Etichetă: SECURITATE NATIONALA

DESPRE SECURITATEA NAŢIONALĂ ÎN NOUL CONTEXT GEOPOLITIC

Ukraina este exemplul viu al luptei între globalişti şi statul naţiune. Între vechiul sistem de securitate şi naşterea unuia nou, între lumea hegemoniei unice şi a multipolarităţii, între capitalismul liberal şi cel “o ţară două sisteme”, între vechi şi nou! Din păcate, în România actuală, aproape nimeni nu înţelege că sîntem condamnaţi şi şi mai puţini sînt patrioţii cărora le pasă.

Trăim acum o teribilă criză de leadership, dar şi o teribilă criză de identitate. Elita conducătoare actuală nu va mai exista în cîţiva ani, în orice caz nu sub forma de astăzi. Multe feţe vor dispare de pe scenă, cîţiva vor supravieţui, iar alţii vor dori să exprime societatea aşa cum se formează în chinurile facerii noii lumi. Tinerele generaţii, umilite de un orizont fără perspectivă, se îndreaptă încet, dar sigur, spre universul individualist al anilor ’90 şi 2000. Cei între 20-40 de ani sînt o sursă valoroasă de forţă de muncă, din păcate subestimată şi sufocată. Elita actuală a respins noile forţe, departe de centrele de decizie, cu excepţia cazului în care aparţin unei mari familii. Acest imobilism social a avut efecte negative asupra scenei politice şi administraţiei publice, unde predomină Familiile şi intermediarii. A afectat de asemenea mediul afacerilor: mica piaţă naţională este obsedată de neoliberalismul importat şi nu exploatează caracterul original al economiei balkanice (întreprinderi mici, administraţii mici…). Putem vedea rezultatul: carteluri, corupţie, un stat privatizat şi distrugerea claselor defavorizate. România, anacronică, îşi sacrifică copiii pentru păcatele unei elite inutile!

Xavier Raufer, în volumul „Cele 13 capcane ale haosului mondial” (Ed. Corint, 2004, pp. 27-28) face o trecere în revistă a „locomotivelor” globalizării: „Dintre cele 100 principale puteri economice ale lumii (state şi întreprinderi laolaltă!), 51 nu mai sînt state-naţiuni, ci corporaţii multinaţionale. Printre primele 60 de puteri economice ale lumii (înainte de declanşarea Crizei economice, n.a.) mai găsim: Mitsubishi, Royal Dutch Steel, Itochu, Exxon, Toyota, General Electric, BP. Dintre primele 60 de puteri mondiale, primele 22 sînt state, iar pe cea de-a 23-a poziţie se află General Motors, chiar în faţa Danemarcei, iar pe locul 26 Ford Motors, chiar în faţa Norvegiei! Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”, în 28 septembrie 1999. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, este de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rîndul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” (op.cit. pp. 229-232), atarg atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice.

Rămas singur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip „political correctness” şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, „înnegrindu-le” cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe situaţia lumii, capitalul internaţional nu se arată dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare – nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde!

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ». Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere.

Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.” James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de prof.dr. George Cristian Maior, defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc.

Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi.

Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Franţa, de exemplu, consideră necesar să se protejeze în faţa culturii Coca-Cola (SAVA, Ionel, Nicu, STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 194). Cultura fast-food este percepută de Italia ca o ameninţare. S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Cauzele terorismului sînt complexe. Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (…) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie. Ukraina este exemplul viu al luptei între globalişti şi statul naţiune…

“PEACE POLITICAL COMMUNICATION” ŞI CULTURA DE SECURITATE

Poate părea paradoxal şi jignitor, dar incultura naţională de securitate reprezintă un factor de risc şi o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Statul român şi-a încălcat constant angajamentele luate la NATO şi UE de a aloca fonduri necesare promovării culturii de securitate, societatea civilă nu pare interesată de subiect, iar cetăţeanul, principalul beneficiar, este mai preocupat de preţul caltaboşului decît de a trage la răspundere Guvernul, să zicem, pentru încălcarea Strategiei de Securitate Naţională.

În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un produs de consum, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. La ora actuală, securitatea naţiunii este un concept definit prin lentilele deformatoare ale ideologiilor, mai mult sau mai puţin expirate, prezente în spaţiul politico-militar. Statul este principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii. În acest context, Asociaţia PEACE POLITICAL COMMUNICATION şi-a propus să contribuie la promovarea culturii de securitate şi combaterea pandemiei de fake-news şi să devină, un furnizor de resurse şi informaţii pentru profesioniştii din domeniul securităţii private şi pentru publicul larg.

Cultura de securitate reprezintă totalitatea noţiunilor, ideilor şi informaţiilor de care dispun, la un moment dat, cetăţenii statului, referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate, dar şi modalitatea de dezvoltare a unor atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protecţiei personale, de grup şi statale faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale, precum şi promovării lor în mediul intern şi internaţional de securitate. Educaţia de securitate este una preventivă şi de gestiune a noului mediu de securitate intern şi internaţional, precum si a tipurilor de ameninţări la adresa securităţii. Mai pe înţelesul tuturor: cultura de securitate a fiecăruia se realizează prin educaţia de securitate şi ajută fiecare individ, familie sau grup să se apere în faţa agresiunilor la care este supus din exterior, inclusiv din partea propriului stat.

Persistenţa INculturii de securitate adînceşte anomia socială şi incapacitatea de a reacţiona pozitiv la nedreptăţile sau agresiunile la care fiecare individ este supus. Mass-media este un vector important de formare a culturii de securitate, dar din experienţa ultimilor ani, reprezintă principalul pol de rezistenţă la tentativele timide de promovare a educaţiei de securitate şi a politicilor de securitate ce ar trebui asumate de cetăţeni. Potrivit lui Ulrich Beck, trăim într-o societate a riscului( 1992), iar riscul zero nu există. Pornind de la această afirmaţie, Donald Snow (2007) defineşte riscul ca o ecuaţie: RISC = AMENINŢARE – CAPABILITATE.

Într-o democraţie, politica de securitate este transparentă şi amplu dezbătută, iar judecarea unei politici de securitate se face de către electorat, în timp ce viabilitatea unei strategii poate fi supusă atît scrutinului politicienilor, cît şi scrutinului public, prin referendum. Ce ne facem atunci cînd cultura de securitate lipseşte, iar electoratul nu este în măsură să emită păreri faţă de politica de securitate naţională?

Dacă pe timp de război succesul unei politici naţionale de securitate îl reprezintă „cîştigarea războiului”, pe timp de pace criteriul de bază este acela de estimare a modului de îndeplinire a obiectivelor strategice asumate (în campania electorală, eventual), pe baza unor COSTURI REZONABILE, definite de către POPULAŢIE!

Strategia naţională de securitate, ca document de planificare strategică adoptat din patru în patru ani, încearcă să pună în acord obiectivele strategice stabilite de decidenţii politici, cu resursele disponibile şi să ofere cursul de acţiune (conceptul) pentru realizarea lor. În realitate, în România, Strategia Naţională de Securitate a fost mereu ignorată sau contrazisă, din motive politicianiste (Zulean, op.cit. p.51). Întrebare logică: care este scopul strategiei de securitate? Evident, acela de a propune un concept strategic, un plan de acţiune, CLAR ŞI EXPLICIT, pentru a explica modul de angajare a resurselor, în scopul îndeplinirii obiectivelor!

Lipsa educaţiei de securitate la nivel naţional se remarcă prin absenţa oricărei reacţii publice la încălcarea repetată a Strategiei de Securitate Naţională a României, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Potrivit acesteia, securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită.

Securitatea internă priveşte, deopotrivă, siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală (inclusiv în domeniul sănătăţii şi educaţiei populaţiei!) şi asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate, securitatea activităţilor financiar-bancare, a sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului. Pentru asigurarea capacităţii de acţiune în orice situaţie, este necesară implementarea unui sistem naţional integrat de management al crizelor, ce va articula, într-o reţea modernă şi funcţională, toate structurile – civile şi militare, din administraţia centrală şi locală – cu atribuţii în acest domeniu şi va asigura coordonarea eficientă a resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură folosite pentru prevenirea pericolelor, controlul şi înlăturarea manifestărilor negative, lichidarea consecinţelor şi restabilirea sau reconstrucţia stării de normalitate. Acest sistem va urmări asigurarea unui nivel optim de pregătire şi planificare operaţională şi funcţională a tuturor structurilor cu responsabilităţi în domeniu, pentru gestionarea întregului spectru al crizelor din domeniul securităţii.

Buna guvernare constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare. Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României.

Ca orice strategie, RESURSA este esenţială. „Principala resursă pentru îndeplinirea acestui program o reprezintă voinţa politică a forţelor cărora poporul le-a încredinţat responsabilitatea guvernării şi legătura acestora cu poporul, cu oamenii care şi-au pus speranţele în acest program. Realizarea obiectivelor strategiei securităţii naţionale implică un efort major de conştientizare a acestei răspunderi şi a nevoii de consolidare a bazei politice şi civice a guvernării, precum şi cerinţa apelului la judecata poporului şi la angajarea sa conştientă în realizarea programului”. Cetăţeanul român este, însă, principalul beneficiar al politicii de securitate şi, deci, are dreptul şi datoria de a contribui activ la construcţia ei cotidiană. Cetăţeanul, depozitarul legitim al drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care se întemeiază statul democratic, are – potrivit Constituţiei – în materie de securitate naţională, drepturi inalienabile dar şi obligaţii proprii, asumate conştient. De aceea, cetăţenii trebuie să-şi dezvolte un comportament participativ şi responsabil, educaţia civică fiind calea cea mai potrivită pentru armonizarea acestor drepturi şi obligaţii ce conferă adevărata substanţă a patriotismului civic autentic şi profund. Acesta este dezideratul Asociaţiei PEACE POLITICAL COMMUNICATION.

Pentru cetăţenii Uniunii Europene, securitatea constituie una dintre priorităţile majore. Principalele riscuri şi ameninţări infracţionale cu care se confruntă în prezent Europa, şi anume terorismul, formele grave de criminalitate, criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea informatică, traficul de fiinţe umane, exploatarea sexuală a minorilor şi pornografia infantilă, infracţionalitatea economică şi corupţia, traficul de armament şi criminalitatea transfrontalieră, se adaptează extrem de rapid la schimbările ştiinţifice şi tehnologice, în încercarea lor de a exploata în mod ilegal şi de a submina valorile şi prosperitatea societăţilor noastre deschise. Astfel, este vital ca Strategia de securitate internă să se poată adapta atît la nevoile cetăţenilor, cît şi la provocările inerente caracterului dinamic şi global al secolului XXI. Conceptul de securitate internă trebuie înţeles ca un concept vast şi cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare, pentru a aborda aceste ameninţări majore precum şi alte ameninţări cu un impact direct asupra vieţii, siguranţei şi bunăstării cetăţenilor, inclusiv dezastrele naturale şi cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundaţiile şi furtunile. Pentru a face faţă acestor fenomene, statele membre ale UE dispun de propriile politici şi strategii naţionale de securitate. Rămîne ca ele să fie şi aplicate, iar analiza evoluţiilor viitoare să fie completată şi adaptată în permanenţă.

Strategia Naţională de Securitate a României este parte integrantă din Strategia Europeană de Securitate. Eludarea ei, din motive pur politicianiste, reprezintă o vulnerabilitate şi o breşă de securitate în cadrul Strategiei Europene.

Absenţa unei culturi de securitate la nivelul cetăţenilor favorizează derapajele decidentului politic în procesul de implementare a strategiei naţionale. Educaţia de securitate şi siguranţă la nivelul cetăţeanului, atît din mediul urban, dar şi din cel rural, se impune ca o necesitate de grad „zero” în vederea garantării securităţii interne a României şi a Uniunii Europene în următorii ani.

SECURITATEA NAȚIONALĂ, PARTENERIAT PUBLIC-PRIVAT

Reformarea întregului sistem al securităţii naţionale nu a devenit o preocupare a clasei politice, sau a instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în domeniu şi nici a societăţii civile. BMTF RISK AK Demy pledează pentru modernizarea sistemului de securitate românesc, din perspectiva parteneriatului public-privat şi implicarea tot mai pronunţată a societăţii civile în acest domeniu şi ca o contrapondere a neimplicării, sau implicării „interesante” a clasei politice româneşti. Despre cultura şi in-cultura de securitate am scris deseori pe acest blog. Dintr-o „diagnoză” a culturii de securitate, creionată de BMTF RISK AK Demy, la diverse nivele de analiză, ies in evidenţă următoarele aspecte:

1) la nivelul decidenţilor politici:

– persistenţa unor confuzii conceptuale în discursurile referitoare la domeniul securităţii naţionale;

– preocupări scăzute în politicile de resurse umane ale partidelor politice pentru formarea unei culturi de securitate minimale pentru persoanele care ocupă sau urmează a ocupa diverse funcţii;

– slabe preocupări pentru formarea culturii de securitate (implicit cea de intelligence) a candidaţilor la funcţiile eligibile;

– politizarea excesivă a problemelor legate de securitatea naţională;

– preocupări scăzute pentru a proiecta şi implementa reformarea profundă a sistemului naţional de securitate.

2) societatea civilă şi elitele intelectuale:

– slabă implicare în fundamentarea ştiinţifică a politicilor de securitate naţională.

3) la nivelul percepţiei publice:

– viziune aproape paranoică faţă de “autorităţile informative”

– atitudinea faţă de “autorităţile informative” funcţionează pe “principiul vinovăţiei”

– perpetuarea inducerii unei atitudini de neîncredere faţă de “autorităţile informative” ale statului

4) posibile efecte asupra instituţiilor cu atribuţii în domeniul intelligence-ului romanesc:

– crearea unor presiuni artificiale asupra angajaţilor din instituţiile cu atribuţii în domeniu;

– scăderea moralului ofiţerilor operativi;

– disiparea resurselor în acţiuni de prevenire şi explicare a diverselor „atacuri” mediatice.

Poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european, de ţară cu triplă frontieră, naţională, a NATO şi a Uniunii Europene, presupune ca politicile de securitate naţională să aibă ca obiectiv „apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României, precum şi participarea activă a ţării noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO şi UE”.

Din nefericire, diletantismul „decidenţilor politici” face ca avantajele de securitate ale ţării noastre să nu fie atuuri, ci pietre de moară în politica externă!

„Securitatea naţională”, un concept re-inventat pentru clasa politică românească din ultimii ani, stîrneşte, de fiecare dată cînd apare pe „ordinea de zi”, vii dezbateri. Unul dintre motive iî constituie confuzia, voit intreţinută, între conceptul de securitate şi „securitate” ca instituţie de represiune din perioada regimului comunist, iar altul este generat de insuficienta clarificare şi fundamentare didactică a conceptului, fiind deseori întilnite sintagme de genul „securitate şi apărare naţională”, „siguranţă şi securitate naţională” sau, pur şi simplu, evitîndu-se folosirea acestuia prin introducerea unui „sinonim” ceva mai acoperitor, „apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”.

Responsabilităţile actuale ale ţării noastre nu se limitează doar la proiectarea şi implementarea politicilor de securitate care au ca unic obiectiv apărarea teritoriului naţional. Nici nu ar fi posibil! Astăzi, ameninţările de securitate nu sînt pe frontiere ci provin, în principal, din interiorul acestora: hazardul şi catastrofele naturale, corupţia şi mafiotizarea instituţiilor statului şi clasei politice, ameninţările la ordinea publică sînt riscuri mai pronunţate la adresa securităţii naţionale decît atacul armat al unei ţări vecine. Sau NU?!

Lupta împotriva pandemiei – „brand” care a luat locul celui de „luptă împotriva terorismului” şi care va face încă o lungă carieră în activitatea analiştilor şi a mass-media – presupune de asemenea, o reconsiderare a locului şi rolului fiecărei structuri cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.

Mecanismele de luare a deciziilor politice în problemele referitoare la securitatea naţională sînt deosebit de complexe, fiind influenţate de regulile funcţionării statului de drept într-un un regim democratic. Statutul de republică semi-prezidenţială al ţării noastre se reflectă şi în modalitatea concretă de implementare a politicilor de securitate naţională. Astfel, se poate remarca faptul că problematica siguranţei naţionale nu este cuprinsă în Programul de guvernare ci aşa cum se cunoaşte, acest segment întră în directa coordonare a Administraţiei prezidenţiale, respectiv a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Complexitatea dinamicii fenomenelor sociale la începutul mileniului al treilea, atît la nivel global, cît şi regional, au evidenţiat apariţia unor noi tipuri de procese, diferite de cele cunoscute pînă acum cîţiva ani, în special datorită anvergurii de cuprindere şi a implementării unor noi strategii de gestionare a lor. Din punctul de vedere al BMTF RISK AK Demy, componentele strategice fundamentale ale securităţii naţionale sînt:

– apărarea naţională;

– siguranţa naţională;

– ordinea publică.

Toate aceste trei componente fundamentale nu pot fi gestionate corespunzator fără implicarea directă şi profundă a componentei informative, sau de intelligence.

Denumirea generică „servicii de informaţii”, aflată în Constituţie, face referire la toate categoriile de structuri, atît cele definite ca „autorităţi administrative autonome” (SRI, SIE), cît şi „structurile interne specializate” (DGIPI), dar exclusiv pe palierul denumit generic „intelligence guvernamental”. O categorie de intelligence ignorată, pînă în prezent de autorităţile şi legislaţia românească, o constituie INTELLIGENCE-UL PRIVAT, componentă deosebit de activă în spaţiul de acţiune al NATO.

Am mai spus-o, cred că în cadrul conceptului de securitate naţională ar trebui să distingem pe lîngă intelligence-ul guvernamental şi o anumită dimensiune a intelligence-ul privat. În ceea ce priveşte intelligence-ul privat, încercările de dezvoltare ale acestuia au fost şi sînt destul de timide deoarece, în România, acest domeniu este interzis prin lege. Chiar şi culegerea de informaţii în scopul gestionării securităţii private este interzisă, deşi în companiile private de securitate sînt angajaţi, de cele mai multe ori, foşti ofiţeri ai instituţiilor care gestionează problematica siguranţei naţionale sau direct a intelligence-ului guvernamental.

Culpabilizarea generalizată (de cele mai multe ori CU INTENŢIE şi fără temei justificat!) a rezerviştilor structurilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, în perioada de după Revoluţie!, a determinat o anumită discreţie în ceea ce priveşte angajarea acestora în domeniul afacerilor în posturi care ar viza realizarea intelligence-ul privat. Chiar dacă această reticenţă în utilizarea expertizei rezerviştilor amintiţi s-a manifestat mai ales în mediul privat românesc, firmele străine sau cu capital majoritar străin nu s-au sfiit să caute cu prioritate angajarea unor astfel de specialişti. În opinia BMTF RISK AK Demy securitatea privată trebuie să fie abordată la nivel legislativ şi conceptual ca fiind parte integranta a securităţii naţionale.

O modernizare efectiva a statului român presupune şi modernizarea conceptelor cu care instituţiile moderne operează, iar modelul oferit de Statele Unite, principalul partener strategic al ţării noastre, este relevant: Statele Unite ale Americii prin activarea dimensiunii pre-emptive a intelligence-ului guvernamental determinat de războiul declarat împotriva terorismului după dramaticele atentate din 11 septembrie 2001, s-au văzut în scurt timp în faţa unui aflux masiv de informaţii primare care nu puteau fi procesate, analizate şi exploatate oportun numai cu mijloacele de care dispuneau instituţiilor de stat. Pentru rezolvarea acestui impas FBI şi CIA au apelat, din ce în ce mai des, la firmele private de Intelligence (Business Intelligence, Competitive Intelligence etc.) pentru a folosi tehnologia şi experţii lor în sprijinul guvernului. În Romania, fostul director SRI, dr.George-Cristian Maior a lansat conceptul de „reţea” ca fiind mult mai util şi adecvat perioadei istorice în care trăim, decît cel de „agenţie”, cele două concepte avînd dimensiuni distincte în ceea ce priveşte organizarea şi luarea deciziilor.

Apariţia şi dezvoltarea intelligence-ului privat şi în România nu ar trebui să ţină de domeniul transformărilor conceptuale „spectaculoase”! Managementul strategic al oricărei companii care se respectă se bazează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe intelligence-ul privat. Însă, business intelligence-ului este doar o mică parte a ceea ce ar putea deveni intelligence-ul privat dacă va fi proiectat într-un cadru legislativ adecvat (activităţile de detectivi particulari, activităţile de analize de risc, analiză de securitate şi mediu ostil, analiză de surse deschise etc.). Este în interesul întregii societăţi ca securitatea privată şi, implicit intelligence-ul privat!, să fie bine reglementate pentru a pune mai presus de orice principiul legalităţii şi respectarea necondiţionată a drepturilor fundamentale ale omului. De altfel, reglementarea legislativă în concordanţă cu recomandările Uniunii Europene se impune în întreaga industrie de securitate privată. În acelaşi context, consider că procesele de reconversie profesională pentru viitorii rezervişti din structurile cu atribuţii informative, dar şi altor experţi din domeniul securităţii naţionale şi ordinii publice, unii dintre ei disponibilizaţi din Ministerul de Interne – aspect amintit de BMTF RISK AK Demy şi în schiţa de reformă a MAI prezentată într-o perioadă precedentă! – s-ar putea realiza firesc, adaugînd un plus de competenţă şi specializare industriei de securitate privată din România. Acest demers ar trebui să vizeze atît o preocupare firească a statului pentru aceşti slujitori loiali ai săi, supuşi multor privaţiuni de-a lungul carierei, cît şi implementarea corectă, pe baze legale, a activităţilor din domeniul securităţii private, în general, şi a intelligence-ului privat în particular.

Din păcate, cred că un astfel de demers nu este posibil fără existenţa şi formarea unei culturi de intelligence în rîndul decidenţilor politici care, în prealabil, deţin o solidă cultură de securitate! Cred că formarea culturii de intelligence a decidenţilor politici se poate face prin implicarea Comunităţii Naţionale de Informaţii (ceea ce se întîmplă!) în parteneriat cu societatea civilă, la toate nivelele central, regional şi local  şi ar trebui să vizeze, în primul rînd:

– reforma managementului resurselor umane ale partidelor politice;

– forma elitelor politice care să includă şi pregătirea în domeniul securităţii naţionale;

– programe de formare continuă în domeniul securităţii naţionale a decidenţilor politici.

Astăzi, securitatea naţională este reprezentată de o sumă de securităţi – cea societală fiind prioritară! -, iar intelligence-ul, guvernamental şi privat, se află în prima linie de apărare a cetăţenilor. BMTF RISK AK Demy, organizaţie private  implicată în analiză, consultanţă şi training, consideră ca reforma instituţională coerentă în domeniul securităţii naţionale trebuie să plece de la transformarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în Consiliul Suprem de Securitate Naţională. În acest fel, insecuritatea sănătăţii publice, alimentară sau insecuritatea generată de scăderea gradului de educaţie a societăţii vor fi tratate pe picior de egalitate şi cu aceeaşi măsură ca şi securitatea frontierelor. Iar parteneriatul public-privat în domeniul securităţii (companii de securitate, intelligence, ong) reprezintă fundamentul pentru creşterea sănătoasă a siguranţei – publice şi private – societaăţi româneşti.