Etichetă: CRIMEEA

ISTORIA HOTĂRĂȘTE, DIN NOU, DESTINUL ROMÂNESC

BMTF, 23 mai – Știm istorie și nu îmi doresc să o repetăm! Din păcate, așa cum spunea Iorga, istoria este ciclică și predictibilă pentru cei care o ignoră. Și noi, românii asta facem. De secole! Poate că ignoranța noastră, superficialitatea, defazarea au contribuit la continuitatea noastră în acest spațiu geografic. Pentru că dincolo de expresii sforăitoare, pe care ne place să le rostim la evenimente, sau să le auzim mereu și mereu, precum un opiu al rațiunii, conștiința de neam și țară, visul de veacuri etc, nu reprezintă nimic în realitatea crudă a istoriei. Conștiința de neam și țară s-a născut, dezvoltat și pus în practică exclusiv prin intermediul elitelor pașoptiste, nu la București sau Iași, ci la Paris și Viena, fără ca badea Ion să fie întrebat și să răspundă pozitiv și înflăcărat la acest proiect. Pentru că, pentru țăranii împovărați de nevoi era egal unde se cheltuie birurile luate: la Petersburg, la Constantinopol sau la Paris și Londra. În acest context, Principatele Unite au apărut pe harta Europei ca un spațiu tampon/de manevră între Franța și Imperiul Țarist. Construit pentru această nevoie de securitate europeană și manevrat, întotdeauna, pentru atingerea scopurilor. Această funcție a condus la apariția și modernizarea României viitoare.

Ce se întîmplă astăzi în geo-politica românească reprezintă repunerea pe traiectoria inițială a spațiului Carpato-Danubiano-Pontic. Pentru că, și astăzi, România se află în „punctul nevralgic”, unde se suprapun cele trei planuri de analiză (global/regional/local) care nu au nimic în comun cu scîncetul patriotard al conștiinței de neam și țară sau vis de veacuri, bla-bla: la periferia cea mai activă a structurilor euroatlantice, la frontiera/falia geopolitică dintre Occident și Rusia, în proximitatea imediată a „liniei roșii” (istmul ponto-baltic, respectiv aliniamentul Kaliningrad – Belarus – Ukraina, la care se adaugă prelungirea eurasiatică a statelor trans-caucaziene) – nivelul global; la Marea Neagră („nodul geopolitic” al Eurasiei), unde se intersectează toate axele de importanță continentală și se află cel mai complicat sistem de pivoți geopolitici – nivelul regional; deținînd unul dintre punctele geostrategice ale Mării Negre respectiv Gurile Dunării – nivelul local.

Napoleon renăscut sub chipul președintelui Macron, pătruns de spiritul Imperiului (și deposedat TOTAL de coloniile africane – unde nu au adus un ciocan timp de 200 de ani! – de niște desculți sprijiniți de teroriștii matrioșka), se opune prin voință divină unui Țar care își sporește sfera de influență nu doar pentru controlul Strîmtorilor, ci și pentru influența sporită în Balcani. Nimic nou sun soare! Trag nădejdea că nu vom repeta la indigo același scenariu.

Ce zice spiritul napolionean? Păi, istoricește vorbind, Franța a ars din temelii Moscova! Invazia franceză a Imperiului Rus a fost un conflict militar din cadrul războaielor napoleoniene, care a opus Imperiul Rus, pe de o parte, Franței și aliaților săi, pe de altă parte. Conflagrația s-a derulat între 24 iunie și 12 decembrie 1812, cuprinzînd operațiuni militare pe mai multe teatre. Între 14 și 18 septembrie (stil nou), Moscova a fost ocupată și incendiată. Orașul, ale cărui clădiri erau construite în principal din lemn, a fost distrus aproape în întregime, lăsîndu-i pe francezi practic fără posibilități de încartiruire. Mai apoi, mai înainte de a părăsi orașul răvășit de incendii, Napoleon a dat ordinul ca toate clădirile rămase neatinse, inclusiv Kremlinul, să fie incendiate. În plus, soldații Marii Armate, nemulțumiți de condițiile generale și fără perspectiva victoriei, au început să jefuiască ce mai rămăsese valoros în oraș. În decursul agonizatei retrageri din Rusia, cele mai multe lucruri jefuite au fost abandonate.

Pe 14 decembrie 1812, ultimii soldați francezi au fost alungați de pe teritoriul rus. Numai aproximativ 22.000 de soldați dintre cei aproximativ 800.000 care începuseră campania au mai supraviețuit. În total, se pare că au murit aproximativ un milion de oameni, împărțiți în mod egal între cele două părți beligerante. Pierderile militare s-au cifrat la aproximativ 300.000 de francezi, 70.000 de polonezi, 50.000 de italieni, 80.000 de germani și, probabil 450.000 de ruși. Francezii au mai pierdut aproximativ 200.000 de cai și peste 1.000 de piese de artilerie.

Victoria rușilor împotriva francezilor în 1812 a fost o lovitură uriașă dată ambițiilor lui Napoleon de dominare a Europei. Pentru Rusia, termenul „Отечественная война – război patriotic” a devenit un simbol care a întărit identitatea națională, care avea să aibă un efect uriaș asupra patriotismului rus în secolul al XIX-lea.

În anul care a urmat, 1813, o coaliție se formează împotriva Imperiului Francez, alcătuită din Imperiul Rus, Suedia, Marea Britanie și foștii aliați, Imperiul Austriac și Regatul Prusiei. Profitînd de pierderile uriașe suferite de Marea Armată (în special la nivelul cavaleriei), dar și de superioritatea numerică a acestora, membrii coaliției, după o campanie care a durat doi ani, reușesc să ajungă la porțile Parisului și să forțeze abdicarea lui Napoleon.

Uriașul impact pe care l-a avut acest război în coștiința rusă poate fi recunoscut după romanul Război și pace al lui Lev Tolstoi și Uvertura 1812 a lui Ceaikovski.

Consolidată în rolul de „jandarm al Europei”, Rusia era atotputernică. Dar previziunile geopolitice şi întregul context politic şi militar au fost profund modificate de Războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu înfrîngerea Rusiei. Războiul Crimeii (al Ukrainei, astăzi!?) reprezintă conflictul care a schimbat balanţa puterilor în Europa, slăbind Rusia, întărind (cel puţin pentru o scurtă perioadă) Imperiul Otoman şi care a făcut din Franţa cea mai importantă forţă militară europeană, în timp ce Marea Britanie a rămas forţa navală cea mai însemnată. Austria şi-a mărit puterea şi prestigiul, atît Germania cît şi Italia au obţinut unificarea mult aşteptată, iar Statele Unite, care nu au fost doar un observator inocent al războiului, şi-au folosit relaţiile de prietenie cu Rusia pentru a intra în posesia teritoriilor Alaska şi Hawaii!  

Pentru istoricii militari și jurnaliști, Războiul Crimeii a fost primul suficient de bine documentat de către fotografi, primul care a avut loc în epoca telegrafului, căilor ferate şi vapoarelor cu aburi, primul în care minele au jucat un rol important în bătăliile navale şi primul care a propus utilizarea majoră a armelor chimice. A fost cel mai sîngeros război din epoca modernă până la declanşarea Primului Război Mondial. Totalul pierderilor nu va fi cunoscut niciodată cu exactitate, dar probabil că a depăşit un milion de morţi, la care se adaugă un număr necunoscut de bărbaţi, femei şi copii rămaşi schilozi pe viaţă din cauza rănilor sau a bolilor suferite. Probabil în dreptul ruşilor se poate consemna aproape o jumătate de milion de victime omeneşti, iar turcii au suferit pierderi similare. Franţa a pierdut probabil 100.000 oameni, Marea Britanie peste 25.000, iar Italia în jur de 2000.

În acest context de balansare a relațiilor de putere în Europa, cînd revoluționarii pașoptiști din Est s-au ridicat împotriva Austriei, Rusia a intervenit în mod brutal.  Neliniştită de creşterea tensiunilor în această zonă, care puneau în pericol comerțul, rutele de transport și, implicit, afacerile și profitul, capitalul, Europa Occidentală a început să se concentreze asupra a ceea ce avea să se numească „problema orientală”. Marea Britanie a devenit tot mai ostilă faţă de ţarul autocrat ( îl numesc istoricii noștri) Nicolae I, deoarece credea – greşit, după cum s-a dovedit – că acesta intenţiona să înainteze spre sud, „pentru a smulge India din strînsoarea sa colonială” (primele războaie din Afghanistan!). Concurenţa dintre ruşi şi britanici devenise atunci atît de deschisă, încît era cunoscută sub denumirea de „marele joc”. Exporturile masive de cereale ruseşti afectaseră comerţul britanic din toată lumea, iar comerţul cu Imperiul Otoman a devenit o altă sursă de discordie dintre cele două puteri. Ca şi Marea Britanie, Franţa îşi dezvolta relaţii comerciale cu guvernul turc, pe care expansiunea rusă le-ar fi ameninţat. Concurenţa dintre ruşi şi britanici pentru controlul Mediteranei, Indiei şi Orientului Mijlociu crescuse şi devenise o preocupare vitală atît pentru statele respective, cît şi pentru Imperiul Otoman. Francezii erau implicaţi şi ei destul de serios.

Sute de ani Principatele Române au constituit teatrul de război pentru Austria, Rusia şi Turcia, fiind ocupate temporar de unele dintre acestea. Austria a anexat în 1775 Bucovina, Rusia, din 1812 Basarabia, iar Turcia a ocupat în 1417 Dobrogea. Românii din Principate i-au ajutat deseori pe ruşi şi austrieci în războaiele împotriva imperiului otoman, în speranţa că vor înlătura regimul fanariot şi îşi vor recîştiga vechea libertate internă. Numeroasele războaie şi ocupaţii militare au pustiit teritoriul românesc, i-au afectat viaţa materială şi socială şi i-au creat un sentiment de nesiguranţă şi frică permanentă.  

În vara anului 1853. Imperiul Rus a ocupat Moldavia şi Valahia aflate sub suzeranitate otomană şi a promovat drepturile minorităţilor creştin-orotodoxe din Palestina, provincie a Imperiului Otoman. Obiectivele sale erau expansioniste, încercînd să obţină controlul asupra Peninsulei Balcanice şi acces la Marea Mediterană pe fondul declinului Imperiului Otoman.

Otomanii s-au aliat cu francezii care promovau drepturile minorităţilor creştine din Palestina, şi cu britanicii care nu voiau ca ruşii să aibă acces la Marea Mediterană. Și… treaba a fost gata!

Pentru a preveni un alt conflict cu Rusia, împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, şi-a dorit crearea unui stat românesc tampon dintre Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar, un stat independent și neutru care să fie condus de un principe, să aibă constituţie şi instituţii reformate. Așadar, statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă a echilibrului european.

Importatoare de grîne româneşti, Marea Britanie dorea să scoată circuitul cerealier de sub ameninţarea interceptării sale de către Rusia, stăpînă a Deltei Dunării. În acelaşi timp, libertatea de navigaţie pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul Otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor dunărene. După cum aprecia regretatul Florin Constantiniu, aşa cum drumurile de negoţ au jucat un însemnat rol în apariţia statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, tot astfel libertatea de navigaţie pe Dunăre, pusă sub control internaţional, a îndeplinit o funcţie esenţială în crearea statului român modern.  La 30 ianuarie//11 februarie 1856 s-au întrunit la Constantinopol reprezentanţii diplomatici ai Marii Britanii, Austriei şi Franţei cu cei ai Porţii, pentru a discuta problema viitoarea reorganizări a Principatelor.

„Războiul Crimeii avusese drept scop să stabilească în Răsărit o ordine și o limită. Tratatul de la Paris a fixat această limită la Dunărea de Jos: Dunărea, fluviu european, trebuia să aparțină în întregime Europei; Basarabia, pământ moldovenesc, urma să revină statului care asigura libertatea Dunării (de fapt, numai partea sa sudică, n.a.); Principatele dunărene trebuiau să se bucure, la fel ca şi Dunărea, de garanția Europei. Aceste condiții justificau şi asigurau constituirea României, unită şi liberă. Noul stat, care urma să se nască, avea drept bază un act ce stabilea un echilibru. Destinul său era legat de acest echilibru, după cum acest echilibru depindea de existența lui”, caracteriza Grigore Gafencu raporturile de determinare cauzală dintre războiul Crimeii, statul Dunării și apariția României.

Franța și Rusia au fost implicate în procesul politic din Principate, au avut poziții distincte în privința acestei uniri, influențate de interese geopolitice și de rivalitatea dintre cele două puteri, care au inclus inclusiv falsificarea unui rînd de alegeri. Cam ca în 2024… La 7/19 iulie 1857 au început alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova, falsificate de caimacamul Nicolae Conachi-Vogoride. Puterile Garante au adresat note de protest, urmate chiar de ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, tensiunea internaţională fiind deosebit de gravă. Pentru evitarea unui nou conflict armat, în ziua de 29 iulie/9 august 1857 a avut loc, la Osborne, întîlnirea dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria. Marea Britanie a acceptat anularea alegerilor şi s-a angajat, alături de Franţa, să pretindă acelaşi lucru Imperiului Otoman. în schimb, Franţa se mulţumea cu o unire administrativă, cu instituţii similare, renunţînd la varianta unirii sub un prinţ străin.

Noile alegeri, din august (Moldova) şi septembrie (Ţara Românească) s-au soldat cu o majoritate unionistă în Moldova dar una conservatoare în Ţara Românească.

Implicarea Franței:

Franța a fost o forță importantă în promovarea unificării Principatelor, considerînd-o un mod de a contrasta influența rusă în Balcani.

După Războiul Crimeii, Franța a căutat să se implice în rezolvarea problemelor din Principate, inclusiv a statutului lor politic.

Prin acordul de la Paris din 1856, Franța a fost parte a puterilor care au garantat autonomie Principatelor, sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Implicarea Rusiei:

Rusia a fost considerată o parte a puterilor implicate în unirea Principatelor, dar cu o poziție mai rezervată.

Rusia, fiind învinsă în Războiul Crimeii, nu a avut un rol decisiv în negocierea statutului Principatelor, dar nici nu a fost împotriva unirii.

Rusia s-a opus la ideea de a se crea un stat puternic în Balcani, care ar fi putut amenința interesele sale regionale.

Unirea Principatelor a contribuit la o schimbare a echilibrului de putere în Balcani, favorizînd Franța în detrimentul Rusiei. Cele două puteri au avut poziții contradictorii în ceea ce privește viitorul Principatelor, cu Franța sprijinind ideea de independență și Rusia preferînd un statut mai limitat.

Unirea a fost, în parte, un rezultat al rivalității franco-rusă, cu Franța folosind unirea ca un mijloc de a contrasta influența rusă în regiune.

În concluzie spun că sîntem într-un moment istoric similar celui din sec 17 și e bine să nu uităm care este scopul apariției pe hartă a Principatelor Române. Am fost și vom rămîne un buffer al Europei în istorica sa confruntare cu Rusia. Astăzi, indiferent de voința unora sau a altora, Europa a preluat controlul asupra acestui buffer și îl va folosi conform standardelor de securitate, guvernate exclusiv de rațiune și deloc de emoții.

ATAC UKRAINEAN ÎN CRIMEEA

BMTF, 17 nov – Mai multe explozii au fost auzite în zorii zilei de joi în oraşul Djankoi, din nordul peninsulei Crimeea, teritoriu anexat de Rusia în 2014, a informat agenţia locală Ukrinform, care a adăugat că în zonă se vedeau ridicîndu-se coloane de fum, transmite EFE, preluată de Agerpres.

Ukrinform a citat drept surse locuitori care au înregistrat cu telefoanele mobile şi au publicat imaginile pe reţelele sociale. Agenţia de presă ukraineană a publicat totodată fotografii în care se poate vedea o coloană de fum în acest oraş administrat de ruşi şi a relatat că, în dimineaţa zilei de joi, sistemele de apărare antiaeriană au fost activate.

Pe reţelele sociale se sugerează un posibil atac asupra aerodromului militar situat la periferia oraşului, scrie Ukrinform.

Apărarea antiaeriană rusă este probabil activă în Djankoi, potrivit unor mesaje postate pe reţelele sociale, dar această informaţie nu a putut fi confirmată din surse independente, potrivit EFE.

Conform surselor noastre, un atac a avut drept obiectiv un aerodrom militar rus în Djankoi şi cetăţenii au avut probleme cu furnizarea energiei electrice, a mai relatat Ukrinform.

Guvernul ukrainean a informat în urmă cu cîteva zile că o parte din unităţile militare ruse care s-au retras din regiunea Herson, din sudul Ukrainei, s-au îndreptat către Crimeea pentru a apăra acest teritoriu.

EFE aminteşte că nu este pentru prima dată cînd se produc incidente în peninsula Crimeea, de unde Rusia controlează traficul în Marea Neagră. La 16 august, mai multe explozii au avariat un depozit de muniţii de lîngă Djankoi.

EXTRATEREŞTRII SÎNT PRINTRE NOI!

BMTF, 13 aug – De cîteva zile, opinia publică internaţională, care urmăreşte evenimentele de pe frontul din Ukraina, a aflat un nume nou: Saki, un aerodrom aflat în peninsula Crimeea, lovit în mod misterios şi letal, zilele trecute, precum într-un film cu extratereştrii.

În atacul ce pare “extraterestru” din imaginile postate pe canalele Telegram, Rusia a pierdut mai multe aeronave moderne de luptă, munţie dar şi piloţi experimentaţi, spun sursele, pentru că, povestea despre Saki este una pe surse şi confirmări indirecte. Distrugerea aeronavelor militare ruseşti în exploziile de pe aerodromul Saki, de lîngă satul Novofedorivka, din Crimeea, a provocat Rusiei prejudicii de peste 300 de milioane de dolari – estimează redacţia ukraineană a revistei „Forbes”. Potrivit publicaţiei, înainte de exploziile din 9 august, pe aerodromul Saki erau aeroaeronave în valoare de 650-850 milioane de dolari. „Forbes” a calculat că un avion de tip Su-30SM costă 50 de milioane de dolari, modelul Su-24MR – 6 milioane de dolari, iar aeronava de tip IL-76 – 86 de milioane de dolari. „Ţinînd cont de faptul că au fost distruse nouă avioane şi dacă presupunem că toate cele nouă au fost mai ieftine decît Su-24MR, valoarea totală a pierderilor ruseşti ar fi de aproximativ 55 de milioane de dolari, dar dacă Su-30SM valorează mai mult (decît preţul sugerat de „Forbes” – n.r.), înseamnă că pierderile ajung la 450 de milioane de dolari” – titrează „Forbes” Ukraina.

Indiferent de valoarea pierderilor, autorul atacului rămîne, deocamdată, necunoscut. Ruşii spun că exploziile au fost accidentale, deşi imaginile din satelit indică altceva! Imediat după atac, un oficial ukrainean, sub protecția anonimatului, a declarat pentru New York Times că „aceasta a fost o bază aeriană de la care decolau în mod regulat avioane pentru atacuri împotriva forțelor noastre din teatrul de operațiuni din sud”. Oficialul nu a vrut să dezvăluie tipul de armament folosit în atac și s-a rezumat doar la a spune că „a fost folosit un dispozitiv de fabricație exclusiv ucraineană”. Ukraina nu și-a asumat însă oficial responsabilitatea atacului, deşi dovezile sugerează posibilitatea unui atac țintit, scrie BBC. La scurt timp, preşedintele Zelensky a interzis colaboratorilor săi apropiaţi comunicarea de informaţii neoficiale “pe surse”, presei internaţionale, iar Mihailo Podoliak, consilierul şefului administraţiei preşedintelui ukrainean, a respins responsabilitatea Kievului pentru exploziile produse la baza aeriană din Crimeea. Cu toate acestea, şefa centrului de presă al Forţelor de Apărare din sudul Ukrainei, acolo unde noi ne aflăm, Natalia Humeniuk, a declarat că ceea ce s-a întîmplat în Crimeea este „exact acel fenomen în cazul căruia nu putem determina cauza, dar suntem destul de mulţumiţi de rezultat„.

Într-un interviu acordat pentru agenţia ukraineană RBC, la o zi de la atacul asupra aerioportului militar din Crimeea, generalul Dmitri Marcenko, fost coordonator al apărării de la Mikolaiv şi Odessa, susţine că eliberarea Hersonului, oraş aflat sub ocupaţie temporară rusă, ar putea avea loc foarte repede, însă a făcut apel la populaţie „să mai aştepte puţin”. Marcenko nu a oferit detalii privind un termen anume pentru eliberarea oraşului Herson şi a întregii regiuni, însă a remarcat că procesul „nu va fi atît de lung pe cît se aşteaptă toată lumea”. „Va fi rapid. Să mai aştepte puţin” – a afirmat generalul. Acesta a adăugat că locuitorii Hersonului „vor vedea şi auzi totul” în viitorul apropiat.

La rîndul său, Ministrul ukrainean al apărării, Oleksi Reznikov, a declarat astăzi, ironic, pentru postul danez Danmarks Radio (DR) că exploziile care au avut loc, pe 9 august, la o bază aeriană din Crimeea au fost cauzate, probabil, de „încălcarea cerinţelor de siguranţă la incendiu” – scrie RBC. „Răspunsul meu este foarte simplu: cred că soldaţii de la această bază au încălcat regulile. Probabil că au aruncat mucuri de ţigară în acelaşi timp în mai multe locuri. Şi am văzut rezultatul acestui lucru. Aşa că fumatul în locuri nesigure este foarte periculos” – a afirmat ministrul, întrebat dacă partea ucraineană are vreo legătură cu exploziile din Crimeea.

Aşadar, deocamdată exploziile de la Saki par desprinse din filmele cu extratereştri. Nu şi dacă ne întoarcem la declaraţia din 20 iulie a ministrului ministrul ukrainean al apărării, Oleksi Reznikov! Acesta spunea că Ukraina este interesată de testarea sistemelor de arme moderne pe cîmpul de luptă, astfel că invită producătorii să-și testeze noile echipamente, potrivit agenției ukrainene de presă RBC. „Acum, Ucraina este, de fapt, un poligon de testare. Multe arme sînt testate în condiții reale de luptă împotriva armatei ruse. Aceştia au sisteme de război electronic și comunicații, apărare aeriană, rachete de croazieră și rachete balistice, precum și alte echipamente” – a subliniat ministrul, în cadrul unei discuții organizate de Consiliul Atlantic. În opinia ministrului, pentru partenerii din Polonia, SUA, Franța, Germania sau Turcia, aceasta este o șansă bună de a-și testa armele, citează Rador.

De aceea susţin, poate nu va trece mult pînă vom afla că extratereştrii sînt printre noi! Şi cine sînt ei!

KAHOVKA ŞI AZOV

BMTF, 26 martie – Prima zi în tricou. M-am scuturat de Ukraina. Am curăţat grădina, am tăiat pomii şi via. Am ars uscăturile, că aşa e la noi, în grădini. Ard focurile de primăvară şi anunţă aratul! Pămîntul e iască! Uscat, deşi ar fi trebuit să iasă din iarnă mustind de viaţă. Deodată, m-am luminat! Kahovka, zic! Dacă războiul din Ukraina e ŞI PENTRU APĂ? A mai scris-o cineva? Dacă nu, să se consemneze: eu, grădinarul de sîmbătă, spun că acest război este şi pentru apă! Primul din istoria modernă consemnat ca atare, pentru că eu notez aceste lucruri!

Războaiele pentru apă vor fi o certitudine şi foarte aproape de noi. O criză a apei tinde să devină globală. În ultimii ani, după anexarea la Rusia în 2014, Crimeea, Perla Mării Negre, se deşertifică! Iar pentru a împiedica acest lucru, forţele armate ruse au nevoie de apa Niprului, nu doar de canale suplimentare, poduri sau spaţii de acces terestru. Ukraina furniza pînă la 85% din nevoile de apă ale Peninsulei Crimeea, prin Canalul Crimeii de Nord, care este conectat la Nipru, la Lacul Kahovka din Regiunea Kerson. Canalul Crimeii de Nord este lung de 402,6 km, începe la Nov Kahovka, în Regiunea Kerson, din lacul de acumulare Kahovka de pe rîul Nipru – al treilea ca mărime în Europa, după Volga şi Dunăre! – , apoi trece prin sudul Regiunii Kerson și prin Istmul Perekop, apoi prin nordul Crimeii prin Sovetskîi pînă la Kerci, în estul peninsulei. Canalul transporta în fiecare an peste 1,2 miliarde de m³ de apă din Nipru în Crimeea, adică 85% din necesarul de apă al peninsulei. Însă, după reunificarea Crimeii cu Rusia, furnizarea de apă prin canal către republică a fost întreruptă complet, în mod unilateral de partea ukraineană… Autoritățile ruse au încercat să rezolve problema aprovizionării cu apă prin bazinele naturale, care însă, în ultimul an, au devenit superficiale, din cauza cantității reduse de precipitații.

Crimeea a fost întotdeauna o regiune aridă, cu relativ puţine precipitaţii. În anii 1950, doar 155 din 926 de aşezări aveau acces consistent la apă potabilă. Acest lucru a determinat autorităţile sovietice să înceapă construirea Canalului Crimeea în 1957. Finalizat în 1971, canalul a adus apa din lacul Kahkovka din sudul Ukrainei, alimentat de Nipru. După căderea URSS, întreţinerea canalului a fost neglijată şi, pînă în 2013, debitele de apă au ajuns la doar o treime din nivelurile anilor 1980. Cu toate acestea, situaţia nu a devenit critică pînă cînd canalul nu a fost complet blocat în 2014. Pentru Ukraina, blocarea cursului a fost una dintre puţinele metode pe care o putea folosi pentru a pune presiune pe Rusia. Blocada ukraineană a fost o tactică de creştere a costurilor administrării Crimeii de către Rusia. Tactica a fost eficientă: potrivit fostului şef adjunct al Băncii Centrale a Rusiei, Serghei Aleksaşenko, primii cinci ani de ocupaţie au costat Rusia 1.5000 de miliarde de ruble (23 miliarde de dolari în 2019). Suma este echivalentă cu trei ani de cheltuieli pentru asistenţă medicală ale statului rus. Imaginile din satelit din 2018 arată o creştere a deşertificării în regiunea deja aridă, în special în stepele centrale şi nordice. Producţia agricolă a scăzut, iar culturile care cer consum intens de apă, cum ar fi orezul, au dispărut. În 2014, erau cultivate doar 17.000 de hectare de teren, comparativ cu 140.000 de hectare în anul precedent şi 400.000 în era sovietică. Condiţiile meteo de anul trecut au agravat criza. A fost cel mai uscat an din ultimii 50 de ani în Crimeea. Acest lucru a secat şi mai mult sursele alternative de apă dulce, cum ar fi lacurile mai mici şi apa subterană. Deci, Crimeea are nevoie acută de apă! Iar acest război, o va oferi! Iar oficialii ukraineni ştiu acest lucru!

Cu cîteva luni înaintea exercițiului strategic Caucaz-2020!, desfășurat în sud-vestul Federației Ruse, inclusiv în Crimeea și Marea Neagră, în perioada 21-26 septembrie 2020, au apărut o serie de speculații, alimentate de oficialii ukraineni, potrivit cărora, trupele ruse vor invada sudul Ukrainei pentru a asigura deblocarea canalului în vederea reluării furnizării de apă în Crimeea! Ce clarviziune strategică!

Dacă privim hărţile şi ascultăm declaraţiile liderilor militari ai Rusiei, de ieri, referitoare la operaţiunile militare de pe teritoriul Ukrainei, dacă analizăm, chiar şi superficial, dezastrul economic ce se abate asupra Rusiei, cu consecinţe sociale încă nebănuite, ne putem gîndi că ofensiva s-a încheiat, urmează consolidarea poziţiilor obţinute pînă în prezent şi începerea negocierilor de pace. Odessa pare a fi salvată!

Conform prezentării de ieri a Agenţiei TASS, prima etapă a „operațiunii” din Ukraina a fost îndeplinită și obiectivele au fost atinse, respectiv reducerea capacității combative a armatei ukrainene și „eliberarea” teritoriilor republicilor Donețk și Lugansk în limitele lor administrative. Donețk este „eliberat” în proporție de 93%, Lugansk 54%. Pe harta afișată la această conferință apar ocupate aproape în întregime și regiunile ukrainene Zaporojie și Kerson (pe Nipru!), regiunile Harkov și Sumî în proporție de cca 50%. Avînd în vedere că în regiunile Zaporojie și Kerson se desfășoară deja activități care au ca finalitate menținerea lor sub control rus pe termen lung, sub forma unei anexări sau a unor republici separatiste (operaţiuni financiare cu ruble etc) este clar că Armata rusă nu va renunţa la portul Kerson, pe Nipru, în estuar, şi la Nikolaev, port amplasat în golful estuarului, pentru menţinerea controlului strategic şi a funcţionalităţii acestora, oricînd Ukraina putînd saborda o navă, sau două, pe model Rostock 1991, bara Sulina, Partizan… Porțiunile ocupate din regiunile Zaporojie și Kerson asigură legătura terestră dintre Crimeea și „republica” Donețk, iar în Regiunea Kerson se găsesc rezervele de apă pentru Crimeea. Spuneam că există şanse ca Odessa să nu mai fie atît de interesantă în contextul actual, dar la prezentarea de ieri, generalul Rudskoi a anunțat că operațiunile militare vor continua pînă la atingerea obiectivelor stabilite de Putin! Asta poate însemna orice!

Oprirea operaţiunilor militare pe teritoriul Ukrainei depind, aşadar, de consolidarea poziţiilor ocupate pînă în prezent, în Est şi Sud, dar şi de succesul cecenilor lui Kadîrov la Mariupol împotriva Batalionului Azov, o obsesie a lui Putin! Batalionul Azov, despre care mulți au auzit pînă acum în timpul războiului din Ukraina, este o unitate încadrată în armata ukraineană, dar care operează după propriile reguli. Zona lor de acțiune este în Mariupol, port la Marea Azov. Acest batalion este constituit din militari ultra-naționaliști de mai multe etnii şi naţionalităţi. Ei funcționează independent de ordinele președintelui Zelenski. Chiar dacă Ukraina se va preda, acești militari vor lupta cu rușii pînă la moarte! Batalionul Azov, format din circ 900 de luptători cu viziuni neonaziste, s-a remarcat atunci cînd luptătorii săi au recucerit orașul Mariupol de la separatiștii pro-ruși în 2014.

Detaşamentul de operaţiuni speciale Azov, pe numele său “din buletin”, adesea cunoscut sub numele de Batalionul Azov, este o unitate paramilitară ukraineană de extremă de dreaptă şi neo-nazistă a Gărzii Naţionale Ukrainene, cu sediul în Mariupol , în regiunea de coastă a Mării Azov. Aceştia au recucerit Mariupol controlat de forţele separatiste pro-ruse în iunie 2014. Azov s-a format iniţial ca miliţie voluntară pe 5 mai 2014, în timpul crizei ukrainene. La 12 noiembrie 2014, Azov a fost încorporat în Garda Naţională a Ukrainei , iar de atunci toţi membrii săi sînt soldaţi contractuali care servesc în Garda Naţională a Ukrainei. Plăţile către acestea fac obiectul unor dispute internaţionale în paradisuri offshore. În 2014, regimentul a cîştigat notorietate după ce au apărut acuzaţii de tortură şi crime de război, precum şi acuzaţia pentru simpatii neonaziste şi utilizarea simbolurilor naziste, aşa cum se vede în logo-ul său cu Wolfsangel , unul dintre simbolurile originale utilizate în cel de-al doilea război mondial de către divizia SS Panzer Das Reich.

În aprilie 2015, guvernatorul regiunii ukrainene Doneţk, din care face parte orașul-port Mariupol, se plîngea la ministrul Apărării că Azov „terorizează zona” prin diverse jafuri. În același an, purtătorul de cuvînt al Batalionului Azov, Andrei Diachenko, a recunoscut că în cadrul grupării paramilitare există recruți neonaziști. Totuși, gruparea a negat aderarea la ideologia neonazistă, deși simbolurile se găsesc pe uniforme și pe trupurile membrilor, sub formă de tatuaje. În 2018, Batalionul Azov a patrulat pe străzile din Kiev sub pretextul restabilirii ordinii în Capitală. Printre victimele grupării s-au numărat cetăţeni de etnie romă și persoane LGBT. Batalionul Azov a fost acuzat de încălcarea dreptului internațional umanitar, într-un raport din 2016 al Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului al ONU.

Editorialistul american Allan Ripp, de la NBC News, a realizat un editorial în care a menționat că problema existenței ideologiei naziste în Ukraina, în special în trecut, reprezintă o realitate.

În 2018, un proiect de lege adoptat de Congresul SUA a blocat orice ajutor financiar şi militar către Azov din cauza ideologiei sale, scrie The Hill. Membrii batalionului provin din 22 de ţări, inclusiv din SUA şi Marea Britanie, dar mai mult de jumătate dintre membrii vorbesc rusă şi provin din estul Ukrainei, inclusiv din oraşele Doneţk şi Lugansk.

Ei sînt cei care luptă casă cu casă la Mariupol! În Vest, la Kerson, armata rusă securizează resursele de apă. Pentru că, am spus-o la începutul articolului, acesta este şi un război pentru apă! Să se consemneze!