CORESPONDENT SPECIAL – ştiri într-o lume ostilă


De: 
Mario BALINT
m

O întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”!

Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudineşi frica zilei de mîine.

Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România este o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!

Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat o oportunitate extraordinară pentru marile corporaţii occidentale de a-şi extinde afacerile în aceste noi zone. Globalizarea nu mai poate fi oprită şi ea reprezintă o nouă perioadă din viaţa omenirii, chiar dacă ea nu aduce nimic bun pentru unele societăţi. Din nefericire, România se poate încadra la „nimic bun”! Poate sînt pesimist. Dar, de mai mulţi ani, în articolele pe care le scriu, atrag atenţia că România este o ţară sub ocupaţie. O ţară care renunţă la propria economie, la propriul sistem de valori, pentru a îmbrăţişa cu totul alte repere. Poate foamea cu care am ieşit din comunism ne-a făcut atît de hulpavi. Totuşi, după 27 de ani de la schimbarea „după manual” a Regimului Ceauşescu, România a dispărut de pe harta lumii. În acest moment, majoritatea componentelor economice prezente în ţara noastră sînt cele de la periferia lanţului de producţie, cele de consum direct şi cele de extracţie de materie primă. În 1990, un francez venit la Reşiţa făcea o caracterizare ţării noastre: „România e ca Africa, dar fără negrii”!

În această situaţie, cînd problemele imediate şi vitale te sufocă, nu-ţi mai arde să te gîndeşti la situaţia internaţională. Chiar dacă aceasta te influenţează mai mult decît îţi închipui. Globalizarea tot mai accentuată a economiei a dus inevitabil la adîncirea disparităţilor economice între regiunile lumii – statele/uniunile de state bogate devin tot mai bogate (SUA, UE, Japonia, China), iar zonele în curs de dezvoltare sau subdezvoltate devin tot mai sărace (Africa, Asia de Est şi de Sud-Est). Migrația fără precedent, sărăcia extremă, crizele financiare şi de resurse energetice, presiunile exercitate de statele dezvoltate şi marile organizaţii economice asupra zonelor mai puţin dezvoltate sau instabile economic se constituie în tot atîtea ameninţări la adresa securităţii zonale şi internaţionale. Creşterea dominaţiei economice a unor state sau organizaţii/corporaţii multinaţionale aduce în discuţie problema sărăciei persistente şi de mare amploare din unele regiuni. Problemele demografice (creşterea populaţiei/consumului în raport cu resursele planetei, condiţiile insalubre de trai şi răspîndirea bolilor infecţioase, urbanizarea iraţională etc.), problemele legate de hrană (sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile şi a resurselor de apă etc.), problemele economice (menţinerea unor modele nesustenabile de producţie, instabilitate socială legată de existenţa lipsurilor şi a distribuţiei inegale a resurselor etc.) constituie un ansamblu de factori ce impietează procesul de dezvoltare a zonelor mai puţin favorizate, creşterea şi circuitele economiei globale. Cu adevărat îngrijorător este faptul că PIB-ul însumat al celor mai sărace 48 de state e cu mult mai mic decât cel al celor mai prospere trei ţări ale mapamondului.

Principali factori de insecuritate ai lumii contemporane sînt profund interdependenţi, iar probleme ca migrația, traficul de persoane, terorismul, conflictele interetnice şi interreligioase sau sărăcia nu pot fi tratate independent unele de altele. Prin urmare, vor trebui folosite cele mai bune resurse, direcţii de acţiune mult mai eficiente şi diversificate şi vor trebui găsite cele mai bune căi de combatere a acestor ameninţări majore.

„Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare”, spunea candidatul republican la funcţia de vice-preşedinte al SUA, guvernatorul statului Alaska, Sarrah Pallin. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea şi securitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare (Atenţie România!), tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămîn o realitate a mediului de securitate actual.

Dar, despre toate acestea, ar trebui să citeşti în presă. În presa ta zilnică!

Care presă? Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul jurnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România. Peste toate acestea, noua media transformă din temelii jurnalismul, iar tînăra generație este văduvită de abc-ul informației.

Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, s-au mutat în on-line, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sînt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi doritori de a face jurnalism, inexistentă. Noile facultăţi de profil au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”. Este, însă, mult mai comod şi mai spectaculos să scrii o ştire despre chiloţii vînzătoarei din colţ, decît despre promovarea culturii de securitate. În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească.

Jurnalismul de specialitate este necesar şi obligatoriu! Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză. Dacă la nivelul presei centrale există cîţiva reporteri specializaţi pe situaţii de urgenţă, conflicte armate, sau dezordini sociale, la nivelul presei locale, astfel de specializări se regăsesc mai greu. În ultimii 27 de ani, au fost puţine tentative de a specializa jurnalişti în astfel de domeniu. E adevărat, și interesul jurnaliştilor sau conducătorilor de redacţii a fost pe măsură! Şi asta pentru că, aşa cum spuneam, chiloţii vînzătoarei din colţ sînt mai interesanţi şi mai „palpabili” decît o alunecare de teren care s-ar putea produce în viitorul apropiat!

Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial, implică, însă, urgent, adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media românească. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală! Pentru că, acţiunile jurnalistice „empirice” pot amplifica crizele deja existente, sau pot provoca noi crize, unele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. În aceste condiţii, jurnalistul trebuie să se pronunţe în cunoştinţă de cauză, nu trebuie să pună în pericol securitatea personală a victimelor, nu trebuie să încurce salvatorii,dar, mai ales, trebuie să rămînă personal în siguranţă pentru a relata, pentru ca reportajele sale să poată fi tratate ca „lecţii învăţate” de comunităţile cărora se adresează. Jurnalistul de criză trebuie să furnizeze ştiri, nu să devină o ştire!

Preocupări pentru specializarea jurnaliştilor de criză au apărut în Occident în urmă cu mai mult timp, imediat după războiul din Vietnam. Războiul din fosta Yugoslavie a coagulat, însă energiile şi a structurat aceste preocupări. Organizaţiile internaţionale importante, Reporteri Fără Frontiere sau Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, dar şi marile corporaţii de presă, precum BBC, au elaborat reguli stricte, au scris cursuri şi au creat o piaţă pentru echipamente de protecţie. Crizele internaţionale, fie că este vorba de conflicte armate, sau de tragedii umanitare, au fost analizate şi s-au elaborat manuale pentru jurnaliştii sau personalul umanitar care se află în misiune în acele zone. Experienţa militarilor a fost transferată în folosul jurnaliştilor, iar echipamentele de protecţie au devenit indispensabile. Evident, toate acestea costă, dar un jurnalist mort nu face doi bani!

Alarmată de creşterea aproape exponenţială a situaţiilor de urgenţă la nivel mondial, nevoia de abordare profesionistă a acestora, dar şi de asigurarea securităţii propriilor jurnalişti, mass-media internaţională a reacţionat. În noiembrie 2002, la Bruxelles, lua naştere „International News Safety Institut”, din iniţiativa Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor şi Institutului Internaţional de Presă. Acum, INSI are peste 1000 de membri. „Life news”, „Killing the messenger”, „Staying Alive” şi „Practical guide for journalist”, sînt cele mai importante lucrări editate în sprijinul jurnaliştilor specializaţi pe criză. INSI pune la dispoziţia jurnaliştilor din întreaga lume o listă şi recomandări cu companiile sau ong-urile specializate în furnizarea de echipamente şi instruire practică pentru reporterii şi corespondenţii speciali. Unul din aceste cursuri, pe care autorul l-a absolvit, este organizat de Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune, EBU, şi Objective Team, cu sprijinul SAS britanic. Cursul se desfăşoară într-o locaţie specială la Schlosshexenagen, în Germania.

Din păcate, comunitatea jurnalistică din România a arătat prea puţin interes pentru acest domeniu, în ultimii 20 de ani. În afară de exemple izolate, interesul pentru crearea unui corp de jurnalişti specializaţi pe criză, este inexistent. La Bucureşti, unul din ONG-urile de media a găzduit, în urmă cu mai mulţi ani, un curs internaţional de 7 zile, finanţat şi organizat de FIJ, pentru jurnaliştii din Balcani care se află în zone de conflict armat. Sindicatul Jurnaliştilor din Oltenia, sub patronajul Societăţii Ziariştilor din România, condusă de dr. Radu Sorescu, a tradus una din lucrările de referinţă în domeniu, editată de FIJ. Poate cea mai importantă implicare în acest domeniu o are, însă, Ministerul Apărării Naţionale, prin Direcţia de Relaţii Publice. Începînd cu anul 2004, Ministerul oraganizează anual Cursul de corespondenţi de război, adresat jurnaliştilor civili. Organizat în două module, cursul doreşte să transmită cîteva cunoştinţe minime privind regulile de lucru cu mass-media în teatrele de operaţii, riscurile la care sînt expuşi jurnaliştii aflaţi în medii ostile, probleme de Drept internaţional umanitar, metode de prim-ajutor medical, măsuri de profilaxie a unor boli, protecţia împotriva minelor antipersonal, evacuarea răniţilor, negocierea la un punct de control (check point), protecţia împotriva armelor şi efectele acestora asupra oamenilor s.a. Aceste cursuri au fost absolvite de toţi corespondenţii români de război din presa centrală, inclusive de autorul acestor rînduri, dar şi de cîţiva jurnalişti din presa locală, în special din judeţele care au subunităţi militare participante în teatrele de operaţii.

Statisticile şi experienţa ne demonstrează că cei mai expuşi pericolului sînt jurnaliştii din presa locală. Înmulţirea situaţiilor de urgenţă la nivelul României, dar şi poziţia geo-strategică a ţării - frontiera de Vest vecină cu Balcanii de Est, Zona Moldovei aproape de Conflictul din Transnistria, centrul ţării marcat de tendinţele secesioniste din secuime, iar întreg teritoriul industrial şi agricol afectat de recesiune poate deveni un focar de tensiune socială – impune formarea profesională continuă a jurnaliştilor din presa locală pentru lucrul în medii ce pot deveni ostile în orice moment. Organizarea unui curs de 3 zile, o dată pe lună, în fiecare judeţ din ţară poate creea, în 5 ani, un corp profesional calificat în munca în medii ostile, la nivelul presei locale, extrem de vulnerabilă în acest sector. Începînd din anul 2008, avînd la bază cunoştinţele acumulate la cursurile M.Ap.N., la cele absolvite în Germania şi organizate de Asociaţia Europeană de Radio şi Televiziune, EBU, în colaborare cu SAS-ul britanic, dar, mai ales, experienţa profesională acumulată de-a lungul anilor, am început să organizez la Reşiţa, în judeţul Caraş-Severin un curs similar. Cursul, organizat de BMTF, în colaborare cu alte instituţii specializate în protecţia cetăţeanului, se desfăşoară sub motto-ul: news in a hostile world şi se adresează cu precădere JURNALIŞTILOR DIN PRESA LOCALĂ care, potrivit statisticilor prezentate la început, sînt cei mai vulnerabili în situaţii speciale. Jurnaliştii din presa locală nu beneficiază de infrastructura şi logistica unui corespondent special din presa corporatistă. Şi de aceea, ei devin victime sigure. Cursul nu se adresează exclusiv potenţialilor participanţi într-o zonă de conflict ci aduce în scenă situaţii de urgenţă, tot mai multe şi tot mai frecvente, la care jurnalistul este spectator şi actor în acelaşi timp, dar și situațiile limită cu care cetățenii și jurnaliștii se confruntă în viața de zi cu zi. Am lăsat profesioniştilor militari responsabilitatea instruirii jurnaliştilor care participă la conflicte armate şi am încercat să dezvolt, în cadrul întreprinderii individuale BMTF, trei module de curs adresate jurnaliştilor şi elevilor şi studenţilor care vor să-şi petreacă vacanţa în siguranţă. “Vacanţă în siguranţă” se numeşte modulul de o zi adresat elevilor şi studenţilor. Jurnaliştii pot lua parte la un modul de două zile dedicate “situaţiilor de urgenţă”, aplicat deja în 2009 în colaborare cu specialiştii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă “Semenic”, Caraş-Severin, şi un modul de două zile axat pe gherila urbană şi criminalitatea stradală, demarat în anul 2008, împreună cu Inspectoratul Judeţean de Poliţie Caraş-Severin. Scopul acestui demers este de a crea un corp professional pentru jurnalismul de criză în fiecare judeţ din România.

Situaţiile de urgenţă devin o realitate aproape cotidiană, dar de ce gherilă urbană? Pentru că, oraşele atrag demografii foarte variate. Şi pentru că oraşul funcţionează asemenea unui organism viu, toxinele sînt adunate în zone cît mai periferice, izolate acolo şi închise într-o mitologie dificil de ameliorat, tocmai în încercarea de igienizare socială a celorlalte demografii din organism. În antichitate şi în evul mediu, suburbia se afla, întotdeauna, extra muros: erau cele mai expuse şi mai lipsite de securitate periferii. Se aflau dincolo de administrarea ordonată şi controlată. Comunităţile urbane moderne şi contemporane au denumit aceste periferii refuzate, în variate chipuri: ghetto în America anglo-saxonă, favelas în America latină, banlieu în Franţa, bidonville în Franţa meridională şi Maghreb. Evoluţia nu înseamnă neapărat şi salubrizare. Borgata italiană reprezintă cartierul periferic, dar urbanizat. În spaţiul urban extra-carpatic avem deja legendarele mahalale înlocuite în ultimii 50 de ani de alte perfierii: cartierele muncitoreşti. Scriitorul I.D.Sîrbu a definit cartierele muncitoreşti drept “Betonviluri”, descriindu-le ca fiind “imense şi plicticoase, urîte şi monotone silozuri de singurătate şi mizerie”. În interiorul acestor silozuri, blocul are o definiţie providenţială: “două sute de celule organizate în jurul a două pubele cu gunoi fetid”. Ne aflăm într-un regres al aşteptărilor, al proiecţiilor imaginare.

În acest spaţiu “fermentează” deja viitorul luptelor de stradă, declanşate de frustrările şi nemulţumirile adunate în zeci de ani de umilinţe! Jurnalistul de criză din România, precum înaintaşul său Brunea-Fox, trebuie să cunoască şi să se confrunte cu această realitate. Şi să rămînă în viaţă! Scopul acestor cursuri, acesta este! De a vă face să luaţi în serios lumea ce va veni! Aţi uitat? Ce este mic, negru, urît, rău şi bate la uşă? Viitorul! Să-l aşteptăm pregătiţi!

 


Tag-uri: Analiza, ANALIZA, BMTF, consultanta, JURNALISM, SITUATII DE URGENŢĂ, TRAINING

Copyright (c) 2013, M-SecurityNews
Realizare: LIDER DESIGN