Sînt plin de revoltă. Am să o spun în cuvinte puține și nu foarte academice: România este praf! Am scăpat hățurile de tot, iar tentativele de acum, indiferent cum sînt ele explicate în cuvinte, nu fac decît să încerce să reducă viteza la impactul iminent. Clanurile, grupurile de interese, grupările de crimă organizată, corporațiile își fac de cap în acest spațiu geografic și vor sări din mers înainte de impactul fatal. Iar Justiția a pactizat cu această atmosferă de Vest sălbatic, unde fiecare alb are dreptul să ucidă un băștinaș fără să fie tras la răspundere. Nimeni nu este de vină pentru situația în care ne aflăm. Nimeni nu este tras la răspundere. Nimeni nu plătește. Asta și pentru că, NIMENI nu se revoltă! Așa zisele proteste spontane conduse de liderii îmbuibați ai unor sindicate degeaba seamănă cu reprezentații de balet schiloade și false care nu merită nici măcar un leu în pălăria milei. Spuneam ieri că sîntem răpiți și noi pactizăm cu răpitorii într-un duios sindrom Stokholm. Rîdem ca proștii la glumițe devenite sîcîitoare. Dogioiu purtător de cuvînt. Ei, și? Ăsta e subiect? Noi, ca nație am dovedit că sîntem o glumă bună și știu, din experiență, că nu merită să te sacrifici pentru un mai bine pe care, cei pe care-i consideri asupriți, îl doresc cu obstinație masochistă.

Deși România a crescut în șase ani datoria externă de la 60 de miliarde la peste 200 de miliarde, PENTRU NIMIC, junta aflată la putere nici măcar nu schițează o explicație. Pentru că marile împrumuturi neperformante le-au luat doi premieri liberali, Orban și Câțu. Vă amintiți? Totul, dar absolut TOTUL sub ochiul închis al lui Klaus Iohannis.

10 ani de pustiire. 10 ani în care România a fost ruptă cu cămile, vorba poetului, instituțiile au fost compromise, sănătatea otrăvită, educația siluită, justiția compromisă. Constituția… numai bună să se pișe pe ea! 10 ani de haos! Amicul Vio Bota are dreptate. Pare că ne trăim ultimele zile ca țară!  

Fiecare este pe cont propriu.

Dar, Klaus Werner Iohannis este primul care ar trebui să plătească, dacă cineva din acest spațiu geografic, i-ar cere-o! Nu contează cine! Valah, teuton, cuman, nu are importanță! Pentru că Klaus Iohannis este principalul vinovat pentru situația de astăzi! Conform articolului 80 din Constituția României, președintele are rolul de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, președintele exercită și funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Așadar, președintele are obligația de a se asigura că toate instituțiile statului funcționează conform legii fundamentale și că există o colaborare eficientă între ele, precum și cu cetățenii. Această funcție de mediere este esențială pentru menținerea stabilității și coeziunii sociale, precum și pentru prevenirea conflictelor între diferitele ramuri ale puterii. Ce bună funcționare? Ce coeziune socială? Nimic nu l-a scos din somnul cel de moarte. Moartea noastră! Ca națiune și popor! Ca SUVERAN al acestui spațiu geografic.

Serios vorbind, acum, erau criza şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, evident că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de „a judeca” sau „a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE. Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI.

Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine uneori, uitîndu-mă în jur! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa „Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): „Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”! În momentul de faţă, CRIZA reprezintă o accelerare a redistribuirii puterii în sistem.

Definiţia transcrisă reflectă cîteva puncte interesante: existenţa unor decizii importante de luat fără a avea acces la ansamblul informaţiilor, cu timp limitat şi tensiune ridicată; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; perceperea crizei ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi; ruptura cu un status quo şi amînarea stării de echilibru; şi… posibilitatea confruntării militare! Dacă CRIZA reprezintă un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea este, deci, UN FENOMEN ACUT şi nu cronic, cu o dinamică de hotărîri anormale şi extraordinare! Aceasta fiind cheia transcrierii fenomenelor la care luăm parte, implicaţiile ei determină măsuri specifice pe termen lung, o gîndire coerentă şi măsuri constante – specifice, mai degrabă serviciilor speciale – ori, politicienii gîndesc în cicluri electorale, scurte, de 4-5 ani. Doar previzibilitatea ameninţărilor permite o planificare corectă a răspunsului.

CRIZA dintre statul căpușat/posedat/răpit și ansamblul societății este fără precedent. Nici înainte de 1989 dimensiunea acesteia nu a atins proporțiile de astăzi.

CRIZA ESTE PURTĂTOARE DE RISCURI PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ, iar o ţară cum e România, dezarticulată și aflată pe falia tectonică a confruntărilor militare, generează, inevitabil, o vulnerabilitate generală sporită, atît la modificările profunde ale mediului internaţional, dar şi la atacurile diverselor „entităţi non-statale”, ţara noastră fiind plasată în acel spaţiu de POWER POLITICS pe Continentul European. Deci, cu atît mai mult avem nevoie să acţionăm coerent şi în cicluri lungi, după o evaluare a riscurilor şi vulnerabilităţilor.

Ne aflăm, de fapt, în cea mai gravă criză politică din ultimele două decenii, una de „control asupra României”, o criză din care nu se întrevede nici o ieşire. În acest moment nu mai există nici un partid, sau politician, de anvergură, credibil, necompromis, care să dea măcar senzaţia unei competenţe reale.

Elita a rămas în afara clasei politice OBLIGATĂ să croiască viitorul României. N-a avut loc de impostori şi rataţi! Excepţiile sînt puţine şi trecătoare! 

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali, amestecaţi, din punctul meu de vedere şi astăzi, în criza de la Bucureşti, rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a JUNTEI de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea România doar reacţionează în loc să prevină!

Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate!

Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un „trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale.

O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie.

Ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de CRIZĂ pune accentul pe două idei: PERICOLUL şi OPORTUNITATEA. Primul, pentru a fi evitat, al doilea, pentru a fi folosit! Există indivizi, care se agită mai puţin la televizor, dar care ştiu că o CRIZĂ, alături de negociere şi război, REPREZINTĂ UN MECANISM UTIL PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI. Deşi este un instrument greu de mînuit – din cauza caracterului său tumultos – ea se dovedeşte un puternic „transformer” în raporturile dintre actori şi un mijloc de recalibrare a sistemului. Deci, e departe de a fi inutilă, chiar dacă ea aruncă poporul, și pe mine, implicit, în criză de nervi! Din păcate sîntem într-o fundătură! Un lagăr de exterminare.

Orice rezolvare trebuie să înceapă cu Klaus Iohannis! GUILTY!