Poate părea paradoxal şi jignitor, dar incultura naţională de securitate reprezintă cel mai mare factor de risc şi o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Statul român şi-a încălcat constant angajamentele luate la NATO şi UE de a aloca fonduri necesare promovării culturii de securitate, societatea civilă nu pare interesată de subiect, iar cetăţeanul, principalul beneficiar, este mai preocupat de preţul caltaboşului decît de a trage la răspundere Guvernul, să zicem, pentru încălcarea Strategiei de Securitate Naţională.

În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un produs de consum, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. La ora actuală, securitatea naţiunii este un concept definit prin lentilele deformatoare ale ideologiilor, mai mult sau mai puţin expirate, prezente în spaţiul politico-militar global și European, mai ales. Statul ar trebui să fie principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social ar trebui să fie definitoriu din perspectiva securităţii. Numai că nu este așa. A vorbi despre securitate națională fără a înțelege ce anume apărăm și prin ce mijloace vrem să o facem este o greșeală strategică gravă. Cultura de securitate se formează în timp, prin educație, și are nevoie de o bază fundamentală pe care să se așeze.

În acest context, BMTF și acest site şi-au propus să contribuie la promovarea culturii de securitate şi combaterea pandemiei de fake-news şi să devină, un furnizor de resurse şi informaţii pentru profesioniştii din domeniul securităţii private şi pentru publicul larg.

Familia, comunitatea, credința și identitatea națională reprezintă baza rezilienței societale pe care se așează, definitoriu, cultura de securitate. Altfel, afirmații precum cele ale Șefului Statului Major al Apărării, Gen. Vlad Gheorghiță, vor fi luate în rîs și desființate de o societate care nu are exercițiul gîndirii (L-am cunoscut pe gen. Gheorghiță în vremea cînd era Comandantul Buzăului, datorită remarcabililor mei prieteni, Iulian Cadulencu și Tony Ene!). În interviul acordat, zilele trecute, realizatoarei Antena 3 CNN, Mihaela Bîrzilă, generalul a pledat pentru educarea populației în spiritul apărării și a explicat de ce este nevoie de o nouă lege privind pregătirea cetățenilor, fără a reintroduce armata obligatorie. De foarte mare bun simț!

”Cred că fiecare familie ar trebui să se gîndească la asta. Chestiuni simple – o lanternă cu baterii în sertar, provizii în caz de pană de curent – fac parte din pregătirea pentru siguranța națională, fie că vorbim de cutremur sau inundații. Uitați-vă la ce se întîmplă în Constanța: toate nenorocirile ne prind mereu nepregătiți. Sînt multe state care au programe pentru pregătirea populației – Danemarca, Finlanda, de exemplu, au ghiduri puse la dispoziția oamenilor pentru a ști cum să reacționeze în situații de criză. În România, dacă șeful apărării ar spune brusc de mîine trebuie să aveți asta și asta, s-ar crea panică. În schimb, dacă Inspectoratul pentru Situații de Urgență publică un ghid pe site, aproape nimeni nu-l citește. De aceea cred că trebuie să facem mai multă educație. Să mergem în școli, licee, universități și să pregătim tinerii pentru viitor. Educația și securitatea încep în familie.

Exact pentru asta milităm și noi! Fiindcă fără educaţie nimic nu se poate face pe lumea asta!

Şi a mai spus un lucru important: „Mi-aș dori să avem un sistem ca în Israel sau Elveția, unde fiecare cetățean, indiferent de sex, origine socială sau religie, să știe să tragă cu arma și să aibă cunoștințe minime pentru a-și apăra familia.” Asta înseamnă că poate și trebuie să se pregătească să fie un sprijin inclusiv în spatele frontului, detaliu pe care planificatorii rezilienței societale de la momentul desființării armatei obligatorii, l-au sărit!

Felicitări, Domnule General! Așa gîndește Armata Română pe care eu am cunoscut-o, apreciat-o și promovat-o timp de 20 de ani, perioadă în care reprezenta un etalon de încredere în societate.  

Cultura de securitate reprezintă totalitatea noţiunilor, ideilor şi informaţiilor de care dispun, la un moment dat, cetăţenii statului, referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate, dar şi modalitatea de dezvoltare a unor atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protecţiei personale, de grup şi statale faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale, precum şi promovării lor în mediul intern şi internaţional de securitate. Educaţia de securitate este una preventivă şi de gestiune a noului mediu de securitate intern şi internaţional, precum si a tipurilor de ameninţări la adresa securităţii. Mai pe înţelesul tuturor: cultura de securitate a fiecăruia se realizează prin educaţia de securitate şi ajută fiecare individ, familie sau grup să se apere în faţa agresiunilor la care este supus din exterior, inclusiv din partea propriului stat.

Cultura de securitate se referă, așadar, la nivelul de conștientizare, implicare și sprijin activ al cetățenilor și al organizațiilor în soluționarea problemelor de securitate ale statului și în contracararea amenințărilor la adresa securității naționale. Aceasta implică o înțelegere a riscurilor, participarea la eforturile de prevenire și sprijinirea acțiunilor instituțiilor statului pentru menținerea stabilității.

Elementele cheie ale culturii de securitate sînt:

    Conștientizare:

    Înțelegerea conceptului de securitate, a amenințărilor și riscurilor la adresa statului.

    Implicare activă:

    Participarea la diverse activități, de la informare la acțiuni concrete, pentru a contribui la rezolvarea problemelor de securitate.

    Sprijin instituțional:

    Susținerea demersurilor și eforturilor instituțiilor statului în domeniul securității naționale.

Importanța culturii de securitate:

    Prevenirea amenințărilor:

    Cetățenii conștienți pot identifica și raporta activități suspecte, contribuind la prevenirea pericolelor.

    Întărirea rezilienței naționale:

    O cultură solidă de securitate crește capacitatea unei țări de a face față crizelor și amenințărilor.

    Promovarea responsabilității:

    Responsabilizează indivizii și organizațiile pentru a fi mai vigilenți și mai responsabili față de securitatea colectivă.

În practică, cultura de securitate se manifestă prin:

    Educație și informare:

    Campanii de conștientizare și programe educaționale care explică importanța securității.

Participare civică:

Implicarea cetățenilor în inițiative de siguranță comunitară și raportarea incidentelor.

Colaborare:

Cooperarea între cetățeni, organizații și instituțiile statului pentru a construi un mediu de securitate mai bun.

Asta la modul schematic și pur didactic! Pentru că, nevoia dezvoltării culturii de securitate şi a educării populaţiei în acest spirit derivă din diversificarea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi a modului de propagare a acestora. O cultură de securitate solidă va preveni transformarea vulnerabilităţilor în ameninţări la adresa securităţii naţionale.

Persistenţa INculturii de securitate adînceşte anomia socială şi incapacitatea de a reacţiona pozitiv la nedreptăţile sau agresiunile la care fiecare individ este supus. Mass-media este un vector important de formare a culturii de securitate, dar din experienţa ultimilor ani, reprezintă principalul pol de rezistenţă la tentativele timide de promovare a educaţiei de securitate şi a politicilor de securitate ce ar trebui asumate de cetăţeni. Potrivit lui Ulrich Beck, trăim într-o societate a riscului( 1992), iar riscul zero nu există. Pornind de la această afirmaţie, Donald Snow (2007) defineşte riscul ca o ecuaţie: RISC = AMENINŢARE – CAPABILITATE.

Dacă pe timp de război succesul unei politici naţionale de securitate îl reprezintă „cîştigarea războiului”, pe timp de pace criteriul de bază este acela de estimare a modului de îndeplinire a obiectivelor strategice asumate (în campania electorală, eventual), pe baza unor COSTURI REZONABILE, definite de către POPULAŢIE!

Lipsa educaţiei de securitate la nivel naţional se remarcă prin absenţa oricărei reacţii publice la încălcarea repetată a Strategiei de Securitate Naţională a României, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Potrivit acesteia, securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită.

Așa cum războiul hybrid definește suma tipurilor de război/agresiune, la fel securitatea internă priveşte, deopotrivă, o sumă de securități: siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală (inclusiv în domeniul sănătăţii şi educaţiei populaţiei!) şi asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate, securitatea activităţilor financiar-bancare, a sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului.

Războiul informațional este parte a războiului hybrid și este definit ca „o operațiune desfășurată pentru a obține un avantaj informațional sau cognitiv asupra adversarului și constă în controlul propriului spațiu informațional, protejarea accesului la informațiile proprii, în același timp achiziționarea și utilizarea informațiilor adversarului, distrugerea sistemelor informaționale ale acestuia și perturbarea fluxului informațional. Scopul războiului informațional este acela de „a proiecta o realitate alternativă asupra unei populații țintă, stabilită pentru a crea o percepție a grupului țintă care permite presiuni asupra decidenților și alterarea deciziilor bine cumpănite, evaluate și planificate strategic, care se referă la un subiect îngust, concret, delicat și important, legat de tema asupra căreia se dorește alterarea deciziei” (Chifu 2022).

Buna guvernare/guvernarea în interesul cetățeanului constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare/guvernarea în interesul cetățeanului evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare. Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României.

Conceptul de securitate internă trebuie înţeles ca un concept vast şi cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare, pentru a aborda aceste ameninţări majore precum şi alte ameninţări cu un impact direct asupra vieţii, siguranţei şi bunăstării cetăţenilor, inclusiv dezastrele naturale şi cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundaţiile şi furtunile. Pentru a face faţă acestor fenomene, statele membre ale UE dispun de propriile politici şi strategii naţionale de securitate. Rămîne ca ele să fie şi aplicate, iar analiza evoluţiilor viitoare să fie completată şi adaptată în permanenţă.

Strategia Naţională de Securitate a României este parte integrantă din Strategia Europeană de Securitate. Eludarea ei, din motive pur politicianiste, reprezintă o vulnerabilitate şi o breşă de securitate în cadrul Strategiei Europene.

Absenţa unei culturi de securitate la nivelul cetăţenilor favorizează derapajele decidentului politic în procesul de implementare a strategiei naţionale. Educaţia de securitate şi siguranţă la nivelul cetăţeanului, atît din mediul urban, dar şi din cel rural, se impune ca o necesitate de grad „zero” în vederea garantării securităţii interne a României şi a Uniunii Europene, o Europă a Națiunilor, în următorii ani.