂ GESTIONĂRII UNOR ASTFEL DE SITUAŢII?

De 20 de ani, cel puţin, România se confruntă cu inundaţii. În fiecare an autorităţile sînt luate prin surprindere şi spun că natura este de vină. Potrivit estimărilor, în ultimiii 10 ani, cel puţin, aproximativ 280 de persoane au murit din cauza inundaţiilor, iar pagubele oficiale înregistrate sînt de milioane de euro. Potrivit specialiştilor, cauzele inundaţiilor sînt aceleaşi în fiecare an: fenomenele de tip flash-flood (căderea unor cantităţi importante de precipitaţii, în intervale scurte de timp), depăşirea capacităţii de transport a podurilor şi podeţelor, defrişarea pădurilor, construirea de case în zonele inundabile şi neîntreţinerea corespunzătoare a cursurilor de apă.

În lista celor 229 de state şi teritorii care se situează la polii riscului de dezastre se află şi România, care prezintă un risc mediu, împreună cu Japonia, Germania, Rusia, Grecia, Canada, Elveţia, Belgia şi Olanda.

Sărăcia şi infrastructura deficitară însă, sînt factori care cresc riscul de producere a dezastrelor naturale, şi implicit pe cel de mortalitate. Dar, România, împreună cu alte ţări precum Afghanistan, Algeria şi Congo se numără printre ţările cu nivel de risc “foarte ridicat” în ceea ce priveşte expunerea la calamităţi naturale şi fenomene meteorologice extreme.

Conform Indexului privind Riscul de Mortalitate, dezbătut în cadrul celei de-a doua sesiuni a Platformei Globale pentru Reducerea Dezastrelor, la Geneva, în 16 iunie 2009, ţara noastră se află pe lista ţărilor cu grad foarte ridicat de expunere la calamităţi naturale.

Acest fapt a fost admis şi de directorul Administraţiei Naţionale de Meteorologie – Ion Sandu, care a afirmat că în România, fenomenele meteorologice extreme sînt din ce în ce mai frecvente. El a afirmat că „În sudul ţării, fenomenul de aridizare se accentuează de la un an la altul, iar ploile torenţiale sînt tot mai dese” adăugînd că tot sudul Europei e încadrat în clasa de risc „foarte ridicat” în privinţa expunerii la calamităţi şi fenomene meteo extreme. România are în prezent planuri şi strategii pentru refacerea luncilor inundabile ale rîurilor, ca soluţii pentru reducerea riscului de inundaţii, dar acestea rămîn pe hîrtie, potrivit organizaţiei World Wide Fund for Nature (WWF). De exemplu, în Planul de Management pentru fluviul Dunărea, România propune 473.000 hectare în lunca îndiguită a Dunării, dar termenul de realizare este incert. Cu toate acestea, inundaţiile reven frecvent în România şi ameninţă comunităţile de pe malurile Dunarii.

Potrivit specialiştilor, numărul persoanelor afectate de dezastre naturale a crescut cu 50% în ultimii 10 ani, ajungînd la 375 milioane de persoane, în condiţiile în care, oricum numărul lor s-a dublat în ultimii 30 de ani. Aproximativ 252 milioane de oameni sînt afectaţi în prezent de dezastrele naturale, excluzînd cutremurele, erupţiile vulcanice sau alte pericole care nu au legatură cu apa.

În aceste situaţii, este de neînţeles de ce din nou DECIDENTUL POLITIC este cel care nu ia în seamă propunerilor specialiştilor. Un minister al situaţiilor de urgenţă, cu un corp de specialişti, care să coordoneze structurile ISU şi SMURD, construit pe actualul DSU, separat de Ministerul de Interne, se impune cu fermitate acum şi în viitor.

Deocamdată, Ministrul de Interne coordonează şi răspunde de întreaga activitate, deci tot personalul şi mijloacele folosite se subordonează şi ministerului. Filozofic vorbind, Ministerul de Interne (ca şi Ministerul Apărării) este un minister de forţă care are ca principal obiectiv managementul violenţei în interiorul ţării. Salvatorii din cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă au ca principală misiune SALVAREA VIEŢILOR ŞI BUNURILOR MATERIALE ale concetăţenilor lor. Cele două concepte sînt contondente, deci, nu pot face casă bună. Despărţindu-le, în două ministere separate, Ministerul pentru Situaţii de Urgenţă ar avea ca SINGURĂ MISIUNE salvarea vieţii şi bunurilor, iar ca mijloace, posibilitatea instruirii tinerilor care, conform legii, nu mai sînt obligaţi să efectueze stagiul militar obligatoriu, pentru intervenţia în situaţii de urgenţă – şi mobilizarea acestora în situaţii limită!

De asemenea, crearea unui corp specializat de jurnalişti care să nu inducă panică gratuită, prin formulări idioate şi o neînţelegere crasă a fenomenelor! Aceştia ar trebui instruiţi pentru: cunoaşterea şi analiza legislaţiei în domeniu; scopul, obiectivele, principiile şi atribuţiile Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă; apărarea împotriva efectelor dezastrelor; metode cantitative specifice managementului situaţiilor de urgenţă; decizia în situaţii de urgenţă; perspectiva ONU, UE şi NATO privind situaţiile de urgenţă; evaluarea riscurilor locale; planificarea, organizarea şi conducerea acţiunilor de căutare-salvare; principiile organizării acordării îngrijirilor medicale prespitaliceşti în dezastre; primul ajutor al victimelor la locul dezastrului; planurile de urgenţă ale sectorului de sănătate pentru managementul afluxului masiv de victime; organizarea spitalicească de urgenţă; transmisiile din zone de risc şi situaţii de urgenţă în media-pool şi DEMS.

BMTF AK DEMY consideră că formarea unui CORP NAŢIONAL de reporteri pentru situaţii excepţionale, care să cunoască îndeamănunt termenologia utilizată de structurile de salvare şi de legislaţie, se impune fără tăgadă. BMTF AK Demy poate face asta!

LA MULŢI ANI, JURNALIŞTILOR MILITARI!

23 iulie figurează în calendarul sărbătorilor celor aflaţi sub arme ca Ziua Presei Militare. La mulţi ani, dragi colegi! Pentru că, la 23 iulie 1859, a apărut, la București, prima publicație a Armatei Române, ”Observatorul militar, diariu, politicu și scientificu” (pînă la 3 dec. 1859). Era, la vremea respectivă, primul periodic militar din Principatele Române și una dintre primele publicații militare de opinie din Europa și din lume.

Prin tradiţie, în această zi sînt omagiate generaţiile de ziarişti în uniformă care şi-au asumat de-a lungul anilor, misiunea de a fi vocea Oştirii. Astăzi, presa militară din România, atît cît a mai rămas ea după trecerea valurilor reformatoare peste Armata României, în ultimii ani, aniversează 159 de ani. 159 de ani în care, jurnalistul militar român a luptat cu armele imaginii şi cuvîntului pe toate fronturile unde militarul român a fost prezent.

La nivel individual, jurnalistul militar este definit ca „persoana încadrată în statul de organizare al redacţiei unui mijloc militar de informare în masă pe funcţie de redactor, secretar/secretar general de redacţie, fotoreporter sau cameraman” (RP-1, art.24). Printre obligaţiile sale de serviciu se înscriu apărarea onoarei şi demnităţii instituţiei militare, „în deplinul respect al adevărului” (RP.1, art.25, lit.a) şi să „nu prejudicieze imaginea instituţiei militare prin materialele pe care le semnează” (art. 25, lit.f).

De aici, “Ziua Presei Militare”, care va fi,şi în acest an, un moment de reflecţie pentru cei aproximativ 100 de jurnalişti activi în redacţiile centrale şi teritoriale ale armatei. Lor li se alătură, doar sentimental, un număr mai mic de corespondenţi ai postului public de radio şi cîţiva jurnalişti de televiziune care în ultimii 16 ani au fost alături de Armata Română în diverse teatre de operaţii şi au împărtăşit aceleaşi obiective şi idealuri. Am spus-o de mai multe ori, presa militară poate fi considerată o forţă de reacţie rapidă în domeniul mediatic, cu impactul unei brigăzi operative. O alăturare permanentă a jurnalistului militar camarazilor săi în zonele de conflict sau teatrele de operaţii devine evidentă dacă ne gîndim doar la unul din rolurile presei militare: acela de „vector de imagine“ al instituţiei pe care o reprezintă.

Dacă ar fi să parafrazez un titlu celebru, ar trebui să spun că “cei mai frumoşi ani” au fost aceia în care generalii Mihail Popescu şi Eugen Bădălan, aflaţi succesiv în fruntea Statului Major General asigurau prezenţa jurnaliştilor militari la principalele evenimente ce au precedat şi urmat intrarea României în NATO. Mai mult, pentru şase luni, presa militară a trecut în subordinea şefului SMG, acolo unde îi şi este locul, ca în alte state aliate. A fost perioada de maximă libertate de expresie! La care a contribuit şi Gelaledin Nezir, cel mai bun purtător de cuvînt al Armatei României. “Turcul” a fost cel care a dat cea mai bună dovadă de românism al purtătorului de uniformă! Un prieten deosebit, de mare clasă! Să trăieşti, Geluţu, 1000 de ani!

După care a venit dezastrul, cu un ministru total idiot şi îndrăgostit de propria imagine, şi s-a redus drastic şi tacit bugetul. Aşa că, revistele “VIAŢA MILITARĂ” şi “SPIRIT MILITAR MODERN” au devenit o simplă amintire. Iar Radu Bîlbîie, un alt profesionist desăvîrşit, a putut achita ultimele facturi ale “Observatorului militar” numai el ştie cum. Nu mă bag, nu-i treaba mea! Dar, tare mă gîndesc la colegii americani şi la puternica lor armată de jurnalişti şi posturi militare, AFN: TV, de radio, publicaţii, etc. Sau la colegii de la RIDER o revistă militară… privată! Oricum, La mulţi ani!, Mituţ, Mădălina, Crinu, Iulian, Cătălin, Răduţ, Eugen, Tony, Petrică Mihalache, LMA Domnului Petrescu, şi Benone, şi Gabi Cobasnian, Alex Leaua, Vasile Dinu sau George Motoacă.

Din punctul meu de vedere, jurnaliştii militari ai Ministerului de Interne ar trebui sărbătoriţi împreună. Aşa că, eu le spun şi lor La mulţi ani! Cum LMA spun şi presei militare din Republica Moldova care s-a dovedit camarad excepţional şi bun profesionist!

EROII DIN AFGHANISTAN

Erou, eroism…sînt cuvinte pe care le auzim tot mai rar. În Anul Centenarului, instituţii media demarează fel de fel de campanii. Urmele eroilor români care s-au jertfit, în haina militară, în ultimii 100 de ani se întind din Belgia pînă, hăt, departe, în Afghanistan, acolo unde, pînă astăzi, 29 de militari români au fost ucişi. Şi ei sînt eroii noştri, şi ei au monumente, acolo, în capăt de Asie, din FOB Mescall, la Kandahar şi Kabul! Şi ei au locul lor, bine definit, în edificarea României moderne! Şi EI sînt EROII NOŞTRI!

Din 2001, România a participat la Războiul din Afghanistan de partea Coaliției Multinaționale conduse de SUA. În ianuarie 2010 se aflau în Afghanistan 1.092 de militari români. Cei mai mulți dintre aceștia (peste 900) erau implicați în misiuni de menținere a securității în regiunea Qalat, din sudul țării, una dintre cele mai periculoase zone. Pe 8 aprilie 2010, Traian Băsescu a anunțat la Praga creșterea efectivului românesc din Afghanistan la 1.800 de militari. În 2013 se aflau în Afghanistan 1600 de militari români și zeci de jandarmi care pregăteau trupele afghane.

În cadrul recent încheiatului Summit NATO de la Bruxelles, şefii de stat şi de guvern s-au reunit şi în formatul Misiunii Resolute Support /RSM (39 de state aliate şi state partenere contributoare), pentru a discuta evoluţia situaţiei de securitate din Afghanistan, stadiul şi perspectivele misiunii NATO de pregătire, consiliere şi asistenţă (TAAC), precum şi contribuţiilor aliaţilor şi partenerilor la misiune.

La peste 15 ani de la implicarea NATO în Afghanistan, termenul şi strategia de finalizare a angajamentului aliat în acestă ţară sînt departe de a fi conturate. În aceste condiţii, aliaţii şi partenerii participanţi la misiune au reconfirmat angajamentele cu trupe şi capacităţi militare pentru continuarea misiunii cu un efectiv de aproximativ 16.000 militari. Totodată, ei au adoptat decizia de continuare a finanţării forţelor afghane de securitate, pînă în anul 2024, la nivelul actual al acestui angajament (un miliard USD pe an).

România va continua misiunea în Afghanistan, alături de Alianţă, pînă în 2024, iar de anul viitor va creşte numeric participarea cu două companii, în Teatrul de Operaţii (TO) de la 770 de militari, în prezent, la 950, aici intrînd şi jandarmi şi chiar personal civil!

România a dislocat, în iulie 2002, în Afghanistan, primul batalion de infanterie format din 405 militari provenind din Batalionul 26 infanterie ″Neagoe Basarab″⁣, sub comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF). Batalionul era condus de maiorul Nicolae Ciucă, actualmente General dr., Şeful Statului Major al Apărării. Aceasta a reprezentat prima acţiune de luptă a Armatei Române în afara frontierelor naţionale după cel de-al Doilea Război Mondial. De atunci, 29 de militari români au căzut victime în teatrul de operaţii din Afghanistan:

30 aprilie 2018 – Opt militari din Batalionului 30 Protecţia Forţei “Vulturii Carpaţilor” din Câmpulung Muscel au fost răniţi, la 30 aprilie 2018, în Afghanistan, în timpul unei misiuni în zona de responsabilitate, fiind ţinta unui autovehicul capcană (VBIED – Vehicle-Borne Improvised Explosive Device), a informat Ministerul Apărării Naţionale. Militarilor li s-a acordat primul ajutor la faţa locului, după care au fost evacuaţi la spitalul militar din Kandahar, unde se află în stare stabilă. Militarii din Câmpulung Muscel execută o misiune în Afghanistan în perioada februarie – august 2018.

15 septembrie 2017 – Trei militari din Batalionul 280 Infanterie Protecţia Forţei din Focşani au fost răniţi în Afghanistan, dintre care unul foarte grav, în timpul unei misiuni în zona de responsabilitate, informează MApN. Militarul rănit foarte grav, caporalul Mădălin Stoica şi care avea 41 de ani, a decedat ulterior. El era căsătorit şi avea un copil. Se afla la prima misiune în teatrele de operaţii şi era angajat al MApN din anul 2002.

5 august 2017 – Un militar român a fost rănit uşor la antebraţ în urma unui schimb de focuri în Afghanistan, după un atac al insurgenţilor îmbrăcaţi în ţinuta poliţiei afghane.

25 septembrie 2016 – Patru militari români din Batalionul Protecţia Forţei “Rechinii Albi” au fost răniţi în urma detonării unui dispozitiv exploziv improvizat, în timp ce executau o misiune de patrulare în provincia Kandahar, Afghanistan. După securizarea zonei, militarilor li s-a acordat primul ajutor şi au fost evacuaţi la spitalul militar din Baza Aeriană Kandahar. Sublocotenentul Florin Oprea, plutonierul Eduard-Vlad Romilă, caporalul Marcel Neagu şi soldatul Costică-Victor Tarnovschi au fost supravegheaţi de medicii spitalului bazei, fiind în stare stabilă.

7 mai 2016 – Doi militari români şi-au pierdut viaţa şi un al treilea a fost rănit în urma unui incident care a avut loc în apropiere de localitatea Kandahar, pe timpul executării unei misiuni de instruire a poliţiştilor afgani. Plutonierul Dumitrescu Iulian şi sergentul Vizireanu Adrian nu au supravieţuit, iar militarul rănit a fost transferat la un spital din Germania.

30 aprilie 2015 – Patru militari români care acţionează în cadrul misiunii “Resolute Support” din Afghanistan au fost răniţi, în explozia unei maşini-capcană.

30 martie 2014 – Un militar român, Claudiu Constantin Ştefan Vulpoiu (41 de ani), şi-a pierdut viaţa şi alţi cinci au fost răniţi în Afghanistan, în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat. Militarii români executau o misiune de patrulare în comun cu forţele de securitate afghane, pe autostrada A1 (Kabul-Kandahar), la aproximativ 10 kilometri sud-vest de Baza operaţională înaintată Mescall.

22 septembrie 2013 – Doi militari români, membri ai Grupului naval de forţe pentru operaţii speciale, au decedat în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat, pe timpul executării unei misiuni de luptă în Estul Afghanistanului. În urma exploziei, cei doi militari grav răniţi au fost evacuaţi pe calea aerului, cu un elicopter MEDEVAC, la spitalul militar din Baghram unde, cu toate eforturile medicilor, au decedat. Maistrul militar clasa a III-a Vasile Claudiu Popa, în vîrstă de 28 de ani, era căsătorit, se afla la a doua misiune în Afghanistan şi era angajat al M.Ap.N. din anul 2006. Era decorat cu Emblema de Onoare a Statului Major General, Medalia NATO article V şi cu Emblema de Onoare a Forţelor Navale. Plutonierul Adrian Postelnicu, în vîrstă de 34 de ani, era la prima misiune în Afghanistan şi era angajat al M.Ap.N. din anul 2009. Era decorat cu Emblema de Onoare a Forţelor Navale.

19 mai 2013 – Patru militari români din cadrul Batalionului 2 Manevră “Yelow Scorpions” au fost răniţi ca urmare a răsturnării blindatului în care executau o misiune. Cei patru militari – plutonierul-major Dorin Segedi şi caporalii clasa a III-a Sorin Bănulescu, Sergiu Ola şi Elena Cristina Marin au fost evacuaţi de urgenţă la spitalul din Baza Apache.

9 decembrie 2012 – Caporalul Daniel Gheorghe Tuică, din cadrul Batalionului 2 Manevră, a fost rănit, în zona gîtului, în timpul unei misiuni de cercetare a unui pod în provincia Zabul din Afghanistan. Patrula a fost atacată cu armament de infanterie. Caporalului i-a fost acordat primul ajutor, fiind ulterior evacuat cu un elicopter MEDEVAC, la Spitalul Militar din baza Lagman, pentru investigaţii de specialitate. Starea sa era stabilă. În vîrstă de 29 de ani, militarul român este căsătorit şi face parte din Batalionul 33 Vânători de Munte “Posada”. A mai participat în teatrul de operaţii din Afghanistan, în anul 2010.

23 septembrie 2012 – Caporalul Dragoş Vasile Dobra, aflat în misiune de patrulare pe autostrada A1, în provincia Zabul, a fost rănit în urma exploziei unui dispozitiv improvizat. Militarul executa misiunea împreună cu alţi camarazi din Batalionul 2 Manevră şi a fost singurul rănit în urma incidentului. Militarul a fost transportat de la spitalul militar din baza Lagman la cel din Kandahar unde a fost evaluat clinic şi investigat paraclinic de medicii specialişti, care au confirmat că este în afara oricărui pericol.

4 mai 2012 – Plutonierul-adjutant Florinel Enache, din Batalionul 280 Infanterie, aflat în misiune în provincia Zabul, a fost grav rănit. Subofiţerul, care executa o misiune de cercetare terestră şi securizare a unui obiectiv pe autostrada A1, a suferit răni grave în urma deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat. Militarul a fost evacuat de urgenţă la Spitalul Militar din baza Lagman.

7 septembrie 2011 – Plutonierul Ion-Lucian Leuştean, care era încadrat în Batalionul 2 Manevră, a fost rănit grav în urma deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat, în timp ce executa cercetarea terestră a unui obiectiv în provincia Zabul. Militarului i s-a acordat pe loc primul ajutor, după care a fost transportat de urgenţă cu un elicopter de evacuare medicală la spitalul militar din Baza Lagman pentru intervenţii chirurgicale. Pe 8 septembrie 2011, militarul român a fost evacuat în Germania, la Spitalul militar american din Landstuhl, pentru tratament de specialitate şi, ulterior, la 30 octombrie 2011, a fost transferat în România, la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central, în stare vegetativă, fiind diagnosticat cu multiple traumatisme interne şi cranio-cerebrale. A încetat din viaţă la 9 mai 2012.

10 mai 2011 – Caporalul Cătălin-Ionel Marinescu, din Batalionul 26 Infanterie “Neagoe Basarab”, a murit în provincia Zabul, în timpul desfăşurării unei misiuni de patrulare pe autostrada A1 executînd cercetarea terestră a unui obiectiv. În urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat, caporalul a fost grav rănit, fiind transportat de urgenţă la Spitalul Militar din baza Lagman pentru îngrijiri medicale, dar cu toate eforturile depuse nu a mai putu fi salvat. Militarul avea de 28 de ani şi era necăsătorit.

5 mai 2011 – Caporalul Constantin-Laurenţiu Lixandru, din Batalionul 26 Infanterie “Neagoe Basarab”, a căzut la datorie în provincia Zabul. În timpul desfăşurării unei misiuni de patrulare pe autostrada A1, militarul executa cercetarea terestră a unui obiectiv, conform procedurilor. În urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat, caporalul a fost rănit grav, fiind evacuat de urgenţă la Spitalul Militar din baza Lagman pentru îngrijiri medicale. Cu toate eforturile depuse de personalul medical pentru salvarea vieţii sale, caporalul Lixandru a decedat. Militarul, în vârstă de 30 ani, era căsătorit şi nu avea copii.

1 aprilie 2011 – Expertul internaţional, cetăţean român, Filaret Moţco, a decedat la Mazar-i-Sherif. Acesta avea funcţia de ofiţer de afaceri politice în cadrul Centrului Operaţional Nord al ONU din Afghanistan, în localitatea respectivă. Atacul de la Mazar-i-Sharif s-a produs după ce o serie de protestatari care demonstrau împotriva arderii Coranului, cartea sfîntă islamică, au luat cu asalt clădirea în care se aflau birourile ONU.

24 noiembrie 2010 – Caporalul Angel-Paul Ilovan, din Batalionul 812 Manevră ″Şoimii Carpaţilor″⁣, aflat într-o misiune de patrulare în provincia Zabul, a fost rănit de suflul deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat. În urma exploziei, militarul a suferit răni în zona feţei, a toracelui şi la mîini. După acordarea primului ajutor, a fost transportat cu un elicopter de evacuare medicală la Spitalul Militar din Kandahar, pentru îngrijiri şi investigaţii de specialitate, starea sa de sănătate fiind stabilă.

1 octombrie 2010 – Sergentul major Marius Florin Sfecheş şi soldatul Cristian-Petru Filip din Batalionul 812 Manevră ”Şoimii Carpaţilor” au căzut la datorie, în timpul executării unei misiuni în Afghanistan, în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat asupra vehiculului Humvee, în care se aflau aceştia. Atacul s-a produs în provincia Zabul, la aproximativ 40 de km nord-est de Qalat. În urma exploziei a fost rănit şi caporalul Vasile Zbâncă.

12 mai 2010 – Sergentul Leu Sandu Valerică din Batalionul 33 Manevră a murit în Afghanistan, în timpul unei misiuni. Sergentul a fost ridicat post-mortem la gradul de sublocotenent.

23 februarie 2010 – Sergentul major Bădiceanu Florin a murit şi fruntaşul Zamfir Marian a fost rănit, în cadrul unei misiuni de patrulare într-o coloană formată din patru autovehicule Humvee, în provincia Zabul pe autostrada Kandahar – Kabul. Vehiculul blindat în care se aflau cei doi a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat. În urma deflagraţiei, cei cinci membri ai echipajului au fost evacuaţi de urgenţă pe calea aerului la spitalul din localitatea cea mai apropiată, conform procedurilor în vigoare. Cu toate eforturile depuse de medici, sergentul major Bădiceanu a decedat. Subofiţerul – promoţie 2005 – era la a doua misiune în Afghanistan, avea 31 de ani, căsătorit şi tatăl unui copil. Fruntaşul Marian Zamfir a fost supus unui tratament medical şi a unor investigaţii de specialitate.

24 ianuarie 2010 – Plutonierii-majori Sergiu Hulpoi şi Mihai Păduraru, aflaţi în baza militară din Kandahar, au fost răniţi uşor, în urma unui atac cu rachetă. Militarii români au fost transportaţi la Spitalul Militar din Baza Kandahar, unde au primit primele îngrijiri medicale. După investigaţiile preliminare, a reieşit că starea lor de sănătate este stabilă.

20 noiembrie 2009 – Trei militari din Elementul Naţional de Sprijin (NSE) dislocat în Kandahar (Afghanistan), au fost răniţi în urma unui atac cu rachetă. Sergentul major Cristian Mostoc şi sergenţii Marian Muscăloiu şi Marius Bertoni Taifas au suferit răni în urma suflului exploziei.

30 septembrie 2009 – Patru militari din Batalionul 280 Manevră au fost răniţi în urma unui atac cu un dispozitiv exploziv improvizat în timp ce se aflau în misiune pe autostrada A1, Kandahar-Kabul. Plutonierul Dănuţ Buzatu, fruntaşul Ionuţ Dumbravă şi caporalul Ionuţ Bogdan Ciubotaru au fost externaţi. Fruntaşul Emanuel Cornel Berdei a fost operat, fiind trimis la Centrul Medical Regional Landstuhl din Germania, pentru investigaţii de specialitate.

5 septembrie 2009 – Doi militari români, din Batalionul 280 Manevră, dintr-o bază aflată la 60 km N-E de Qalat, au fost răniţi, în urma unui atac insurgent cu aruncătoare de grenade şi armament portabil de infanterie. În urma atacului, fruntaşii Constantin Buturugă şi Florin Drehluţă au suferit răni în zona membrelor inferioare.

18 iulie 2009 – Doi militari au fost răniţi în baza militară română din Qalat, în urma unui atac insurgent din mai multe direcţii cu rachete şi armament portabil de infanterie. În urma atacului, sergentul Florin Emil Cojocaru şi caporalul Gheorghiţă Pavăl au suferit răni uşoare în zona feţei. Militarilor li s-au acordat primele îngrijiri în baza militară, fiind transportaţi, ulterior, cu un elicopter de evacuare medicală la Kandahar, pentru investigaţii suplimentare şi tratament de specialitate. Militarii răniţi făceau parte din organica Batalionului 280 Manevră.

7 aprilie 2009 – Un convoi militar românesc a fost victima unui atentat. La 20 km nord-est de Qalat, unul dintre autovehicule a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat. În urma exploziei, un ofiţer şi-a pierdut viaţa, iar alţi patru militari au fost răniţi. Militarul decedat era căpitanul Vasile Unguraş din Batalionul 21 Manevră. El conducea o misiune de patrulare, formată din patru autovehicule Humvee, din cadrul Batalionului 21 Manevră, pe autostrada A1 Kandahar – Kabul. După atac, zona a fost securizată, iar militarii răniţi au fost evacuaţi la spitalele militare din Lagman şi Kandahar. Vasile Unguraş avea 32 de ani, era căsătorit şi tată a doi copii.

3 aprilie 2009 – Un ofiţer din Batalionul 1 Forţe pentru Operaţii Speciale ″ Vulturii″⁣, căpitanul Petre Tiberius, a murit în Afghanistan. La aproximativ 80 de kilometri Sud-Vest de Kabul, o echipă de intervenţie rapidă româno-americană a acţionat în sprijinul unei subunităţi aliate. În schimbul de focuri, ofiţerul român a fost împuşcat. A fost evacuat de urgenţă cu un elicopter Medevac, iar acesta a murit, în timp ce era transportat către spital. Petre Tiberius era căsătorit şi avea un copil. În vîrstă de 33 de ani, militarul era angajat al MApN din anul 2000 şi se afla la a doua misiune în Afghanistan.

26 februarie 2009 – Sergentul major Chira Claudiu, în vîrstă de 30 de ani, a fost ucis. În timp ce efectua o misiune de patrulare pe autostrada A1, între Qalat şi Kabul, autovehiculul în care se afla subofiţerul român a trecut peste un dispozitiv explozibil, fiind rănit grav românul a fost grav rănit, şi deşi un elicopter a încercat să îl transporte la Kabul, acesta a murit.

9 ianuarie 2009 – Locotenent-colonelul Augustin Nicuşor Pegulescu a fost rănit la piciorul stîng şi a suferit şi leziuni la umărul drept. Acesta efectua alături de alţi trei militari români din Batalionul 21 “Vânători de Munte” o misiune mixtă româno-americană de recunoaştere, fiind rănit în urma deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat, la aproximativ 50 de kilometri sud-vest de Baza Lagman. Locotenent-colonelul Pegulescu făcea parte din Structura de comandă şi control a Task Force Zabul.

3 ianuarie 2009 – Soldatul voluntar Nicolae Paraschiva din Batalionul 30 Vânători de Munte “Dragoslavele” a fost rănit de un dispozitiv exploziv improvizat, în timp ce efectua o misiune de intervenţie rapidă într-o patrulă mixtă, împreună cu o echipă genistică americană (EOD) pe autostrada A1, la aproximativ 50 de kilometri de baza Lagman, Qalat.

31 august 2008 – Sublocotenentul Dragoş Traian Alexandrescu a fost ucis, iar alţi trei soldaţi, sergentul major Gheorghe Irinel Matei, fruntaşul Dumitru Bogdan Angelescu, soldatul Dumitru Marius Mihai şi soldatul Ionuţ Claudiu Butoi, din Batalionul 30 Vânători de Munte “Dragoslavele”, au fost răniţi, în timp ce se aflau într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat – Kabul), la aproximativ 20 de kilometri de Qalat.

13 iunie 2008 – Un militar român a fost ucis şi alţi trei au fost răniţi, în urma unui atentat produs la 50 de km de Qalat. Soldaţii, membri ai Batalionului 300 Infanterie “Sfântul Andrei” din Galaţi se aflau într-o misiune de patrulare pe autostrada A1 (Qalat-Kabul), cînd patrula, alcătuită din patru transportoare amfibii blindate a fost atacată de forţe insurgente cu armament uşor şi aruncătoare de grenade. Aflat în primul dintre transportoare, soldatul Claudiu Marius Covrig, şi-a pierdut viaţa, trupul său fiind transportat la Baza Lagman din Qalat. Ceilalţi trei militari răniţi, care au primit asistenţă medicală la faţa locului, şi-au continuat misiunea, participând la securizarea zonei, conform procedurilor standard de operare în astfel de situaţii.

20 martie 2008 – Un militar român din Batalionul 300 Infanterie “Sfântul Andrei” din Galaţi a fost ucis şi un altul rănit, într-o explozie produsă la nord de Qalat. Fruntaşul Ionuţ Cosmin Sandu a decedat, iar caporalul Silviu Atanasiu a fost rănit la piciorul stîng, cînd autovehiculul Humvee, în care se aflau a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat. În momentul producerii deflagraţiei, militarii români îndeplineau o misiune de patrulare în provincia Zabul. Fruntaşul Ionuţ Cosmin Sandu a fost înaintat, post-mortem, la gradul de sublocotenent.

12 martie 2008 – Caporalii Vasluianu Gheorghe Ionel şi Hamza Gheorghe Dan, şi plutonierul Sbughea Constantin Mihai, din cadrul Batalionului 300 Infanterie “Sfântul Andrei” din Galaţi, dislocat în Afghanistan, au fost răniţi într-o explozie produsă la sud de Qalat, în timp ce îndeplineau o misiune de patrulare pe autostrada Qalat-Kandahar, după ce transportorul amfibiu blindat în care se aflau a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat. În incident, caporalii Vasluianu Gheorghe Ionel şi Hamza Gheorghe Dan au suferit contuzii şi echimoze în zona feţei, iar plutonierul Sbughea Constantin Mihai a fost diagnosticat cu fractură de membru superior drept.

6 septembrie 2007 – Sergentul major Aurel Marcu a fost ucis, iar locotenentul Nicolae Grigore, fruntaşul Alex Octavian Zafiu şi sergenţii majori Mircea Solomon şi Marius Enescu au fost răniţi. Militarii făceau parte din Batalionul 33 Vânători de Munte “Posada” de la Curtea de Argeş şi se aflau într-un transportor amfibiu blindat care îndeplinea o misiune în provincia Zabul. Sergentul major Aurel Marcu a fost înaintat, post-mortem, la gradul de sublocotenent, şi a fost decorat cu Ordinul Naţional ’Steaua României” în grad de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.

1 august 2007 – Sergentul major Ionel Sorinel Berchetaru, din Batalionul 33 Vânători de Munte “Posada”, aflat în misiune în teatrul de operaţiuni din Afghanistan, a fost rănit la 1 august 2007, suferind o leziune superficială în zona abdomenului, cauzată de o schijă de mortier.

23 iunie 2007 – Sergentul Gabriel Creţu, aflat într-o misiune de patrulare în provincia Farah din Afghanistan, a suferit un traumatism în zona capului, provocat de suflul exploziei unei încărcături de aruncător de grenade, trasă dintr-o direcţie necunoscută.

1 mai 2007 – Sergentul major Ioan Constantin a suferit un accident, care i-a provocat un hematom în zona globului ocular drept, în timp ce se afla în misiune de patrulare în provincia Herat, împreună cu alţi şase militari români.

19 iulie 2006 – Un militar român a fost rănit în urma exploziei unei rachete de 107 milimetri, care a căzut chiar lîngă tabăra românească din baza Kandahar. În timpul deflagraţiei, maiorului Ion Stanciu, din Elementul de Sprijin Naţional, i s-au înfipt în corp cinci schije – două în spate, în zona rinichilor, două în picior şi una lîngă ochiul stîng. Nici un alt militar român nu a fost afectat de explozie.

20 iunie 2006 – Caporalul Ionel Gheorghiţă Drăguşanu, încadrat în Batalionul 341 Infanterie din Topraisar din anul 2001, a decedat, iar alţi patru militari români – sublocotenentul Dinu Răzvan Manoilă, plutonierul Iosif-Adrian Luca-Micu şi sergenţii Costinel Valerică Slăniceanu şi Laurenţiu Şerban – au fost răniţi grav, în urma unui incident. Militarii se aflau într-un transportor amfibiu blindat de cercetare şi se întorceau la baza din Kandahar, după ce îndepliniseră o misiune de patrulare în sudul Afghanistanului. Sublocotenentului Gheorghiţă Ionel Drăguşanu i-a fost conferit, post-mortem, Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler pentru militari cu însemne de război.

31 martie 2006 – Maiorul Cătălin Ticulescu, ofiţer de stat major din cadrul Batalionului 341 Infanterie “Rechinii Albi”, a suferit o fractură de calcaneu drept, iar plutonierului adjutant Florin Bolovan, cadru sanitar, i s-au tasat patru vertebre lombare (fără afectarea funcţiunilor neurologice), în urma unei explozii produse în timpul executării unei misiuni de patrulare la aproximativ 30 de kilometri sud-est de baza de la Kandahar.

24 aprilie 2005 – Sergentul Narcis Şonei a murit şi alţi doi militari, sergenţii Gabriel Hanganu şi Adrian Dogaru, au fost răniţi în timpul unei misiuni de patrulare în districtul Panjawyi din provincia Kandahar, după ce transportorul amfibiu blindat de cercetare, în care se aflau cei trei, a trecut peste un dispozitiv exploziv neindentificat. Narcis Şonei a fost înaintat, post-mortem, la gradul de sublocotenent, şi a fost decorat cu “Virtutea militară” în grad de Cavaler cu însemne de război.

11 noiembrie 2003 – Sergentul major Iosif Silviu Fogoraşi a fost împuşcat mortal, iar sergentul major Mihail-Anton Samuilă a fost rănit, în timp ce o coloană de blindate aparţinînd Batalionului 151 “Războieni” (“Lupii Negri”), aflată în misiune de luptă, a fost atacată cu focuri de armă în zona localităţii Spin Buldac, situată în apropierea graniţei cu Pakistanul. Samuilă a decedat la 14 noiembrie 2003, într-un spital de campanie al armatei Statelor Unite din Bagram. Cei doi au fost înaintaţi, post-mortem, la gradul de sublocotenent, fiind decoraţi cu “Virtutea Militară” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

6 octombrie 2002 – Doi militari români din batalionul “Neagoe Basarab”, aflaţi într-o misiune au fost implicaţi într-un incident produs la circa 18 km de Kandahar, suferind răni uşoare. Incidentul a avut loc în momentul în care transportorul blindat în care se aflau militarii români a trecut peste o mină, care a explodat avariind partea din faţă a maşinii de luptă.

Ei sînt EROII noştri!

DE CE TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN

Se va spune că nu este o abordare jurnalistică a subiectului. Nici nu este! Este o convingere personală consolidată după 15 de misiuni alături de militarii români în Teatrul de Operaţii Afghanistan. Un loc de pe planetă despre care toată lumea vorbeşte, dar mai ales detractorii participării româneşti la misiunile de acolo.

Am auzit jurnalişti spunînd că merg în TO pentru a prezenta ADEVĂRUL despre militarii români prezenţi acolo. Sigur, e un punct de vedere. Dar, ADEVĂRUL despre militarii români îl poţi prezenta din ţară, fără să faci mii de kilometri pînă în deşertul Kandaharului, la Kabul sau Mazar. Nu te opreşte nimeni să scrii că cel puţin un lot din noile uniforme cu care au fost echipaţi militarii din TO sînt de proastă calitate, se scămoşează de ai nevoie de maşini de tuns pentru a lua scamele de pe ele, că este mare nevoie de armament individual modern, că, poate, MapN-ul ar trebui să schimbe forma protecţiei anti-balistice la toată lumea etc, etc, etc! Nu trebuie să fii în Afghanistan să lupţi PENTRU sau ÎMPOTRIVA militarilor.

Deunăzi, am citit un excelent material despre operatorii FOS, publicat în Adevărul. Comentariile la articol, m-au îngrozit. Sigur, sînt şi nelipsiţii troli care dau tonul, însă frenezia condamnării participării ţării noastre la misiunea din Afghanistan poate fi comparată doar cu entuziasmul popular de la aderarea la NATO! Degeaba relaţiile publice militare, care fac un lucru excelent, prezintă, zi de zi, viaţa şi activitatea militarilor români. Nu e ca şi cum vorbesc CIVILII despre aceştia! De aceea, TREBUIE MERS ÎN AFGHANISTAN!

În anii de început, cînd legăturile cu ţara erau puţine şi dificile, corespondentul Radio România era principala punte de legătură a militarilor cu… acasă! Cu familia. Cu cei dragi. Astăzi, comunicaţiile au atins un nivel fără precedent şi fiecare militar are clipa sa de intimitate, de bucurie, atunci cînd comunică vizual cu cei dragi, lăsaţi în ţară. Continuă virtual viaţa de familie. Sigur, din cînd în cînd, lucrurile nu merg şi atunci intervine psihologul, care şi el poartă haină militară! E un paradox! Militarul e în misiune, şase luni, la mii de kilometri, dar e şi acasă. E împreună cu camarazii, dar şi cu familia. Şi, totuşi, e uneori, singur! Există nevoia de a vorbi cu cineva, cu cineva real, care nu e militar, dar care îl înţelege. Îi înţelege problemele legate de “serviciu”, de familie, de relaţia cu societatea şi cum anume se proiectează şi se amestecă cele două componente. “Căpşunarii din Iraq”, cum spunea în urmă cum mulţi ani CTP, au nevoie ca civilii să fraternizeze cu ei. Şi nu în mediul virtual! Chiar şi cel mai puternic FOS are nevoie să fie apărat şi “disculpat” în faţa dezlănţuirii de invective proferate la adresa lui, în mediul virtual. Un curent de opinie! De aceea, TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN!

Prezenţa jurnaliştilor civili, care transmit zilnic, nu zece, nu 14 zile, ci trei luni, sau şase luni, despre ei, lucruri adevărate, este necesară, poate în aceeaşi măsură în care sînt necesari psihologii militari. E un effort minim în comparaţie cu efortul de reparare ulterioară a imaginii sau a sufletului acelor luptători! Mergi în Afghanistan NU pentru a spune poveşti, ci pentru A FI ALĂTURI DE MILITARII ROMÂNI, într-o misiune asumată civil-militară! Poate, ministrul apărării, Mihai Fifor, atent la nevoile militarilor, se gîndeşte şi la asta. În beneficiul subordonaţilor săi de acolo, din TO Afghanistan!

JURNALIŞTII – COMBATANŢI ÎN RĂZBOIUL HIBRID

BMTF, 31 mai – Toate Convenţiile internaţionale, inclusiv cea de la Geneva, Dreptul Internaţional Umanitar, în relaţia cu jurnaliştii, trebuie modificate! Jurnalistul a devenit, din observator al conflictului armat, COMBATANT! Sau, Conform p.2 art 79 şi p. 3 art. 51 ale Protocolului Adiţional I jurnalistul se bucură de protecţia garantată de Dreptul Internaţional Umanitar cu excepţia cazului cînd acesta participă direct la ostilităţi sau operaţiuni militare. Jurnalistului îi este garantată protecţia în momentul cînd îşi practică profesiunea, adică filmează, ia un interviu, face unele însemnări sau transmite informaţia spre agenţie. Aşa cum este prevăzut în comentariul la p.3 art. 51, actul militar sau participarea directă la operaţiunile militare – este acţiunea care se materializează prin atentarea şi atacarea directă la potenţialul uman sau material al inamicului. Răspîndirea informaţiilor propagandistice de către jurnalist nu pot fi calificate ca fiind o participare directă la ostilităţi sau act duşmănos care l-ar priva de protecţia garantată de Dreptul Internaţional Umanitar.

Dar, cum propaganda, sau manipularea sînt procedee utilizate direct în RĂZBOIUL HIBRID de către jurnalişti, aceştia devin COMBATANŢI cu, sau fără voie!

Este cazul jurnalistului rus ARKADI BABCENKO, declarat asasinat, într-o operaţiune clasică de manipulare a serviciilor speciale din Ukraina. Surprinzător, operaţiunea ukrainienilor dă dreptate Rusiei care spune mereu că Ukraina a manipulat toate informaţiile referitoare la conflictul cu Rusia, într-o manieră provocatoare.

De mult nu am mai trăit o asemenea frustrare! De la RĂPIREA de operetă a jurnaliştilor români în Iraq! Compannia BMTF este implicată de 13 ani în Consultanţa, Analiza şi Trainingul pentru jurnaliştii care acoperă profesional situaţiile excepţionale. Respectarea deontologiei şi regulilor stricte de comportament în astfel de situaţii salvează vieţi şi pun jurnaliştii la adăpost de probleme! Este ABC-ul oricărui jurnalist care se găseşte în misiune specială. Cazul BABCENKO aruncă în aer toate normele şi regulile. Jurnaliştii nu vor mai fi în siguranţă! Sînt convins că Povestea va deveni un Caz de manual ce va fi studiat!

De la bombardarea, în 1999, a Televiziunii din Belgrad, de către NATO, JURNALIŞTII AU DEVENIT COMBATANŢI! E un nou statut ce trebuie luat în serios de toate organizaţiile profesionale din breaslă!

Să ne întoarcem. Jurnalistul rus Arkadi Babcenko, a cărui moarte fusese anunţată marţi de autorităţile ukrainene, este în realitate în viaţă şi a apărut miercuri în faţa presei, Kievul explicînd că “asasinarea sa” a fost parte a unei operaţiuni speciale cu scopul de a dejuca un asasinat comandat de Rusia, informează AFP. “Datorită acestei operaţiuni, noi am reuşit să dejucăm o provocare cinică şi să documentăm pregătirea acestei crime de către serviciile speciale ruseşti”, a declarat şeful Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU), Vasil Griţak, într-o conferinţă de presă susţinută împreună cu Arkadi Babcenko, precizînd că această provocare viza asasinarea jurnalistului.

A fost o operaţiune specială, a subliniat Griţak, adăugînd că un suspect a fost reţinut. Şeful SBU a menţionat că pentru asasinarea jurnalistului serviciile speciale ruse au racolat un cetăţean ukrainean. Acesta a primit sarcina de a găsi contra cost persoane care să comită, pe lîngă asasinarea lui Babcenko, atacuri teroriste cu numeroase victime.

Cu siguranţă, autorii Operaţiunii nu au citit povestea cu Petrică şi lupul…

Jurnalistul rus, care pînă acum cîteva ore era considerat mort, a spus că fusese avertizat cu privire la pregătirea unui asasinat la comandă la adresa sa acum o lună şi că pentru viaţa sa s-au plătit 40.000 de dolari. Jurnalistul mai spune că atacul împotriva sa se pregătea înainte de finala Ligii Campionilor a UEFA, care a avut loc la Kiev în data de 26 mai.

Marţi seara, agenţiile de presă ucrainene au informat că jurnalistul rus Arkadi Babcenko, 41 de ani, oponent virulent al Kremlinului, a fost ucis cu trei gloanţe în spate pe scara blocului în care locuia la Kiev, iar poliţia a anunţat imediat că privilegiază pista unei crime legate de profesia lui.

Secretarul general al organizaţiei neguvernamentale Reporteri fără Frontiere (RSF), Christophe Deloire, a denunţat ca regretabilă înscenarea morţii jurnalistului de către serviciile speciale ukrainene, informează AFP. “Dacă reapariţia jurnalistului este o mare uşurare, este dezolant şi regretabil că serviciile ukrainene s-au jucat cu adevărul, indiferent de motiv”, a spus el.

Timp de aproape 24 de ore, anunţul morţii sale a provocat un val de emoţie în Europa, Ukraina şi în Rusia, dar şi în mediul jurnalistic internaţional.

Premierul ukrainean Volodimir Groisman a acuzat maşina totalitară rusă, provocînd o reacţie de dezminţire a Moscovei.

Directorul Serviciului Federal de Securitate rus (FSB), Aleksandr Bortnikov, a calificat acuzaţiile ucrainene drept absurde şi o provocare. Fapt confirmat!

La 20 iulie 2016, colegul său ruso-belarus Pavel Şeremet a murit în explozia unei bombe plasate sub maşina sa la Kiev, un caz nici astăzi elucidat.

La anunţul asasinării lui Arkadi Babcenko, Uniunea Europeană a cerut o anchetă rapidă şi transparentă pentru pedepsirea celor responsabili.

Arkadi Babcenko a participat în Rusia la cele două războaie în Cecenia ca militar, după care a devenit un jurnalist extrem de critic faţă de Kremlin. El a colaborat cu publicaţia de opoziţie Novaia Gazeta şi postul de radio Eho Moskvî, două media critice faţă de Kremlin.

Babcenko este autorul unor reportaje din estul Ukrainei, unde un conflict între armata ukraineană şi separatişti s-a soldat cu peste 10.000 de morţi în patru ani, denunţînd rolul Rusiei şi sprijinind teza Kievului şi a Occidentului potrivit căreia Moscova acordă sprijin rebelilor separatişti, chiar dacă ea neagă această acuzaţie.

Regretabil este că începînd de ieri, reportajele sale pot fi citite în altă cheie!

Babcenko, un corespondent de război binecunoscut în Rusia, se refugiase în Ukraina de teamă că ar putea fi asasinat. Jurnalistul în vîrstă de 41 de ani era un fost luptător în războiul din Cecenia care criticase bombardamentele ruse asupra oraşului syrian Alep şi considera că Rusia se face vinovată de agresiune împotriva Ukrainei.

Înscenarea morţii jurnalistului Arkadi Babcenko pentru a dejuca o presupusă tentativă de asasinat are un precedent istoric, în 1982 în Franţa, a declarat miercuri pentru AFP un expert, referindu-se la cazul Virgil Tănase. „Virgil Tănase era un refugiat român în Franţa pe care serviciile româneşti, renumita Securitate, dorea să îl elimine şi pe care DST (Direcţia de supraveghere a teritoriului, care se ocupa de contraspionaj în Franţa) l-a făcut dispărut o bună perioadă de timp, lăsînd să se creadă că a murit”, a explicat Eric Denece, directorul Centrului francez de cercetare asupra serviciilor de informaţii (CF2R).

În cartea lor „Des affaires tres spéciales” (apărută la editura Plon), Jacques-Marie Bourget şi Yvan Stefanovitch au povestit această afacere incredibilă.

Virgil Tănase era scriitor şi regizor de teatru. Înainte de plecarea în Franţa a fost regizor la Teatrul de Stat din Reşiţa unde monta piesa Căsătoria, de Gogol. A locuit în apartamentul actorului Zeno Balint, din casa căruia a şi plecat în Franţa, îmbrăcat cu un costum al acestuia. Ulterior, Zeno Balint a fost anchetat de Securitate de nenumărate ori, fapt reclamat de Virgil Tănase la postul de radio Europa Liberă.

După publicarea, în revista Actuel, a unui articol foarte critic semnat de Virgil Tănase contra lui Nicolae Ceauşescu, acesta din urmă i-a încredinţat unuia dintre agenţii săi în Franţa, Matei Haiducu, misiunea de a-l elimina pe scriitorul şi autorul dramatic, refugiat în Franţa cu trei ani înainte şi naturalizat francez.

„Din verificare în verificare”, au scris cei doi autori, „DST a căpătat convingerea că nu este vorba despre o manipulare. S-a decis o înscenare de proporţii: s-a lansat zvonul morţii lui Virgil Tănase şi a lui Paul Goma”.

Potrivit variantei oficiale, Matei Haiducu ar fi refuzat această misiune criminală şi a dezertat contactînd DST.

„La 20 mai 1982, la ieşirea din locuinţa sa din Paris, Virgil Tănase este răpit. Soţia sa, îngrijorată, fără veşti, telefonează la DST. A doua zi, însoţită de doi poliţişti ai acestui serviciu, ea reclamă la comisariatul din cartier dispariţia soţului său”, au adăugat autorii. „A fost cu atît mai perfectă în rolul său de soţie îngrijorată, cu cît ea nu ştia ce s-a întîmplat cu soţul său şi că este pe cale să se joace o mare comedie”, au continuat Jacques-Marie Bourget şi Yvan Stefanovitch.

Ulterior, s-a vehiculat ideea că Virgil Tănase a fost infiltrat chiar de către Securitate în redacţia română a postului Europa Liberă.

În 1982, DST l-a ascuns pe Virgil Tănase timp de trei luni într-o „locuinţă sigură” din Bretania şi a lăsat ca Securitatea să fie acuzată de uciderea lui. Cazul devine, în presa franceză, “Afacerea Tănase”. Misterioasa întîlnire a scriitorului român, titrează FRANCE SOIR. Apare însă și insinuarea, răspîndită de Agence France Presse, că Virgil Tănase ar fi un fel de agent al serviciului francez de contrainformatii. Tot mai mulți ziariști francezi înclină însă spre teoria răpirii lui Virgil Tănase de către Securitate. Toate privirile se îndreaptă acum insistent asupra Securității, atotputernica poliție secretă a președintelui Ceaușescu, scrie FRANCE SOIR cîteva zile mai tîrziu. Strania dispariție a disidentului român. Este posibil ca scriitorul Virgil Tănase să fi fost răpit de serviciile secrete române, titrează ziarul LE MATIN. În acest sens se exprimă fără echivoc și Paul Goma în interviurile pe care i le iau diverse posturi franceze de televiziune. Se face legătura între dispariția lui Tănase și articolul său Sa Majesté Ceaucescu 1er, Roy Communiste, (Majestatea sa Ceaușescu Întîiul, Rege Comunist), publicat cu cîteva luni în urmă, mai precis în ianuarie 1982, în revista de mare tiraj ACTUEL. Astfel, ziarul LIBERATION din 25 mai titreaz: Virgil Tănase știa ce riscă atunci cînd l-a atacat pe Ceaușescu Întîiul. Iar în săptămînalul L’EXPRESS din 28 mai putem citi întrebarea: Scriitorul român Virgil Tănase s-a făcut oare vinovat de crima de lez-Ceaușescu?. La fel se întreabă revista ACTUEL în numărul său din iunie: Ceaușescu Întîiul l-a ucis pe Virgil Tănase?. Comentariile la adresa lui Ceaușescu devin tot mai dure: Tănase și bufonul sîngeros, titreaz revista L’EXPRESS din 20 august. În articolul respectiv găsim și un subtitlu cu o semnificație deosebită: Une affaire d’État.

La 30 august, înscenarea a fost dezvăluită de cotidianul „Le matin de Paris” şi puţin după aceea Virgil Tănase a reapărut la sediul revistei Actuel, condusă de prietenul său Jean-François Bizot, şi a ţinut o conferinţă de presă.

„În opinia contraspionajului francez, afacerea a fost considerată un succes”, au mai scris Jacques-Marie Bourget şi Yvan Stefanovitch.

În urma acestui scandal, preşedintele francez François Mitterrand, şi-a anulat o vizită prevăzută la Bucureşti.

Virgil Tănase, în prezent în vîrstă de 72 de ani, şi-a continuat în Franţa cariera de romancier, dramaturg şi regizor, potrivit AFP.

Soldat, scriitor, reporter de război, jurnalist de opoziţie: Arkadi Babcenko a trăit mai multe vieţi. Părăsind Rusia în februarie 2017, el denunţase o campanie furibundă şi de hărţuire împotriva sa după o postare pe reţelele de socializare online despre prăbuşirea unui avion militar rusesc în drum spre Syria la sfîrşitul anului 2016.

Plecase iniţial la Praga, apoi în Israel, pentru a se instala în final la Kiev.

În Rusia, Arkadi Babcenko a devenit cunoscut datorită povestirilor sale din cele două războaie sîngeroase din Cecenia, unde a participat ca soldat – ca recrut la 18 ani în primul, ca voluntar în al doilea.

Într-o carte apărută în traducere franceză sub denumirea Culoarea războiului, el povesteşte fără farduri experienţa sa de război: violenţă, atrocităţi, alcoolism, foamete, corupţie.

După ce a părăsit armata şi cu o diplomă în drept internaţional în buzunar, Babcenko a început să activeze ca reporter de război pentru media ruse, între care prestigiosul bisăptămînal Novaia Gazeta, pentru care a relatat despre conflictul fulger dintre Rusia şi Georgia în august 2008.

El a acoperit prin articole remarcabile şi evenimentele din Ukraina în perioada Maidanului (Pieţei Independenţei) proeuropean din iarna anului 2014 de la Kiev, apoi conflictul cu separatiştii proruşi în estul ţării, unde a denunţat rolul Rusiei, susţinînd teza Kievului şi a Occidentului potrivit căreia Moscova îi sprijină militar pe rebeli, chiar dacă ea neagă acest fapt.

În Ukraina, Babcenko modera de un an o emisiune la canalul de televiziune privat ATR, vocea comunităţii tătarilor din Crimeea, care fusese închis anul trecut de către autorităţile din peninsula anexată de Moscova în 2014.

BOR ÎN RĂZBOIUL HIBRID!

E aproape un truism să spui că libertatea de exprimare are limite. Ca și libertatea în general, libertatea de expresie NU este absolută. Limitele libertății noastre sînt trasate acolo unde începe libertatea celuilalt. Că oamenii, în general, şi jurnaliştii, în special, îşi procură informaţiile din diverse surse, deschise sau nu, este, iarăşi, o realitate de necontestat, Dovadă stă puzderia de opinii vehiculate care au, sau nu, contact cu adevărul. Sau, realitatea!

Personal, sînt sensibil la libertatea de exprimare, la Primul Amendament, la fapte care pun în pericol colegii mei. Organizaţia Reporteri Fără Frontiere reprezintă un model de implicare a profesioniştilor din mass-media pentru drepturile şi libertăţile lor. Anual, organizaţia publică un INDEX. În 2018, România ocupă locul al 44-lea în clasament, urcînd două poziţii faţă de clasamentul din 2017.

Observaţiile făcute, însă, la ţara noastră sînt, pentru mine, interesante, dacă nu incorecte parţial. Dincolo de amestecul politicului în editorial şi finanţarea unor media sau jurnalişti – deveniţi astfel propagandişti, oficiali sau nu, – RSF scrie şi că “Mass media a fost afectată şi de activităţi ale grupurilor de extremă dreapta în legătură cu Biserica Ortodoxă – finanţată parţial de stat – care se opun deschis libertăţii presei”! Sigur, organizaţia încearcă să-şi ia informaţii din zone independente, cum ar fi ONG-urile, cunoscute astăzi sub denumirea de ACTORI NON-STATALI. În România, cele mai multe dintre acestea sînt finanţate de organizaţii care, cel puţin NU AU O AGENDĂ compatibilă cu cea a populaţiei, ca să nu spun, OSTILE, implicate în acţiuni de război hibrid!

Ca o paranteză, în războiul hibrid se lansază informaţii şi date false, utilizînd canale diplomatice, mass-media, etc., în scopul inducerii în eroare a populaţiei, a liderilor politici şi militari. Se foloseşte intimidarea, înşelarea şi coruperea persoanelor din aparatul guvernamental şi militar, cu scopul de a-i face să renunţe la îndatoririle lor de serviciu. În faza propagandei destabilizatoare, pentru a spori nemulţumirea populaţiei pot fi utilizate grupuri de persoane (nerecunoscute drept combatanţi legitimi), urmărind escaladarea subversiunii. În concluzie, un actor non-statal care recurge la acţiuni hibride poate instaura instabilitatea în afacerile interne ale altui stat! Pentru a contracara acţiunile hibride, creşterea coeziunii sociale este singura modalitate de a păstra un avantaj faţă de agresor, iar BOR tocmai asta face! Am închis paranteza!

De subliniat faptul că, potrivit raportului Indicelui Libertății Umane din 2017, România are un punctaj maxim la capitolul libertatea personală în ceea ce privește relațiile între persoane de același sex. Indicele Libertății Umane prezintă starea libertății umane în lume și se bazează pe indicatori ai libertății personale, civile și economice!

Dacă aş fi răutăcios, dar nu sînt!, aş spune că fraza din INDEX este încă un atac lansat la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Nu sînt răutăcios pentru că ştiu că redactorii raportului NU cunosc realitatea din ţările analizate, observaţiile fiind făcute din compilarea “rapoartelor independente” culese de către operatori. Fraza mă vizează, însă, direct pentru că îmi dovedeşte limitele mele profesionale: NU ŞTIU DE EXISTENŢA unor grupuri de extremă dreaptă în legătură cu BOR care să se opună deschis LIBERTĂŢII PRESEI!

Nu am auzit de cereri de cenzurare a unor opinii venite din parte vreunei organizaţii sau, mai mult, a BOR!

Fraza NU ar trebui să existe! Ceea ce apără prin ea RSF şi liderii de opinie ai ONG-urilor furnizoare, nu este libertatea de exprimare ci “laicitatea” înţeleasă ca libertate de a insulta, fără nici un fel de restricţii, sensibilitatea religioasă a oamenilor de diferite religii şi confesiuni. Adică libertatea totală de a-i ofensa pe unii, ăia răi şi reacţionari care cred în Dumnezeu, combinată, deseori, cu interdicţia totală de a deschide pliscul cînd vine vorba de alţii, ăia buni şi progresişti care cred în drepturile omului!

Operaţiunile hibride împotriva BOR nu sînt noi! Într-un “studiu”, EXTREMISMUL DE DREAPTA ÎN ROMÂNIA, publicat la Cluj-Napoca de Fundaţia CRDE, în 2003!, sub egida CENTRULUI DE RESURSE PENTRU DIVERSITATE ETNOCULTURALÃ, celebrul dizident Gabriel Andreescu, notoriu anti-român, atacă în plin Biserica Ortodoxă pe care o consideră a sta la baza extremismului în România. Studiul, finanţat din greu din afara ţării, este evident tradus şi pus la dispoziţia organismelor internaţionale, de tot felul, care ŞI în baza acestuia lipesc etichete ţării şi poporului român.

Spicuim. “Introducerea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) printre actorii care pot juca un rol semnificativ în evoluţia extremismului în România reprezintã o evaluare cheie a acestui raport. Mult timp, rolul religiei în dezvoltarea conflictelor a fost subestimat, preferîndu-se constant interpretarea acestora în termeni ideologici. Mai ales dupã atacurile Al Queda

din 11 septembrie 2001, relaţia dintre religie, fundamentalism şi extremism trebuie reevaluatã.

Aceastã afirmaţie de ordin general îşi gãseşte un argument în cazul BOR. Creştinismul Bisericii Ortodoxe este unul mistic, puţin interesat în valorile respectului şi toleranţei specifice creştinismului practic”.

Acest “cercetător” neafiliat politic continuă aserţiunile citite de o lume occidentală prea puţin familiarizată cu naţiunea română. “Atitudinea BOR rezultã din convergenţa a patru elemente: a) promovarea unei doctrine cu caracter exclusivist, sintetizatã de cele douã idei ale naţionalismului ortodox: România este statul românilor; a fi român înseamnã a fi ortodox; b) negarea de cãtre BOR a principiilor statului de drept, considerate „de rangul doi” în raport cu principiile ortodoxiste, legitimate de sorgintea lor divinã; c) folosirea de cãtre clericii BOR a unor „instrumente” violente, de la discursuri ofensatoare pînã la ameninţãri şi agresiuni fizice” etc.

Îmi iau permisiunea de a ilustra violenţa şi discursul ofensator cu vorbele păstorului nostru, Prea Sfinţitul LUCIAN, Episcopul Caransebeşului: “BISERICILE surori, Catolică şi Ortodoxă, sînt PLAMÎNI SPIRITUALI AI EUROPEI! Biserica este « comunitatea celor care, prin puterea Duhului lui Hristos, înaintează către înviere şi către plinătatea negrăită a comuniunii desăvîrşite cu Hristos şi cu toţi cei ce cred în El» Trebuie să fim și să rămînem oameni duhovnicești peste care se coboară la vremea potrivită Duhul Sfânt, Cel care s-a pogorît și peste Sfinții Apostoli la plinirea vremii. Nu putem ajunge la înviere și la biruință fără cruce și fără suferință. Ostașii noștri români, eroii neamului nostru românesc s-au încrezut în puterea crucii, s-au încrezut în Mântuitorul Cel care a biruit prin cruce și ne-a dăruit tuturor libertatea, iertarea, dezlegarea și mîntuirea, ei plecînd întotdeauna la luptă însemnîndu-se cu semnul sfintei cruci … Rugăciunea este necesară, deoarece luminează raţiunea, pacifică patimile egoiste şi cultivă comuniunea de iubire a oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă. Dialogul este necesar pentru a depăși conflictele între persoane, instituții şi orientări sociale divergente. Înțelegem că tinerii de azi doresc nu numai socializare şi comuniune între ei, ci şi să fie ascultați şi încurajați în aspirațiile lor. Biserica noastră îi iubeşte pe toţi tinerii, pe cei care vin la biserică şi pe cei care nu vin la biserică, deoarece ei sînt darul lui Dumnezeu pentru familie şi pentru societate. Biserica este acum alături de tineri înțelegând dorinţa lor de înnoire spirituală şi morală a societății româneşti şi se roagă pentru prezentul şi viitorul poporului român, spre a trăi în pace şi unitate”.

Aţi remarcat, sper, cîtă violenţă degajă cuvîntul sfîntului părinte! Şi cît de ofensator este el! Ca oştean al scrisului, obişnuit mai mult cu sabia, decît cu Vieţile Sfinţilor, pot să reproşez reprezentanţilor BOR… gestul creştin de a întoarce, prea des, şi obrazul celălalt, în loc să riposteze ferm împotriva unor astfel de cotropitori de suflete, cu tăria dată de credinţa strămoşească bi-milenară! Mai ales că BOR dispune de un puternic trust de presă de care detractorii se tem ca de “ucigă-l toaca”!

Mă întorc, spre exemplificare, la detractorul Andreescu şi la “studiul progresist şi european” din 2003.

Elementele fundamentaliste ale unei „doctrine” a BOR se regãsesc peste tot: în publicaţii care apar sub patronajul ierarhilor BOR, în declaraþiile Ierarhiei, în luãrile de poziţie publice ale unor organizaþii ale BOR – între acestea, dintre cele mai active fiind Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (ASCOR). Dintre reviste enumerãm „Icoana din adînc” şi „Scara”… Autorul dă ca exemplu “ameninţarea” proferată prin 1998, de Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Bartolomeu Anania: „Vreau sã ştie toţi, şi prieteni şi neprieteni, cã sîntem în picioare şi cã vom sta de veghe şi cã pumnului sau bîtei îi vom opune crucea. Dar e bine sã se ştie cã, de azi, crucea noastrã va fi fermã. Îi invit sã nu profite de smerenia ortodoxã”!

Că studiul menţionat face parte din războiul hibrid o demonstrează PĂCATUL Bisericii Ortodoxe de a fi alături de Armata ţării! “Una dintre variantele cele mai pernicioase ale fluidizãrii frontierei dintre Bisericã (BOR) şi stat este relaţia dintre Bisericã şi Armatã. Un factor care a contat pentru apropierea dintre cele douã instituţii a fost aşezarea lor în fruntea încrederii populare. Pe acest fundal, care aratã fragilitatea conştiinţei civico-politice a

întregii societãţi româneşti, lideri ai Armatei şi ierarhi ai Bisericii ţin sã sublinieze constant ideea cã ambele reprezintã „instituţii fundamentale” ale statului român… Aceste douã categorii sînt unite prin importanţa pe care o dau ideii de autoritate. Ca urmare, ele pot miza pe o solidaritate reciprocã, pe termen lung, care poate fi folositã în conjuncturi antidemocratice atît de forţe politice cu caracter conservator-extremist, cît şi de propriii lor lideri, dacã aceştia se simt periclitaţi”.

Un pasaj tipic de manipulare în interese obscure, dar străine de interesele fundamentale ale Neamului Românesc! “Armata, cît și Biserica și-au dat mâna iar și iar, pentru a consolida tot ceea ce înseamnă patriotismul autentic și credința statornică în sufletele tuturor românilor. Cred că atît Biserica, cît și Armata au un rol și vor avea pe mai departe un rol esențial în definirea identității naționale și spirituale în această țară. Biserica îndeamnă la rugăciune, dialog şi coresponsabilitate socială”, spunea, din nou, PS Lucian, Episcopul Caransebeşului, într-un discurs autentic românesc, dar extrem de “revoltător” pentru duşmanii seminţiei noastre.

Şi, pentru că BOR nu face plîngeri de discriminare, nu ripostează violent, nu tîrăşte în judecăţi laice, individul Andreescu recidivează în 2004 cu un alt studiu “progresist” în care acuză Biserica Ortodoxă de a fi o frînă în calea integrării europene a României.

Sigur, armele războiului hibrid sînt diverse şi TOATE letale, iar asaltului împotriva Credinţei nu I se poate opune decît unitatea de gîndire şi credinţă. Decreştinarea Europei este un program bine gîndit şi urmărit îndeaproape. Biserica Catolică luptă, la rîndul său, poate mai năprasnic, împotriva decreştinării, decît o face BOR. Sau, ortodoxia, în general! Am să închei cu un exemplu recent. Pe 13 mai 2018, în Biserica Catolică se celebrează Ziua mondială a comunicațiilor sociale, ajunsă la cea de a 52-a ediție. Tema din acest an a fost „Adevărul vă va elibera. Fake news și jurnalismul pentru pace”. În mesajul dedicat acestei zile Papa Francisc explica: „Cel mai radical antidot la virusul falsității este să ne lăsăm purificați de adevăr”. Totodată, Papa Francisc a propus şi o rugăciune, inspirată din devoţiunea franciscană:

Doamne, fă din noi instrumente ale păcii tale.
Fă-ne să recunoaștem răul care se strecoară într-o comunicare care nu creează comuniune.
Fă-ne capabili să eliminăm otrava din judecățile noastre.
Ajută-ne să vorbim despre alții ca despre frați și surori.
Tu ești fidel și vrednic de încredere; fă ca vorbele noastre să fie semințe de bine pentru lume:
unde este zgomot, fă să practicăm ascultarea;
unde este învălmășeală, fă să inspirăm armonie;
unde este ambiguitate, fă să aducem claritate;
unde este excludere, fă să aducem împărtășire;
unde este senzaționalism, fă să folosim sobrietate;
unde este superficialitate, fă să punem întrebări adevărate;
unde este prejudecată, fă să provocăm încredere;
unde este agresivitate, fă să aducem respect;
unde este falsitate, fă să aducem adevăr.
Amin”.

JURNALISMUL MILITANT

Jurnalismul este o boală. Odată ce ai fost virusat, nu mai scapi practic niciodată. Chiar dacă nu eşti bolnav în permanenţă, eşti purtător, contaminat de virusul care este acolo, în adormire. Şi, indiferent ce vei face la un anumit moment în viaţă, dacă eşti cu adevărat jurnalist, mai devreme sau mai tîrziu te întorci la jurnalism, pentru că nu poţi altfel. Dar, cum?

Jurnalismul de senzaţie şi superficial, practicat astăzi în România, a fost specific SUA în anii 20-30! Sigur, peste ocean, între 1902 şi 1912 jurnaliştii practicau şi jurnalismul de tip militant, cunoscut sub numele de Scormonitul in gunoi, scriind despre coruptia din interiorul guvernului sau din lumea afacerilor. Într-o ţară bolnavă, ca România, jurnalismul militant este de preferat, din punctul meu de vedere, celui de astăzi. Exemple de bune practici există!

Emisiunea OBIECTIV ROMÂNIA, difuzată de Radio România Actualităţi, de la ora 16, s-a dovetit a fi, de cele mai multe ori, cea mai complexă şi „puternică” emisiune din grila postului public de radio. Documentarele, anchetele, reportajele difuzate au lovit subiecte pe care, personal, le consider esenţiale pentru ascultătorii români. După succesul „caravanelor”, insuficient exploatate!, OBIECTIV ROMÂNIA a găzduit o serie de reportaje sub genericul REPORTER SPECIAL. Din punctul meu de vedere, subiectiv, evident, proiectul s-a dovedit un succes. O emisiune menită să cauterizeze rănile unei societăţi bolnave de lepră şi care-şi pierde, pe zi ce trece, bucăţi din trupul măcinat de disperare şi neîncredere în autorităţi. Un vîrf de lance al jurnalismului responsabil. UN COMANDO PENTRU ROMÂNIA: REPORTER SPECIAL! Nu sînt de acord cu boul care a scris, la un moment dat, că RRA difuzează doar emisiuni vechi, de pe vremea comunismului, care să ne arate doar frumuseţile patriei! Cum libertatea cuvîntului este regină, înghit şi opinia „inteligentului” care dovedeşte că ne-a ascultat cel puţin o dată! Un cîştig pentru el!
Nu sînt de acord cu formatul de emisiuni în care o nacealnikă agramată dă din mîini şi se face că ascultă problemele unei comunităţi după care le „alină durerile” cu formatul comercial.

Sînt, însă, total aproape de ideea de jurnalism cetăţenesc agresiv şi militant! S-a terminat cu perdeluţele şi funduliţele de limbaj! Vremurile de criză pe care le trăim cu toţii implică soluţii de criză şi un jurnalism de criză, militant şi nu ipocrit! E vremea să luăm atitudine, chiar dacă ar fi să revenim la stilul „procuror” pe care l-am practicat (cu succes!) înainte de 1990, dar care a schimbat ceva, omul de rînd a văzut un rezultat palpabil! „Jurnalişti, doar calitatea vă va mai salva…!“ (din discursul unui jurnalist-militant la congresul Sindicatului Naţional al Jurnaliştilor, Franţa, octombrie 2014, Val Joly). Perfect adevărat!

2% PENTRU APĂRARE – PROPAGANDĂ?

Despre faptul că mass-media este o armă distinctă în noul război hibrid, la fel precum artileria, iar jurnaliştii sînt un fel de infanterişti ai acestei arme, scriu de ceva vreme. De altfel, presa a constituit o armă redutabilă în mîini dibace, încă din secolul 19! Doar cu mass-media cîştigi bătălia pentru minţile şi sufletele adversarilor tăi, dar şi a propriei populaţii.

România este în mijlocul unui astfel de război şi sîntem, ca de obicei, în pielea goală! Nepregătiţi! „Armata română, admirabil de dezorganizată”, rostea Generalul Berthelot, celebrele cuvinte. Peste decenii, generalul devine stradă, iar iureşul întoarcerii la realismul politic prinde România în acelaşi stadiu: al nebunului care-şi incendiază propriul apartament. Semn că dezorganizarea vine din noi, iar instituţiile pan-statale la care am aderat nu pot face mai-nimic fără concursul nostru!

Summit-ul NATO din acest an, de la Bruxelles, va găsi Alianţa într-un mediu de securitate global caracterizat printr-o mare varietate de riscuri şi provocări, în special de natură strict militară!, ce pun sub semnul întrebării ordinea mondială actuală. Lipsa unui răspuns adecvat, din partea comunităţii internaţionale, la conflictele şi tensiunile actuale, demonstrează că ne găsim în plin proces de schimbare de putere la nivel mondial, dar şi că există dificultăţi din ce în ce mai mari în comunicarea dintre lideri.

Că nici NATO, nici Coaliţiile de voinţă ale comunităţii internaţionale, din care România face parte, nu sînt capabile să stabilească răspunsul adecvat, sau să pună în cămaşă de forţă piromanul, fie el din Videle sau din Nigeria, o demonstrează Raportul privind Dinamica Conflictelor armate, publicat anul trecut de Institutul de Cercetare a Păcii din Oslo, care oferă un barometru bine de luat în seamă: 49 de conflicte au fost înregistrate, în întreaga lume, la nivelul anului 2016. Dintre acestea, 12 cunosc o intensitate deosebită, numărul pierderilor de vieţi omeneşti în luptă depăşind, în fiecare caz, pragul de 1.000. În 2016, războaiele au dus, în mod direct, la moartea a 102.000 de oameni. Cifrele se află la acelaşi nivel cu cele din 2014 şi 2015, ultimii trei ani analizaţi fiind, alături de 1991 şi 1992, între cei cinci în care s-au manifestat cele mai violente conflicte ale perioadei post-Război Rece. Majoritatea victimelor se înregistrează în continuare în Syria (46%), Afghanistan (21%) şi Iraq (13%), toate acestea fiind teatre de război cu prezenţă militară externă.

Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi (I.N. Sava, Studii de securitate, pag.195, Centrul român de studii regionale, 2005).

Creşterea semnificativă a numărului de conflicte armate internaţionalizate, de o violenţă extremă, fără perspectiva soluţionării pe termen scurt sau mediu, marchează revenirea la starea de conflict, care a dispărut, treptat, după Războiul Rece, dacă nu punem la socoteală Balcanii, într-o perioadă de liberalism accentuat pe care, mulţi analişti, o vedeau… eternă!

Este o dovadă concretă că actorii statali şi non-statali (utilizaţi în special pentru “agresarea” actorilor statali suverani!) nu reuşesc să gestioneze situaţiile excepţionale generate. Asta nu înseamnă că, în ciuda relativei „desconsiderări” de care se bucură în media, mercenarii nu sînt luptători apreciaţi, fără de care NICI O ARMATĂ MODERNĂ nu mai funcţionează în teatrele de operaţii!

După cîteva decenii de neo-liberalism şi creştere, relativă, a prosperităţii, în special în statele fost-comuniste, intensificarea conflictelor militare readuce în atenţie rolul forţei militare ca reper central de putere în cadrul sistemului internaţional. Strategii militari vin cu o schimbare importantă de paradigmă, care aduce beneficii imediate în ceea ce înseamnă balanţa bugetelor pentru securitate şi apărare. Alocarea a 2% din PIB pentru Apărare, în România, demonstrează că importanţa securităţii este percepută chiar de nebunul-incendiator, aburit de alcoolul puterii. Indiferent de politici, strategii şi tactici, complexitatea şi incertitudinile mediului actual de securitate, diversificarea, intensificarea şi divizarea prezenţei forţelor militare străine în susţinerea facţiunilor opuse din spaţiile de conflict, adîncirea faliilor politice şi de securitate dintre puterile economice şi militare, precum şi denunţarea unor acorduri internaţionale garante ale principiilor democraţiei liberale occidentale, conduc la legitimarea politică a creşterilor semnificative ale bugetelor de securitate şi apărare şi a investiţiilor în echipamente, tehnică şi tehnologii militare.

Alocarea, de către ţara noastră, a 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare şi, din aceştia, peste 30% pentru înzestrare, precum şi investiţiile în achiziţia, în diferite stadii de realizare, a avioanelor multirol F-16 Fighting Falcon, a Sistemului de apărare anti-rachetă Patriot, a sistemelor de rachete sol-aer cu bătaie mare, a corvetelor multifuncţionale la pachet cu modernizarea fregatelor, a elicopterelor de luptă şi transport, a Sistemului de rachete de artilerie cu înaltă mobilitate (HIMARS), a Sistemului C4I (Command, Control, Communications, Computers, and Intelligence) cu capacităţi de integrare ISTAR (Intelligence Surveillance Target Acquisition and Reconnaissance), a vehiculului de lupta blindat PIRANHA V şi a altor tipuri de echipamente, condiţionarea acestora de constituirea de parteneriate cu industria naţională de apărare, demonstrează anvergura abordării acestor proiecte.

Din păcate, achiziţiile de echipamente fără capacitatea vectorială de transport repezintă doar o cheltuială a banului public care vulnerabilizează, în mod serios, celelalte componente ale securităţii naţionale! Cum ar fi: comunicarea şi… logistica! Despre care am vorbit deja!

Operaţiile informaţionale reprezintă cele mai complexă formă de confruntare din zilele noastre cu scopul de a influenţa, pînă la a distruge complet încredera în sistemele de decizie umană şi tehnică sau starea populaţiei din statul ţintă. Că România este Stat ţintă, e de prisos să vorbim, astăzi! Operaţiile informaţionale utilizează o întreagă gamă de cucerire a minţii şi inimilor: operaţii mass-media, persuasiune, manipulare, dezinformare, propagandă – albă, neagră şi gri, contrapropagandă, operaţii în reţele sociale, operaţii psihologice, mascare, operaţii de intelligence acoperite sau clandestine. În acest sector, ce face parte integrantă din mijloacele tehnice de atac şi apărare ale oricărui actor statal westfalian, mass-media şi jurnaliştii sînt combatanţi direcţi. Dovadă stau şi atacurile directe împotriva mass-media, atît în zone de conflict direct, în state considerate autoritare, dar şi în democraţii consolidate!

Faptul că mass-media atrage atenţia asupra unor riscuri şi vulnerabilităţi reprezintă o acţiune de persuadare a decidentului politic pe teme de siguranţă naţională. Este cazul componentei logistice, de transport. În cazul României, fluvial şi feroviar.

Două nave militare fluviale execută activități de instruire pe fluviul Dunărea, în perioada 6-17 mai, se spune într-un comunicat al MapN. După ce au plecat din Portul Militar Brăila, Monitorul 46 și Vedeta Blindată 180 au navigat în amonte, pînă în Portul Turnu Măgurele, unde au făcut luni, 7 mai, o escală de cîteva ore, timp în care populația civilă a putut să viziteze cele două nave militare și să interacționeze cu marinarii de la Flotila Fluvială „Mihail Kogălniceanu”. Monitorul 46 și Vedeta Blindată 180 își vor continua marșul de instrucție pe Dunăre și vor mai face escale în Portul Drobeta Turnu-Severin (joi, 10 mai; program de vizitare în intervalul orar 10.00-12.00) și în Portul Moldova Veche (vineri, 11 mai; program de vizitare în intervalul orar 09.00-11.00).


În perioada celor zece zile de marș, sînt planificate exerciții de luptă împotriva minelor marine, de stins incendiul la bordul navelor, de acordare a primului ajutor în caz de naufragiu, precum și antrenamente de recunoaștere a țărmului fluviului Dunărea și de familiarizare a echipajelor navelor militare fluviale cu particularitățile porturilor din sectorul românesc. Navele își vor încheia misiunea miercuri, 16 mai, cînd vor acosta în Portul Militar Brăila.


Una dintre misiunile principale ale Flotilei Fluviale „Mihail Kogălniceanu” este asigurarea securității căilor de comunicații și a graniței fluviale a României, pentru libera circulație a traficului de mărfuri și de persoane. Aici am vrut să ajung! Fără modernizarea şi consolidarea flotei fluviale, componenta de securitate la Marea Neagră, clamată de decidentul politic, nu are nici o valoare!

Şi, nu e doar asta! Constituirea unor coridoare de transport pe calea ferată pe direcţia Vest-Est şi Nord-Sud (Baltica – M. Neagră) şi a unui coridor de transport fluvial pe Dunăre pînă la Constanţa poate aduce mari avantaje socio-economice la nivel naţional.

Din păcate, sistemul feroviar românesc se află în comă! Şi nu e o manipulare!

Transportul feroviar este şi va rămîne unul dintre principalele sisteme de transport la nivel mondial, iar viitorul acestui sistem este garantat, el avînd capacitatea de a transporta cele mai mari cantităţi de marfă, cele mai periculoase şi cu costurile cele mai atractive în raport cu timpul şi cantitatea. De acest sistem depind economii ale lumii, el însăşi fiind generator de profit, iar prin el se pot exporta atît democraţie cît şi securitate. Aceste lucruri îl fac un posibil factor de insecuritate prin vulnerabilităţile pe care le posedă.

La exerciţiul rusesc „Zapad 2017”, statul major general rus a dispus şi realizat deplasarea personalului şi echipamentelor militare cu nu mai puţin de 4162 de vagoane de cale ferată!

În România, ceea ce s-a întîmplat în ultimii 28 de ani, schimbările politice, economice, militare şi strategice, nu a făcut decît să fragmenteze un sistem de transport îmbătrânit şi fără investiţii concrete. Aproape 40% din reţeaua de cale ferată şi peste 60% din numărul total de poduri şi podeţe au depăşit termenul limită la care ar fi trebuit reparate, situaţie care sporeşte riscul producerii de accidente, potrivit datelor CFR SA. Lungimea reţelei de cale ferată este în prezent de 10.800 km, lungimea desfăşurată a liniilor fiind de 20.210 km. Situația justifică locul 78 pe care se clasează România la capitolul calității infrastructurii feroviare, în Raportul privind competitivitatea, dat publicității recent de World Economic Forum (WEF). Spre comparație, Bulgaria se plasează pe poziția 53!

În România, se află într-o stare de uzură avansată peste 80% din podurile şi podeţele feroviare, peste 70% din reţeaua feroviară necesită reparaţii specifice şi adaptări la noile condiţii impuse

de reglementările de siguranţă feroviară europene, majoritatea instalaţiilor aferente controlului circulaţiei sînt depăşite moral, iar liniile de contact şi instalaţiile aferente nu au efectuat reparaţiile scadente. Practic în ultimii 20 de ani sistemul a fost subfinanţat, el funcţionînd pe rezervele de vitalitate şi siguranţă dobîndite anterior anilor ”90 şi a capacităţii de menţinere a acestuia dată de nucleele de specialişti feroviari, se spune în SECURITATEA INFRASTRUCTURILOR CRITICE FEROVIARE ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN REGIUNEA

EXTINSĂ A MĂRII NEGRE a Dr. ing. Nicolae SANDU. Viteza standard europeană este de 160 kilometri pe oră. În România, în acest moment, sînt 705 restricții de viteză pe calea ferată, viteza proiectată a rețelei e de 85 de km/h, viteza comercială, dată de mersul trenurilor, care include și opririle care e de 50 de km/h. Este declarația directorului CFR SA, Marius Chiper, citat de revista Capital. Potrivit lui, în perioada interbelică viteza comercială era de 60 km/h. Viteza comercială medie a trenurilor de pasageri era în 2014 de numai 43 de kilometri pe oră (INS), viteza medie a transportului de marfă pe calea ferată a fost în 2014 de 21 de km e oră (INS). Să mai spun că avem 10.777 de km de cale ferată, din care doar 4.029 sînt linii electrificate (mai puțin de 40%).

Acesta este “lestul” din “bagajul” cu care România se prezintă în iulie la summit-ul NATO de la Bruxelles. Fără investiţii serioase în mass-media şi transport feroviar, dar şi fără dezvoltarea componentei fluviale, alocarea celor 2% din PIB pentru apărare reprezintă doar o manevră politică. Sau, propagandă!

ZIUA MONDIALĂ A LIBERTĂŢII PRESEI. DOUĂ TEME

Prima. 33 de jurnalişti au fost ucişi de la 1 ianuarie 2018 pînă astăzi, 3 mai 2018. 19 numai în luna aprilie! 10, numai în 30 aprilie! De-a lungul anilor, numărul jurnaliştilor ucişi, depăşeşte cîteva mii!Cifrele diferă de la organizaţie la organizaţie, în funcţie de monitorizări. Lista include asasinate ca represalii pentru activitatea jurnalistică, decese care au avut loc ca urmare a luptelor sau în schimburi de focuri şi decese care au avut loc în timp ce jurnaliştii se aflau în alte misiuni periculoase. Acesta este modul în care mulţi jurnalişti şi colegi, cum ar fi fixerii, au fost ucişi. O cifră care este inacceptabil de mare şi apropie jurnalismul de militărie şi meseria de soldat!

Această realitate nu reprezintă doar soarta indivizilor sau a rudelor îndurerate. Este vorba despre o ameninţare pentru libertatea de exprimare şi pentru democraţie.

Din păcate, faptul că mai mult de 30 de jurnalisti au fost ucişi anul acesta, pînă acum!, nu este nimic neobişnuit. Epoca în care jurnaliştii şi-au putut desfăşura activitatea nestingherit, chiar şi în condiţii deosebit de periculoase şi dificile a trecut de mult. Astăzi, jurnaliştii au devenit ţinte directe, cu ură, ameninţări, violenţă şi răpire. Iar cifrele confirmă tendinţa de creştere, care a devenit, din păcate, mai mult o regulă decît excepţie.

În multe dintre ţările lumii, şi din ce în ce mai mult în ţări considerate cu tradiţie democratică!, atacurile la libertatea de exprimareau loc aproape zilnic , în acelaşi timp, sărbătorim peste 250 de ani de legislaţie internaţională care asigurareă libertăţile presei şi de exprimare.

Este uşor să se creadă că jurnaliştii ucişi în timpul serviciului au fost pur şi simplu în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Ştim cu toţii că cineva care alege să călătorească într-o ţară în război, sau care transmite dintr-o zonă cu risc ridicat, tulburări sociale, situaţii de urgenţă, se expune la pericole. Dar nu ne putem proteja de răul pur.

Dar cifrele arată altceva: că vorbim prea puţin despre o problemă atît de mare! Marea majoritate a jurnaliştilor care şi-au pierdut viaţa au fost jurnalişti locali, precum cei ucişi luni, la Kabul, mulţi dintre ei necuprinşi în rapoartele internaţionale, care şi-au petrecut viaţa lor profesională încearcînd să aducă în faţa justiţiei pe cei responsabili pentru fapte penale, abuz de putere şi corupţie. Aproximativ jumătate dintre jurnaliştii ucişi anul trecut au murit în ţările care nu sînt în prezent în război, şi marea majoritate a celor ucişi au fost împuşcaţi.

Personal, am ales să evidenţiez aceste derapaje ale istoriei presei – şi să lupt pentru schimbare. Şi, cred, că trebuie să facem mai mulţi acest lucru. Jurnaliştii speriaţi nu trebuie să devină jurnalişti tăcuţi!

Avem nevoie, mai mult decît oricînd, inclusiv în România, de sprijin financiar guvernamental şi de la autorităţi locale pentru construirea unei prese libere şi eficiente, atît în serviciul public de radioteleviziune, dar, de asemenea în sprijinirea organizaţiilor care oferă pregătire în domeniul securităţii pentru jurnalişti şi colegii lor. Organizaţii care pot antrena jurnalişti locali, în mod gratuit.

Trebuie sprijinită iniţiativa UNESCO şi FIJ de introducere în programa de studii universitare pentru jurnalişti a cursurilor de siguranţă. În mod evident, radioul şi televiziunea publice au nevoie de sprijin editorial, nu de profit! Goana după profit înseamnă anularea treptată a serviciului public şi a siguranţei jurnaliştilor.

Jurnaliştii trebuie să fie capabili să îşi desfăşoare activitatea în condiţii de siguranţă. În caz contrar puterile răului care vor să controleze opinia publică mondială vor fi victorioase. Într-o astfel de situaţie, toată lumea pierde. Există riscul ca analiza importantă a situaţiilor de război, de crize economice şi sociale să nu mai fie efectuate. Dezbaterile importante nu vor mai avea loc şi evenimente importante vor rămîne neacoperite. Acest lucru va duce la o pierdere de democraţie! În România şi aiurea!

Secunda. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, preşedinte Doru Dinu Glăvan, a decis ca ziaristul român, să aibă o zi a lui! O zi de sărbătoare, de bucurie, în marea de zile de neîmpliniri profesionale! S-a ales ca această zi să fie 28 iunie, zi în care, în 1883, Mihai Eminescu publica în ziarul TIMPUL despre libertatea presei, în aceeași zi fiind exclus din cadrul breslei și părăsind în cămașă de forță redacția.

Eminescu a fost un ziarist uriaș și peren! Luați un singur text al său și veți vedea că el vorbește despre oamenii și faptele zilelor noastre! Citiți Scrisoarea a 3-a și vă veți cutremura de adevărurile rostite de poet la adresa conducătorilor acestui neam. De atunci și de acum!

Pentru că Eminescu este peren, alde Patapievici și o tovărășică dăscăliță au cerut și excomunicarea lui din manualele de școală! Este ca și cum ai cere să-ți scoată limba română din programă! Ba, mai mult, să-ți taie limba, să-ți scoată ochii și să te arunce la cîini! O ticăloșie fără margini la care, din păcate, achiesează o generație întreagă!

Eminescu este peren. Jurnaliștii trebuie să încalce coduri de etică să poată trăi. Condiția jurnalistului, se deteriorează în fiecare zi, iar libertatea de exprimare devine un moft în conștiința puterii politice. Jurnalismul era pe vremuri o profesie, în care cei ce-o practicau aveau un statut similar cu avocații sau cu medicii. În zilele noastre, toata lumea crede că pentru fi jurnalist sînt suficiente o tastatura, un corector ortografic și… atitudine. Un val de mediocritate a distrus profesia. Acest fapt a afectat calitatea produsului final. Publicul trebuie să înțeleagă că jurnalismul este un bun public, că este una dintre pietrele de temelie ale democrației, indiferent ce gîndesc mai-marii zilei despre ei!

Astăzi, jurnalistul român e prea ocupat să supraviețuiască. El face ȘI ALTCEVA pentru a putea scrie! Poţi fi, însă, oricît de eminent ca eseist, reporter sau investigator, dar dacă principalul cîştig vine din altceva, nu eşti, de fapt, ziarist, ci doar faci şi presă! Jurnalistii trebuie să se angajeze în posturi non-jurnalistice pentru a putea fi în continuare jurnaliști. Un articol poate fi o bombă de presă, dar autorul sau nu are cu ce să-și plătească o apă minerală. Ba, mai mult, unii scot bani din bancă pentru a-și putea finanța documentările! O întreagă industrie s-a transformat în organizație caritabilă. Publicitatea devine “sponsorizare”, cumpărarea de spații media devine “donație”. După zile întregi de căciuleală și promisiuni finalizate cu închiderea telefonului în nas, sau cu un sms, în cel mai bun caz: ÎMI PARE RĂU!

Eminescu este peren. Astăzi, în România jurnaliștii sînt mai săraci decît acum zece ani! Dar, Eminescu, jurnalistul a rămas peren!

Şi tot în urmă cu zece ani, urările din partea politicienilor curgeau gîrlă. Astăzi… am primit pe mail următorul mesaj, pentru care mulţumesc: Dragi prietene si prieteni, dragi jurnalisti

In fiecare an , in data de 3 Mai ne gandim la voi si la libertatea voastra de exprimare. Chiar daca astazi, in epoca retelelor sociale virtuale , se pare ca oricine se poate exprima liber nu este chiar asa.

Libertatea de exprimare nu ar trebui limitata de o „cenzura economica” …

Va multumesc pentru buna colaborare pe care o avem de peste 20 de ani !

Va doresc succes in frumoasa, dar dificila, profesie pe care o practicati cu entuziasm !


Horia Irimia (persoana fizica)

Bonne CAMERONE à tous!

Am aşteptat de mai bine de o lună această zi şi am promis că voi scrie despre ea. Este o zi încărcată de semnificaţii, pentru mine, şi de simbolistică. Este ziua în care se sărbătoreşte curajul, dăruirea, vitejia, spiritul de sacrificiu. Este o zi marcată cum se cuvine. Iată, despre ce este vorba:

Legiunea Străină, a luat fiinţă prin ordonanţa emisă la 10 martie 1831, semnată de regele Franţei Louis Philippe, la insistenţele ministrului său de război, nimeni altul decît mareşalul napoleonian Soult, ca un vîrf de lance al armatei coloniale franceze în operaţiunile împotriva triburilor kabile şi berbere, conduse de Abd el Kader, pentru cucerirea Algeriei, începută în anul anterior. Legiunea străină îi cuprindea iniţial pe miltarii străini înrolaţi în armata franceză: gărzile elveţiene, germanii din regimentul Hohenlohe, spanioli, portughezi, italieni, sarzii din Piemont, belgieni, olandezi şi polonezi. Sute de campanii militare au trecut peste chipiurile albe. Poate mii! Însă, în timpul campaniei din Mexic, se consumă evenimentul cel mai reprezentativ din istoria Legiunii, unul din momentele care au dat naştere LEGENDEI… La 30 aprilie 1863, compania căpitanului Danjou, formată din 60 de legionari, ţine piept într-o fermă din sătucul Hacienda Camerone de Tajeda, pînă la ultimul om, asaltului a mai bine de 2.000 de mexicani. De atunci, 30 aprilie, ZIUA CAMERONE, este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii străine!

Companiei a 3-a, din batalionul 1, a fost comandată de căpitanul Jean Danjou, în vîrstă de 35 de ani, un veteran al campaniilor din Algeria, al „Războiului Crimeii” şi al războiului franco-sardo-austriac, decorat cu Medalia „Legiunea de Onoare”. El era secondat la comandă de sublocotenenţii Jean Vilain şi Clément Maudet, de 27 si 34 de ani, decoraţi la rîndul lor. Compania cuprindea iniţial 120 de militari, însă boala a înjumătăţit acest număr la 62 de militari apţi combatanţi. Iar naţionalităţile lor erau multiple: austrieci, belgieni, elvetieni, francezi, germani, olandezi, polonezi, prusaci, 1 danez, 1 spaniol, 1 italian, 1 englez. Toţi aveau vărste cuprinse între 17 şi 40 de ani.

Ultimii căzuţi au fost sublocotenentul Maudet, germanul Wenzel, belgianul Leonhart, francezul Catteau. Au mai rămas în viaţă legionarii Maine şi Constantin. Ambii răniţi, evident, ceea ce l-a făcut pe colonelul mexican Milan să exclame: „Pero non son hombres, son demonios!”

Împăratul Napoleon al III-lea a ordonat înscrierea pe drapelul Legiunii a vestitei inscripţii”Camerone 1863″. Pe monumentul închinat bătăliei, inaugurat în 1963, poate fi citită şi astăzi următoarea inscripţie: „Aici fură mai puţin de 60, care s-au opus unei întregi armate. Masa acesteia i-a zdrobit. Viaţa mai degrabă decît curajul i-a abandonat pe aceşti soldaţi francezi la Camerone, la 30 aprilie 1863”.

„Spiritul Camerone” este viu în inimile şi sufletele militarilor din Legiunea străină. În fiecare an, la 30 aprilie, începînd din 1906, în toate unităţile Legiunii este citită, într-o ceremonie impunătoare, relatarea „oficială” a bătăliei de la hacienda Camerone.

Este sărbătoarea de care se agaţă orice legionar! Este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii: cinstirea camarazilor căzuţi, cinstirea eroismului lor, şi nu data de 10 martie cînd acest corp de armată se naşte din voinţa Statului (a regelui dar… statul sînt eu!). Am cunoscut mulţi legionari care, dezamăgiţi de propriile Patrii, au hotărît să slujească una singură şi să strige: LEGIO PATRIA NOSTRA!

În această lumină, mă gîndesc cum după 1989 am abandonat simbolurile care dădeau românilor curajul de a merge înainte, simboluri internaţional valabile: imn, drapel, stemă. A trebui să intrăm în NATO pentru ca militarii români – singurii care au un contract de muncă DE SÎNGE – cu România, să redescopere simbolurile fundamentale şi importanţa lor. Nici o bătălie celebră românească nu este sărbătorită de armata română! Civilii nu le preţuiesc nici acum! Nu am reuşit să depăşim, ca popor, simbolistica primordială a popoarelor africane: primăvară, cules, vară, zi, noapte, semănat, recolte etc. Nimic monumental! Nimic durabil! Personalităţile noastre sînt „parcate” în Cimitirul Bellu. Prin comparaţie, polonezii aşează aceste personalităţi în Castelul Wavel, din Krakowia, o rachetă monumentală care-i înalţă deasupra naţiunii! Şi, apropo de poloniezi! Un mare popor, legat de simboluri. Am urmărit în acea duminică neagră înmormîntarea preşedintelui Poloniei şi a soţiei sale, ceremoniile, cortegiul, sutele de mii de oameni adunaţi să-i conducă pe ultimul drum. M-a impresionat cum oamenii aruncau zeci de flori pe capota maşinii americane, Hummer, care tracta afetul de tun cu coşciugul preşedintelui. Brusc, mi-am adus aminte de o altă scenă pe care nu o voi putea uita niciodată: copil fiind, am văzut la televizor trenul acela sumbru care aducea trupul preşedintelui Tito la Belgrad. Sute de mii de sîrbi aşezau flori pe calea ferată în faţa trenului mortuar. Sute de mii de fire! Fantastic! Mă gîndesc cum ar fi reacţionat poporul român dacă i s-ar fi întîmplat o astfel de tragedie.

Popoarele mari, monumentale, din istoria noastră, dăinuie prin simboluri. Nu degeaba, maghiarii se aşează mereu sub Coroana Sfîntului Ştefan, sau Jobbik a înfiinţat Garda Maghiară! Noi, vom celebra şi în continuare, Ziua soarelui! Nici măcar căluşari nu mai avem. Sînzienele sînt acum pe centuri în Italia… Între Carpaţi şi Mare s-au aşezat, confortabil, impostorii şi incompetenţii. Din cauza lor, poporul român este în pericol de moarte!

Bonne Fête de CAMERONE à tous les Légionnaires ! LEGIO PATRIA NOSTRA ! Honneur Et Fidélité

DESPRE TERORISM

Ieri, a fost ziua atentatelor teroriste. Opt turişti israelieni au murit şi alţi peste 30 au fost răniţi în urma unui atentat sinucigaş pe aeroportul bulgăresc Burgas. Israelul a avertizat autorităţile bulgare de iminenţa producerii unui atentat, însă avertismentul nu a fost luat în seamă. „Israelul se confruntă cu un val mondial de terorism comandat de Iran”, a declarat astăzi ministrul israelian al apărării, Ehud Barak, după atentat, informează AFP. „Atentatul de la Burgas a fost comis de activişti (ai mişcării şiite libaneze) Hezbollah şi comandat de Iran”, a declarat Barak pentru radioul public israelian. Mai spre sud, la Damasc, cumnatul preşedintelui sirian, Assef Chawkat, ministrul Apărării, Daud Rajna, şi responsabilul celulei de criză care a fost creată după declanşarea violenţelor din Siria, în martie 2011, Hassan Turkmani, au fost ucişi într-un atentat, chiar în sediul Securităţii Naţionale Siriene de la Damasc, de către o gardă de corp fidelă preşedintelui sirian. Atentatul a fost revendicat de către rebeli.  Are globalizarea vreo legătură cu aceste două acţiuni? Eu cred că da!

Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile… invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică şi comune. Dar şi cu frustrări pe măsură născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate. Această „reţetă de succes” a fost aplicată şi în alte colţuri ale lumii. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism.Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alinarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.

Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!

HEZBOLLAH, CU RĂZBUNAREA ÎN SÎNGE!

„Şi să nu vorbiţi despre aceia care sînt ucişi în felul lui Allah ca morţi, căci (sînt) vii, dar nu îi observaţi”. (Surat Al-Baqarah, 154, Coranul)

În ziua de 11 noiembrie 1982, şi-a făcut în mod şocant debutul un nou stil de război, cînd un tînăr a intrat cu un Mercedes alb, plin cu explozivi, în cartierul general din Tyr al armatei israeliene, tzahal. Explozia a distrus clădirea cu opt etaje şi a omorît 141 de persoane. A fost prima bombă umană! Martirul făcea parte din Jihadul Islamic, o aripă a Hezbollah-ului.

Fugit dintr-un Iraq măcinat de revolte tribale, Musa Al-Sadr, unchiul liderului radical şiit iraqian Muqtada Al-Sadr pune bazele, în Liban, unui partid şiit puternic. Prieten cu Ayatollahul Khomeiny, Musa este ales, în 1959, lider al comunităţii şiite libaneze care avea să aibă o ascensiune fulminantă din 1979, odată cu instituirea Republicii Islamice Iran şi victoria Revoluţiei. Sărăcia şi alienarea culturală a comunităţii şiite, dar şi invazia israeliană condusă de Ariel Sharon, au jucat un rol fundamental în ascensiunea organizaţiei Hezbollah, o bizară combinaţie de spirit revoluţionar şi izolare politică, apărută în izolarea Văii Bekaa şi sudul Libanului. În anul 1974, Al-Sadr a creat Harakat al-Mahroumeen, Mişcarea Nevoieşilor, organizaţie socio-religioasă care a silit guvernl libanez să acorde minorităţii şiite recunoaştere totală. Odată cu declanşarea războiului civil, în 1975, şiiţii înfiinţează propriile miliţii, Amal, care în 1982 se situează de partea Israelului în invadarea Libanului, dar, un an mai tîrziu luptă împotriva ocupaţiei israeliene. După modelul iranian, supravieţuitorii persecuţiilor iraqiene, emigraţi în Liban, membrii ai Partidului Al-Dawa, formaţiune politică islamică desfiinţată de Saddam Hussein, înfiinţează aici Partidul lui Allah. În 1992, Sayyed Hassan Nasrallah, dezertează din mişcarea Amal şi preia conducerea Organizaţiei Hezbollah. În interviul acordat cotidianului libanez Al-Safir, liderul mişcării recunoaşte că membrii Partidului au „spiritul Jihadului, al jertfei de sine şi al dăruirii nemărginite angajaţi în faţa Dumnezeului Atotputernic şi care iau hotărîri de auto-martiraj cînd se opun inamicului”. Urmare a unei pregătiri de excepţie în spiritul Jihadului şi al unui radicalism exacerbat, Hezbollah deţine formaţiuni de martiri numite Al-Amaliya al-Istishhadaya (Simileanu,Vasile, op.cit. pag. 138). Acestea apără cu pasiune această practică şi le displace termenul de atentate sinucigaşe. Folosirea bombelor umane face parte integrantă din jihad. Potrivit autoarei Hala Jaber (HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997, pag. 79), deşi mulţi învăţaţi islamici argumentează că în Coran e interzisă sinuciderea, şiiţii din Partidul lui Dumnezeu o consideră jertfa supremă pentru a-şi apăra credinţa şi existenţa. „Promovarea sacrificiului de sine este inspirată de soarta Imamului Husseinm care a murit luptînd pentru a-şi afirma dreptul de a conduce poporul musulman”(Hala Jaber, op.cit.). Filosofia martirajului se regăseşte obligatoriu în programa analitică a şcolilor patronate de Hezbollah, iar emisiunile religioase şi crol-ul cu nuleme martirilor se regăsesc zilnic în grila de programe a televiziunii proprii, Al-Manar (Farul)! Contrar convingerii generale că brigăzile de martiri atrag numai mentalităţile şi sufletele celor cu tulburări psihice, săraci, neinstruiţi sau care au suferit o pierdere în familie de pe urma războiului, în rîndurile candidaţilor la atentate sinucigaşe se regăsesc de la şomeri la ingineri, profesori şi medici. Numărul martirilor cu studii superioare în Occident, bărbaţi şi femei, a crescut în ultimii 10 ani de 5 ori, potrivit unui raport al CIA, difuzat în 2007 în ziarul Stars and Stripes.

Din 1983 şi pînă astăzi, Hezbollahul a evoluat în pas cu vremurile. Globalizarea a transformat grupările locale în grupări regionale şi transnaţionale. Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277) este de părere că din punct de vedere al luptei politice, terorismul transnaţional a înlocuit gherila naţională (apărut în Valea Beeka ca o grupare paramilitară pentru a lupta împotriva ocupaţiei israeliene, Hezbollah operează în Orientul Mijlociu şi Europa pentru eliminarea influenţei iudeo-creştine şi forţarea Occidentului să părăsească Orientul Mijlocu cu mijloace tipice pentru grupările teroriste de influenţă Al-Qaida!). Dacă gherila convenţională încerca atingerea unor scopuri politice pe calea războiului armat, în care scop dezvolta sisteme militare de apărare, mai mult sau mai puţin evoluate, terorismul transnaţional nu poate dezvolta sisteme militare, nu poate obţine sprijinul direct al populaţiei locale şi, în consecinţă, poate desfăşura exclusiv acţiuni ofensive! Fără linii de apărare, terorismul transnaţional devine o formă de război asimetric, după Ionel Nicu Sava, sau o nouă formă de conflict internaţional, ca o nouă formă de război, de altă anvergură, specific timpurilor în care trăim. Războiul Mileniului 3 va fi terorist şi informaţional, după Vasile Simileanu. Dacă beligeranţii de ieri (statele) erau… statici, predictibili, omogeni, ierarhici, rigizi şi rezistenţi la schimbare, „combatanţii” de astăzi sînt dinamici, imprevizibili, fluizi, legaţi în reţele (ideologice, mediatice sau logistice), cu structură celulară autonomă care evoluează şi se adaptează constant. Dacă în 1983 Hezbollah avea 500 de membri permanent implicaţi în activităţi teroriste, astăzi, se estimează că 7000 de combatanţi, antrenaţi de pasdarani – Gardienii Revoluţiei din Iran – sînt gata să moară în lupta cu inamicul sionist. Pe lîngă forţele proprii, Hezbollah duc acţiuni teroriste în colaborare cu Comandamentul Gărzilor Revoluţionare Iraniene, împreună cu care a format celule în Europa, Africa, America de Sud şi de Nord şi în Asia. Cartierul general al al Partidului lui Dumnezeu s-a păstrat în Valea Bekaa din sudul Libanului, dar funcţionează şi în suburbiile sudice ale capitalei libaneze, Beirut, pe „centura mizeriei”, mahala sordidă care amplifică sentimentele de frustrare şi revoltă. Coordonarea o deţine Iranul şi Consiliul Consultativ, shura, care are în subordine trei consilii zonale: Beirut, Valea Bekaa şi Libanul de Sud. Comitetele subregionale fac recomandări privind politica organizaţiei şi au rol executiv. Potrivit lui Vasile Simileanu (op.cit. pag. 139) obiectivele Hezbollah s-au modificat în decursul anilor. De la rezistenţa armată împotriva ocupantului sionist s-a ajuns la: constituirea unui stat islamic şiit în Liban, eliminarea influenţei non-islamice şi forţarea Occidentului să părăsească regiunea, transformarea mişcării în principala mişcare islamică din Liban.

RADICALIZARE ŞI IMPLICARE SOCIALĂ

Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!

Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobîndit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, răspîndind mirosuri pestilenţiale… băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele cîteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atît de sordid. … Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”!

CONCLUZIE

Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

Se poate spune că există spaţii albe, rămase neexplicate, uneori înadins!, şi a unui cod de răspuns, din ce în ce mai radical, specific celor care aderă la o ideologie extremistă, un cod imposibil de accesat din afara ecuaţiei culturale, psihologice şi emoţionale la care cei radicalizaţi aderă.

JIHAD ÎN EUROPA

Titlul articolului nu are nimic cu cartea reputatului analist al universului terorist, prof. univ. dr. Cristian Barna, care, parcă a anticipat masacrul din sudul Franţei. Mohamed Merah a fost ucis de trupele speciale ale poliţiei franceze după 32 de ore de asediu, dar ameninţările islamiştilor sunt mai actuale ca oricând.

Tînărul francez de origine algeriană, suspectat că a ucis, în trei atacuri succesive, şapte persoane în sud-vestul Franţei şi care afirma că este membru al Al-Qaida a murit joi dimineaţa, în cursul unui asalt al forţelor speciale de poliţie (RAID). După un asediu de 32 de ore, a avut loc un schimb susţinut de focuri. Mohamed Merah „a sărit pe fereastra de la baie, cu o armă în mînă, continuînd să tragă. A fost găsit mort la sol”, a declarat ministrul de Interne Claude Guéant. Originar din cartierul Izards, din Toulouse , Mohamed Merah, un tînăr francez de origine algeriană, în vîrstă de 23 de ani, a trecut de la delincvenţă la islamism radical după ce s-a alăturat unui grup de ideologie salafistă şi a călătorit în Afganistan şi Pakistan. Un grup apropiat reţelei teroriste Al-Qaida din Magrebul Islamic (AQMI) a revendicat, într-un comunicat difuzat joi, atacul comis la Toulouse şi a cerut Franţei să-şi reconsidere politica „ostilă” faţă de musulmani. Documentul, semnat de organizaţia Jund al-Khilafah (soldaţii Califatului), ce a revendicat în trecut atacuri comise în Afganistan şi Kazahstan, a fost publicat pe site-ul Shamikh, care difuzează în general comunicate ale reţelei Al-Qaida. Merah a revendicat în numele Al-Qaida asasinarea a trei militari şi a patru evrei, între care trei copii, începînd cu 11 martie, la Toulouse şi Montauban.

Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum este Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.

Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”?

Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Osama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă! Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Osama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!
Al-Qaida a „coagulat”, în jurul personalităţii lui Osama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.

Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devine evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

ISLAMUL VAGABOND

Paradoxal, deşi presa, analiştii şi opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizaţie teroristă – cu structuri ierarhice bine determinate – realitatea demonstrează că „Baza” este mai mult o mişcare ideologică (poate o nouă religie?), iar Ben Ladden este simbolul şi purtătorul său de cuvînt! Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă!

Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În studiul său : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE – vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă. « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. . Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă. Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum ste Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.
Unele manifestări militante sau teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic, destructurat violent şi rapid, în ultimul timp, de procesul de globalizare economică şi regionalizare. ACESTA ESTE, DE FAPT, PRIMUL PAS ÎN PROCESUL RADICALIZĂRII! Pentru că orice tip de discurs radical este în fapt o formă de opoziţie la globalizare. El propune o întoarcere la tema „epocii de aur”, la nostalgia pentru o vîrstă pierdută a umanităţii a cărei replicare astăzi ar readuce un set de valori liniştitoare, certitudini simple şi soluţii universale. Sursa răului devine, în viziunea tuturor formelor de extremism, uşor de anihilat prin mijloace rudimentare şi violente, pentru că ea este identificată, printr-un procedeu simplu de proiecţie mentală, într-un soi de ţap ispăşitor care influenţează, într-un fel sau altul, evoluţia propriei societăţi, sau chiar de o întreagă civilizaţie. Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”? Răspunsul cel mai probabil vine, în mod paradoxal, tocmai de la fenomenul care a promovat acceptarea marginilor …. globalizarea.
Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. Această „destructurare” pe fondul globalizării se simte, deja, la nivelul fenomenului terorist odată cu apariţia „religiei” Al-Qaida. Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă! Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!
Al-Qaida a „coagulat”, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.
Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent. Al-Qaida poate fi analizată prin ambele prisme. Mai există, însă, o cale: terorismul ca meserie! Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăii, util, iar meseria de terorist este una bună! Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz – Cecenia, Daghestan şi Georgia – şi Europa. Abu Atiyya figurează printre principalii locotenenţi ai Al-Qaida din Georgia, încă din 1999.
Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

Bibliografie:

http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE – vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008

SECURITATEA IC ŞI PMC

Motto: „Cei nedoriţi, care fac lucruri de neiertat pentru cei nerecunoscători”

Argument
În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Sfîrşitul Războiului Rece a modificat, fără îndoială, balanţa de putere mondială.
Vechile probleme ale lumii contemporane, precum creşterea demografică necontrolată în unele regiuni şi îmbătrînirea dramatică a populaţiei în altele, reducerea rezervelor de apă, hrană şi resurse energetice, degradarea mediului etc., s-au acutizat şi au efecte nebănuite. În plus, altele noi şi-au făcut apariţia: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată. Intensificarea conflictelor locale şi regionale, determinate, în principal, de cauze de natură etnică, religioasă, teritorială sau ideologică, dar cu un puternic substrat economic, au impus dezvoltarea şi perpetuarea mijloacelor non-militare de soluţionare, instrumentul militar constituind ultima măsură dorită. Globalizarea transcende toate aceste caracteristici ale lumii moderne. Fenomenul favorizează atît creşterea economică şi dezvoltarea, prin integrarea economiilor lumii, cît şi aspecte mai puţin dorite, precum accentuarea decalajelor economice şi a sărăciei în unele zone, migraţia ilegală, mondializarea criminalităţii etc. Sporirea gradului de interdependenţă şi interacţiune în plan economic, tehnologic, cultural şi politic determină o evoluţie similară şi în planul securităţii, cu implicaţii importante în domeniul creşterii stabilităţii relaţiilor internaţionale.

Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.
Prezentul studiu vizează tocmai aceste aspecte, dar şi cele referitoare la implicarea Companiilor Militare Private în protecţia infrastructurilor critice.
Infrastructuri critice. Definiţii. Infrastructurile locale şi regionale în perspectiva „oraşelor stat”.
În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor, în aceste condiţii, realizarea securităţii va necesita în continuare capabilităţi militare atît pentru prevenirea, cît şi pentru respingerea agresiunii, indiferent de natura acesteia. Iar, securitatea infrastructurii critice devine vitală. În literatura de specialitate se utilizează sintagma „infrastructură critică” pentru orice entitate economică funcţională care oferă produse şi servicii de utilitate publică vitale pentru întreaga societate, a cărei distrugere, degradare ori nefuncţionare produc un impact major asupra populaţiei şi economiei la nivel local sau regional, fiind incluse în categoria obiectivelor de importanţă naţională.

Infrastructura poate fi definită ca ansamblul elementelor materiale (construcţii, echipamente, instalaţii, mijloace de transport, monumente etc), organizaţionale (reţele de transport, alimentare, telecomunicaţii, educaţionale şi de sănătate) şi informaţionale (date, informaţii, tehnici şi proceduri) ale unui macrosistem social care îi asigură funcţionalitatea. Orice infrastructură ineficient protejată se poate afla în situaţii critice, cu consecinţe negative în planul securităţii naţionale. În categoria infrastructurilor critice sînt incluse, aşadar, toate structurile vitale unei societăţi: sisteme de electricitate, obiective şi instalaţii nucleare, sisteme informatice şi de telecomunicaţii, sisteme de extracşie, prelucrare, depozitare şi transport ale resurselor primare de energie, sistemele de aprovizionare cu apă, infrastructura şi mijloacele de comunicaţii, sistemele bancare, financiare şi de asigurări, serviciile de sănătate şi intervenţie în situaţii de urgenţă, valorile şi utilităţile publice de interes strategic şi autorităţile publice. Infrastructura critică reprezintă o valoare de securitate naţională, iar funcţionalitatea şi viabilitatea acesteia asigură atributul fundamental al existenţei statului şi constituie referinţa în elaborarea politicii de securitate naţională. De asemenea, infrastructura critică exprimă necesităţi naţionale de securitate materializate în oportunităţi şi asigură susţinerea componentelor strategice fundamentale ale securităţii naţionale.
Înfrastructura critică este vulnerabilă la acţiunile unor factori interni şi externi, protecţia acesteia asigurîndu-se fizic, juridic şi informaţional, de către entităţi ale statului, componente ale sistemului naţional de apărare, sau companii private din industria păcii şi securităţii.
Ameninţarea externă a infrastructurii critice este cea mai dinamică. În SUA, „infrastructura critică” este definită de „The USA Patriot Act” ca sisteme şi valori fizice sau virtuale de importanţă deosebită pentru Statele Unite, astfel încît expunerea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de sănătate publică şi siguranţa cetăţeanului. Deşi principal rezervor al „globalizării” SUA este prima entitate statală afectată de aceasta, ca important factor de ameninţare la adresa infrastructurii critice. Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În noul mediu de securitate, foarte dinamic şi puternic interconectat, se afirmă nu importanţa numărului resurselor, ci legătura dintre ele, adică tocmai infrastructura critică. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Statele-naţiune fac faţă cu greu influenţelor mediului global, dominat accentuat de ONG transnaţionale şi corporaţii transnaţionale. Efectele globalizării afectează infrastructurile critice din statele naţiune. Creşterea şomajului, se estimează a fi de pînă la 20% în prima jumătate a secolului XXI, tendinţa transnaţionalizării în unele domenii, unde statul deţinea monopolul care, trebuie să recunoaştem, afectează dezvoltarea economică, dar şi efectele descentralizării, prilej cu care comunităţi locale pot dobîndi puteri sporite în relaţiile cu autoritatea naţională. Dar cel mai evident efect nagativ este acela că globalizarea generează instabilitate socială, datorită concurenţei forţei de muncă naţionale de către imigranţi, creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducînd cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate. La acestea se adaugă şi alte efecte complementare precum transferul de capital naţional în afara statului, fluxuri necontrolate de capital transnaţional, dislocarea naţiunii în comunităţi etnice şi religioase, presiuni asupra elaborării şi conţinutului actelor normative interne, distrugerea unor ramuri industriale ce lucrau cu resurse locale, ceea ce în ansamblu duce la dezechilibru. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi.
Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice. În condiţiile destructurării statelor, a tendinţei de regionalizare accentuată prin pierderea suveranităţii naţionale, ca o consecinţă directă a globalizării economice şi financiare, putem spune că asistăm la creşterea importanţei tuturor tipurilor de infrastructură, infrastructura obişnuită, IO, putînd deveni oricînd Infrastructură Critică.

Infrastructurile Critice şi securitatea energetică
Mediul de securitate este o realitate reprezentată de ansamblul condiţiilor, proceselor şi fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice şi informaţionale, interne şi internaţionale, care condiţionează nivelul de protecţie a individului, comunităţii, statului, zonei, regiunii ş.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora. Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale vieţii sociale. Pe de o parte, vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională, iar pe de altă parte alţi actori de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”. Prin urmare, după sfîrşitul perioadei bipolare, mediul de securitate a devenit mult mai fluid, complex şi volatil, iar modificările de orice natură produse într-o parte a lumii se propagă cu efecte pozitive sau negative în altă parte a mapamondului.
Secolul XXI a adus, pe lîngă speranţe mai mari, şi o serie de noi riscuri şi ameninţări, mai ales non-militare, ce transcend graniţele naţionale şi necesită, pentru contracararea lor, în special măsuri non-militare complexe. După cum se susţine şi în proiectul noii Strategii de Securitate Naţională a României, globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creînd atît oportunităţi, cît şi noi riscuri şi ameninţări. Globalizarea favorizează atît competiţia/cooperarea pentru putere, cît şi lupta pentru resurse, rute de transport şi pieţe de desfacere, deci, pentru Infrastructuri Critice. Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare, tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religioase, rămîn o realitate a mediului de securitate actual. Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependenţa din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Problema resurselor prezintă multe faţete, deficitul acestora avînd un rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare sau de catalizare a forţelor. Resursele energetice şi de materii prime sunt, în general, limitate şi repartizate neuniform pe întinderea Terrei.
De altfel, există şi o lege a rarităţii resurselor, care constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice (Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006, pag. 12) Poziţia unei ţări în sistemul economic şi politic internaţional depinde de capacitatea sa de a produce petrol şi gaze naturale, de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice. În prezent, un sistem imens şi complicat mută peste 2.673 mld. m3 de gaze naturale şi 80 milioane barili de petrol de la producători la consumatori. Fără îndoială că există o legătură între deţinerea, cererea, aprovizionarea şi utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică şi accesul la ele.
Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei internaţionale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India). Astfel, o serie de reţele şi conducte de transport funcţionale, precum Drujba, Baku-Ceyhan-Tbilisi, Blue Stream, Nabucco etc., aprovizionează deja marii consumatori, iar multe altele se află în fază de proiect sau în diverse etape de finalizare (Bahnarean, op.cit). Accesul la resursele energetice din Est necesită dezvoltarea unei infrastructuri adecvate intereselor occidentale: distanţa cît mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producţie cît mai mici, costuri de transport cît mai reduse, tranzitarea unor zone stabile, facilităţi portuare şi de transport maritim şi fluvial etc. Conform statisticii celor de la Simdex (The Simdex Future Pipeline Projects Worldwide Guide, May 2006, www.simdex.com.), pînă în mai 2006 numărul de proiecte ale unor conducte la nivel mondial era de 381 cu o lungime totală de circa 195.000 km, din care 174 în America de Nord, 31 în America Latină, 47 în Europa, 16 în Africa, 96 în Orientul Mijlociu şi Asia şi 17 în Austral-asia.
Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică înseamnă producerea energiei necesare în propria ţară şi o dependenţă cît mai redusă de importurile externe. Mărturisesc că împărtăşesc ideea! Însă, securitatea energetică vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative şi securizarea surselor şi rutelor de transport existente. Conceptul Strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizaţiei. Prin urmare, securitatea energetică nu mai este doar o problemă economică, ci devine una mult mai profundă, cu implicaţii politico-militare. Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă şi la uragane, inundaţii, cutremure sau distrugeri provocate de „mîna omului”. Principalele puteri şi marile companii multinaţionale apelează tot mai des la diferite metode clandestine pentru a controla cîmpurile bogate în resurse energetice şi chiar la intervenţia militară. Mai mult, diferite facţiuni de rebeli acţionează împotriva propriilor guverne în speranţa obţinerii unei părţi din veniturile industriei petroliere. De asemenea, disputele teritoriale asupra rezervelor de hidrocarburi reprezintă o altă verigă de legătură dintre aceste resurse şi violenţă. În viitor, ne putem aştepta ca, odată ce producţia de hidrocarburi va atinge cotele maxime, iar consumul şi preţurile vor continua să crească, disputele şi conflictele pe marginea acestor resurse epuizabile să sporească şi să constituie o constantă pe agenda de securitate a comunităţii internaţionale. Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice se va menţine, în continuare, destul de ridicat.
Infrastructurile Critice şi ameninţările. Conflictul asimetric.
Potrivit analiştilor în securitate, ameninţările la adresa securităţii comunitare şi a Infrastructurilor Critice, sînt multiple. Pe plan intern/În plan politic: migraţia de la un partid la altul; nediferenţierea doctrinelor; apariţia şi proliferarea extremismului; exacerbarea luptei pentru putere; creşterea neîncrederii populaţiei în clasa politică; incoerenţa şi lipsa de realism a programelor politice, mai ales a celor de guvernare; campanii electorale murdare; corupţie; terorism politic. În plan economic: scăderea drastică a produsului intern brut; instabilitatea economică; scumpiri, preţuri fluctuante; sporirea dificultăţii procurării resurselor; migraţia forţei de muncă în afara graniţelor; scăderea îngrijorătoare a nivelului de trai; apariţia şi proliferarea economiei subterane; apariţia parazitismului economic; spălarea banilor; accentuarea criminalităţii economico-financiare; apariţia şi proliferarea terorismului economic; deteriorarea infrastructurilor economice. În plan social: instabilitatea socială; creşterea anomiei sociale; degradarea sistemului de valori naţionale; degradarea condiţiei umane; emigraţie; mişcări sociale numeroase; creşterea ratei infracţionalităţii şi a criminalităţii; apariţia şi proliferarea reţelelor traficanţilor de droguri, de carne vie etc.; trafic de influenţă şi corupţie. Percepţia că statul este incapabil să-şi protejeze cetăţenii stimulează cerinţa pentru modalităţi alternative de asigurare a securităţii, ceea ce determină dezvoltarea sectorului privat de servicii de securitate. Pentru ca securitatea naţională să se regăsească în comportamentul cotidian al individului, el trebuie să posede o cultură de securitate. Cultura de securitate trebuie să evidenţíeze capacitatea membrilor societăţii de a înţelege riscurile, provocările şi ameninţările la adresa securităţii naţionale, identificate şi confirmate de organele abilitate în domeniu. Lipsa unei culturi de securitate naţională la nivelul întregii societăţi care să răspundă cerinţelor democraţiei consolidate de tip occidental, precum şi calităţii de membru al NATO, despre care populaţia posedă cunoştinţe insuficiente, este extrem de vizibilă. O astfel de societate trebuie să-şi creeze propriile organisme neguvernamentale şi structuri, care să preia calificat, în domeniul privat a atribuţiilor de identificare şi evaluare a riscurilor, provocărilor şi ameninţărilor, de informare a individului.
Pe plan zonal, regional, internaţional
Printre principalele caracteristici ale situaţiilor zonale, regionale şi internaţionale generatoare de crize se situează şi următoarele: apariţia şi proliferarea unor tendinţe de revizuire a frontierelor; criza resurselor; accelerarea traficului ilegal de mărfuri şi proliferarea contrabandei; emigraţia spre ţările dezvoltate şi stabile; apariţia reţelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostituţiei şi crimei organizate; înmulţirea societăţilor fantomă transnaţionale care finanţează crima organizată şi terorismul; apariţia şi înmulţirea unor baze disparate (sau sucursale ale altora care se află, de regulă, în ţările dezvoltate) ale terorismului internaţional; proliferarea diferendelor etnice; războaiele de secesiune etc. Abordarea de ansamblu a conceptului de securitate aduce în discuţie componente fundamentale ale acesteia care impun atât definirea cît şi evidenţierea necesităţii implementării lor în politicile interne şi externe ale statelor, precum şi în structurile societăţii civile, create în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor lui fundamentale. În context, putem menţiona securitatea internaţională (zonală, regională ), securitatea naţională, securitatea intereselor unei colectivităţi şi securitatea persoanei, a individului. În mileniul trei securitatea unui popor se află în interdependenţă şi în context cu securitatea internaţională ( zonală, regională), într-o permanentă ecuaţie – consumator de securitate – generator de securitate, nu numai prin raportare la propria securitate dar şi printr-o participare activă, politică, diplomatică, militară, materială, financiară şi de altă natură la realizarea securităţii regionale sau zonale.
Aceste stări au cel puţin două tipuri de determinări. Ele sînt, pe de o parte, o urmare a acţiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice), care îşi află originea în nevoia de schimbare, în legea dezvoltării sociale, şi, pe de altă parte, un efect al unor cauze induse sau produse de factori destabilizanţi! Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.
După unii sociologi, societatea actuală este o societate a riscului. Ulrich Beck (1992, pag. 35), consideră că trăim o etapă avansată a modernităţii, centrată în jurul conceptului de risc, care generează atît riscuri fără precedent, cît şi eforturi colective de combatere a acestora. În lumea reală, ameninţările la adresa securităţii, sînt cu mult mai mari decît resursele pe care le avem la dispoziţie pentru a le combate, iar ameninţările asimetrice sînt o realitate cotidiană. Riscurile de tip asimetric sînt specifice activităţii umane. Ele se menţin atît în perioadele de schimbări radicale, revoluţionare, care sînt guvernate, în general, de teoria haosului, cît şi în scurtele perioade de linearitate relativă, de stabilitate economică, socială şi militară, care se caracterizează de o oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale. Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorii, dar mai ales conducătorii lor, au căutat modalităţi de realizare a superiorităţii faţă de adversar sau, dimpotrivă, căi şi metode de a evita sau compensa superioritatea acestuia pentru a obţine avantaje chiar şi într-o situaţie de inferioritate, a exploata în avantajul propriu asimetria, chiar dacă aceasta le era defavorabilă. „Victoria poate fi creată“ – spunea Sun Tzî, cu o jumătate de mileniu î.e.n., în lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forţa. De aceea, în lucrare se insistă permanent pe investiţia de inteligenţă, de pricepere, de abilitate, pe capacitatea de analiză şi sinteză, pe iniţiativa creatoare, pe găsirea unor soluţii de contracarare a superiorităţii adversarului, în situaţii de asimetrie, de conflict asimetric, cum am spune noi astăzi. „Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape. Agresiunea nu trebuie să fie neapărat de natură militară. Ea poate să fie de natură politică, culturală, economică etc. În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivaţiile celor dispuşi să recurgă la ameninţări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de ordin economic, etnic sau religios. Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric, rămîne o problemă transnaţională majoră, propulsat fiind continuu de motivaţii etnice, religioase, naţionaliste, separatiste, politice şi economice. El reprezintă, principala formă de acţiune asimetrică. În viitorul previzibil, pe lîngă terorism, de toate nuanţele, se vor manifesta, cu predilecţie, războaie locale, insurgenţe şi contra-insurgenţa, campanii antidrog, conflicte de intensitate redusă, lupte de guerillă şi de stradă şi operaţii diverse de menţinere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective şi instruire diferite faţă de cele convenţionale.
„Preceptele lui Sun Tzî extrase din Arta războiului:
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului.
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase.
3. Distrugeţi-le reputaţia şi supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni.
4. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte.
5. Dezorganizaţi prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.
6. Răspîndiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile.
7. Întărîtaţi-i pe tineri contra bătrînilor.
8. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor.
Pentru a menţine accesul la materii prime, la zonele strategice şi la pieţe, pentru a-şi prezerva interesele vitale, este posibil ca ţările puternice să folosească, în continuare, soluţii militare şi tehnice în loc de rezolvarea profundă a problemelor economice. În aceste condiţii, este posibil ca ameninţările (îndeosebi cele asimetrice) să crească, iar strategiile asimetrice adoptate pentru rezolvarea acestora să prolifereze. Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi alcătuirea unor ţinuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă deci, în primul rînd, cu statele naţionale şi, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sînt asimetrice. Se pare însă că avantajele nu sînt de partea statelor naţionale, ci de partea etniilor. Bazată pe o relaţie asimetrică, geografia confruntărilor disproporţionate dovedeşte implicarea decisivă a economicului şi politicului în geneza situaţiilor de insecuritate. Trecerea entităţilor statale de la sistemele economice industriale la cele informaţionale naşte o multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în plan naţional sau regional. Pe termen lung, crizele economice, problemele economice şi comerciale pot constitui fermentul unor astfel de conflicte.
Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:
– separarea unor regiuni şi constituirea de noi state;
– modificarea regimului politic din unele ţări;
– schimbarea guvernelor sau a unor preşedinţi de state;
– obţinerea unor privilegii;
– lichidarea unor personalităţi a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor probleme;
– penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;
– subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei ţări-ţintă;
– implementarea unor noi sisteme de valori;
– dezagregarea autorităţii;
– realizarea unor contradicţii şi rupturi între conducătorii de stat şi populaţie;
– modelarea societăţii potrivit propriilor concepţii şi idei.
Arsenalul acţiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Potrivit studiului UNAP „Conflicte asimetrice. Cerinţe operaţionale privind structura armatei române”, tipurile de acţiune dominante sînt:
-pe plan intern:➢ constituirea unor alianţe politice antistatale; ➢ diversiunea politică; ➢ manipularea politică; ➢ boicotul parlamentar; ➢ moţiunile de cenzură; ➢ grevele politice; ➢ absenteismul parlamentar;
➢ lobbismul; ➢ folosirea de agenţi provocatori; ➢ agitaţia politică; ➢ fanatismul politic şi religios; ➢ obstrucţia; ➢ represiunea; ➢ segregaţia; ➢ şantajul politic; ➢ iredentismul; ➢ trădarea de interese;
➢ violenţa politică; ➢ luptă de gherilă; ➢ corupţia;
➢ fraudele în investiţii, extorcarea de bani; ➢ evaziunea fiscală; ➢ falsificarea şi contrafacerea biletelor bancare;
➢ falsificarea mărcilor de fabricaţie.
– pe plan extern: ➢ spionajul; ➢ penetrarea economică; ➢ sustragerea de tehnologii avansate; ➢ încurajarea exodului de inteligenţă; ➢ ingerinţa în treburile interne ale altui stat; ➢ propaganda ostilă pe plan internaţional;
➢ blocada economică; ➢ embargoul total; ➢ boicotul economic; ➢ dumpingul economic şi valutar;
➢ hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaţionale); ➢ compromiterea guvernelor, personalităţilor; ➢ imixtiunea în desfăşurarea alegerilor şi cîştigarea acestora de către partide şi personalităţi care favorizează activitatea externă sau criminală; ➢ infiltrări religioase, financiare sau culturale; ➢ influenţarea prin operaţiuni psihologice, parapsihologice (manipulare mintală de la distanţă); ➢ dezinformarea; ➢ subversiunea;
➢ separatismul; ➢ sabotajul în scop terorist; ➢ conflictele intercorporatiste; ➢ racketering (furturi prin efracţie, jafuri, şantaje, controlul traficului de droguri, jocurilor de noroc, prostituţiei); ➢ terorismul (violenţa, crima şi distrugerile vizînd oficialităţile politice şi populaţia în general, proprietatea publică şi privată; răpirile; sechestrarea de persoane, luarea de ostateci; asasinatele; mutilările; schingiuirile; deturnarea de mijloace de transport aerian, naval, rutier; atac armat împotriva persoanelor şi obiectivelor; ocuparea sediilor unor instituţii politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii grave; acţiuni de comando; folosirea teroriştilor sinucigaşi; expedierea de colete şi scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă, chimică şi biologică a unor suprafeţe de teren, culturi, surse de alimentare cu apă, bunuri de larg consum, a unor localităţi sau grupuri de oameni; narcoterorism; terorism de stat); ➢ provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri; ➢ traficul cu arme şi materiale explozive, cu tehnică şi materiale radioactive;
➢ intimidarea; ➢ ameninţările asupra unor colectivităţi, personalităţi de stat, guverne; ➢ finanţarea de acţiuni antistatale, criminale etc.; ➢ contrabanda; ➢ divulgarea secretelor economice; ➢ comerţul cu copii; ➢ şantajul politic; ➢ aservirea; ➢ exploatarea contradicţiilor şi tensiunilor interetnice şi religioase, a problemelor naţionale, nivelului scăzut de cultură etc.; ➢ manipularea deciziilor în cadrul forumurilor internaţionale, pentru adoptarea de sancţiuni, constrângeri, îngrădirea libertăţii statului respectiv de a se manifesta ca subiect egal de drept internaţional, obţinerea de către agresor a mandatului de a se implica, în numele acestor organisme, în soluţionarea „paşnică” a litigiilor din zonă, acordarea de „asistenţă”, „ajutor” pentru depăşirea situaţiei, „sprijinirea forţelor progresiste, democratice”, „apărarea drepturilor omului”, a „libertăţii etnice şi religioase”, arbitrarea unor situaţii sau momente tensionate etc.;
➢ hărţuirea, culpabilizarea şi destabilizarea instituţiilor fundamentale ale statului.
Mediul de securitate. Politici de securitate
Spuneam la început că în secolul 21, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Se observă, de asemenea, că noţiunea de politică de securitate suferă în prezent transformări majore. Primul motiv ar fi acela că, la nivel naţional, ameninţările s-au schimbat, implicînd acum acţiuni ale unor actori non-statali, care duc la proliferarea unor fenomene precum crima organizată, traficul de droguri, terorismul, secesiunea etc. Conflictele interstatale, degradarea mediului înconjurător, masele mari de refugiaţi constituie, la rîndul lor, noi riscuri. Un alt fenomen ce poate constitui o ameninţare la adresa securităţii naţionale este intensificarea corupţiei. Corupţia provoacă, în primul rînd, neîncredere în principalele instituţii ale statului, afectează relaţiile sociale, subminează fundamentele democratice ale societăţii şi credibilitatea statului pe plan internaţional. De asemenea, generează relaţii ce pot fi uşor exploatate de către crima organizată, terorism şi alte tipuri de infracţiuni care alterează coeziunea socială. Dimensiunile politică, economică, culturală, de mediu se adaugă celei militare, în cadrul securităţii naţionale, crescînd numărul actorilor implicaţi în sistemul naţional de securitate şi al mecanismelor de realizare a securităţii. Protejarea suveranităţii statului, a integrităţii sale teritoriale şi a independenţei nu poate fi realizată fără protecţia individului, a cetăţeanului şi a drepturilor sale. Pentru că securitatea naţională poate fi ameninţată în cazul în care instituţiile statului nu reuşesc să asigure protecţia cetăţeanului. Ne explicăm în acest caz de ce probleme precum şomajul, sărăcia sau lipsa unor resurse naturale (apa, de exemplu) devin de o importanţă majoră pentru securitatea unui stat. Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.
În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice.
Dimensiunea internaţională a PIC este determinată de :
■ majoritatea IC, sau a celor care pot evolua spre acest statut, depăşeşte teritoriile naţionale,
■ efectul în „cascadă” a vulnerabilităţilor IC între statele aflate în zonă, sau reţea,
■ filosofia şi arhitectura tip reţea accentuează interdependenţele şi, simultan, determină sporirea vulnerabilităţilor tuturor componentelor dar, simultan, creşte rezilienţa reţelelor.
Comisia Europeană a fost însărcinată de Consiliul Europei – în cadrul Programului de la Haye, 05 noiembrie 2005 – să elaboreze un sistem
integrat al UE care să devină operaţional în iulie 2006.
Sistemul integrat al Uniunii Europene pentru PIC cuprinde:
1. protejarea cetăţenilor şi al IC în spaţiile publice dar şi împotriva catastrofelor naturale, tehnologice, maritime, de transport, sanitare în cadrul unei „Strategii europene integrate”, cu capabilităţi de reacţie performante şi interoperaţionale,
2. promovarea unor norme de securitate comune, la nivelul UE, definirea unui set de posibile scenarii şi exerciţii de pregătire precum şi implementarea unor instituţii de gestionare a crizelor, de alertă timpurie şi de protecţie civilă,
3. realizarea unui „sistem de reacţie rapidă” cu măsuri de revenire rapidă la starea de normalitate,
4. realizarea unei politici şi a unei strategii unitare a infrastructurilor europene, tot mai intercondiţionate.
RISCUL = AMENINŢARE – CAPABILITATE, este ecuaţia lui Donald Snow (2007, pag. 168).
În acest context, protecţia Infrastructurilor Critice (PIC) presupune, un parteneriat clar definit între:
1. proprietarii IC,
2. personalul de exploatare sau administrare,
3. autorităţile competente.
Un studiu al lui George Dediu (Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale din Guvernul României), intitulat „Protecţia Infrastructurilor Critice – o nouă provocare”, se avansează o variantă de abordare a PIC în şapte etape:
1. analiza de sector – realizată de grupuri mixte de experţi din partea guvernului, sectorul privat, managerilor şi a unor agenţii specializate în protecţia fizică şi informaţională. În conformitate cu experienţa altor state NATO, pot fi considerate sectoare critice: sistemul financiar-bancar, sistemul de guvernare, telecomunicaţiile, transporturile, sistemul energetic (electricitatea şi combustibil), asigurarea sănătăţii, serviciile de urgenţă şi salvare precum şi alimentarea cu apă.
2. analiza interdependenţelor.
3. analiza de risc – sînt determinate probabilităţile de realizare a unor evenimente şi a consecinţelor derivate, determinarea procedurilor de implementare adecvate a deciziilor. Această etapă va încerca să răspundă la trei întrebări: care sînt evenimentele negative emergente? care este probabilitatea de producere a acestora? care sînt consecinţele directe şi derivate? Obiectivul acestei etape este identificarea, cuantificarea şi evaluarea riscurilor.
4. analiza ameninţărilor – reprezentată de o individualitate, o organizaţie sau o naţiune.
5. analiza vulnerabilităţilor – o caracteristică a arhitecturii, implementării sau operării unui sistem prin care acesta este expus distrugerii sau dereglării.
6. analiza consecinţelor.
7. analiza sistemului.
Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Fiabilitatea tehnică, pînă în prezent baza performanţei unui proiect, trebuie acum dublată de factori precum: compatibilitatea cu mediul, aplicabilitatea comercială şi securitatea naţională. Spre exemplu, în cadrul proiectului gazoductului „Nabucco”, va trebui să se ia în considerare adoptarea unor decizii care să elimine impactul negativ asupra mediului, în condiţiile derulării lucrărilor de construcţie în proximitatea unor zone naturale ocrotite (Parcul Natural Valea Cernei – Domogled), dar şi să acopere costurile ridicate de construcţie, exploatare şi întreţinere din zona montană (Culoarul Timiş – Cerna, Culoarul Mureşului). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei noi IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.

Protecţia Infrastructurii Critice
Potrivit legilor în vigoare, în România paza şi protecţia Infrastructurilor Critice este asigurată de efective ale Jandarmeriei Române şi Poliţiei. Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
Provocările actuale la adresa infrastructurii critile trebuie să genereze investiţii în domeniul asigurării şi consolidării securităţii, programe de pregătire a personalului de pază şi protecţie precum şi promovarea culturii de securitate în rîndul opiniei publice. Nevoia de securitate crescută a infrastructurii critice este dată de: creşterea semnificativă a frecvenţei şi intensităţii fenomenelor naturale, atingerea unor limite maxime de exploatare, evenimente locale care provoacă accidente în lanţ, deteriorarea, furtul, distrugerea cu bună ştiinţă a unor elemente vitale din cadrul infrastructurii.
Protecţia Infrastructurilor Critice şi Companiile de Protecţie Private
Protecţia Infrastructurilor Critice devine, pe fondul lipsei acute de fonduri la bugetul de stat, şi în România, o problemă de parteneriat public-privat. Asigurarea securităţii fizice a infrastructurii critice reprezintă elementul de forţă primar în orice strategie. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Asigurarea protecţiei infrastructurii critice se poate face de către componente ale sistemului naţional de apărare (armată, jandarmerie, poliţie, poliţie comunitară, forţe speciale, structuri ale SRI) şi de către structuri private de protecţie şi pază. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina entităţile infrastructurii critice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă. Protejarea performantă a infrastructurii critice se va realiza apelînd şi la privat intelligence. Statul rămîne principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii, inclusiv a infrastructurii critice. De cele mai multe ori, unele firme private nu înţeleg că sînt parte a infrastructurii critice şi evoluţia lor favorabilă generează resurse de securitate pentru întreaga naţiune. Creşterea ponderii proprietăţii private, în structura economică a infrastructurii critice, reclamă într-o măsură tot mai mare redefinirea raporturilor între obiectivele şi resursele securităţii naţiunii şi cele ale securităţii private. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decuplată de securitatea naţiunii. PIC este un atribut atît al structurilor militare cît şi al instituţiilor civile. Cadrul legal actual din România nu prevede competenţe pentru structurile militare în domeniul PIC!

Proteţia poate fi realizată prin:
a. descurajare – măsuri percepute de adversari ca fiind prea dificil de agresat,
b. detectarea – probabilitatea de determinare a unei acţiuni neautorizate apărute, sau în curs de apariţie, şi include: sesizarea, comunicarea alarmei la centrul de control şi evaluarea alarmării,
c. întîrzierea – definită ca intervalul de timp, măsurat în minute, în care o componentă a sistemului de protecţie fizică, desemnat să impiedice penetrarea în interior sau ieşirea din spaţiu, devine activă în zona protejată,
d. răspunsul – intervalul de timp (în minute) în care se răspunde la ameninţare.
În gestionarea acestei probleme trebuie acceptată cooperarea de tip public-privat cu firmele de servicii de securitate, publice sau private. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea siguranţei naţionale, în principal. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decupată nici măcar teoretic din sfera securităţii naţiunii.Dezvoltarea economică a unei naţiuni trebuie să ofere statului resursele de securitate adecvate.
Potrivit statisticilor Patronatului Serviciilor de Securitate (PSS), în 2006, piaţa românească de profil înregistra o cifră de afaceri de peste 1,4 miliarde RON, în creştere anuală cu 34%. Astăzi, numarul societăţilor de pază şi securitate depăşeşte cota 1.000. Dintre acestea, doar 30% au volum mare de lucru, restul de 70% beneficiind de un număr redus de obiective de pază. Numărul angajaţilor de pază în companiile româneşti de profil variază de la 2 la 3.000 de oameni! Salariul minim într-o astfel de companie, în România, este de 0,98 euro pe oră, în timp ce afară ajunge şi la 12 euro pentru acelaşi timp de lucru, în acest sector de activitate, raportul dintre angajări şi plecări este de 45% anual. O altă statistică a PSS arată că, în România, forţele de securitate privată distribuie un om la 235 de cetăţeni! Extrem de puţin! Externalizarea anumitor servicii (paza anumitor obiective, de exemplu) este dovada cea mai elocventă că statul se retrage din zonele care sînt „aspiratoare” de resurse. Din aceste raţiuni, şi nu numai, resursele proprietăţii private pot avea un rol complementar. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public, deci şi pe cel al PIC. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina instituţiile publice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă, inclusiv în PIC şi inclusiv în ceea ce priveşte intelligence-ul şi culegerea de informaţii referitoare la ameninţările şi riscurile la adresa IC. Din această perspectivă, realizarea unui parteneriat public-privat, eficient şi adaptat cerinţelor securităţii contemporane, constituie, fără îndoială, o variantă, atît instituţională cît şi acţională, de succes.
În acest moment, desfăşurarea de activităţi private de intelligence, pe teritoriul României este strict interzis! Totuşi, pentru a putea asigura o protecţie eficientă a infrastructurilor critice, în noile contexte internaţionale, astfel de activităţi ar trebui reglementate prin lege şi permise şi companiilor private. Aceste PMC-uri ar desfăşura „acţiuni neconvenţionale” sub stricta supraveghere şi, eventual, coordonare a Serviciului Român de Informaţii. Miza uriaşă care se pune astăzi pe conflictul neconvenţional impune măsuri neconvenţionale, de pregătire a unor trupe private cu destinaţie specială capabile să protejeze, prin orice mijloace, Infrastructurile Critice.
O astfel de unitate specială privată de intelligence, utilizată pentru protecţia unei infrastructuri critice, sau a unui întreg complex, poate fi alcătuită din 21 de oameni, 5 unităţi operative a cîte 3 luptători, un QRF format din 3 luptători şi o unitate de comandă din 3 luptători. O astfel de structură poate fi suficientă pentru a gestiona informativ reţele de IC pe o suprafaţă de 2200 kmp. Caracteristicile fundamentale ale unei astfel de unităţi speciale, în comparaţie cu o structură de protecţie şi pază convenţională, sînt: o mai mare mobilitate, o strînsă coeziune, specializarea multiplă. Unitatea poartă amprenta lucrării „Micul manual al luptătorului de gherilă”, de referinţă pentru brazilianul Carlos Marighella, considerat de specialişti „maestrul gherilei urbane”. Marighella recomnadă grupele mici şi independente de luptători, care pot monitoriza, neobservat, o reţea de IC atît la nivelul unui oraş, cît şi în teren, şi poate monitoriza starea acesteia şi evalua natura şi intensitatea ameninţărilor posibile şi probabile. În timpul misiunii, grupa operativă îşi poate planifica singură acţiunile şi îşi asigură propria aprovizionare logistică şi mentenanţă. Activitatea unei astfel de grupe nu este împiedicată de aşteptarea unor noi ordine. Pentru o astfel de structură ar trebui selectaţi oameni raţionali, disciplinaţi, cu un echilibru emoţional peste medie, foarte rezistenţi la stress şi frustrare. Antrenamentul ar trebui să fie axat, în principal, pe un complex de acţiuni de cercetare-diversiune cu caracter special şi de culegere de informaţii. Evident, în planificarea misiunii de monitorizare şi protecţie a infrastructurii critice vizate se acţionează în baza „planului de pază” – document care se întocmeşte de către beneficiarul operaţiunilor, sau proprietarul IC. Acesta cuprinde: situaţia operativă, dispozitivul sau perimetrul (regiunea), consemnele posturilor, amenajări şi instalaţii tehnice de pază şi alarmare, modul de acţiune şi cooperare cu celelalte forţe, reglementarea accesului la obiectiv, modul de acţiune în diferite situaţii şi responsabilitatea şefilor de compartimente. Potrivit legii 333/2003, „paza căilor ferate, a podurilor, a terenurilor forestiere, a fondurilor de vînătoare şi pescuit, a conductelor petroliere, a sistemelor de irigaţii, a reţelelor telefonice şi de transport energie electrică se asigură de către conducătorii unităţilor centrale de profil, prin corpuri specializate de pază”. Chiar şi în comune, paza IC se asigură de către primari, în baza planului de pază avizat de poliţie.
Sistemul de pază şi dispozitivul de pază. Dispozitivul de pază se compune din următoarele elemente: posturi de pază şi control, patrule dispuse pe perimetru, în interiorul obiectivului şi pe căile de acces. Numărul elementelor de dispozitiv, categoria şi dispunerea aceastora se stabilesc în funcţie de: importanţa, natura, gradul de vulnerabilitate, mărimea şi configuraţia obiectivului, efectivele de pază la dispoziţie, efectivele celorlalte forţe, caracteristicile terenului şi situaţia operativă din zona obiectivului.
Postul de pază se constituie în baza principiilor prevăzute în Legea 333/2003. Postul de pază, zona, itinerariul de patrulare şi rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în care acesta îşi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din consemn. Posturile de pază pot fi: fixe şi mobile.
Rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în porţiunea de teren unde sînt grupate mai multe obiective mici a căror pază se poate asigura doar prin deplasarea de la unul la celălalt. Rondul este asemănător cu postul mobil şi se aplică şi în cazul siguranţa publice. Itinerariul de patrulare reprezintă traseul pe care se deplasează agentul de pază. Itinerariul de patrulare diferă de la postul mobil la rond prin lungimea teritoriului păzit. Zona de patrulare cuprinde terenul obiectivelor din stînga şi din dreapta, din adîncime ce poate şi trebuie să fie observat şi păzit de către agent. Consemnul cuprinte TOATE îndatoririle agentului indiferent de post.
Concluzii
Securitatea infrastructurii critice a unei naţiuni, sau a unei regiuni, de ce nu, „oraş-stat”(zonă verde!) devine o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări, iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă familie de vulnerabilităţi, specifice domeniului privat al infrastructurii critice. Autorităţile specializate ale statului şi serviciile private de securitate sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice şi realizării securităţii publice. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea securităţii infrastructurii critice. Securitatea internă a devenit domeniul în care industria privată de securitate şi-a identificat nişa de oportunitate. Securitatea infrastructurii critice, a comunităţilor sau a indivizilor şi nu numai, ţine cu precădere de CSP. La acestă oră, în România există o reţinere în legătură cu Companiile Private de Securitate. Dacă privim în ansamblul ei, însă, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern prin: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor, a transporturilor, gardă personală, proiectare şi instalare de sisteme de securitate, supraveghere şi alarmare, servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie, detectivi particulari, învăţămînt, cercetare şi audit, training tehnic şi operaţional. Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Aria de cuprindere şi de intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statului este atît pe verticală, cît şi pe orizontală, furnizînd ea însăşi producţie şi servicii protejînd, deja, obiective strategice, inclusiv prin informaţii de nivel C4!, însă cu deosebită reţinere în România, prin lipsa unui program guvernamental clar de externalizare a serviciilor militare, în ciuda dificultăţilor economice evidente.
La aceast moment, ar trebui să putem spune că parteneriatul public-privat în acest domeniu, a depăşit stadiul de informare şi întrajutorare reciprocă, fenomenul promovînd în „etajul” Infrastructurii Critice. Din păcate, nu este aşa! Industria de Securitate Privată ar trebui să deţină un rol major în protecţia infrastructurilor critice individuale. Potrivit lui Constantin Onişor („Infrastructura critică într-o permanentă extindere”, revista GEOPOLITICA, anul VI, nr. 27, pag. 26) acest lucru se întîmplă deja în România, prin resursa umană, logistică şi servicii şi „este singurul numitor comun al infrastructurilor critice (este singura componentă prezentă în activitatea de prevenire, criză, post-criză în toate infrastructurile în acelaşi timp)”.
Modul de acţiune şi suport dat de Industria de Securitate Privată este mai mult decît evident. Locul acesteia în PIC rămîne, însă, de certificat de instituţiile abilitate ale statului şi de guvern. Însă, globalizarea riscului asimetric, riscurile şi ameninţările la adresa statului, geopolitica resurselor energetice etc. mă fac să spun că sînt necesare: realizarea unei culturi de securitate, aplicarea intelligence-ului privat cu adresabilitate specifică vulnerabilităţilor şi securităţii infrastructurii critice, introducerea acestor măsuri în lege şi un management al riscurilor tri-partit, între Industria de Securitate Privată – Guvern şi Societatea Civilă (ONG-uri de specialitate).

Bibliografie selectivă:
Legea 333/2003, privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.
Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate
Revista GEOPOLITICA, an VI, nr.27, ed. TOP FORM, Bucureşti, 2008
Politica de securitate naţională, Ghica Luciana Alexandra şi Marian Zulean, Polirom, 2007
Terorism şi antiterorism în epoca modernă, Negrescu Mihaela şi Negrescu Marius, editura ANI, Bucureşti, 2008
Target, operaţiuni militare externe în combaterea terorismului, Balint Mario, ed. Banatului Montan, Reşiţa 2010
PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale Dr. Tobă Francisc, , Bucuresti, 2006
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006

GHERILA, între insurgenţă şi terorism

De ce acest subiect?

Apariţia în peisajul Orientului Mijlociu Extins a Statului Islamic, formaţiune jihadistă transformată din gherilă în armată regulată implică mai multe probleme de ordin tactic, strategic, politic şi, nu în ultimul rînd, juridic. Tactic, avem de-a face cu o aroganţă provocatoare a SI susţinută de abundenţa de arme livrate, în stadiul de gherilă, de către TOATE statele Occidentale şi din Golf, în schimbul angajamentului de a lupta împotriva regimului allawit al lui Bashar Al-Assad şi de controlul şi exportul, prin intermediul reţelelor de contrabandă, a ţiţeiului la preţ de dumping, cu 25/30 USD/baril, bani utilizaţi pentru întărirea capacităţii de luptă a formaţiunii. Acest control asupra resurselor a generat transformarea Gherilei în Armată regulată! Din punct de vedere strategic, Statul Islamic profită de eşecul Statelor Unite în Orientul Mijlociu Extins şi de politica „spre interior” promovată de actualul preşedinte de la Casa Albă, care a retras influenţa directă a SUA în regiune, fapt ce conferă putere liderilor salafiţi din organizaţia jihadistă. Politic vorbind, Statul Islamic şi-a urmărit ţelul suprem, acela de a construi un Califat pe teritoriul Syriei şi Iraqului, indiferent de consecinţele de securitate generate de acest proiect. Primul ar fi constituirea, în paralel, a unui stat kurd în regiunea de Nord a Iraqului, proiect lansat spre ONU în perioada Crăciunului lui 2004. Apoi, pe fondul disoluţiei autorităţii statului iraqian şiismul iranian ar constitui principalul hegemon în sudul Mesopotamiei călăuzind populaţia şiită din zonă, dar, punînd mari probleme ideologice şi de securitate wahabiţilor saudiţi. În sfîrşit, din punct de vedere al legislaţiei internaţionale, se constată că nici astăzi, după 13 ani de la atentatele de la 11 septembrie 2001, gherilele şi detaşamentele de luptă nu beneficiază de un statut internaţional ca parte beligerantă. În aceste condiţii, vorbim în continuare, la nivelul ONU, de „victime civile”, chiar dacă majoritatea dintre acestea mînuiesc armament. Scriam, în urmă cu cîţiva ani, că soluţia la această lacună a legislaţiei internaţionale, o reprezintă alte ONG-uri înarmate, care să lupte împotriva acestei societăţi civile beligerante, pe teritoriul suveran al unor state, care de puternice ce sînt permit pe teritoriul lor astfel de maifestări. Dar, asta e o altă discuţie!

Fenomenele de natură socială şi economică, privite la nivel internaţional, criza şi răsturnările de regim în cascadă, globalizarea şi diferitele forme de manifestări care i se opun, creşterea populaţiei planetei şi creşterea consumului mondial care a depăşit producţia, instabilitatea socială şi violenţele generate de preţurile în creştere la energie şi alimente, penuria de apă, schimbările climatice, intensificarea migraţiei şi ineficienţa autorităţilor îmi dau motivele să afirm că viitorii 10/20 de ani nu vor fi deloc liniştiţi. Lupta de gherilă se va intensifica, ca o reacţie la agresiunea politică, economică, demografică sau de mediu, iar degenerarea tipului său de acţiune în acţiuni teroriste nu va mai fi o surpriză. Cu alte cuvinte, în viitoarea perioadă, gherila îşi va schimba modul de luptă. Această schimbare va avea implicaţii multiple, inclusiv în restructurarea unor armate regulate.

România nu este ferită de aceste schimbări. Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial, ţintă a emigranţilor şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean (România este ţara cu cele mai multe taxe şi impozite din lume!), cu vecinătate apropiată frămîntată de tensiuni şi minorităţi agresive, România şi societatea românească pot fi vulnerabile la acţiuni teroriste sau la apariţia unor formaţiuni de gherilă. Pe acest fundal, în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent (expoziţia de „artă modernă” organizată de ICR din New York este un ultim exemplu!). Potrivit Donei Tudor ( „Manipularea opiniei publice în conflicte armate”, Ed. Dacia, 2001, pag.127) agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare. Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale (exemplul ICR!), negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale (acelaşi exemplu recent!), impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală (o seamă de ONG-uri finanţate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă), crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale. În concluzie, România este vulnerabilă la acţiuni de tip gherilă insurgentă sau terorism, în următorii ani, fenomen ce trebuie analizat şi contracarat cu seriozitate de instituţiile abilitate.

Motivaţia acţiunilor de gherilă sau teroriste

Acţiunile gherilelor insurgente sau grupărilor teroriste au la bază un set aproape similar de motivaţii. Eliberarea naţională pare să fie cea mai mobilizatoare (organizaţiile palestiniene şi grupările din Iraq, Cecenia Ukraina etc). Motivaţiile economice (EZLN), religioase (SI), politice (FARC), psihologice (secta AUM) sînt la fel de puternice. În contextul evoluţiei societăţii internaţionale în noul mileniu, prezentate mai sus, motivaţia culturală trebuie luată tot mai serios în calcul. Un factor cultural major îl constituie percepţia ameninţării la adresa suveranităţii grupului pe care gruparea îl reprezintă. Teama de exterminare culturală (reală sau aparentă, indusă) poate conduce la o violenţă iraţională (grupările maghiare de pe teritoriul Transilvaniei şi a Voivodinei – Serbia-). Toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, cultură tradiţională, pămînt natal. Unele manifestări teroriste sau de gherilă ţin de sentimentul de insecuritate, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală sau chiar individuală. Altele, de criza de sistem politic sau de ameninţări economice.

Gherilă insurgentă, terorism.

Potrivit cpt. Instructor Daniel Solescu în studiul „Gherila urbană – forma de rezistenţă armată a Mileniului III”, în contextul schimbărilor petrecute în domeniul politic şi militar pe plan mondial şi ca urmare a concluziilor reieşite din analiza desfăşurării conflictelor militare din ultimii ani (Cecenia, Palestina, Iraqul, Syria, Ukraina), lupta de gherilă cunoaşte un reviriment fără precedent, privită, mai ales ca mişcare de rezistenţă. Aceasta vizează importante scopuri politice, economice şi militare.
Pe plan politic, gherila insurgentă îşi propune să demaşte agresorul în faţa opiniei publice mondiale, să dezvăluie scopurile politice reale urmărite de acesta şi caracterul ilicit al războiului pe care l-a declanşat.
Pe plan economic, gherila are ca obiectiv principal împiedicarea forţelor de ocupaţie de a folosi în interesul lor materiile prime, instalaţiile de energie, producţia întreprinderilor etc., organizând şi desfăşurând acţiuni de sabotaje, distrugeri, capturări etc.
Pe plan militar, gherila insurgentă asigură condiţiile necesare ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, avînd ca misiune angajarea forţelor agresoare în nenumărate
ciocniri locale, pe spaţii cît mai întinse, pentru a le produce pierderi în personal, armament şi alte materiale, obligându-le să treacă la un război de durată şi de uzură, care creează condiţii pentru schimbarea treptată a raportului de forţe în favoarea insurgenţei.
„Războiul de gherilă este războiul celui slab împotriva celui puternic – o campanie de hărţuire şi istovire dusă de nişte forţe inferioare, slab înzestrate, împotriva unor trupe convenţionale„. Potrivit studiilor, gherila insurgentă are un nivel de insurgenţă scăzut, un număr de participanţi mediu, o durată a luptei lungă, un grad de violenţă mare, o ameninţare la adresa regimului medie, cu multe victime produse în timp.

Terorismul, privit ca un război asimetric este considerat principalul pericol al noului mileniu. În funcţie de şcoala de analiză şi de interese, terorismul are mai multe definiţii. Potrivit lui Stephen Sloan, citat de Vasile Simileanu în « Asimetria fenomenului terorist », ed. TOP FORM, 2003, pag. 97, terorismul este o formă de conflict de identitate scăzută, fiind la celălalt capăt al spectrului unui conflict armat care se sfîrşeşte cu un război generalizat. Terorismul a devenit din ce în ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de ducere a războiului, rezultată din revoluţia tehnologică ce acompaniază schimbarea din arena politică internaţională. Terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o ameninţare greu de înţeles sau de definit. Potrivit cercetărilor, terorismul are un nivel de insurgenţă înalt, un număr mic de participanţi, o durată a luptei scurtă, un grad de violenţă extrem de mare, o ameninţare la adresa regimului mică, cu multe victime cauzate într-un timp foarte scurt.

Primele legături, şi cele mai statornice, între gherilă şi terorism au fost făcute, în special, la nivelul organizaţiilor şi formaţiunilor politico-militare ce acţionează în Orientul Mijlociu (Irgun, OEP, Hezbollah), dar şi atunci cînd se discută de evoluţia IRA. Se vorbeşte, încă, de o gherilă clasică ce acţionează, mai ales în America Centrală (FARC, EZLN) şi de grupări teroriste clasice (ETA, Organizaţia Revoluţionară 17 noiembrie – Grecia).
După alungarea talibanilor din Afganistan, potrivit observaţiilor personale, tot mai multe grupări de gherilă îmbrăţişează tehnicile teroriste, crescînd nivelul de insurgenţă de la scăzut la înalt, gradul de violenţă de la mare la extrem de mare, numărul de victime într-o unitate mică de timp şi scurtînd durata luptei. Exemple ar putea fi mai multe formaţiuni paramilitare din Iraq (Brigăzile Badr – braţul armat al SCIRI, Armata Mahdi condusă de clericul radical şiit Muqtada Al-Sadr, sau gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de Abou Mussab Al-Zarqawi).

Consecinţe

Amploarea mişcărilor de rezistenţă şi a acţiunilor teroriste pe plan mondial determină consecinţe economice, politice şi militare speciale. La nivel politic şi administrativ se impune derularea unor pachete de reforme economice, administrative şi culturale pentru ca populaţiile din teritoriile vizate să nu poată intra în „masa critică” favorabilă unor mişcări insurgente sau teroriste. La nivel politic, terorismul a generat apariţia unor legi şi restricţii ale drepturilor omului – la libera circulaţie, asociere, comerţ etc. – (Patriot Act). În plan militar se recunoaşte nevoia reformării armatelor regulate în vederea sporirii capacităţii de ripostă în condiţiile luptei de gherilă şi gherilă urbană (Armata americană a întocmit un raport detaliat după ofensiva de la Falujah, din 2004, cînd infanteria a fost obligată să lupte cu gherilele Ansar Al-Sunnah, cu mari pierderi colaterale. În urma acestui document, în Iraq au fost aduşi instructori israelieni ai Tzahal, specialişti în gherila urbană şi a fost editat un manual de luptă cu gherilele, scris de gen. David Pethreus).

Studiu de caz

În ultimii ani, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, tot mai multe grupări armate (gherile sau grupări teroriste) pun accent pe noul colonialism economico-financiar în detrimentul autohtonilor, nesupunerea faţă de autoritatea dreptului internaţional, înstrăinarea teritorială sau socială, dispariţia minorităţilor, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri, sărăcirea populaţiilor autohtone. Pe acest fundal, grupările de gherilă şi-au modificat strategia de luptă apelînd, tot mai des, la elemente de terorism. Pentru a ilustra această transformare am ales două grupări, una clasică, Armata Zapatistă de Eliberare Naţională (EZLN), din Mexic, statul Ciapas, şi gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de iordanianul Abou Mussab Al-Zarqawi, ce acţionează în nordul Iraq-ului.

ARMATA ZAPATISTĂ DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (EZLN)

Armata zapatistă de eliberare naţională (Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN), grup armat revoluţionar, cu orientare de stînga, a apărut în Chiapas, unul dintre statele mexicane cu importante bogăţii miniere şi petroliere, dar a cărui populaţie este extrem de săracă. Foarte repede, această mişcare atipică a devenit un simbol pentru partizanii ideii potrivit căreia „o altă lume este posibilă”, în vreme ce Chiapas s-a transformat în loc de pelerinaj pentru militanţii dornici să lupte pentru emanciparea populaţiilor indigene. Formată în imensa majoritate din indieni (Marcos este una dintre rarele excepţii), EZLN se consideră parte a unei mişcări anticapitaliste mai ample. Se opune, de pildă, neoliberalismului, sistem economic promovat de preşedinţii mexicani începând din 1982 şi până astăzi. Grupul şi-a luat numele de la celebrul insurgent Emiliano Zapata, lider, alături de Pancho Villa, al revoluţiei mexicane din 1910-1917, şi se consideră urmaşul celor cinci secole de rezistenţă indiană faţă de orice fel de opresiune. Spre deosebire de tradiţionalele organizaţii de gherilă, este o mişcare preponderent paşnică, aceasta fiind una dintre explicaţiile longevităţii şi ale popularităţii de care se bucură în rîndul populaţiei. Cu excepţia revoltei din ianuarie 1994, nu a recurs la arme şi a rămas cantonată în statul Chiapas. Membrii săi nu participă la vot şi evită să sprijine vreun partid politic, atitudine pe care o justifică prin faptul că asemenea soluţii civice nu au schimbat soarta populaţiilor indigene. De aici şi lozinca EZLN, „Ya basta!” („Ajunge!”).
Creată în noiembrie 1983 de foşti membri ai unor diverse grupări, unele înarmate, altele paşnice, EZLN s-a afirmat pe scena publică odată cu semnarea, de către guvernele mexican, american şi canadian, a unui acord de liber schimb. Acordul a fost precedat de Raportul „Chase-Manhattan”, comandat de grupul financiar american „Chase”, alcătuit în ianuarie 1995 de analistul Riordan Roett şi care purta menţiunea „strict secret”. Documentul era destinat să identifice „ameninţările la adresa stabilităţii politico-economice” în Mexic, printre care se număra rebeliunea zapatistă. Aceasta provoca serioase îngrijorări în mediile de afaceri americane şi trebuia să fie redusă la tăcere. Autorul recomandă eliminarea zapatiştilor şi la nevoie „aranjarea” alegerilor din Mexic pentru a proteja investiţiile străine. Atunci cînd memoriul a fost făcut public – evident, în mod clandestin – trupele guvernului mexican tocmai se pregăteau să pună în aplicare recomandările. Cel mai probabil, dezvăluirea sa a prevenit o înăbuşire în sînge, pe scară largă, a revoltei zapatiste. Cu chipurile ascunse sub cagule purtate pe ger de oamenii de la munte, rebelii au început, la 1 ianuarie 1994, o revoltă armată. În mai multe municipii ale provinciei, între care San Cristóbal de Las Casas, fac publică proclamaţia din Pădurea Lacandón, prin care declară război guvernului federal şi îşi anunţă intenţia de a se îndrepta spre capitala statului. Izbucnesc confruntări cu forţele armate, rebelii îl iau prizonier pe fostul guvernator de Chiapas, un general, iar trupele guvernamentale trec la masacrarea populaţiei civile dintr-o mică localitate a provinciei. După mai multe zile de lupte, preşedintele de atunci, Carlos Salinas de Gortari, aflat în ultimul său an de mandat, propune încetarea focului în scopul începerii unui dialog cu rebelii. Negocierile au durat trei ani, la capătul lor semnându-se „acordurile de la San Andrés”. Acestea prevedeau modificarea Constituţiei în vederea acordării de drepturi, inclusiv o anumită autonomie, populaţiilor indigene. Cu acest prilej s-a format, din parlamentari ai diverselor partide, Comisia pentru concordie şi pacificare (COCOPA), care a modificat drastic iniţiativa legislativă a EZLN. Afirmând că au fost încălcate acordurile stabilite, zapatiştii se întorc în munţi, iar noul preşedinte, Ernesto Zedillo, sporeşte prezenţa armatei în Chiapas, pentru a evita extinderea zonei de influenţă a EZLN. A urmat o perioadă de armistiţiu de facto între autorităţi şi rebeli, apărînd, în schimb, o serie de grupuri paramilitare antizapatiste. Pe seama lor este pus masacrul de la Acteal, cînd 45 de civili au fost asasinaţi de un comando al Partidului Revoluţionar Instituţional, aflat atunci la putere. Identificarea autorilor a fost unul dintre motivele pierderii alegerilor din anul 2000 de către PRI, după ce condusese ţara, fără întrerupere, mai bine de şapte decenii.

În decembrie 2000, noul şef al statului, Vicente Fox (Partidul Acţiunea Naţională, formaţiune de centru-dreapta), a trimis aşa-numita „lege COCOPA” spre dezbatere în Parlament. Pentru a o susţine, reprezentanţi ai zapatiştilor s-au îndreptat spre capitală în cadrul a ceea ce au numit „Marşul demnităţii indiene”. Parcurgînd mii de kilometri şi traversând 12 state pentru a ajunge în piaţa centrală din Ciudad de México, unde au fost aşteptaţi de circa 20 000 de oameni, aceştia au primit un larg sprijin din partea populaţiei, presa acordîndu-le, totodată, o mare atenţie. În martie 2001, ei şi-au apărat cauza în faţa forului legislativ. O lună mai târziu, Congresul (parlamentul) a adoptat o reformă constituţională prin care au fost acordate populaţiilor indiene din Mexic drepturi sporite, dar limitându-le în acelaşi timp autodeterminarea de care dispuneau, motiv pentru care EZLN a respins această reformă. În cadrul noii autonomii, autohtonii au dreptul să-şi organizeze viaţa social-economică, politică şi culturală în cadrul comunităţii, potrivit normelor lor cutumiare. Comunităţile au însă datoria să garanteze drepturile individuale potrivit Constituţiei şi să apere demnitatea şi integritatea femeilor.
În zona lor de influenţă, zapatiştii au creat, în timp, o serie de municipii autonome, independente de guvernul federal. Începând din august 2003, s-au format guverne locale, care au introdus programe de producţie comunitară de alimente şi sisteme de şcolarizare şi sănătate sprijinite de organizaţii neguvernamentale. Mai tîrziu au apărut aşa-numitele „juntas de buen gobierno” (junte de bună guvernare), alcătuite din reprezentanţi ai municipiilor autonome şi supervizate de EZLN. Deviza lor este „mandar obedeciendo” (a comanda supunîndu-te celorlalţi). Guvernul tolerează existenţa lor, deşi ele încalcă unele funcţii care ar trebui să constituie un monopol al statului (de ex., colectarea impozitelor şi problemele de securitate).

În cele mai recente comunicate ale sale, EZLN arată că a iniţiat un proces de separare între politica sa în plan civil şi activitatea militară: s-a redus controlul EZLN asupra juntelor amintite şi a fost întărită mişcarea social-politică reprezentată de Frontul zapatist de eliberare naţională. Creat în septembrie 1997, acest for încă în construcţie, nu este, practic, o organizaţie, ci un grup de reflecţie care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul Comitetelor civile de dialog.

Ce au obţinut zapatiştii în atîţia ani de luptă? Catalizatori ai democratizării provinciei Chiapas şi a Mexicului, artizani ai pierderii monopolului puterii de către un partid (PRI) care a dominat ţara peste şapte decenii, autori ai constituirii unei mişcări indigene naţionale, respectiv latino-americane, pionieri ai unei noi internaţionale pluraliste numite azi „altermondialistă”, insurgenţii cu cagulă pot fi mîndri de realizările lor. De la iniţialul zapatism militar au trecut la un zapatism social, civil, foarte activ.
În termeni concreţi, reuşitele nu sunt prea multe. Unii analişti afirmă că, în prezent, condiţiile de viaţă din comunităţile indigene sunt chiar mai vitrege decât în trecut, iar felul în care împart dreptatea „juntele pentru o bună guvernare” devine adesea motiv de dezbinare şi conflict. Nu toate forurile legislative locale au recunoscut reforma constituţională, rămasă de aceea neaplicată. Pe de altă parte, una dintre formele lor de rezistenţă este respingerea programelor guvernamentale de sprijin, ceea ce face ca marginalizarea, subnutriţia etc. să se menţină. Indienii rămân, totodată, excluşi de la beneficiile „miracolului mexican” şi ale acordurilor de liber schimb, încheiate cu America şi Canada. De asemenea, în pofida unor tentative, apropierea EZLN de forţele stîngii nu s-a realizat, iar încercările la zi vizează doar colaborarea cu diverse organizaţii civile, sindicale etc., nu cu partidele avînd respectiva orientare. Ceea ce rămâne este însă altceva: comunităţile indigene sunt azi recunoscute ca atare, iar problemele lor au intrat în atenţia naţională şi internaţională. După 11 ani de zapatism, indienii s-au transformat într-un actor social, căpătând totodată o mai mare conştiinţă de sine.

TAWHID WAL JIHAD

Pentru a înţelege originea şi evoluţia acestei organizaţii, este necesar un rezumat al contextului internaţional. În ultimele zile ale anului 1979, URSS invadează Afganistanul. Invazia declanşează un lung şi sîngeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran. Guvernul sovietic, apreciind ca o greşeală invazia, semnează cu SUA la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de ONU, privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operaţiune încheiată la 15 februarie 1989. Forţele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.
După invadarea Afganistanului musulmani din întreaga lume s-au adunat în Afganistan şi Pakistan, sub steagul jihadului, pentru eliberarea ţării de sub ocupaţie sovietică. Alungarea trupelor URSS din Afganistan devenise aproape politică naţională pentru multe state islamice. Mii de voluntari s-au înrolat în acei ani şi au petrecut luni bune, sau chiar ani în taberele de antrenament. Alături de ei, teologi şi imami whabiţi, salafişti şi interpreţi dubioşi ai scrierilor Coranice. Ei crează un islamism radical extrem de puternic şi de violent. Cel mai important agent de recrutare al arabilor afgani era sauditul Oussama Bin Ladden care a grupat recruţii în tabere naţionale. Aşa au apărut mai multe tabere de antrenament algeriene, siriene, iordaniene etc. Ben Ladden, fondatorul Reţelei Al-Qaida, a rămas mai mult un mentor spiritual decît un lider terorist sau militar, a cărui vocaţie este de a păstra viu spiritul Jihadului. Tabăra de la Herat, iordaniană, condusă la un moment dat de Abou Mussab Al-Zarqawi, purta, la intrare inscripţia « Tawhid wal Jihad », adică « Unitate şi Război sfînt ». Retragerea trupelor sovietice din Afganistan a dus la o pierdere a identităţii luptătorilor jihadişti, la un sentiment al inutilităţii, care îi face să nu se poată adapta la viaţa normală, cotidiană şi să se întoarcă în luptă. Acelaşi sentiment l-au trăit militarii americani întorşi din Vietnam, într-o societate care i-a respins şi izolat, făcîndu-i pe mulţi, aproape 80% să se întoarcă în jungla plină de noroi, ca un aspect al Sindromului Vietnam. Beneficiind de informaţii, mulţi dintre ei au migrat spre alte zone de conflict unde flutura flamura jihadului şi unde reţelele trebuiau reconstruite : Bosnia sau Cecenia. Arabii afgani proveniţi din zona Orientului Mijlociu au primit misiunea de a reconstitui reţeaua de mujahedini în Kurdistanul Iraqian, la mijlocul anilor 90.
Sprijinite de mişcările wahabit-salafiste implantate în Kurdistan în anii 1960 cu sprijinul saudiţilor, grupările mujahedinilor găsesc teren propice pentru regrupare. În anii 1980, inspirate de Revoluţia iraniană şi războiul din Afganistan, în Kurdistan apar primele mişcări islamiste, între care Al-Tawhid Al-Islami (Unificarea Islamică) în 2001. Gruparea trimite mai mulţi islamişti kurzi în tabăra de la Herat, controlată în 2000 de Abou Mussab. Mişcarea fuzionează cu Quwwat Suran Al-Tawhid, care era pînă atunci cunoscută ca o organizaţie de origine sunnită iordaniană prezentă în Palestina şi se redenumeşte Jund Al- Islam. Potrivit lui Jean-Charles Brisard, în « Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida », ed. Aquila, pag. 120, Jund Al-Islam ar fi primit 300.000 de dolari de la Osama Ben Ladden în acea perioadă. Gruparea acţionează într-o regiune de frontieră denumită « Tora-Bora Kurdistanului ». În 2001, gruparea număra aproximativ 600 de luptători, organizaţi tip gherilă, conduşi de « arabii afgani » care luptaseră în Afganistan. La sfîrşitul anului 2001, gruparea fuzionează din nou şi preia denumirea de Ansar Al-Islam, Partizanii Islamului. Organizaţia recurge la gherilă pentru a combate celelalte organizaţii tradiţionale din Kurdistan. Combatanţii se antrenează în tabăra de la Kurmal. La declanşarea ofensivei americane în Iraq, Ansar al-Islam conta pe mai mult de 600 de combatanţi arabi veniţi din Afganistan şi plasaţi sub conducerea lui Abou Mussab Al-Zarqawi. După ofensiva din 23 martie 2003, împotriva grupării, arabii afgani refac organizaţia în « triunghiul sunnit ». În mai 2004, Zarqawi a fondat, sub egida Tawhid wal Jihad, o veritabilă coaliţie de mişcări jihadiste, între care : Ansar Al-Islam, Ansar Al-Sunna, Jaish Mohammed, Al-Jama Salafiya, Jund Al-Islam. Conform unui studiu realizat de serviciile de informaţii iraqiene în 2004, gruparea se compune din 1500 de luptători de gherilă originari din Iraq şi din alte ţări musulmane. Armata americană evaluează numărul luptătorilor la 12.000 de islamişti, chiar 20.000 dacă se includ şi simpatizanţii. Zarqawi organizează cartierul general la Falujah, atacat în 5 aprilie 2004 de forţele americane. Tawhid wal Jihad atacă şi hărţuieşte trupele americane şi noua poliţie iraqiană, organizează ambuscade şi plasează IED-uri pe căile de comunicaţie cele mai circulate. Însă, luptei de gherilă tradiţională i se adaugă elemente de terorism pur care vin să amplifice de zeci de ori teroarea organizaţiei jihadiste. Zarqawi revendică mai multe atentate cu maşină capcană, răpiri, luări de ostatici, decapitări, acţiuni îndreptate în special împotriva forţelor coaliţiei sau a şiiţilor care colaborează cu « armata de ocupaţie ». Nu sînt iertate nici noile autorităţi « impuse de necredincioşi cu forţa armelor ». În octombrie 2004, statul major american îl făcea responsabil pe Zarqawi de moartea a 675 de iraqieni şi a 40 de străini, precum şi de mai mult de 2000 de răniţi. Zarqawi însuşi recunoaşte, în ianuarie 2004, într-o scrisoare, 25 de operaţiuni sinucigaşe. Deşi acţionează în Iraq, Zarqawi conduce o vastă reţea de « alimentare » cu fonduri şi mujahedini în întreaga Europă, în special în Germania, Italia, Spania şi Franţa.

Concluzie

Transformarea gherilei insurgente în gherilă teroristă are loc în condiţiile politico-economice şi militare prezentate la începutul acestui material. Într-o ţară ca Mexicul, unde violenţa statului este una moderată, EZLN aplică metode şi tehnici de luptă moderate. În zona Islamică, acolo unde violenţa a atins un anumit grad, răspunsul gherilelor este unul pe măsură. Cele două formaţiuni sînt total diferite şi din punct de vedere al componenţei, al organizării, al intereselor şi al modelelor comportamentale şi reprezintă două imagini ale aceluiaşi actor : GHERILA !

UN RAPORT PENIBIL ŞI TENDENŢIOS

Corpul de Control al PM (nu pistol-mitralieră, ci prim-ministru!)  a finalizat raportul privind intervenţia în Colectiv. Evident, Arafat e de vină! Evident, Nu s-a gîndit nimeni să propună înfiinţarea unei agenţii pentru situaţii de urgenţă, minister, sau pur şi simplu să separe IGSU de Ministerul de Interne! De fapt, asta e toată problema, dacă există una! Ar mai fi povestea cu capetele ce trebuie să cadă, în loc ca atenţia să fie focalizată pe cauzele incendiului, rapoarte tehnice etc, care dau cu virgulă! Mă gîndesc cu îngrijorare dacă România ar fi lovită de un atentat terorist. Toţi neica-nimeni, cu funcţii sau un, ar căuta vinovaţii din sistemul de urgenţă şi nu teroriştii, motivul, explozibilul folosit şi dacă el putea fi fabricat din elemente comune, dacă a fost accident sau mînă criminală. Cu siguranţă, Arafat ar fi de vină!
Controlul efectuat de Corpul de Control al Primului Ministru (CCPM) cu  privire la intervenția de urgență din seara zilei de 30.10.2015 este bazat în mod preponderent pe informațiile și documentele furnizate de instituțiile implicate în intervenție.
1.Obiectivele controlului au constat în verificarea următoarelor aspecte

Capacitatea de intervenție a structurilor cu atribuții în domeniul  gestionării situațiilor de urgență implicate în intervențiile de asistență  medicală și prim ajutor calificat;
§ Modul concret de intervenție a structurilor cu atribuții în domeniu, în seara zilei de 30 octombrie 2015, la incendiul din clubul  Colectiv din București;
§ Modul de gestionare a situației victimelor incendiului după intervențiile de asistență medicală de urgență și prim ajutor calificat, respectiv după internarea acestora în unitățile spitalicești. În plus față de aceste aspecte, în cadrul acțiunii de control au fost verificate și următoarele aspecte semnalate de mass-media, și anume:
§ Necesitatea instalării posturile medicale avansate;
§ Modalitatea de utilizare în noaptea de 30.10.2015 a serviciilor ambulanțelor private;
§ Starea de fapt a Unității de arși gravi din cadrul Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie reconstructivă –Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca);
§ Necesitatea activării Mecanismul de protecție civilă al Uniunii Europene.

2.Entitățile publice care au fost implicate în intervenția de urgență la incendiul din clubul Colectiv din București și în asistența ulterioară pentru victime sunt: Ministerul Afacerilor Interne prin structurile aflate în subordinea sa, și anume:
Instituția Prefectului Municipiului București, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență – coordonat de către Departamentul pentru Situații de Urgență, Poliția Română și Jandarmeria Română, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Sănătății, prin structurile subordonate, și anume: Serviciul de Ambulanță al municipiului București și al județului Ilfov, Direcția de Sănătate Publică a municipiului București și unitățile spitalicești din municipiul București.

3.Raportul prezintă și face o analiză a legislației aplicabile în domeniul asistenței de urgență în caz de accidente colective, cu accent pe activarea și declanșarea Planului Roșu de Intervenție și echivalentul acestuia din spitale: Planul Alb.
În urma verificărilor efectuate de către CCPM, au rezultat următoarele concluzii:
§ Intervenția de urgență în urma incendiului de la clubul Colectiv din București din seara de 30 octombrie 2015 a fost în mare parte o acțiune necoordonată, cu elemente de improvizație a autorităților, aspect cauzat în principal de:
Ø lipsa de exerciții în caz de urgențe majore,
Ø neconcordanțe în legislație,
Ø baza materială deficitară.
§ Cu toate că cel puțin unul dintre apelurile primite conținea elemente care arătau existența unei situații foarte grave, Planul Roșu de Intervenție nu a fost declanșat imediat ci doar după parcurgerea unor etape, prevăzute în legislația în vigoare, care pot fi descrise ca fiind birocratice, în condițiile în care aceeași legislație permite și mecanisme mai rapide de intervenție pentru alte situații de urgență (dezastre aviatice sau feroviare etc). Astfel, Planul Roșu de Intervenție a fost  declanșat, la ora 22:50, la 18 (optsprezece) minute de la primele apeluri la numărul unic de urgență și la 7 (șapte) minute de la momentul informațiilor primite de la echipajele aflate la locul intervenției.
§ Deși rezultă că Planul Roșu de Intervenție a fost declanșat de către Prefectul Municipiului București, există elemente de incertitudine cu privire la comunicarea declanșării către toate entitățile implicate în intervenție. De exemplu: Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a comunicat oficial CCPM că nu i-a fost transmisă informarea cu privire la declanșarea Planului Roșu de Intervenție la nivelul municipiului București și județului Ilfov. Mai mult decât atât, înscrisurile transmise de Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, Jandarmeria Municipiului București și Poliția Locală a Municipiului București nu fac referire la momentul la care a fost instituit Planul Roșu de Intervenție.
§ Șeful Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU) a coordonat, la fața locului, doar activitatea de prim ajutor calificat și asistență medicală de la locul evenimentului, nu toate activitățile de intervenție.
§ Lipsa aparentă a unei coordonări reale a operațiunii de intervenție, a fost evidențiată și de faptul că unele echipaje s-au panicat și au început să comunice haotic informații către dispecerat.
§ Baza materială a Serviciului de Ambulanță București-Ilfov și numărul personalului au fost și sunt insuficiente chiar și raportat la intervenția în situații obișnuite, element în măsură să afecteze grav capacitatea de intervenție a acestei structuri. La aceasta se adaugă nivelul scăzut al salariilor personalului medical din cadrul SABIF, ceea ce determină plecarea acestuia către alte state. Astfel, la data de 30.10.2015, Serviciul de Ambulanță București-Ilfov dispunea de 182 de ambulanțe, din care 152 se aflau în stare de funcționare. Din numărul de ambulanțe funcționale, la data de 30.10.2015, 76% erau foarte vechi și în situație de casare. Conform legislației și raportat la numărul populației, declarate statistic la nivelul municipiului București și al județului Ilfov, la data de 30.10.2015, Serviciul de Ambulanță București-Ilfov ar fi trebuit să funcționeze cu un număr de 1.740 angajați, dar acesta funcționa doar cu un număr de 868 de persoane, având astfel un deficit de 50,11%.
§ Raportul Direcției de Sănătate Publică a municipiului București conține date contradictorii atât în ceea ce privește numărul pacienților din fiecare spital, cât și în ceea ce privește numărul infecțiilor nosocomiale, ridicând suspiciuni în privința controalelor în baza cărora a fost întocmit.
§Din datele aflate la dispoziția nu rezultă că la data de 30.10.2015 ar fi existat Planul Alb cadru la nivelul Ministerului Sănătății. iar la nivelul fiecărei unități spitalicești de urgenţă, din București în care au fost internate victimele de la clubul Colectiv, planul alb fie nuexista deloc, fie procedura nu a fost respectată.
§ Unitatea de îngrijire a arșilor gravi din cadrul Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie Reconstructivă din cadrul Spitalului Clinic de Urgență București(Floreasca) era, la data de 30.10.2015, complet dotată și funcțională, atât la nivelul saloanelor, sălii de pansamente,
sterilizării proprii, cât și a blocului operator. În noaptea de 30/31 octombrie 2015 au fost efectuate 78 operații în blocul operator din Unitatea de îngrijire a arșilor gravi, dintre care 67 pentru pacienții
victime ale incendiului de la clubul Colectiv și 11 operații pentru pacienții internați în urma altor evenimente. Unitatea nu a fost și nu este folosită, desi este cea mai modernă și poate asigura cea mai bună îngrijire pentru pacienții cu arsuri grave.
§ Mecanismul de protecție civlă al Uniunii Europene nu a fost activat de către Statul roman, deși acesta era aplicabil. Pe viitor, CCPM propune ca acest mecanism să fie activat, acolo unde situația o impune, chiar dacă în paralel sunt întreprinse și alte demersuri.
§ La data efectuării controlului au fost constatate mai multe neconcordanțe legislative la nivelul actelor normative care reglementează acordarea asistenței de urgență în caz de accidente colective, calamități și dezastre în fază prespitalicească.
§ Ca notă unitară în ceea ce privește datele primite de la diversele entități implicate, s-a remarcat lipsa de coerență și datele contradictorii cu privire la numărul de echipaje existent la fața locului, numărul total de victime, numărul de pacienți internați în fiecare spital, numărul de pacienți depistați cu infecții nosocomiale, numărul de pacienți transferați în afara țării și locația acestora, raportările fiind confuze chiar și-n privința numărului total de decese.
§ Modul de acțiune al instituțiilor implicate în intervenția din seara de 30.10.2015 este apreciat ca fiind unul sub medie, raportul constatând că există instituții care și-au făcut datoria în mod  corespunzător și altele care au manifestat deficiențe, astfel:
Corespunzător: Instituția Prefectului, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, Serviciului de Ambulanță București-Ilfov, Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare.

Activitatea Institutului Național de Sănătate Publică nu a fost evaluatăîntrucât nu au fost suficiente date și activitatea acestuia nu a fost vizată de prezenta acțiune de control.

Au manifestat deficiențe:
Ø Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Dealul Spirii” București –Ilfov În principal, această instituție nu a respectat procedurile în ceea ce privește posibila declanșare mai devreme a Planului Roșu de Intervenție, nu a alertat echipajele din cadrul serviciilor de sprijin, a existat o succesiune la comanda operațiunilor a unui număr mare de persoane într-un interval foarte mic de timp, iar pe durata controlului, nu a reușit să furnizeze numărul exact și felul utilajelor care au participat la acțiunea din data de 30.10.2015;
Ø Departamentul pentru Situații de Urgență. În principal această instituție nu a respectat prevederile imperative ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2014 privind unele măsuri
în domeniul managementului situațiilor de urgență, precum și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, în ceea ce privește coordonarea în ansamblu a situațiilor de urgență, nu doar a activității de prim ajutor calificat și asistență medicală de la locul evenimentului;
Ø Spitalele unde au fost internate victimele. Concluzia se referă, în ansamblu, la spitalele în care au avut internate victime ale incendiului de la clubul Colectiv. Astfel, au fost evidențiate probleme din cauza inexistenței planurilor albe de asistență în situații de urgență, la care se adaugă nefuncționarea la capacitate a Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie Reconstructivă din cadrul Spitalului Clinic de Urgență București (Floreasca) și a raportărilor contradictorii atât în privința numărului de victime internate cât și în privința infecțiilor nosocomiale;
Ø Direcția de Sănătate Publică a municipiului București. Concluzia are la bază raportul acestei instituții, care conține date neconcludente și contradictorii, atât în ceea ce privește numărul  pacienților din fiecare spital cât și în ceea ce privește numărul infecțiilor nosocomiale, ridicând suspiciuni în privința controalelor în baza cărora a fost întocmit. De asemenea, inexistența planurilor albe la nivelul spitalelor poate fi imputată și acestei instituții din cauza neimplicării în elaborarea acestor planuri.

În consecință, se impune reformarea radicală și îmbunătățirea sistemului de asistență de urgență în caz de accidente colective, calamități și dezastre în fază prespitalicească, precum și a asistenței de urgență în cadrul spitalelor.

Controlul nu a putut concluziona cu privire la cauzele deceselor victimelor dezastrului din Colectiv, ulterior datei de 30.10.2015, având în vedere datele medicale insuficiente aflate la dispoziție.

Adică, se impune înfiinţarea unui Minister pentru Situaţii de Urgenţă! Dacă vă pasă de România! Dacă nu, înfiinţaţi o linie directă pentru activarea sprijinului UE! Cu mecanisme directe de rambursare, cu tot!