Categorie: Analiză

Bonne CAMERONE à tous!

Am aşteptat de mai bine de o lună această zi şi am promis că voi scrie despre ea. Este o zi încărcată de semnificaţii, pentru mine, şi de simbolistică. Este ziua în care se sărbătoreşte curajul, dăruirea, vitejia, spiritul de sacrificiu. Este o zi marcată cum se cuvine. Iată, despre ce este vorba:

Legiunea Străină, a luat fiinţă prin ordonanţa emisă la 10 martie 1831, semnată de regele Franţei Louis Philippe, la insistenţele ministrului său de război, nimeni altul decît mareşalul napoleonian Soult, ca un vîrf de lance al armatei coloniale franceze în operaţiunile împotriva triburilor kabile şi berbere, conduse de Abd el Kader, pentru cucerirea Algeriei, începută în anul anterior. Legiunea străină îi cuprindea iniţial pe miltarii străini înrolaţi în armata franceză: gărzile elveţiene, germanii din regimentul Hohenlohe, spanioli, portughezi, italieni, sarzii din Piemont, belgieni, olandezi şi polonezi. Sute de campanii militare au trecut peste chipiurile albe. Poate mii! Însă, în timpul campaniei din Mexic, se consumă evenimentul cel mai reprezentativ din istoria Legiunii, unul din momentele care au dat naştere LEGENDEI… La 30 aprilie 1863, compania căpitanului Danjou, formată din 60 de legionari, ţine piept într-o fermă din sătucul Hacienda Camerone de Tajeda, pînă la ultimul om, asaltului a mai bine de 2.000 de mexicani. De atunci, 30 aprilie, ZIUA CAMERONE, este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii străine!

Companiei a 3-a, din batalionul 1, a fost comandată de căpitanul Jean Danjou, în vîrstă de 35 de ani, un veteran al campaniilor din Algeria, al „Războiului Crimeii” şi al războiului franco-sardo-austriac, decorat cu Medalia „Legiunea de Onoare”. El era secondat la comandă de sublocotenenţii Jean Vilain şi Clément Maudet, de 27 si 34 de ani, decoraţi la rîndul lor. Compania cuprindea iniţial 120 de militari, însă boala a înjumătăţit acest număr la 62 de militari apţi combatanţi. Iar naţionalităţile lor erau multiple: austrieci, belgieni, elvetieni, francezi, germani, olandezi, polonezi, prusaci, 1 danez, 1 spaniol, 1 italian, 1 englez. Toţi aveau vărste cuprinse între 17 şi 40 de ani.

Ultimii căzuţi au fost sublocotenentul Maudet, germanul Wenzel, belgianul Leonhart, francezul Catteau. Au mai rămas în viaţă legionarii Maine şi Constantin. Ambii răniţi, evident, ceea ce l-a făcut pe colonelul mexican Milan să exclame: „Pero non son hombres, son demonios!”

Împăratul Napoleon al III-lea a ordonat înscrierea pe drapelul Legiunii a vestitei inscripţii”Camerone 1863″. Pe monumentul închinat bătăliei, inaugurat în 1963, poate fi citită şi astăzi următoarea inscripţie: „Aici fură mai puţin de 60, care s-au opus unei întregi armate. Masa acesteia i-a zdrobit. Viaţa mai degrabă decît curajul i-a abandonat pe aceşti soldaţi francezi la Camerone, la 30 aprilie 1863”.

„Spiritul Camerone” este viu în inimile şi sufletele militarilor din Legiunea străină. În fiecare an, la 30 aprilie, începînd din 1906, în toate unităţile Legiunii este citită, într-o ceremonie impunătoare, relatarea „oficială” a bătăliei de la hacienda Camerone.

Este sărbătoarea de care se agaţă orice legionar! Este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii: cinstirea camarazilor căzuţi, cinstirea eroismului lor, şi nu data de 10 martie cînd acest corp de armată se naşte din voinţa Statului (a regelui dar… statul sînt eu!). Am cunoscut mulţi legionari care, dezamăgiţi de propriile Patrii, au hotărît să slujească una singură şi să strige: LEGIO PATRIA NOSTRA!

În această lumină, mă gîndesc cum după 1989 am abandonat simbolurile care dădeau românilor curajul de a merge înainte, simboluri internaţional valabile: imn, drapel, stemă. A trebui să intrăm în NATO pentru ca militarii români – singurii care au un contract de muncă DE SÎNGE – cu România, să redescopere simbolurile fundamentale şi importanţa lor. Nici o bătălie celebră românească nu este sărbătorită de armata română! Civilii nu le preţuiesc nici acum! Nu am reuşit să depăşim, ca popor, simbolistica primordială a popoarelor africane: primăvară, cules, vară, zi, noapte, semănat, recolte etc. Nimic monumental! Nimic durabil! Personalităţile noastre sînt „parcate” în Cimitirul Bellu. Prin comparaţie, polonezii aşează aceste personalităţi în Castelul Wavel, din Krakowia, o rachetă monumentală care-i înalţă deasupra naţiunii! Şi, apropo de poloniezi! Un mare popor, legat de simboluri. Am urmărit în acea duminică neagră înmormîntarea preşedintelui Poloniei şi a soţiei sale, ceremoniile, cortegiul, sutele de mii de oameni adunaţi să-i conducă pe ultimul drum. M-a impresionat cum oamenii aruncau zeci de flori pe capota maşinii americane, Hummer, care tracta afetul de tun cu coşciugul preşedintelui. Brusc, mi-am adus aminte de o altă scenă pe care nu o voi putea uita niciodată: copil fiind, am văzut la televizor trenul acela sumbru care aducea trupul preşedintelui Tito la Belgrad. Sute de mii de sîrbi aşezau flori pe calea ferată în faţa trenului mortuar. Sute de mii de fire! Fantastic! Mă gîndesc cum ar fi reacţionat poporul român dacă i s-ar fi întîmplat o astfel de tragedie.

Popoarele mari, monumentale, din istoria noastră, dăinuie prin simboluri. Nu degeaba, maghiarii se aşează mereu sub Coroana Sfîntului Ştefan, sau Jobbik a înfiinţat Garda Maghiară! Noi, vom celebra şi în continuare, Ziua soarelui! Nici măcar căluşari nu mai avem. Sînzienele sînt acum pe centuri în Italia… Între Carpaţi şi Mare s-au aşezat, confortabil, impostorii şi incompetenţii. Din cauza lor, poporul român este în pericol de moarte!

Bonne Fête de CAMERONE à tous les Légionnaires ! LEGIO PATRIA NOSTRA ! Honneur Et Fidélité

DESPRE TERORISM

Ieri, a fost ziua atentatelor teroriste. Opt turişti israelieni au murit şi alţi peste 30 au fost răniţi în urma unui atentat sinucigaş pe aeroportul bulgăresc Burgas. Israelul a avertizat autorităţile bulgare de iminenţa producerii unui atentat, însă avertismentul nu a fost luat în seamă. „Israelul se confruntă cu un val mondial de terorism comandat de Iran”, a declarat astăzi ministrul israelian al apărării, Ehud Barak, după atentat, informează AFP. „Atentatul de la Burgas a fost comis de activişti (ai mişcării şiite libaneze) Hezbollah şi comandat de Iran”, a declarat Barak pentru radioul public israelian. Mai spre sud, la Damasc, cumnatul preşedintelui sirian, Assef Chawkat, ministrul Apărării, Daud Rajna, şi responsabilul celulei de criză care a fost creată după declanşarea violenţelor din Siria, în martie 2011, Hassan Turkmani, au fost ucişi într-un atentat, chiar în sediul Securităţii Naţionale Siriene de la Damasc, de către o gardă de corp fidelă preşedintelui sirian. Atentatul a fost revendicat de către rebeli.  Are globalizarea vreo legătură cu aceste două acţiuni? Eu cred că da!

Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile… invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică şi comune. Dar şi cu frustrări pe măsură născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate. Această „reţetă de succes” a fost aplicată şi în alte colţuri ale lumii. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism.Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alinarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.

Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!

HEZBOLLAH, CU RĂZBUNAREA ÎN SÎNGE!

„Şi să nu vorbiţi despre aceia care sînt ucişi în felul lui Allah ca morţi, căci (sînt) vii, dar nu îi observaţi”. (Surat Al-Baqarah, 154, Coranul)

În ziua de 11 noiembrie 1982, şi-a făcut în mod şocant debutul un nou stil de război, cînd un tînăr a intrat cu un Mercedes alb, plin cu explozivi, în cartierul general din Tyr al armatei israeliene, tzahal. Explozia a distrus clădirea cu opt etaje şi a omorît 141 de persoane. A fost prima bombă umană! Martirul făcea parte din Jihadul Islamic, o aripă a Hezbollah-ului.

Fugit dintr-un Iraq măcinat de revolte tribale, Musa Al-Sadr, unchiul liderului radical şiit iraqian Muqtada Al-Sadr pune bazele, în Liban, unui partid şiit puternic. Prieten cu Ayatollahul Khomeiny, Musa este ales, în 1959, lider al comunităţii şiite libaneze care avea să aibă o ascensiune fulminantă din 1979, odată cu instituirea Republicii Islamice Iran şi victoria Revoluţiei. Sărăcia şi alienarea culturală a comunităţii şiite, dar şi invazia israeliană condusă de Ariel Sharon, au jucat un rol fundamental în ascensiunea organizaţiei Hezbollah, o bizară combinaţie de spirit revoluţionar şi izolare politică, apărută în izolarea Văii Bekaa şi sudul Libanului. În anul 1974, Al-Sadr a creat Harakat al-Mahroumeen, Mişcarea Nevoieşilor, organizaţie socio-religioasă care a silit guvernl libanez să acorde minorităţii şiite recunoaştere totală. Odată cu declanşarea războiului civil, în 1975, şiiţii înfiinţează propriile miliţii, Amal, care în 1982 se situează de partea Israelului în invadarea Libanului, dar, un an mai tîrziu luptă împotriva ocupaţiei israeliene. După modelul iranian, supravieţuitorii persecuţiilor iraqiene, emigraţi în Liban, membrii ai Partidului Al-Dawa, formaţiune politică islamică desfiinţată de Saddam Hussein, înfiinţează aici Partidul lui Allah. În 1992, Sayyed Hassan Nasrallah, dezertează din mişcarea Amal şi preia conducerea Organizaţiei Hezbollah. În interviul acordat cotidianului libanez Al-Safir, liderul mişcării recunoaşte că membrii Partidului au „spiritul Jihadului, al jertfei de sine şi al dăruirii nemărginite angajaţi în faţa Dumnezeului Atotputernic şi care iau hotărîri de auto-martiraj cînd se opun inamicului”. Urmare a unei pregătiri de excepţie în spiritul Jihadului şi al unui radicalism exacerbat, Hezbollah deţine formaţiuni de martiri numite Al-Amaliya al-Istishhadaya (Simileanu,Vasile, op.cit. pag. 138). Acestea apără cu pasiune această practică şi le displace termenul de atentate sinucigaşe. Folosirea bombelor umane face parte integrantă din jihad. Potrivit autoarei Hala Jaber (HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997, pag. 79), deşi mulţi învăţaţi islamici argumentează că în Coran e interzisă sinuciderea, şiiţii din Partidul lui Dumnezeu o consideră jertfa supremă pentru a-şi apăra credinţa şi existenţa. „Promovarea sacrificiului de sine este inspirată de soarta Imamului Husseinm care a murit luptînd pentru a-şi afirma dreptul de a conduce poporul musulman”(Hala Jaber, op.cit.). Filosofia martirajului se regăseşte obligatoriu în programa analitică a şcolilor patronate de Hezbollah, iar emisiunile religioase şi crol-ul cu nuleme martirilor se regăsesc zilnic în grila de programe a televiziunii proprii, Al-Manar (Farul)! Contrar convingerii generale că brigăzile de martiri atrag numai mentalităţile şi sufletele celor cu tulburări psihice, săraci, neinstruiţi sau care au suferit o pierdere în familie de pe urma războiului, în rîndurile candidaţilor la atentate sinucigaşe se regăsesc de la şomeri la ingineri, profesori şi medici. Numărul martirilor cu studii superioare în Occident, bărbaţi şi femei, a crescut în ultimii 10 ani de 5 ori, potrivit unui raport al CIA, difuzat în 2007 în ziarul Stars and Stripes.

Din 1983 şi pînă astăzi, Hezbollahul a evoluat în pas cu vremurile. Globalizarea a transformat grupările locale în grupări regionale şi transnaţionale. Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277) este de părere că din punct de vedere al luptei politice, terorismul transnaţional a înlocuit gherila naţională (apărut în Valea Beeka ca o grupare paramilitară pentru a lupta împotriva ocupaţiei israeliene, Hezbollah operează în Orientul Mijlociu şi Europa pentru eliminarea influenţei iudeo-creştine şi forţarea Occidentului să părăsească Orientul Mijlocu cu mijloace tipice pentru grupările teroriste de influenţă Al-Qaida!). Dacă gherila convenţională încerca atingerea unor scopuri politice pe calea războiului armat, în care scop dezvolta sisteme militare de apărare, mai mult sau mai puţin evoluate, terorismul transnaţional nu poate dezvolta sisteme militare, nu poate obţine sprijinul direct al populaţiei locale şi, în consecinţă, poate desfăşura exclusiv acţiuni ofensive! Fără linii de apărare, terorismul transnaţional devine o formă de război asimetric, după Ionel Nicu Sava, sau o nouă formă de conflict internaţional, ca o nouă formă de război, de altă anvergură, specific timpurilor în care trăim. Războiul Mileniului 3 va fi terorist şi informaţional, după Vasile Simileanu. Dacă beligeranţii de ieri (statele) erau… statici, predictibili, omogeni, ierarhici, rigizi şi rezistenţi la schimbare, „combatanţii” de astăzi sînt dinamici, imprevizibili, fluizi, legaţi în reţele (ideologice, mediatice sau logistice), cu structură celulară autonomă care evoluează şi se adaptează constant. Dacă în 1983 Hezbollah avea 500 de membri permanent implicaţi în activităţi teroriste, astăzi, se estimează că 7000 de combatanţi, antrenaţi de pasdarani – Gardienii Revoluţiei din Iran – sînt gata să moară în lupta cu inamicul sionist. Pe lîngă forţele proprii, Hezbollah duc acţiuni teroriste în colaborare cu Comandamentul Gărzilor Revoluţionare Iraniene, împreună cu care a format celule în Europa, Africa, America de Sud şi de Nord şi în Asia. Cartierul general al al Partidului lui Dumnezeu s-a păstrat în Valea Bekaa din sudul Libanului, dar funcţionează şi în suburbiile sudice ale capitalei libaneze, Beirut, pe „centura mizeriei”, mahala sordidă care amplifică sentimentele de frustrare şi revoltă. Coordonarea o deţine Iranul şi Consiliul Consultativ, shura, care are în subordine trei consilii zonale: Beirut, Valea Bekaa şi Libanul de Sud. Comitetele subregionale fac recomandări privind politica organizaţiei şi au rol executiv. Potrivit lui Vasile Simileanu (op.cit. pag. 139) obiectivele Hezbollah s-au modificat în decursul anilor. De la rezistenţa armată împotriva ocupantului sionist s-a ajuns la: constituirea unui stat islamic şiit în Liban, eliminarea influenţei non-islamice şi forţarea Occidentului să părăsească regiunea, transformarea mişcării în principala mişcare islamică din Liban.

RADICALIZARE ŞI IMPLICARE SOCIALĂ

Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!

Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobîndit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, răspîndind mirosuri pestilenţiale… băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele cîteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atît de sordid. … Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”!

CONCLUZIE

Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

Se poate spune că există spaţii albe, rămase neexplicate, uneori înadins!, şi a unui cod de răspuns, din ce în ce mai radical, specific celor care aderă la o ideologie extremistă, un cod imposibil de accesat din afara ecuaţiei culturale, psihologice şi emoţionale la care cei radicalizaţi aderă.

JIHAD ÎN EUROPA

Titlul articolului nu are nimic cu cartea reputatului analist al universului terorist, prof. univ. dr. Cristian Barna, care, parcă a anticipat masacrul din sudul Franţei. Mohamed Merah a fost ucis de trupele speciale ale poliţiei franceze după 32 de ore de asediu, dar ameninţările islamiştilor sunt mai actuale ca oricând.

Tînărul francez de origine algeriană, suspectat că a ucis, în trei atacuri succesive, şapte persoane în sud-vestul Franţei şi care afirma că este membru al Al-Qaida a murit joi dimineaţa, în cursul unui asalt al forţelor speciale de poliţie (RAID). După un asediu de 32 de ore, a avut loc un schimb susţinut de focuri. Mohamed Merah „a sărit pe fereastra de la baie, cu o armă în mînă, continuînd să tragă. A fost găsit mort la sol”, a declarat ministrul de Interne Claude Guéant. Originar din cartierul Izards, din Toulouse , Mohamed Merah, un tînăr francez de origine algeriană, în vîrstă de 23 de ani, a trecut de la delincvenţă la islamism radical după ce s-a alăturat unui grup de ideologie salafistă şi a călătorit în Afganistan şi Pakistan. Un grup apropiat reţelei teroriste Al-Qaida din Magrebul Islamic (AQMI) a revendicat, într-un comunicat difuzat joi, atacul comis la Toulouse şi a cerut Franţei să-şi reconsidere politica „ostilă” faţă de musulmani. Documentul, semnat de organizaţia Jund al-Khilafah (soldaţii Califatului), ce a revendicat în trecut atacuri comise în Afganistan şi Kazahstan, a fost publicat pe site-ul Shamikh, care difuzează în general comunicate ale reţelei Al-Qaida. Merah a revendicat în numele Al-Qaida asasinarea a trei militari şi a patru evrei, între care trei copii, începînd cu 11 martie, la Toulouse şi Montauban.

Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum este Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.

Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”?

Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Osama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă! Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Osama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!
Al-Qaida a „coagulat”, în jurul personalităţii lui Osama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.

Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devine evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

ISLAMUL VAGABOND

Paradoxal, deşi presa, analiştii şi opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizaţie teroristă – cu structuri ierarhice bine determinate – realitatea demonstrează că „Baza” este mai mult o mişcare ideologică (poate o nouă religie?), iar Ben Ladden este simbolul şi purtătorul său de cuvînt! Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă!

Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În studiul său : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE – vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă. « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. . Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă. Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum ste Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.
Unele manifestări militante sau teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic, destructurat violent şi rapid, în ultimul timp, de procesul de globalizare economică şi regionalizare. ACESTA ESTE, DE FAPT, PRIMUL PAS ÎN PROCESUL RADICALIZĂRII! Pentru că orice tip de discurs radical este în fapt o formă de opoziţie la globalizare. El propune o întoarcere la tema „epocii de aur”, la nostalgia pentru o vîrstă pierdută a umanităţii a cărei replicare astăzi ar readuce un set de valori liniştitoare, certitudini simple şi soluţii universale. Sursa răului devine, în viziunea tuturor formelor de extremism, uşor de anihilat prin mijloace rudimentare şi violente, pentru că ea este identificată, printr-un procedeu simplu de proiecţie mentală, într-un soi de ţap ispăşitor care influenţează, într-un fel sau altul, evoluţia propriei societăţi, sau chiar de o întreagă civilizaţie. Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”? Răspunsul cel mai probabil vine, în mod paradoxal, tocmai de la fenomenul care a promovat acceptarea marginilor …. globalizarea.
Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. Această „destructurare” pe fondul globalizării se simte, deja, la nivelul fenomenului terorist odată cu apariţia „religiei” Al-Qaida. Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă! Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!
Al-Qaida a „coagulat”, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.
Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent. Al-Qaida poate fi analizată prin ambele prisme. Mai există, însă, o cale: terorismul ca meserie! Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăii, util, iar meseria de terorist este una bună! Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz – Cecenia, Daghestan şi Georgia – şi Europa. Abu Atiyya figurează printre principalii locotenenţi ai Al-Qaida din Georgia, încă din 1999.
Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

Bibliografie:

http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE – vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008

SECURITATEA IC ŞI PMC

Motto: „Cei nedoriţi, care fac lucruri de neiertat pentru cei nerecunoscători”

Argument
În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Sfîrşitul Războiului Rece a modificat, fără îndoială, balanţa de putere mondială.
Vechile probleme ale lumii contemporane, precum creşterea demografică necontrolată în unele regiuni şi îmbătrînirea dramatică a populaţiei în altele, reducerea rezervelor de apă, hrană şi resurse energetice, degradarea mediului etc., s-au acutizat şi au efecte nebănuite. În plus, altele noi şi-au făcut apariţia: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată. Intensificarea conflictelor locale şi regionale, determinate, în principal, de cauze de natură etnică, religioasă, teritorială sau ideologică, dar cu un puternic substrat economic, au impus dezvoltarea şi perpetuarea mijloacelor non-militare de soluţionare, instrumentul militar constituind ultima măsură dorită. Globalizarea transcende toate aceste caracteristici ale lumii moderne. Fenomenul favorizează atît creşterea economică şi dezvoltarea, prin integrarea economiilor lumii, cît şi aspecte mai puţin dorite, precum accentuarea decalajelor economice şi a sărăciei în unele zone, migraţia ilegală, mondializarea criminalităţii etc. Sporirea gradului de interdependenţă şi interacţiune în plan economic, tehnologic, cultural şi politic determină o evoluţie similară şi în planul securităţii, cu implicaţii importante în domeniul creşterii stabilităţii relaţiilor internaţionale.

Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.
Prezentul studiu vizează tocmai aceste aspecte, dar şi cele referitoare la implicarea Companiilor Militare Private în protecţia infrastructurilor critice.
Infrastructuri critice. Definiţii. Infrastructurile locale şi regionale în perspectiva „oraşelor stat”.
În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor, în aceste condiţii, realizarea securităţii va necesita în continuare capabilităţi militare atît pentru prevenirea, cît şi pentru respingerea agresiunii, indiferent de natura acesteia. Iar, securitatea infrastructurii critice devine vitală. În literatura de specialitate se utilizează sintagma „infrastructură critică” pentru orice entitate economică funcţională care oferă produse şi servicii de utilitate publică vitale pentru întreaga societate, a cărei distrugere, degradare ori nefuncţionare produc un impact major asupra populaţiei şi economiei la nivel local sau regional, fiind incluse în categoria obiectivelor de importanţă naţională.

Infrastructura poate fi definită ca ansamblul elementelor materiale (construcţii, echipamente, instalaţii, mijloace de transport, monumente etc), organizaţionale (reţele de transport, alimentare, telecomunicaţii, educaţionale şi de sănătate) şi informaţionale (date, informaţii, tehnici şi proceduri) ale unui macrosistem social care îi asigură funcţionalitatea. Orice infrastructură ineficient protejată se poate afla în situaţii critice, cu consecinţe negative în planul securităţii naţionale. În categoria infrastructurilor critice sînt incluse, aşadar, toate structurile vitale unei societăţi: sisteme de electricitate, obiective şi instalaţii nucleare, sisteme informatice şi de telecomunicaţii, sisteme de extracşie, prelucrare, depozitare şi transport ale resurselor primare de energie, sistemele de aprovizionare cu apă, infrastructura şi mijloacele de comunicaţii, sistemele bancare, financiare şi de asigurări, serviciile de sănătate şi intervenţie în situaţii de urgenţă, valorile şi utilităţile publice de interes strategic şi autorităţile publice. Infrastructura critică reprezintă o valoare de securitate naţională, iar funcţionalitatea şi viabilitatea acesteia asigură atributul fundamental al existenţei statului şi constituie referinţa în elaborarea politicii de securitate naţională. De asemenea, infrastructura critică exprimă necesităţi naţionale de securitate materializate în oportunităţi şi asigură susţinerea componentelor strategice fundamentale ale securităţii naţionale.
Înfrastructura critică este vulnerabilă la acţiunile unor factori interni şi externi, protecţia acesteia asigurîndu-se fizic, juridic şi informaţional, de către entităţi ale statului, componente ale sistemului naţional de apărare, sau companii private din industria păcii şi securităţii.
Ameninţarea externă a infrastructurii critice este cea mai dinamică. În SUA, „infrastructura critică” este definită de „The USA Patriot Act” ca sisteme şi valori fizice sau virtuale de importanţă deosebită pentru Statele Unite, astfel încît expunerea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de sănătate publică şi siguranţa cetăţeanului. Deşi principal rezervor al „globalizării” SUA este prima entitate statală afectată de aceasta, ca important factor de ameninţare la adresa infrastructurii critice. Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În noul mediu de securitate, foarte dinamic şi puternic interconectat, se afirmă nu importanţa numărului resurselor, ci legătura dintre ele, adică tocmai infrastructura critică. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Statele-naţiune fac faţă cu greu influenţelor mediului global, dominat accentuat de ONG transnaţionale şi corporaţii transnaţionale. Efectele globalizării afectează infrastructurile critice din statele naţiune. Creşterea şomajului, se estimează a fi de pînă la 20% în prima jumătate a secolului XXI, tendinţa transnaţionalizării în unele domenii, unde statul deţinea monopolul care, trebuie să recunoaştem, afectează dezvoltarea economică, dar şi efectele descentralizării, prilej cu care comunităţi locale pot dobîndi puteri sporite în relaţiile cu autoritatea naţională. Dar cel mai evident efect nagativ este acela că globalizarea generează instabilitate socială, datorită concurenţei forţei de muncă naţionale de către imigranţi, creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducînd cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate. La acestea se adaugă şi alte efecte complementare precum transferul de capital naţional în afara statului, fluxuri necontrolate de capital transnaţional, dislocarea naţiunii în comunităţi etnice şi religioase, presiuni asupra elaborării şi conţinutului actelor normative interne, distrugerea unor ramuri industriale ce lucrau cu resurse locale, ceea ce în ansamblu duce la dezechilibru. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi.
Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice. În condiţiile destructurării statelor, a tendinţei de regionalizare accentuată prin pierderea suveranităţii naţionale, ca o consecinţă directă a globalizării economice şi financiare, putem spune că asistăm la creşterea importanţei tuturor tipurilor de infrastructură, infrastructura obişnuită, IO, putînd deveni oricînd Infrastructură Critică.

Infrastructurile Critice şi securitatea energetică
Mediul de securitate este o realitate reprezentată de ansamblul condiţiilor, proceselor şi fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice şi informaţionale, interne şi internaţionale, care condiţionează nivelul de protecţie a individului, comunităţii, statului, zonei, regiunii ş.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora. Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale vieţii sociale. Pe de o parte, vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională, iar pe de altă parte alţi actori de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”. Prin urmare, după sfîrşitul perioadei bipolare, mediul de securitate a devenit mult mai fluid, complex şi volatil, iar modificările de orice natură produse într-o parte a lumii se propagă cu efecte pozitive sau negative în altă parte a mapamondului.
Secolul XXI a adus, pe lîngă speranţe mai mari, şi o serie de noi riscuri şi ameninţări, mai ales non-militare, ce transcend graniţele naţionale şi necesită, pentru contracararea lor, în special măsuri non-militare complexe. După cum se susţine şi în proiectul noii Strategii de Securitate Naţională a României, globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creînd atît oportunităţi, cît şi noi riscuri şi ameninţări. Globalizarea favorizează atît competiţia/cooperarea pentru putere, cît şi lupta pentru resurse, rute de transport şi pieţe de desfacere, deci, pentru Infrastructuri Critice. Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare, tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religioase, rămîn o realitate a mediului de securitate actual. Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependenţa din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Problema resurselor prezintă multe faţete, deficitul acestora avînd un rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare sau de catalizare a forţelor. Resursele energetice şi de materii prime sunt, în general, limitate şi repartizate neuniform pe întinderea Terrei.
De altfel, există şi o lege a rarităţii resurselor, care constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice (Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006, pag. 12) Poziţia unei ţări în sistemul economic şi politic internaţional depinde de capacitatea sa de a produce petrol şi gaze naturale, de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice. În prezent, un sistem imens şi complicat mută peste 2.673 mld. m3 de gaze naturale şi 80 milioane barili de petrol de la producători la consumatori. Fără îndoială că există o legătură între deţinerea, cererea, aprovizionarea şi utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică şi accesul la ele.
Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei internaţionale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India). Astfel, o serie de reţele şi conducte de transport funcţionale, precum Drujba, Baku-Ceyhan-Tbilisi, Blue Stream, Nabucco etc., aprovizionează deja marii consumatori, iar multe altele se află în fază de proiect sau în diverse etape de finalizare (Bahnarean, op.cit). Accesul la resursele energetice din Est necesită dezvoltarea unei infrastructuri adecvate intereselor occidentale: distanţa cît mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producţie cît mai mici, costuri de transport cît mai reduse, tranzitarea unor zone stabile, facilităţi portuare şi de transport maritim şi fluvial etc. Conform statisticii celor de la Simdex (The Simdex Future Pipeline Projects Worldwide Guide, May 2006, www.simdex.com.), pînă în mai 2006 numărul de proiecte ale unor conducte la nivel mondial era de 381 cu o lungime totală de circa 195.000 km, din care 174 în America de Nord, 31 în America Latină, 47 în Europa, 16 în Africa, 96 în Orientul Mijlociu şi Asia şi 17 în Austral-asia.
Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică înseamnă producerea energiei necesare în propria ţară şi o dependenţă cît mai redusă de importurile externe. Mărturisesc că împărtăşesc ideea! Însă, securitatea energetică vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative şi securizarea surselor şi rutelor de transport existente. Conceptul Strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizaţiei. Prin urmare, securitatea energetică nu mai este doar o problemă economică, ci devine una mult mai profundă, cu implicaţii politico-militare. Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă şi la uragane, inundaţii, cutremure sau distrugeri provocate de „mîna omului”. Principalele puteri şi marile companii multinaţionale apelează tot mai des la diferite metode clandestine pentru a controla cîmpurile bogate în resurse energetice şi chiar la intervenţia militară. Mai mult, diferite facţiuni de rebeli acţionează împotriva propriilor guverne în speranţa obţinerii unei părţi din veniturile industriei petroliere. De asemenea, disputele teritoriale asupra rezervelor de hidrocarburi reprezintă o altă verigă de legătură dintre aceste resurse şi violenţă. În viitor, ne putem aştepta ca, odată ce producţia de hidrocarburi va atinge cotele maxime, iar consumul şi preţurile vor continua să crească, disputele şi conflictele pe marginea acestor resurse epuizabile să sporească şi să constituie o constantă pe agenda de securitate a comunităţii internaţionale. Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice se va menţine, în continuare, destul de ridicat.
Infrastructurile Critice şi ameninţările. Conflictul asimetric.
Potrivit analiştilor în securitate, ameninţările la adresa securităţii comunitare şi a Infrastructurilor Critice, sînt multiple. Pe plan intern/În plan politic: migraţia de la un partid la altul; nediferenţierea doctrinelor; apariţia şi proliferarea extremismului; exacerbarea luptei pentru putere; creşterea neîncrederii populaţiei în clasa politică; incoerenţa şi lipsa de realism a programelor politice, mai ales a celor de guvernare; campanii electorale murdare; corupţie; terorism politic. În plan economic: scăderea drastică a produsului intern brut; instabilitatea economică; scumpiri, preţuri fluctuante; sporirea dificultăţii procurării resurselor; migraţia forţei de muncă în afara graniţelor; scăderea îngrijorătoare a nivelului de trai; apariţia şi proliferarea economiei subterane; apariţia parazitismului economic; spălarea banilor; accentuarea criminalităţii economico-financiare; apariţia şi proliferarea terorismului economic; deteriorarea infrastructurilor economice. În plan social: instabilitatea socială; creşterea anomiei sociale; degradarea sistemului de valori naţionale; degradarea condiţiei umane; emigraţie; mişcări sociale numeroase; creşterea ratei infracţionalităţii şi a criminalităţii; apariţia şi proliferarea reţelelor traficanţilor de droguri, de carne vie etc.; trafic de influenţă şi corupţie. Percepţia că statul este incapabil să-şi protejeze cetăţenii stimulează cerinţa pentru modalităţi alternative de asigurare a securităţii, ceea ce determină dezvoltarea sectorului privat de servicii de securitate. Pentru ca securitatea naţională să se regăsească în comportamentul cotidian al individului, el trebuie să posede o cultură de securitate. Cultura de securitate trebuie să evidenţíeze capacitatea membrilor societăţii de a înţelege riscurile, provocările şi ameninţările la adresa securităţii naţionale, identificate şi confirmate de organele abilitate în domeniu. Lipsa unei culturi de securitate naţională la nivelul întregii societăţi care să răspundă cerinţelor democraţiei consolidate de tip occidental, precum şi calităţii de membru al NATO, despre care populaţia posedă cunoştinţe insuficiente, este extrem de vizibilă. O astfel de societate trebuie să-şi creeze propriile organisme neguvernamentale şi structuri, care să preia calificat, în domeniul privat a atribuţiilor de identificare şi evaluare a riscurilor, provocărilor şi ameninţărilor, de informare a individului.
Pe plan zonal, regional, internaţional
Printre principalele caracteristici ale situaţiilor zonale, regionale şi internaţionale generatoare de crize se situează şi următoarele: apariţia şi proliferarea unor tendinţe de revizuire a frontierelor; criza resurselor; accelerarea traficului ilegal de mărfuri şi proliferarea contrabandei; emigraţia spre ţările dezvoltate şi stabile; apariţia reţelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostituţiei şi crimei organizate; înmulţirea societăţilor fantomă transnaţionale care finanţează crima organizată şi terorismul; apariţia şi înmulţirea unor baze disparate (sau sucursale ale altora care se află, de regulă, în ţările dezvoltate) ale terorismului internaţional; proliferarea diferendelor etnice; războaiele de secesiune etc. Abordarea de ansamblu a conceptului de securitate aduce în discuţie componente fundamentale ale acesteia care impun atât definirea cît şi evidenţierea necesităţii implementării lor în politicile interne şi externe ale statelor, precum şi în structurile societăţii civile, create în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor lui fundamentale. În context, putem menţiona securitatea internaţională (zonală, regională ), securitatea naţională, securitatea intereselor unei colectivităţi şi securitatea persoanei, a individului. În mileniul trei securitatea unui popor se află în interdependenţă şi în context cu securitatea internaţională ( zonală, regională), într-o permanentă ecuaţie – consumator de securitate – generator de securitate, nu numai prin raportare la propria securitate dar şi printr-o participare activă, politică, diplomatică, militară, materială, financiară şi de altă natură la realizarea securităţii regionale sau zonale.
Aceste stări au cel puţin două tipuri de determinări. Ele sînt, pe de o parte, o urmare a acţiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice), care îşi află originea în nevoia de schimbare, în legea dezvoltării sociale, şi, pe de altă parte, un efect al unor cauze induse sau produse de factori destabilizanţi! Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.
După unii sociologi, societatea actuală este o societate a riscului. Ulrich Beck (1992, pag. 35), consideră că trăim o etapă avansată a modernităţii, centrată în jurul conceptului de risc, care generează atît riscuri fără precedent, cît şi eforturi colective de combatere a acestora. În lumea reală, ameninţările la adresa securităţii, sînt cu mult mai mari decît resursele pe care le avem la dispoziţie pentru a le combate, iar ameninţările asimetrice sînt o realitate cotidiană. Riscurile de tip asimetric sînt specifice activităţii umane. Ele se menţin atît în perioadele de schimbări radicale, revoluţionare, care sînt guvernate, în general, de teoria haosului, cît şi în scurtele perioade de linearitate relativă, de stabilitate economică, socială şi militară, care se caracterizează de o oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale. Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorii, dar mai ales conducătorii lor, au căutat modalităţi de realizare a superiorităţii faţă de adversar sau, dimpotrivă, căi şi metode de a evita sau compensa superioritatea acestuia pentru a obţine avantaje chiar şi într-o situaţie de inferioritate, a exploata în avantajul propriu asimetria, chiar dacă aceasta le era defavorabilă. „Victoria poate fi creată“ – spunea Sun Tzî, cu o jumătate de mileniu î.e.n., în lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forţa. De aceea, în lucrare se insistă permanent pe investiţia de inteligenţă, de pricepere, de abilitate, pe capacitatea de analiză şi sinteză, pe iniţiativa creatoare, pe găsirea unor soluţii de contracarare a superiorităţii adversarului, în situaţii de asimetrie, de conflict asimetric, cum am spune noi astăzi. „Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape. Agresiunea nu trebuie să fie neapărat de natură militară. Ea poate să fie de natură politică, culturală, economică etc. În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivaţiile celor dispuşi să recurgă la ameninţări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de ordin economic, etnic sau religios. Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric, rămîne o problemă transnaţională majoră, propulsat fiind continuu de motivaţii etnice, religioase, naţionaliste, separatiste, politice şi economice. El reprezintă, principala formă de acţiune asimetrică. În viitorul previzibil, pe lîngă terorism, de toate nuanţele, se vor manifesta, cu predilecţie, războaie locale, insurgenţe şi contra-insurgenţa, campanii antidrog, conflicte de intensitate redusă, lupte de guerillă şi de stradă şi operaţii diverse de menţinere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective şi instruire diferite faţă de cele convenţionale.
„Preceptele lui Sun Tzî extrase din Arta războiului:
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului.
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase.
3. Distrugeţi-le reputaţia şi supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni.
4. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte.
5. Dezorganizaţi prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.
6. Răspîndiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile.
7. Întărîtaţi-i pe tineri contra bătrînilor.
8. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor.
Pentru a menţine accesul la materii prime, la zonele strategice şi la pieţe, pentru a-şi prezerva interesele vitale, este posibil ca ţările puternice să folosească, în continuare, soluţii militare şi tehnice în loc de rezolvarea profundă a problemelor economice. În aceste condiţii, este posibil ca ameninţările (îndeosebi cele asimetrice) să crească, iar strategiile asimetrice adoptate pentru rezolvarea acestora să prolifereze. Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi alcătuirea unor ţinuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă deci, în primul rînd, cu statele naţionale şi, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sînt asimetrice. Se pare însă că avantajele nu sînt de partea statelor naţionale, ci de partea etniilor. Bazată pe o relaţie asimetrică, geografia confruntărilor disproporţionate dovedeşte implicarea decisivă a economicului şi politicului în geneza situaţiilor de insecuritate. Trecerea entităţilor statale de la sistemele economice industriale la cele informaţionale naşte o multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în plan naţional sau regional. Pe termen lung, crizele economice, problemele economice şi comerciale pot constitui fermentul unor astfel de conflicte.
Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:
– separarea unor regiuni şi constituirea de noi state;
– modificarea regimului politic din unele ţări;
– schimbarea guvernelor sau a unor preşedinţi de state;
– obţinerea unor privilegii;
– lichidarea unor personalităţi a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor probleme;
– penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;
– subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei ţări-ţintă;
– implementarea unor noi sisteme de valori;
– dezagregarea autorităţii;
– realizarea unor contradicţii şi rupturi între conducătorii de stat şi populaţie;
– modelarea societăţii potrivit propriilor concepţii şi idei.
Arsenalul acţiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Potrivit studiului UNAP „Conflicte asimetrice. Cerinţe operaţionale privind structura armatei române”, tipurile de acţiune dominante sînt:
-pe plan intern:➢ constituirea unor alianţe politice antistatale; ➢ diversiunea politică; ➢ manipularea politică; ➢ boicotul parlamentar; ➢ moţiunile de cenzură; ➢ grevele politice; ➢ absenteismul parlamentar;
➢ lobbismul; ➢ folosirea de agenţi provocatori; ➢ agitaţia politică; ➢ fanatismul politic şi religios; ➢ obstrucţia; ➢ represiunea; ➢ segregaţia; ➢ şantajul politic; ➢ iredentismul; ➢ trădarea de interese;
➢ violenţa politică; ➢ luptă de gherilă; ➢ corupţia;
➢ fraudele în investiţii, extorcarea de bani; ➢ evaziunea fiscală; ➢ falsificarea şi contrafacerea biletelor bancare;
➢ falsificarea mărcilor de fabricaţie.
– pe plan extern: ➢ spionajul; ➢ penetrarea economică; ➢ sustragerea de tehnologii avansate; ➢ încurajarea exodului de inteligenţă; ➢ ingerinţa în treburile interne ale altui stat; ➢ propaganda ostilă pe plan internaţional;
➢ blocada economică; ➢ embargoul total; ➢ boicotul economic; ➢ dumpingul economic şi valutar;
➢ hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaţionale); ➢ compromiterea guvernelor, personalităţilor; ➢ imixtiunea în desfăşurarea alegerilor şi cîştigarea acestora de către partide şi personalităţi care favorizează activitatea externă sau criminală; ➢ infiltrări religioase, financiare sau culturale; ➢ influenţarea prin operaţiuni psihologice, parapsihologice (manipulare mintală de la distanţă); ➢ dezinformarea; ➢ subversiunea;
➢ separatismul; ➢ sabotajul în scop terorist; ➢ conflictele intercorporatiste; ➢ racketering (furturi prin efracţie, jafuri, şantaje, controlul traficului de droguri, jocurilor de noroc, prostituţiei); ➢ terorismul (violenţa, crima şi distrugerile vizînd oficialităţile politice şi populaţia în general, proprietatea publică şi privată; răpirile; sechestrarea de persoane, luarea de ostateci; asasinatele; mutilările; schingiuirile; deturnarea de mijloace de transport aerian, naval, rutier; atac armat împotriva persoanelor şi obiectivelor; ocuparea sediilor unor instituţii politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii grave; acţiuni de comando; folosirea teroriştilor sinucigaşi; expedierea de colete şi scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă, chimică şi biologică a unor suprafeţe de teren, culturi, surse de alimentare cu apă, bunuri de larg consum, a unor localităţi sau grupuri de oameni; narcoterorism; terorism de stat); ➢ provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri; ➢ traficul cu arme şi materiale explozive, cu tehnică şi materiale radioactive;
➢ intimidarea; ➢ ameninţările asupra unor colectivităţi, personalităţi de stat, guverne; ➢ finanţarea de acţiuni antistatale, criminale etc.; ➢ contrabanda; ➢ divulgarea secretelor economice; ➢ comerţul cu copii; ➢ şantajul politic; ➢ aservirea; ➢ exploatarea contradicţiilor şi tensiunilor interetnice şi religioase, a problemelor naţionale, nivelului scăzut de cultură etc.; ➢ manipularea deciziilor în cadrul forumurilor internaţionale, pentru adoptarea de sancţiuni, constrângeri, îngrădirea libertăţii statului respectiv de a se manifesta ca subiect egal de drept internaţional, obţinerea de către agresor a mandatului de a se implica, în numele acestor organisme, în soluţionarea „paşnică” a litigiilor din zonă, acordarea de „asistenţă”, „ajutor” pentru depăşirea situaţiei, „sprijinirea forţelor progresiste, democratice”, „apărarea drepturilor omului”, a „libertăţii etnice şi religioase”, arbitrarea unor situaţii sau momente tensionate etc.;
➢ hărţuirea, culpabilizarea şi destabilizarea instituţiilor fundamentale ale statului.
Mediul de securitate. Politici de securitate
Spuneam la început că în secolul 21, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Se observă, de asemenea, că noţiunea de politică de securitate suferă în prezent transformări majore. Primul motiv ar fi acela că, la nivel naţional, ameninţările s-au schimbat, implicînd acum acţiuni ale unor actori non-statali, care duc la proliferarea unor fenomene precum crima organizată, traficul de droguri, terorismul, secesiunea etc. Conflictele interstatale, degradarea mediului înconjurător, masele mari de refugiaţi constituie, la rîndul lor, noi riscuri. Un alt fenomen ce poate constitui o ameninţare la adresa securităţii naţionale este intensificarea corupţiei. Corupţia provoacă, în primul rînd, neîncredere în principalele instituţii ale statului, afectează relaţiile sociale, subminează fundamentele democratice ale societăţii şi credibilitatea statului pe plan internaţional. De asemenea, generează relaţii ce pot fi uşor exploatate de către crima organizată, terorism şi alte tipuri de infracţiuni care alterează coeziunea socială. Dimensiunile politică, economică, culturală, de mediu se adaugă celei militare, în cadrul securităţii naţionale, crescînd numărul actorilor implicaţi în sistemul naţional de securitate şi al mecanismelor de realizare a securităţii. Protejarea suveranităţii statului, a integrităţii sale teritoriale şi a independenţei nu poate fi realizată fără protecţia individului, a cetăţeanului şi a drepturilor sale. Pentru că securitatea naţională poate fi ameninţată în cazul în care instituţiile statului nu reuşesc să asigure protecţia cetăţeanului. Ne explicăm în acest caz de ce probleme precum şomajul, sărăcia sau lipsa unor resurse naturale (apa, de exemplu) devin de o importanţă majoră pentru securitatea unui stat. Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.
În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice.
Dimensiunea internaţională a PIC este determinată de :
■ majoritatea IC, sau a celor care pot evolua spre acest statut, depăşeşte teritoriile naţionale,
■ efectul în „cascadă” a vulnerabilităţilor IC între statele aflate în zonă, sau reţea,
■ filosofia şi arhitectura tip reţea accentuează interdependenţele şi, simultan, determină sporirea vulnerabilităţilor tuturor componentelor dar, simultan, creşte rezilienţa reţelelor.
Comisia Europeană a fost însărcinată de Consiliul Europei – în cadrul Programului de la Haye, 05 noiembrie 2005 – să elaboreze un sistem
integrat al UE care să devină operaţional în iulie 2006.
Sistemul integrat al Uniunii Europene pentru PIC cuprinde:
1. protejarea cetăţenilor şi al IC în spaţiile publice dar şi împotriva catastrofelor naturale, tehnologice, maritime, de transport, sanitare în cadrul unei „Strategii europene integrate”, cu capabilităţi de reacţie performante şi interoperaţionale,
2. promovarea unor norme de securitate comune, la nivelul UE, definirea unui set de posibile scenarii şi exerciţii de pregătire precum şi implementarea unor instituţii de gestionare a crizelor, de alertă timpurie şi de protecţie civilă,
3. realizarea unui „sistem de reacţie rapidă” cu măsuri de revenire rapidă la starea de normalitate,
4. realizarea unei politici şi a unei strategii unitare a infrastructurilor europene, tot mai intercondiţionate.
RISCUL = AMENINŢARE – CAPABILITATE, este ecuaţia lui Donald Snow (2007, pag. 168).
În acest context, protecţia Infrastructurilor Critice (PIC) presupune, un parteneriat clar definit între:
1. proprietarii IC,
2. personalul de exploatare sau administrare,
3. autorităţile competente.
Un studiu al lui George Dediu (Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale din Guvernul României), intitulat „Protecţia Infrastructurilor Critice – o nouă provocare”, se avansează o variantă de abordare a PIC în şapte etape:
1. analiza de sector – realizată de grupuri mixte de experţi din partea guvernului, sectorul privat, managerilor şi a unor agenţii specializate în protecţia fizică şi informaţională. În conformitate cu experienţa altor state NATO, pot fi considerate sectoare critice: sistemul financiar-bancar, sistemul de guvernare, telecomunicaţiile, transporturile, sistemul energetic (electricitatea şi combustibil), asigurarea sănătăţii, serviciile de urgenţă şi salvare precum şi alimentarea cu apă.
2. analiza interdependenţelor.
3. analiza de risc – sînt determinate probabilităţile de realizare a unor evenimente şi a consecinţelor derivate, determinarea procedurilor de implementare adecvate a deciziilor. Această etapă va încerca să răspundă la trei întrebări: care sînt evenimentele negative emergente? care este probabilitatea de producere a acestora? care sînt consecinţele directe şi derivate? Obiectivul acestei etape este identificarea, cuantificarea şi evaluarea riscurilor.
4. analiza ameninţărilor – reprezentată de o individualitate, o organizaţie sau o naţiune.
5. analiza vulnerabilităţilor – o caracteristică a arhitecturii, implementării sau operării unui sistem prin care acesta este expus distrugerii sau dereglării.
6. analiza consecinţelor.
7. analiza sistemului.
Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Fiabilitatea tehnică, pînă în prezent baza performanţei unui proiect, trebuie acum dublată de factori precum: compatibilitatea cu mediul, aplicabilitatea comercială şi securitatea naţională. Spre exemplu, în cadrul proiectului gazoductului „Nabucco”, va trebui să se ia în considerare adoptarea unor decizii care să elimine impactul negativ asupra mediului, în condiţiile derulării lucrărilor de construcţie în proximitatea unor zone naturale ocrotite (Parcul Natural Valea Cernei – Domogled), dar şi să acopere costurile ridicate de construcţie, exploatare şi întreţinere din zona montană (Culoarul Timiş – Cerna, Culoarul Mureşului). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei noi IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.

Protecţia Infrastructurii Critice
Potrivit legilor în vigoare, în România paza şi protecţia Infrastructurilor Critice este asigurată de efective ale Jandarmeriei Române şi Poliţiei. Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
Provocările actuale la adresa infrastructurii critile trebuie să genereze investiţii în domeniul asigurării şi consolidării securităţii, programe de pregătire a personalului de pază şi protecţie precum şi promovarea culturii de securitate în rîndul opiniei publice. Nevoia de securitate crescută a infrastructurii critice este dată de: creşterea semnificativă a frecvenţei şi intensităţii fenomenelor naturale, atingerea unor limite maxime de exploatare, evenimente locale care provoacă accidente în lanţ, deteriorarea, furtul, distrugerea cu bună ştiinţă a unor elemente vitale din cadrul infrastructurii.
Protecţia Infrastructurilor Critice şi Companiile de Protecţie Private
Protecţia Infrastructurilor Critice devine, pe fondul lipsei acute de fonduri la bugetul de stat, şi în România, o problemă de parteneriat public-privat. Asigurarea securităţii fizice a infrastructurii critice reprezintă elementul de forţă primar în orice strategie. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Asigurarea protecţiei infrastructurii critice se poate face de către componente ale sistemului naţional de apărare (armată, jandarmerie, poliţie, poliţie comunitară, forţe speciale, structuri ale SRI) şi de către structuri private de protecţie şi pază. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina entităţile infrastructurii critice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă. Protejarea performantă a infrastructurii critice se va realiza apelînd şi la privat intelligence. Statul rămîne principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii, inclusiv a infrastructurii critice. De cele mai multe ori, unele firme private nu înţeleg că sînt parte a infrastructurii critice şi evoluţia lor favorabilă generează resurse de securitate pentru întreaga naţiune. Creşterea ponderii proprietăţii private, în structura economică a infrastructurii critice, reclamă într-o măsură tot mai mare redefinirea raporturilor între obiectivele şi resursele securităţii naţiunii şi cele ale securităţii private. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decuplată de securitatea naţiunii. PIC este un atribut atît al structurilor militare cît şi al instituţiilor civile. Cadrul legal actual din România nu prevede competenţe pentru structurile militare în domeniul PIC!

Proteţia poate fi realizată prin:
a. descurajare – măsuri percepute de adversari ca fiind prea dificil de agresat,
b. detectarea – probabilitatea de determinare a unei acţiuni neautorizate apărute, sau în curs de apariţie, şi include: sesizarea, comunicarea alarmei la centrul de control şi evaluarea alarmării,
c. întîrzierea – definită ca intervalul de timp, măsurat în minute, în care o componentă a sistemului de protecţie fizică, desemnat să impiedice penetrarea în interior sau ieşirea din spaţiu, devine activă în zona protejată,
d. răspunsul – intervalul de timp (în minute) în care se răspunde la ameninţare.
În gestionarea acestei probleme trebuie acceptată cooperarea de tip public-privat cu firmele de servicii de securitate, publice sau private. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea siguranţei naţionale, în principal. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decupată nici măcar teoretic din sfera securităţii naţiunii.Dezvoltarea economică a unei naţiuni trebuie să ofere statului resursele de securitate adecvate.
Potrivit statisticilor Patronatului Serviciilor de Securitate (PSS), în 2006, piaţa românească de profil înregistra o cifră de afaceri de peste 1,4 miliarde RON, în creştere anuală cu 34%. Astăzi, numarul societăţilor de pază şi securitate depăşeşte cota 1.000. Dintre acestea, doar 30% au volum mare de lucru, restul de 70% beneficiind de un număr redus de obiective de pază. Numărul angajaţilor de pază în companiile româneşti de profil variază de la 2 la 3.000 de oameni! Salariul minim într-o astfel de companie, în România, este de 0,98 euro pe oră, în timp ce afară ajunge şi la 12 euro pentru acelaşi timp de lucru, în acest sector de activitate, raportul dintre angajări şi plecări este de 45% anual. O altă statistică a PSS arată că, în România, forţele de securitate privată distribuie un om la 235 de cetăţeni! Extrem de puţin! Externalizarea anumitor servicii (paza anumitor obiective, de exemplu) este dovada cea mai elocventă că statul se retrage din zonele care sînt „aspiratoare” de resurse. Din aceste raţiuni, şi nu numai, resursele proprietăţii private pot avea un rol complementar. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public, deci şi pe cel al PIC. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina instituţiile publice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă, inclusiv în PIC şi inclusiv în ceea ce priveşte intelligence-ul şi culegerea de informaţii referitoare la ameninţările şi riscurile la adresa IC. Din această perspectivă, realizarea unui parteneriat public-privat, eficient şi adaptat cerinţelor securităţii contemporane, constituie, fără îndoială, o variantă, atît instituţională cît şi acţională, de succes.
În acest moment, desfăşurarea de activităţi private de intelligence, pe teritoriul României este strict interzis! Totuşi, pentru a putea asigura o protecţie eficientă a infrastructurilor critice, în noile contexte internaţionale, astfel de activităţi ar trebui reglementate prin lege şi permise şi companiilor private. Aceste PMC-uri ar desfăşura „acţiuni neconvenţionale” sub stricta supraveghere şi, eventual, coordonare a Serviciului Român de Informaţii. Miza uriaşă care se pune astăzi pe conflictul neconvenţional impune măsuri neconvenţionale, de pregătire a unor trupe private cu destinaţie specială capabile să protejeze, prin orice mijloace, Infrastructurile Critice.
O astfel de unitate specială privată de intelligence, utilizată pentru protecţia unei infrastructuri critice, sau a unui întreg complex, poate fi alcătuită din 21 de oameni, 5 unităţi operative a cîte 3 luptători, un QRF format din 3 luptători şi o unitate de comandă din 3 luptători. O astfel de structură poate fi suficientă pentru a gestiona informativ reţele de IC pe o suprafaţă de 2200 kmp. Caracteristicile fundamentale ale unei astfel de unităţi speciale, în comparaţie cu o structură de protecţie şi pază convenţională, sînt: o mai mare mobilitate, o strînsă coeziune, specializarea multiplă. Unitatea poartă amprenta lucrării „Micul manual al luptătorului de gherilă”, de referinţă pentru brazilianul Carlos Marighella, considerat de specialişti „maestrul gherilei urbane”. Marighella recomnadă grupele mici şi independente de luptători, care pot monitoriza, neobservat, o reţea de IC atît la nivelul unui oraş, cît şi în teren, şi poate monitoriza starea acesteia şi evalua natura şi intensitatea ameninţărilor posibile şi probabile. În timpul misiunii, grupa operativă îşi poate planifica singură acţiunile şi îşi asigură propria aprovizionare logistică şi mentenanţă. Activitatea unei astfel de grupe nu este împiedicată de aşteptarea unor noi ordine. Pentru o astfel de structură ar trebui selectaţi oameni raţionali, disciplinaţi, cu un echilibru emoţional peste medie, foarte rezistenţi la stress şi frustrare. Antrenamentul ar trebui să fie axat, în principal, pe un complex de acţiuni de cercetare-diversiune cu caracter special şi de culegere de informaţii. Evident, în planificarea misiunii de monitorizare şi protecţie a infrastructurii critice vizate se acţionează în baza „planului de pază” – document care se întocmeşte de către beneficiarul operaţiunilor, sau proprietarul IC. Acesta cuprinde: situaţia operativă, dispozitivul sau perimetrul (regiunea), consemnele posturilor, amenajări şi instalaţii tehnice de pază şi alarmare, modul de acţiune şi cooperare cu celelalte forţe, reglementarea accesului la obiectiv, modul de acţiune în diferite situaţii şi responsabilitatea şefilor de compartimente. Potrivit legii 333/2003, „paza căilor ferate, a podurilor, a terenurilor forestiere, a fondurilor de vînătoare şi pescuit, a conductelor petroliere, a sistemelor de irigaţii, a reţelelor telefonice şi de transport energie electrică se asigură de către conducătorii unităţilor centrale de profil, prin corpuri specializate de pază”. Chiar şi în comune, paza IC se asigură de către primari, în baza planului de pază avizat de poliţie.
Sistemul de pază şi dispozitivul de pază. Dispozitivul de pază se compune din următoarele elemente: posturi de pază şi control, patrule dispuse pe perimetru, în interiorul obiectivului şi pe căile de acces. Numărul elementelor de dispozitiv, categoria şi dispunerea aceastora se stabilesc în funcţie de: importanţa, natura, gradul de vulnerabilitate, mărimea şi configuraţia obiectivului, efectivele de pază la dispoziţie, efectivele celorlalte forţe, caracteristicile terenului şi situaţia operativă din zona obiectivului.
Postul de pază se constituie în baza principiilor prevăzute în Legea 333/2003. Postul de pază, zona, itinerariul de patrulare şi rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în care acesta îşi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din consemn. Posturile de pază pot fi: fixe şi mobile.
Rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în porţiunea de teren unde sînt grupate mai multe obiective mici a căror pază se poate asigura doar prin deplasarea de la unul la celălalt. Rondul este asemănător cu postul mobil şi se aplică şi în cazul siguranţa publice. Itinerariul de patrulare reprezintă traseul pe care se deplasează agentul de pază. Itinerariul de patrulare diferă de la postul mobil la rond prin lungimea teritoriului păzit. Zona de patrulare cuprinde terenul obiectivelor din stînga şi din dreapta, din adîncime ce poate şi trebuie să fie observat şi păzit de către agent. Consemnul cuprinte TOATE îndatoririle agentului indiferent de post.
Concluzii
Securitatea infrastructurii critice a unei naţiuni, sau a unei regiuni, de ce nu, „oraş-stat”(zonă verde!) devine o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări, iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă familie de vulnerabilităţi, specifice domeniului privat al infrastructurii critice. Autorităţile specializate ale statului şi serviciile private de securitate sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice şi realizării securităţii publice. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea securităţii infrastructurii critice. Securitatea internă a devenit domeniul în care industria privată de securitate şi-a identificat nişa de oportunitate. Securitatea infrastructurii critice, a comunităţilor sau a indivizilor şi nu numai, ţine cu precădere de CSP. La acestă oră, în România există o reţinere în legătură cu Companiile Private de Securitate. Dacă privim în ansamblul ei, însă, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern prin: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor, a transporturilor, gardă personală, proiectare şi instalare de sisteme de securitate, supraveghere şi alarmare, servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie, detectivi particulari, învăţămînt, cercetare şi audit, training tehnic şi operaţional. Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Aria de cuprindere şi de intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statului este atît pe verticală, cît şi pe orizontală, furnizînd ea însăşi producţie şi servicii protejînd, deja, obiective strategice, inclusiv prin informaţii de nivel C4!, însă cu deosebită reţinere în România, prin lipsa unui program guvernamental clar de externalizare a serviciilor militare, în ciuda dificultăţilor economice evidente.
La aceast moment, ar trebui să putem spune că parteneriatul public-privat în acest domeniu, a depăşit stadiul de informare şi întrajutorare reciprocă, fenomenul promovînd în „etajul” Infrastructurii Critice. Din păcate, nu este aşa! Industria de Securitate Privată ar trebui să deţină un rol major în protecţia infrastructurilor critice individuale. Potrivit lui Constantin Onişor („Infrastructura critică într-o permanentă extindere”, revista GEOPOLITICA, anul VI, nr. 27, pag. 26) acest lucru se întîmplă deja în România, prin resursa umană, logistică şi servicii şi „este singurul numitor comun al infrastructurilor critice (este singura componentă prezentă în activitatea de prevenire, criză, post-criză în toate infrastructurile în acelaşi timp)”.
Modul de acţiune şi suport dat de Industria de Securitate Privată este mai mult decît evident. Locul acesteia în PIC rămîne, însă, de certificat de instituţiile abilitate ale statului şi de guvern. Însă, globalizarea riscului asimetric, riscurile şi ameninţările la adresa statului, geopolitica resurselor energetice etc. mă fac să spun că sînt necesare: realizarea unei culturi de securitate, aplicarea intelligence-ului privat cu adresabilitate specifică vulnerabilităţilor şi securităţii infrastructurii critice, introducerea acestor măsuri în lege şi un management al riscurilor tri-partit, între Industria de Securitate Privată – Guvern şi Societatea Civilă (ONG-uri de specialitate).

Bibliografie selectivă:
Legea 333/2003, privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.
Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate
Revista GEOPOLITICA, an VI, nr.27, ed. TOP FORM, Bucureşti, 2008
Politica de securitate naţională, Ghica Luciana Alexandra şi Marian Zulean, Polirom, 2007
Terorism şi antiterorism în epoca modernă, Negrescu Mihaela şi Negrescu Marius, editura ANI, Bucureşti, 2008
Target, operaţiuni militare externe în combaterea terorismului, Balint Mario, ed. Banatului Montan, Reşiţa 2010
PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale Dr. Tobă Francisc, , Bucuresti, 2006
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006

GHERILA, între insurgenţă şi terorism

De ce acest subiect?

Apariţia în peisajul Orientului Mijlociu Extins a Statului Islamic, formaţiune jihadistă transformată din gherilă în armată regulată implică mai multe probleme de ordin tactic, strategic, politic şi, nu în ultimul rînd, juridic. Tactic, avem de-a face cu o aroganţă provocatoare a SI susţinută de abundenţa de arme livrate, în stadiul de gherilă, de către TOATE statele Occidentale şi din Golf, în schimbul angajamentului de a lupta împotriva regimului allawit al lui Bashar Al-Assad şi de controlul şi exportul, prin intermediul reţelelor de contrabandă, a ţiţeiului la preţ de dumping, cu 25/30 USD/baril, bani utilizaţi pentru întărirea capacităţii de luptă a formaţiunii. Acest control asupra resurselor a generat transformarea Gherilei în Armată regulată! Din punct de vedere strategic, Statul Islamic profită de eşecul Statelor Unite în Orientul Mijlociu Extins şi de politica „spre interior” promovată de actualul preşedinte de la Casa Albă, care a retras influenţa directă a SUA în regiune, fapt ce conferă putere liderilor salafiţi din organizaţia jihadistă. Politic vorbind, Statul Islamic şi-a urmărit ţelul suprem, acela de a construi un Califat pe teritoriul Syriei şi Iraqului, indiferent de consecinţele de securitate generate de acest proiect. Primul ar fi constituirea, în paralel, a unui stat kurd în regiunea de Nord a Iraqului, proiect lansat spre ONU în perioada Crăciunului lui 2004. Apoi, pe fondul disoluţiei autorităţii statului iraqian şiismul iranian ar constitui principalul hegemon în sudul Mesopotamiei călăuzind populaţia şiită din zonă, dar, punînd mari probleme ideologice şi de securitate wahabiţilor saudiţi. În sfîrşit, din punct de vedere al legislaţiei internaţionale, se constată că nici astăzi, după 13 ani de la atentatele de la 11 septembrie 2001, gherilele şi detaşamentele de luptă nu beneficiază de un statut internaţional ca parte beligerantă. În aceste condiţii, vorbim în continuare, la nivelul ONU, de „victime civile”, chiar dacă majoritatea dintre acestea mînuiesc armament. Scriam, în urmă cu cîţiva ani, că soluţia la această lacună a legislaţiei internaţionale, o reprezintă alte ONG-uri înarmate, care să lupte împotriva acestei societăţi civile beligerante, pe teritoriul suveran al unor state, care de puternice ce sînt permit pe teritoriul lor astfel de maifestări. Dar, asta e o altă discuţie!

Fenomenele de natură socială şi economică, privite la nivel internaţional, criza şi răsturnările de regim în cascadă, globalizarea şi diferitele forme de manifestări care i se opun, creşterea populaţiei planetei şi creşterea consumului mondial care a depăşit producţia, instabilitatea socială şi violenţele generate de preţurile în creştere la energie şi alimente, penuria de apă, schimbările climatice, intensificarea migraţiei şi ineficienţa autorităţilor îmi dau motivele să afirm că viitorii 10/20 de ani nu vor fi deloc liniştiţi. Lupta de gherilă se va intensifica, ca o reacţie la agresiunea politică, economică, demografică sau de mediu, iar degenerarea tipului său de acţiune în acţiuni teroriste nu va mai fi o surpriză. Cu alte cuvinte, în viitoarea perioadă, gherila îşi va schimba modul de luptă. Această schimbare va avea implicaţii multiple, inclusiv în restructurarea unor armate regulate.

România nu este ferită de aceste schimbări. Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial, ţintă a emigranţilor şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean (România este ţara cu cele mai multe taxe şi impozite din lume!), cu vecinătate apropiată frămîntată de tensiuni şi minorităţi agresive, România şi societatea românească pot fi vulnerabile la acţiuni teroriste sau la apariţia unor formaţiuni de gherilă. Pe acest fundal, în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent (expoziţia de „artă modernă” organizată de ICR din New York este un ultim exemplu!). Potrivit Donei Tudor ( „Manipularea opiniei publice în conflicte armate”, Ed. Dacia, 2001, pag.127) agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare. Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale (exemplul ICR!), negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale (acelaşi exemplu recent!), impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală (o seamă de ONG-uri finanţate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă), crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale. În concluzie, România este vulnerabilă la acţiuni de tip gherilă insurgentă sau terorism, în următorii ani, fenomen ce trebuie analizat şi contracarat cu seriozitate de instituţiile abilitate.

Motivaţia acţiunilor de gherilă sau teroriste

Acţiunile gherilelor insurgente sau grupărilor teroriste au la bază un set aproape similar de motivaţii. Eliberarea naţională pare să fie cea mai mobilizatoare (organizaţiile palestiniene şi grupările din Iraq, Cecenia Ukraina etc). Motivaţiile economice (EZLN), religioase (SI), politice (FARC), psihologice (secta AUM) sînt la fel de puternice. În contextul evoluţiei societăţii internaţionale în noul mileniu, prezentate mai sus, motivaţia culturală trebuie luată tot mai serios în calcul. Un factor cultural major îl constituie percepţia ameninţării la adresa suveranităţii grupului pe care gruparea îl reprezintă. Teama de exterminare culturală (reală sau aparentă, indusă) poate conduce la o violenţă iraţională (grupările maghiare de pe teritoriul Transilvaniei şi a Voivodinei – Serbia-). Toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, cultură tradiţională, pămînt natal. Unele manifestări teroriste sau de gherilă ţin de sentimentul de insecuritate, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală sau chiar individuală. Altele, de criza de sistem politic sau de ameninţări economice.

Gherilă insurgentă, terorism.

Potrivit cpt. Instructor Daniel Solescu în studiul „Gherila urbană – forma de rezistenţă armată a Mileniului III”, în contextul schimbărilor petrecute în domeniul politic şi militar pe plan mondial şi ca urmare a concluziilor reieşite din analiza desfăşurării conflictelor militare din ultimii ani (Cecenia, Palestina, Iraqul, Syria, Ukraina), lupta de gherilă cunoaşte un reviriment fără precedent, privită, mai ales ca mişcare de rezistenţă. Aceasta vizează importante scopuri politice, economice şi militare.
Pe plan politic, gherila insurgentă îşi propune să demaşte agresorul în faţa opiniei publice mondiale, să dezvăluie scopurile politice reale urmărite de acesta şi caracterul ilicit al războiului pe care l-a declanşat.
Pe plan economic, gherila are ca obiectiv principal împiedicarea forţelor de ocupaţie de a folosi în interesul lor materiile prime, instalaţiile de energie, producţia întreprinderilor etc., organizând şi desfăşurând acţiuni de sabotaje, distrugeri, capturări etc.
Pe plan militar, gherila insurgentă asigură condiţiile necesare ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, avînd ca misiune angajarea forţelor agresoare în nenumărate
ciocniri locale, pe spaţii cît mai întinse, pentru a le produce pierderi în personal, armament şi alte materiale, obligându-le să treacă la un război de durată şi de uzură, care creează condiţii pentru schimbarea treptată a raportului de forţe în favoarea insurgenţei.
„Războiul de gherilă este războiul celui slab împotriva celui puternic – o campanie de hărţuire şi istovire dusă de nişte forţe inferioare, slab înzestrate, împotriva unor trupe convenţionale„. Potrivit studiilor, gherila insurgentă are un nivel de insurgenţă scăzut, un număr de participanţi mediu, o durată a luptei lungă, un grad de violenţă mare, o ameninţare la adresa regimului medie, cu multe victime produse în timp.

Terorismul, privit ca un război asimetric este considerat principalul pericol al noului mileniu. În funcţie de şcoala de analiză şi de interese, terorismul are mai multe definiţii. Potrivit lui Stephen Sloan, citat de Vasile Simileanu în « Asimetria fenomenului terorist », ed. TOP FORM, 2003, pag. 97, terorismul este o formă de conflict de identitate scăzută, fiind la celălalt capăt al spectrului unui conflict armat care se sfîrşeşte cu un război generalizat. Terorismul a devenit din ce în ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de ducere a războiului, rezultată din revoluţia tehnologică ce acompaniază schimbarea din arena politică internaţională. Terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o ameninţare greu de înţeles sau de definit. Potrivit cercetărilor, terorismul are un nivel de insurgenţă înalt, un număr mic de participanţi, o durată a luptei scurtă, un grad de violenţă extrem de mare, o ameninţare la adresa regimului mică, cu multe victime cauzate într-un timp foarte scurt.

Primele legături, şi cele mai statornice, între gherilă şi terorism au fost făcute, în special, la nivelul organizaţiilor şi formaţiunilor politico-militare ce acţionează în Orientul Mijlociu (Irgun, OEP, Hezbollah), dar şi atunci cînd se discută de evoluţia IRA. Se vorbeşte, încă, de o gherilă clasică ce acţionează, mai ales în America Centrală (FARC, EZLN) şi de grupări teroriste clasice (ETA, Organizaţia Revoluţionară 17 noiembrie – Grecia).
După alungarea talibanilor din Afganistan, potrivit observaţiilor personale, tot mai multe grupări de gherilă îmbrăţişează tehnicile teroriste, crescînd nivelul de insurgenţă de la scăzut la înalt, gradul de violenţă de la mare la extrem de mare, numărul de victime într-o unitate mică de timp şi scurtînd durata luptei. Exemple ar putea fi mai multe formaţiuni paramilitare din Iraq (Brigăzile Badr – braţul armat al SCIRI, Armata Mahdi condusă de clericul radical şiit Muqtada Al-Sadr, sau gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de Abou Mussab Al-Zarqawi).

Consecinţe

Amploarea mişcărilor de rezistenţă şi a acţiunilor teroriste pe plan mondial determină consecinţe economice, politice şi militare speciale. La nivel politic şi administrativ se impune derularea unor pachete de reforme economice, administrative şi culturale pentru ca populaţiile din teritoriile vizate să nu poată intra în „masa critică” favorabilă unor mişcări insurgente sau teroriste. La nivel politic, terorismul a generat apariţia unor legi şi restricţii ale drepturilor omului – la libera circulaţie, asociere, comerţ etc. – (Patriot Act). În plan militar se recunoaşte nevoia reformării armatelor regulate în vederea sporirii capacităţii de ripostă în condiţiile luptei de gherilă şi gherilă urbană (Armata americană a întocmit un raport detaliat după ofensiva de la Falujah, din 2004, cînd infanteria a fost obligată să lupte cu gherilele Ansar Al-Sunnah, cu mari pierderi colaterale. În urma acestui document, în Iraq au fost aduşi instructori israelieni ai Tzahal, specialişti în gherila urbană şi a fost editat un manual de luptă cu gherilele, scris de gen. David Pethreus).

Studiu de caz

În ultimii ani, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, tot mai multe grupări armate (gherile sau grupări teroriste) pun accent pe noul colonialism economico-financiar în detrimentul autohtonilor, nesupunerea faţă de autoritatea dreptului internaţional, înstrăinarea teritorială sau socială, dispariţia minorităţilor, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri, sărăcirea populaţiilor autohtone. Pe acest fundal, grupările de gherilă şi-au modificat strategia de luptă apelînd, tot mai des, la elemente de terorism. Pentru a ilustra această transformare am ales două grupări, una clasică, Armata Zapatistă de Eliberare Naţională (EZLN), din Mexic, statul Ciapas, şi gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de iordanianul Abou Mussab Al-Zarqawi, ce acţionează în nordul Iraq-ului.

ARMATA ZAPATISTĂ DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (EZLN)

Armata zapatistă de eliberare naţională (Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN), grup armat revoluţionar, cu orientare de stînga, a apărut în Chiapas, unul dintre statele mexicane cu importante bogăţii miniere şi petroliere, dar a cărui populaţie este extrem de săracă. Foarte repede, această mişcare atipică a devenit un simbol pentru partizanii ideii potrivit căreia „o altă lume este posibilă”, în vreme ce Chiapas s-a transformat în loc de pelerinaj pentru militanţii dornici să lupte pentru emanciparea populaţiilor indigene. Formată în imensa majoritate din indieni (Marcos este una dintre rarele excepţii), EZLN se consideră parte a unei mişcări anticapitaliste mai ample. Se opune, de pildă, neoliberalismului, sistem economic promovat de preşedinţii mexicani începând din 1982 şi până astăzi. Grupul şi-a luat numele de la celebrul insurgent Emiliano Zapata, lider, alături de Pancho Villa, al revoluţiei mexicane din 1910-1917, şi se consideră urmaşul celor cinci secole de rezistenţă indiană faţă de orice fel de opresiune. Spre deosebire de tradiţionalele organizaţii de gherilă, este o mişcare preponderent paşnică, aceasta fiind una dintre explicaţiile longevităţii şi ale popularităţii de care se bucură în rîndul populaţiei. Cu excepţia revoltei din ianuarie 1994, nu a recurs la arme şi a rămas cantonată în statul Chiapas. Membrii săi nu participă la vot şi evită să sprijine vreun partid politic, atitudine pe care o justifică prin faptul că asemenea soluţii civice nu au schimbat soarta populaţiilor indigene. De aici şi lozinca EZLN, „Ya basta!” („Ajunge!”).
Creată în noiembrie 1983 de foşti membri ai unor diverse grupări, unele înarmate, altele paşnice, EZLN s-a afirmat pe scena publică odată cu semnarea, de către guvernele mexican, american şi canadian, a unui acord de liber schimb. Acordul a fost precedat de Raportul „Chase-Manhattan”, comandat de grupul financiar american „Chase”, alcătuit în ianuarie 1995 de analistul Riordan Roett şi care purta menţiunea „strict secret”. Documentul era destinat să identifice „ameninţările la adresa stabilităţii politico-economice” în Mexic, printre care se număra rebeliunea zapatistă. Aceasta provoca serioase îngrijorări în mediile de afaceri americane şi trebuia să fie redusă la tăcere. Autorul recomandă eliminarea zapatiştilor şi la nevoie „aranjarea” alegerilor din Mexic pentru a proteja investiţiile străine. Atunci cînd memoriul a fost făcut public – evident, în mod clandestin – trupele guvernului mexican tocmai se pregăteau să pună în aplicare recomandările. Cel mai probabil, dezvăluirea sa a prevenit o înăbuşire în sînge, pe scară largă, a revoltei zapatiste. Cu chipurile ascunse sub cagule purtate pe ger de oamenii de la munte, rebelii au început, la 1 ianuarie 1994, o revoltă armată. În mai multe municipii ale provinciei, între care San Cristóbal de Las Casas, fac publică proclamaţia din Pădurea Lacandón, prin care declară război guvernului federal şi îşi anunţă intenţia de a se îndrepta spre capitala statului. Izbucnesc confruntări cu forţele armate, rebelii îl iau prizonier pe fostul guvernator de Chiapas, un general, iar trupele guvernamentale trec la masacrarea populaţiei civile dintr-o mică localitate a provinciei. După mai multe zile de lupte, preşedintele de atunci, Carlos Salinas de Gortari, aflat în ultimul său an de mandat, propune încetarea focului în scopul începerii unui dialog cu rebelii. Negocierile au durat trei ani, la capătul lor semnându-se „acordurile de la San Andrés”. Acestea prevedeau modificarea Constituţiei în vederea acordării de drepturi, inclusiv o anumită autonomie, populaţiilor indigene. Cu acest prilej s-a format, din parlamentari ai diverselor partide, Comisia pentru concordie şi pacificare (COCOPA), care a modificat drastic iniţiativa legislativă a EZLN. Afirmând că au fost încălcate acordurile stabilite, zapatiştii se întorc în munţi, iar noul preşedinte, Ernesto Zedillo, sporeşte prezenţa armatei în Chiapas, pentru a evita extinderea zonei de influenţă a EZLN. A urmat o perioadă de armistiţiu de facto între autorităţi şi rebeli, apărînd, în schimb, o serie de grupuri paramilitare antizapatiste. Pe seama lor este pus masacrul de la Acteal, cînd 45 de civili au fost asasinaţi de un comando al Partidului Revoluţionar Instituţional, aflat atunci la putere. Identificarea autorilor a fost unul dintre motivele pierderii alegerilor din anul 2000 de către PRI, după ce condusese ţara, fără întrerupere, mai bine de şapte decenii.

În decembrie 2000, noul şef al statului, Vicente Fox (Partidul Acţiunea Naţională, formaţiune de centru-dreapta), a trimis aşa-numita „lege COCOPA” spre dezbatere în Parlament. Pentru a o susţine, reprezentanţi ai zapatiştilor s-au îndreptat spre capitală în cadrul a ceea ce au numit „Marşul demnităţii indiene”. Parcurgînd mii de kilometri şi traversând 12 state pentru a ajunge în piaţa centrală din Ciudad de México, unde au fost aşteptaţi de circa 20 000 de oameni, aceştia au primit un larg sprijin din partea populaţiei, presa acordîndu-le, totodată, o mare atenţie. În martie 2001, ei şi-au apărat cauza în faţa forului legislativ. O lună mai târziu, Congresul (parlamentul) a adoptat o reformă constituţională prin care au fost acordate populaţiilor indiene din Mexic drepturi sporite, dar limitându-le în acelaşi timp autodeterminarea de care dispuneau, motiv pentru care EZLN a respins această reformă. În cadrul noii autonomii, autohtonii au dreptul să-şi organizeze viaţa social-economică, politică şi culturală în cadrul comunităţii, potrivit normelor lor cutumiare. Comunităţile au însă datoria să garanteze drepturile individuale potrivit Constituţiei şi să apere demnitatea şi integritatea femeilor.
În zona lor de influenţă, zapatiştii au creat, în timp, o serie de municipii autonome, independente de guvernul federal. Începând din august 2003, s-au format guverne locale, care au introdus programe de producţie comunitară de alimente şi sisteme de şcolarizare şi sănătate sprijinite de organizaţii neguvernamentale. Mai tîrziu au apărut aşa-numitele „juntas de buen gobierno” (junte de bună guvernare), alcătuite din reprezentanţi ai municipiilor autonome şi supervizate de EZLN. Deviza lor este „mandar obedeciendo” (a comanda supunîndu-te celorlalţi). Guvernul tolerează existenţa lor, deşi ele încalcă unele funcţii care ar trebui să constituie un monopol al statului (de ex., colectarea impozitelor şi problemele de securitate).

În cele mai recente comunicate ale sale, EZLN arată că a iniţiat un proces de separare între politica sa în plan civil şi activitatea militară: s-a redus controlul EZLN asupra juntelor amintite şi a fost întărită mişcarea social-politică reprezentată de Frontul zapatist de eliberare naţională. Creat în septembrie 1997, acest for încă în construcţie, nu este, practic, o organizaţie, ci un grup de reflecţie care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul Comitetelor civile de dialog.

Ce au obţinut zapatiştii în atîţia ani de luptă? Catalizatori ai democratizării provinciei Chiapas şi a Mexicului, artizani ai pierderii monopolului puterii de către un partid (PRI) care a dominat ţara peste şapte decenii, autori ai constituirii unei mişcări indigene naţionale, respectiv latino-americane, pionieri ai unei noi internaţionale pluraliste numite azi „altermondialistă”, insurgenţii cu cagulă pot fi mîndri de realizările lor. De la iniţialul zapatism militar au trecut la un zapatism social, civil, foarte activ.
În termeni concreţi, reuşitele nu sunt prea multe. Unii analişti afirmă că, în prezent, condiţiile de viaţă din comunităţile indigene sunt chiar mai vitrege decât în trecut, iar felul în care împart dreptatea „juntele pentru o bună guvernare” devine adesea motiv de dezbinare şi conflict. Nu toate forurile legislative locale au recunoscut reforma constituţională, rămasă de aceea neaplicată. Pe de altă parte, una dintre formele lor de rezistenţă este respingerea programelor guvernamentale de sprijin, ceea ce face ca marginalizarea, subnutriţia etc. să se menţină. Indienii rămân, totodată, excluşi de la beneficiile „miracolului mexican” şi ale acordurilor de liber schimb, încheiate cu America şi Canada. De asemenea, în pofida unor tentative, apropierea EZLN de forţele stîngii nu s-a realizat, iar încercările la zi vizează doar colaborarea cu diverse organizaţii civile, sindicale etc., nu cu partidele avînd respectiva orientare. Ceea ce rămâne este însă altceva: comunităţile indigene sunt azi recunoscute ca atare, iar problemele lor au intrat în atenţia naţională şi internaţională. După 11 ani de zapatism, indienii s-au transformat într-un actor social, căpătând totodată o mai mare conştiinţă de sine.

TAWHID WAL JIHAD

Pentru a înţelege originea şi evoluţia acestei organizaţii, este necesar un rezumat al contextului internaţional. În ultimele zile ale anului 1979, URSS invadează Afganistanul. Invazia declanşează un lung şi sîngeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran. Guvernul sovietic, apreciind ca o greşeală invazia, semnează cu SUA la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de ONU, privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operaţiune încheiată la 15 februarie 1989. Forţele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.
După invadarea Afganistanului musulmani din întreaga lume s-au adunat în Afganistan şi Pakistan, sub steagul jihadului, pentru eliberarea ţării de sub ocupaţie sovietică. Alungarea trupelor URSS din Afganistan devenise aproape politică naţională pentru multe state islamice. Mii de voluntari s-au înrolat în acei ani şi au petrecut luni bune, sau chiar ani în taberele de antrenament. Alături de ei, teologi şi imami whabiţi, salafişti şi interpreţi dubioşi ai scrierilor Coranice. Ei crează un islamism radical extrem de puternic şi de violent. Cel mai important agent de recrutare al arabilor afgani era sauditul Oussama Bin Ladden care a grupat recruţii în tabere naţionale. Aşa au apărut mai multe tabere de antrenament algeriene, siriene, iordaniene etc. Ben Ladden, fondatorul Reţelei Al-Qaida, a rămas mai mult un mentor spiritual decît un lider terorist sau militar, a cărui vocaţie este de a păstra viu spiritul Jihadului. Tabăra de la Herat, iordaniană, condusă la un moment dat de Abou Mussab Al-Zarqawi, purta, la intrare inscripţia « Tawhid wal Jihad », adică « Unitate şi Război sfînt ». Retragerea trupelor sovietice din Afganistan a dus la o pierdere a identităţii luptătorilor jihadişti, la un sentiment al inutilităţii, care îi face să nu se poată adapta la viaţa normală, cotidiană şi să se întoarcă în luptă. Acelaşi sentiment l-au trăit militarii americani întorşi din Vietnam, într-o societate care i-a respins şi izolat, făcîndu-i pe mulţi, aproape 80% să se întoarcă în jungla plină de noroi, ca un aspect al Sindromului Vietnam. Beneficiind de informaţii, mulţi dintre ei au migrat spre alte zone de conflict unde flutura flamura jihadului şi unde reţelele trebuiau reconstruite : Bosnia sau Cecenia. Arabii afgani proveniţi din zona Orientului Mijlociu au primit misiunea de a reconstitui reţeaua de mujahedini în Kurdistanul Iraqian, la mijlocul anilor 90.
Sprijinite de mişcările wahabit-salafiste implantate în Kurdistan în anii 1960 cu sprijinul saudiţilor, grupările mujahedinilor găsesc teren propice pentru regrupare. În anii 1980, inspirate de Revoluţia iraniană şi războiul din Afganistan, în Kurdistan apar primele mişcări islamiste, între care Al-Tawhid Al-Islami (Unificarea Islamică) în 2001. Gruparea trimite mai mulţi islamişti kurzi în tabăra de la Herat, controlată în 2000 de Abou Mussab. Mişcarea fuzionează cu Quwwat Suran Al-Tawhid, care era pînă atunci cunoscută ca o organizaţie de origine sunnită iordaniană prezentă în Palestina şi se redenumeşte Jund Al- Islam. Potrivit lui Jean-Charles Brisard, în « Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida », ed. Aquila, pag. 120, Jund Al-Islam ar fi primit 300.000 de dolari de la Osama Ben Ladden în acea perioadă. Gruparea acţionează într-o regiune de frontieră denumită « Tora-Bora Kurdistanului ». În 2001, gruparea număra aproximativ 600 de luptători, organizaţi tip gherilă, conduşi de « arabii afgani » care luptaseră în Afganistan. La sfîrşitul anului 2001, gruparea fuzionează din nou şi preia denumirea de Ansar Al-Islam, Partizanii Islamului. Organizaţia recurge la gherilă pentru a combate celelalte organizaţii tradiţionale din Kurdistan. Combatanţii se antrenează în tabăra de la Kurmal. La declanşarea ofensivei americane în Iraq, Ansar al-Islam conta pe mai mult de 600 de combatanţi arabi veniţi din Afganistan şi plasaţi sub conducerea lui Abou Mussab Al-Zarqawi. După ofensiva din 23 martie 2003, împotriva grupării, arabii afgani refac organizaţia în « triunghiul sunnit ». În mai 2004, Zarqawi a fondat, sub egida Tawhid wal Jihad, o veritabilă coaliţie de mişcări jihadiste, între care : Ansar Al-Islam, Ansar Al-Sunna, Jaish Mohammed, Al-Jama Salafiya, Jund Al-Islam. Conform unui studiu realizat de serviciile de informaţii iraqiene în 2004, gruparea se compune din 1500 de luptători de gherilă originari din Iraq şi din alte ţări musulmane. Armata americană evaluează numărul luptătorilor la 12.000 de islamişti, chiar 20.000 dacă se includ şi simpatizanţii. Zarqawi organizează cartierul general la Falujah, atacat în 5 aprilie 2004 de forţele americane. Tawhid wal Jihad atacă şi hărţuieşte trupele americane şi noua poliţie iraqiană, organizează ambuscade şi plasează IED-uri pe căile de comunicaţie cele mai circulate. Însă, luptei de gherilă tradiţională i se adaugă elemente de terorism pur care vin să amplifice de zeci de ori teroarea organizaţiei jihadiste. Zarqawi revendică mai multe atentate cu maşină capcană, răpiri, luări de ostatici, decapitări, acţiuni îndreptate în special împotriva forţelor coaliţiei sau a şiiţilor care colaborează cu « armata de ocupaţie ». Nu sînt iertate nici noile autorităţi « impuse de necredincioşi cu forţa armelor ». În octombrie 2004, statul major american îl făcea responsabil pe Zarqawi de moartea a 675 de iraqieni şi a 40 de străini, precum şi de mai mult de 2000 de răniţi. Zarqawi însuşi recunoaşte, în ianuarie 2004, într-o scrisoare, 25 de operaţiuni sinucigaşe. Deşi acţionează în Iraq, Zarqawi conduce o vastă reţea de « alimentare » cu fonduri şi mujahedini în întreaga Europă, în special în Germania, Italia, Spania şi Franţa.

Concluzie

Transformarea gherilei insurgente în gherilă teroristă are loc în condiţiile politico-economice şi militare prezentate la începutul acestui material. Într-o ţară ca Mexicul, unde violenţa statului este una moderată, EZLN aplică metode şi tehnici de luptă moderate. În zona Islamică, acolo unde violenţa a atins un anumit grad, răspunsul gherilelor este unul pe măsură. Cele două formaţiuni sînt total diferite şi din punct de vedere al componenţei, al organizării, al intereselor şi al modelelor comportamentale şi reprezintă două imagini ale aceluiaşi actor : GHERILA !

UN RAPORT PENIBIL ŞI TENDENŢIOS

Corpul de Control al PM (nu pistol-mitralieră, ci prim-ministru!)  a finalizat raportul privind intervenţia în Colectiv. Evident, Arafat e de vină! Evident, Nu s-a gîndit nimeni să propună înfiinţarea unei agenţii pentru situaţii de urgenţă, minister, sau pur şi simplu să separe IGSU de Ministerul de Interne! De fapt, asta e toată problema, dacă există una! Ar mai fi povestea cu capetele ce trebuie să cadă, în loc ca atenţia să fie focalizată pe cauzele incendiului, rapoarte tehnice etc, care dau cu virgulă! Mă gîndesc cu îngrijorare dacă România ar fi lovită de un atentat terorist. Toţi neica-nimeni, cu funcţii sau un, ar căuta vinovaţii din sistemul de urgenţă şi nu teroriştii, motivul, explozibilul folosit şi dacă el putea fi fabricat din elemente comune, dacă a fost accident sau mînă criminală. Cu siguranţă, Arafat ar fi de vină!
Controlul efectuat de Corpul de Control al Primului Ministru (CCPM) cu  privire la intervenția de urgență din seara zilei de 30.10.2015 este bazat în mod preponderent pe informațiile și documentele furnizate de instituțiile implicate în intervenție.
1.Obiectivele controlului au constat în verificarea următoarelor aspecte

Capacitatea de intervenție a structurilor cu atribuții în domeniul  gestionării situațiilor de urgență implicate în intervențiile de asistență  medicală și prim ajutor calificat;
§ Modul concret de intervenție a structurilor cu atribuții în domeniu, în seara zilei de 30 octombrie 2015, la incendiul din clubul  Colectiv din București;
§ Modul de gestionare a situației victimelor incendiului după intervențiile de asistență medicală de urgență și prim ajutor calificat, respectiv după internarea acestora în unitățile spitalicești. În plus față de aceste aspecte, în cadrul acțiunii de control au fost verificate și următoarele aspecte semnalate de mass-media, și anume:
§ Necesitatea instalării posturile medicale avansate;
§ Modalitatea de utilizare în noaptea de 30.10.2015 a serviciilor ambulanțelor private;
§ Starea de fapt a Unității de arși gravi din cadrul Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie reconstructivă –Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca);
§ Necesitatea activării Mecanismul de protecție civilă al Uniunii Europene.

2.Entitățile publice care au fost implicate în intervenția de urgență la incendiul din clubul Colectiv din București și în asistența ulterioară pentru victime sunt: Ministerul Afacerilor Interne prin structurile aflate în subordinea sa, și anume:
Instituția Prefectului Municipiului București, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență – coordonat de către Departamentul pentru Situații de Urgență, Poliția Română și Jandarmeria Română, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Sănătății, prin structurile subordonate, și anume: Serviciul de Ambulanță al municipiului București și al județului Ilfov, Direcția de Sănătate Publică a municipiului București și unitățile spitalicești din municipiul București.

3.Raportul prezintă și face o analiză a legislației aplicabile în domeniul asistenței de urgență în caz de accidente colective, cu accent pe activarea și declanșarea Planului Roșu de Intervenție și echivalentul acestuia din spitale: Planul Alb.
În urma verificărilor efectuate de către CCPM, au rezultat următoarele concluzii:
§ Intervenția de urgență în urma incendiului de la clubul Colectiv din București din seara de 30 octombrie 2015 a fost în mare parte o acțiune necoordonată, cu elemente de improvizație a autorităților, aspect cauzat în principal de:
Ø lipsa de exerciții în caz de urgențe majore,
Ø neconcordanțe în legislație,
Ø baza materială deficitară.
§ Cu toate că cel puțin unul dintre apelurile primite conținea elemente care arătau existența unei situații foarte grave, Planul Roșu de Intervenție nu a fost declanșat imediat ci doar după parcurgerea unor etape, prevăzute în legislația în vigoare, care pot fi descrise ca fiind birocratice, în condițiile în care aceeași legislație permite și mecanisme mai rapide de intervenție pentru alte situații de urgență (dezastre aviatice sau feroviare etc). Astfel, Planul Roșu de Intervenție a fost  declanșat, la ora 22:50, la 18 (optsprezece) minute de la primele apeluri la numărul unic de urgență și la 7 (șapte) minute de la momentul informațiilor primite de la echipajele aflate la locul intervenției.
§ Deși rezultă că Planul Roșu de Intervenție a fost declanșat de către Prefectul Municipiului București, există elemente de incertitudine cu privire la comunicarea declanșării către toate entitățile implicate în intervenție. De exemplu: Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a comunicat oficial CCPM că nu i-a fost transmisă informarea cu privire la declanșarea Planului Roșu de Intervenție la nivelul municipiului București și județului Ilfov. Mai mult decât atât, înscrisurile transmise de Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, Jandarmeria Municipiului București și Poliția Locală a Municipiului București nu fac referire la momentul la care a fost instituit Planul Roșu de Intervenție.
§ Șeful Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU) a coordonat, la fața locului, doar activitatea de prim ajutor calificat și asistență medicală de la locul evenimentului, nu toate activitățile de intervenție.
§ Lipsa aparentă a unei coordonări reale a operațiunii de intervenție, a fost evidențiată și de faptul că unele echipaje s-au panicat și au început să comunice haotic informații către dispecerat.
§ Baza materială a Serviciului de Ambulanță București-Ilfov și numărul personalului au fost și sunt insuficiente chiar și raportat la intervenția în situații obișnuite, element în măsură să afecteze grav capacitatea de intervenție a acestei structuri. La aceasta se adaugă nivelul scăzut al salariilor personalului medical din cadrul SABIF, ceea ce determină plecarea acestuia către alte state. Astfel, la data de 30.10.2015, Serviciul de Ambulanță București-Ilfov dispunea de 182 de ambulanțe, din care 152 se aflau în stare de funcționare. Din numărul de ambulanțe funcționale, la data de 30.10.2015, 76% erau foarte vechi și în situație de casare. Conform legislației și raportat la numărul populației, declarate statistic la nivelul municipiului București și al județului Ilfov, la data de 30.10.2015, Serviciul de Ambulanță București-Ilfov ar fi trebuit să funcționeze cu un număr de 1.740 angajați, dar acesta funcționa doar cu un număr de 868 de persoane, având astfel un deficit de 50,11%.
§ Raportul Direcției de Sănătate Publică a municipiului București conține date contradictorii atât în ceea ce privește numărul pacienților din fiecare spital, cât și în ceea ce privește numărul infecțiilor nosocomiale, ridicând suspiciuni în privința controalelor în baza cărora a fost întocmit.
§Din datele aflate la dispoziția nu rezultă că la data de 30.10.2015 ar fi existat Planul Alb cadru la nivelul Ministerului Sănătății. iar la nivelul fiecărei unități spitalicești de urgenţă, din București în care au fost internate victimele de la clubul Colectiv, planul alb fie nuexista deloc, fie procedura nu a fost respectată.
§ Unitatea de îngrijire a arșilor gravi din cadrul Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie Reconstructivă din cadrul Spitalului Clinic de Urgență București(Floreasca) era, la data de 30.10.2015, complet dotată și funcțională, atât la nivelul saloanelor, sălii de pansamente,
sterilizării proprii, cât și a blocului operator. În noaptea de 30/31 octombrie 2015 au fost efectuate 78 operații în blocul operator din Unitatea de îngrijire a arșilor gravi, dintre care 67 pentru pacienții
victime ale incendiului de la clubul Colectiv și 11 operații pentru pacienții internați în urma altor evenimente. Unitatea nu a fost și nu este folosită, desi este cea mai modernă și poate asigura cea mai bună îngrijire pentru pacienții cu arsuri grave.
§ Mecanismul de protecție civlă al Uniunii Europene nu a fost activat de către Statul roman, deși acesta era aplicabil. Pe viitor, CCPM propune ca acest mecanism să fie activat, acolo unde situația o impune, chiar dacă în paralel sunt întreprinse și alte demersuri.
§ La data efectuării controlului au fost constatate mai multe neconcordanțe legislative la nivelul actelor normative care reglementează acordarea asistenței de urgență în caz de accidente colective, calamități și dezastre în fază prespitalicească.
§ Ca notă unitară în ceea ce privește datele primite de la diversele entități implicate, s-a remarcat lipsa de coerență și datele contradictorii cu privire la numărul de echipaje existent la fața locului, numărul total de victime, numărul de pacienți internați în fiecare spital, numărul de pacienți depistați cu infecții nosocomiale, numărul de pacienți transferați în afara țării și locația acestora, raportările fiind confuze chiar și-n privința numărului total de decese.
§ Modul de acțiune al instituțiilor implicate în intervenția din seara de 30.10.2015 este apreciat ca fiind unul sub medie, raportul constatând că există instituții care și-au făcut datoria în mod  corespunzător și altele care au manifestat deficiențe, astfel:
Corespunzător: Instituția Prefectului, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, Serviciului de Ambulanță București-Ilfov, Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare.

Activitatea Institutului Național de Sănătate Publică nu a fost evaluatăîntrucât nu au fost suficiente date și activitatea acestuia nu a fost vizată de prezenta acțiune de control.

Au manifestat deficiențe:
Ø Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Dealul Spirii” București –Ilfov În principal, această instituție nu a respectat procedurile în ceea ce privește posibila declanșare mai devreme a Planului Roșu de Intervenție, nu a alertat echipajele din cadrul serviciilor de sprijin, a existat o succesiune la comanda operațiunilor a unui număr mare de persoane într-un interval foarte mic de timp, iar pe durata controlului, nu a reușit să furnizeze numărul exact și felul utilajelor care au participat la acțiunea din data de 30.10.2015;
Ø Departamentul pentru Situații de Urgență. În principal această instituție nu a respectat prevederile imperative ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2014 privind unele măsuri
în domeniul managementului situațiilor de urgență, precum și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, în ceea ce privește coordonarea în ansamblu a situațiilor de urgență, nu doar a activității de prim ajutor calificat și asistență medicală de la locul evenimentului;
Ø Spitalele unde au fost internate victimele. Concluzia se referă, în ansamblu, la spitalele în care au avut internate victime ale incendiului de la clubul Colectiv. Astfel, au fost evidențiate probleme din cauza inexistenței planurilor albe de asistență în situații de urgență, la care se adaugă nefuncționarea la capacitate a Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie Reconstructivă din cadrul Spitalului Clinic de Urgență București (Floreasca) și a raportărilor contradictorii atât în privința numărului de victime internate cât și în privința infecțiilor nosocomiale;
Ø Direcția de Sănătate Publică a municipiului București. Concluzia are la bază raportul acestei instituții, care conține date neconcludente și contradictorii, atât în ceea ce privește numărul  pacienților din fiecare spital cât și în ceea ce privește numărul infecțiilor nosocomiale, ridicând suspiciuni în privința controalelor în baza cărora a fost întocmit. De asemenea, inexistența planurilor albe la nivelul spitalelor poate fi imputată și acestei instituții din cauza neimplicării în elaborarea acestor planuri.

În consecință, se impune reformarea radicală și îmbunătățirea sistemului de asistență de urgență în caz de accidente colective, calamități și dezastre în fază prespitalicească, precum și a asistenței de urgență în cadrul spitalelor.

Controlul nu a putut concluziona cu privire la cauzele deceselor victimelor dezastrului din Colectiv, ulterior datei de 30.10.2015, având în vedere datele medicale insuficiente aflate la dispoziție.

Adică, se impune înfiinţarea unui Minister pentru Situaţii de Urgenţă! Dacă vă pasă de România! Dacă nu, înfiinţaţi o linie directă pentru activarea sprijinului UE! Cu mecanisme directe de rambursare, cu tot!