Etichetă: AMENINTARE

TRIUNGHIUL CU GEOMETRIE VARIABILĂ AL INSECURITĂŢII NAŢIONALE

” De ce să te mobilizezi, cînd eşti convins că, pe termen mediu sau lung, viitorul oricum îţi va aduce mulţumire? – explică antropologul Vintilă Mihăilescu răspunsul majoritar al românilor puşi în faţa situaţiei de a se ralia la o mişcare amplă şi susţinută de schimbare a ceea ce îi nemulţumeşte”!

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective. „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“. În mod logic, insecuritatea naţională este rezultanta emergentă a acţiunilor factorilor interni şi externi care periclitează interesele şi valorile fundamentale ale României“.

Starea de insecuritate este, aşadar, opusul stării de securitate şi se poate defini ca fiind pierderea capacităţii statului de a produce şi utiliza resurse informaţionale, energetice şi umane, de a-şi menţine coeziunea, omogenitatea, unitatea şi identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente, a agresiunilor şi crizelor generatoare de situaţii sociale patologice, crize de sistem, ori de situaţii limită. Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă. Astfel, sărăcirea accelerată a populaţiei în etapa de tranziţie prelungită, educaţia insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală şi hazardul natural sînt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei, precum şi nici între ei şi Securitatea Naţională. Şi totuşi… Dacă încercăm să căutăm factorii sociali care pot genera insecuritate naţională, vom observa că descoperim un triungi, cu geometrie variabilă. În vîrful acestuia se regăseşte starea accentuată de sărăcie a societăţii, iar la bază accesul limitat, sau restricţionat, la educaţie şi sănătate! Pe termen foarte lung, de cel puţin o generaţie.

Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Statul se face părtaş la această eşuare socială! În Constituţia României, la Articolul 47 (1): „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. În Strategia de Securitate Naţională a României, se preciza, la un moment dat: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Strategia de securitate naţională vizează, totodată, securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitară, ecologică şi culturală, securitatea financiară, informatică şi informaţională. La rîndul ei, în Strategia naţională de apărare a ţării, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinta comună din 4 noiembrie 2008!, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată, se poate citii la „1.1. Valorile şi interesele naţionale”, Principalele valori care fundamentează existenţa şi prosperitatea statului român sînt, printre altele: -respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale; În baza acestor valori, interesele naţionale sînt, printre altele: – creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei. Capacitatea redusă de înţelegere a decidentului politic, despre interiorul unei naţiuni afectează posibilitatea de legiferare, afectează posibilitatea de reglare a administraţiei publice, împiedică dezvoltarea şi valorificarea resurselor, menţine capacităţi de producţie la nivel scăzut, afectează amploarea proceselor economice, stimulează modalităţi ilegale şi imorale de soluţionare a situaţiilor.

Astăzi, se pare că, din punctul de vedere al respectării legilor şi documentelor fundamentale ale unei ţări, Statul Român A EŞUAT în ultimii 35 de ani în actul de guvernare al ţării! DEoarece starea de sărăcie a societăţii a crescut exponenţial în ultimii ani, pot spune, fără să greşesc foarte mult, că DECIDENTUL POLITIC aflat în acest moment la guvernare a eşuat categoric în misiunea sa faţă de cetăţenii ţării!

Sigur, toate nevoile sociale ale societăţii ar trebui rezolvate de STATUL BUNĂSTĂRII, un concept total străin actualei puteri. Conform unei definiţii, Statul bunăstării „este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: (1) garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; (2) prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor „contingenţe sociale” (de exemplu boală, bătrîneţe, şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale; (3) garantînd tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961). Esenţa statului bunăstării constă în „existenţa unor standarde minime protejate de guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui cetăţean ca drept politic şi nu ca un act de caritate” (Wilenski, 1875). Aşadar, din punct de vedere social-economic, securitatea este un sentiment, sau acţiune, de solidaritate economică şi socială comunitară a celor bogaţi cu cei săraci, cu recunoaşterea pericolului potenţial pe care îl reprezintă „bomba subdezvoltării”. Demersul social-economic reprezintă suportul paşnic al securităţii (Gheorghe Nicolaescu, „Gestionarea crizelor politico-militare”, Ed. TopForm, 2003). O naţiune se află în stare de securitate dacă dezvoltă capacităţi eficiente de gestionare a necesităţilor sociale şi este capabilă să prevină implicarea excesivă a ideologiilor în procesele sociale organizate (Ghe. Nicolaescu, op.cit.)

Sigur, se poate spune că actuala criză economică, din care nici măcar Europa Socială nu poate ieşi, impune ca în România conceptul economic social de piaţă să fie modificat. O nouă lume se deschide perspectivelor, însă, NIMENI nu ştie cu siguranţă cum va arăta aceasta! Cu siguranţă, ACTUALA CONSTITUŢIE, ACTUALELE PARTIDE POLITICE, ACTUALA FORMĂ STATALĂ, ACTUALELE FORME DE ORGANIZARE SOCIALE AU DEVENIT ANACRONICE!

În Articolul 135(2), din actuala Constituţie se spune că: Statul trebuie sa asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Se poate spune că, din nou, Constituţia este încălcată, fapt ce generează riscuri suplimentare. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenta unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sînt generatoare de preocupări sau pericole: -dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile (gaz), -tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; – nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; -proporţia redusă, fragmentarea şi rolul insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale;- fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; – infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; -starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; -carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţămînt la cerinţele societăţii; -organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; -angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate.

Toate aceste vulnerabilităţi pot avea o singură definiţie: SĂRĂCIA! Dar, dacă ne gîndim la pragul de sărăcie, aflaţi că în România nu există nici măcar o analiză care să definească acest prag. La Banca Mondială putem găsi referinţe: un om poate fi catalogat ca fiind sărac dacă veniturile sale zilnice sînt sub 5 (cinci) dolari. La noi în ţară, venitul din economia reală este mult mai mare, deci nu ne încadrăm! Sărăcia atrage după sine consumul de droguri, alcoolismul, violenţa de stradă, delincvenţa juvenilă, corupţia, crima organizată, terorismul, migraţia, toate, dar absolut toate, catalogate ca factori de risc la adresa securităţii naţionale. În aceste condiţii, important nu mai este să gestionezi violenţa, ci să previi violenţa prin controlul riscurilor! Nu ar fi de mirare dacă grupuri ale societăţii sărace, aflate în triunghiul cu geometrie variabilă „sărăcie-educaţie-sănătate” recurg la violenţă. Norvegianul Johan Galtung – unul dintre pionierii studiilor de pace – scria că „violenţa reprezintă o deteriorare a nevoilor fundamentale omeneşti” („Kulturale Gewalt” în Der Burger im Staat, nr.43, 1993, accesibil în limba română pe www.dedalos.org).

Migraţia este, de asemenea, un element cheie al securităţii sociale şi societale. Poate fi definit ca un fenomen colectiv de transfer temporar sau definitiv al unei largi mase de populaţie care interacţionează cu capacităţile de absorbţie şi adaptare ale societăţii. În ţările de tranziţie, migraţia încurajează traficul de persoane. România este ţară de origine şi de tranzit pentru diferite rute ale migraţiei, care poate determina şi riscuri militare: iredentismul, terorismul etc. Traficul de fiinţe umane este o importantă sursă de insecuritate (Stan Petrescu, „Apărarea şi securitatea europeană”, Ed. Militară, 2006). Spaţiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de tranzit şi destinaţie a unor activităţi criminale grave: trafic ilegal de armament, narcotice, migraţie ilegală, trafic de fiinţe umane (Stan Petrescu, op.cit.). Cele mai importante ţări de origine pentru traficul de fiinţe umane, conform OIM, sînt: Moldova, România, Ukraina, Rusia şi Bulgaria (gen. Stan Petrescu, gen. Olimpiodor Antonescu, „Crima organizată între factor de risc şi ameninţare”, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008). Cei doi autori încadrează aceste acţiuni criminale în categoria efectelor tranziţiei, care au generat schimbări politice, sociale şi culturale, care, la rîndul lor, au determinat o creştere a sărăciei şi a ratei şomajului, o distribuţie inegală de putere pe piaţa muncii relevată prin ratele ridicate ale şomajului, munca la negru, remunerarea proastă a muncii. Un fenomen exploziv în România îl reprezintă prostituţia de masă, din cauza sărăciei şi a mizeriei materiale (op.cit. pag.118).

Criza economică prelungită din Europa de Vest – principala destinaţie a emigranţilor români – a făcut ca începînd din 2009 mulţi dintre cei care au trăit şi muncit în alt tip de societate, să se întoarcă acasă. Iar dezamăgirea poate fi însoţită de revoltă faţă de situaţia în care se află România. Ei pot reprezenta MASA CRITICĂ pentru această societate săracă, lipsită de educaţie, bolnavă, destructurată şi anomică în posibile revolte sociale de amploare care să pună în pericol liniştea şi ordinea publică!

Lipsa de reacţie a societăţii româneşti (unii analişti europeni ne numesc chiar „plantele agăţătoare al Comunităţii Europene”) este determinată, în principal, de doi factori: globalizarea elitelor şi narcotizarea media. Există o mare fisură între elite şi societate. După P.S. Huntington (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Simon and Schuster, New York, 2004) elitele se deznaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală. Globalizarea culturii capitaliste generează o localizare a culturii tradiţionale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identităţi regionale (I.N. Sava, Studii de securitate, pag.195, Centrul român de studii regionale, 2005). Toate ţările Europei de Est urmează un pattern de renaştere a identităţii ca o formă – de cele mai multe ori involuntară! – de apărare în faţa formelor occidentale considerate fără substanţă. Acestea sînt, de altfel, o caracteristică particulară a influenţei Occidentale în Răsărit. Revoluţiile Portocalii de la Tblisi(2004), Kiev (2005) şi Bucureşti (2005) sînt, cel puţin prin imaginea lor, produse ale „Culturii Coca-Cola”, adică forme fără substanţă (I.N.Sava, op.cit.)

În ultimii ani, România „beneficiază” de o mass-media tabloidizată în exces, asta şi din cauza afirmării „jurnalismului de piaţă” care presupune o coborîre a standardelor. De ce? În primul rînd, pentru că în învăţămîntul de specialitate, încă din 1990, funcţia FORMATIVĂ a presei, considerată „comunistă” a fost înlocuită cu „divertismentul”. Viitorul jurnalist învaţă că mass-media are obligaţia să distreze, să bine-dispună, să relaxeze consumatorul. Televiziunea, ca partea cea mai reprezentativă a postmodernităţii, este şi cea mai vinovată de lipsa de educaţie şi de reacţie a societăţii. Cultura televizată, în goana după audienţă, cultivă cei 4S – sînge, sex, senzaţional, spectacular (A.D. Rachieru, „Globalizare şi cultură media”, Institutul European, 2003). Celelalte medii se aliniază cuminţi! Unii cred că prin acest teleconsum cultural se asigură o terapie a frustrărilor individului. Alţii trag un semnal de alarmă evidenţiind efectul stimulativ prin amplificarea violenţei reale: explozia delincvenţei, invazia simulacrelor, a pseudoculturii, a incompetenţilor şi loialilor, şi pericolul ca televiziunea să livreze o realitate prescrisă, o trăire a realităţii prin procură. În noul Ev Media interacţiunea comunicativă între oameni, grupuri şi în societate slăbeşte şi capătă rol narcotizant! Mass-media este comercială şi epidermică, superficială, propunînd un şuvoi de modele şi imagini ghid ale non-valorii – în 98% din situaţii! – sfîrşind prin a infantiliza publicul cu soap-opera şi publicitate stupidă. Adevărul nu mai contează. El devine un concept demodat, pentru profesioniştii care confundă imaginea cu imaginaţia. ADORMIREA SIMŢURILOR ESTE DROGUL MASELOR NEMULŢUMITE DE PROPRIA VIAŢĂ!

Dar, de ce atît de mulți oameni educați, activi, conectați social, antreprenori, profesioniști, formatori de opinie etc. au ales, ani la rînd, să se prefacă că nu văd, de ce au ales să nu spună, de ce au ales să se teamă, de ce au ales să ignore, de ce au ales propaganda în locul situațiilor de politică internă? Sînt întrebări pe care le primesc tot mai des. De ani de zile o parte importantă a societății a preferat să se uite în altă parte. Și astăzi trăiesc cu impresia că nu sîntem normali! În timp ce țara e aruncată în haos, noi ne prefacem că trăim normal. Că mergem la festival, la opera, la spectacol, la plajă, ne vedem de propria viață, în loc să luăm atitudine, să ne expunem punctual de vedere, să participăm la viața politică și socială a țării de ale cărei patronare nu sîntem mulțumiți! Iar aici intervine dimensiunea sociologică a problemei. Partidele transformate în grupuri de interese nu au fost susținute doar prin vot, ci printr-un ecosistem social, cultural, economic format din influenceri, antreprenori, experți, activiști, ONG-iști, jurnaliști, oameni care au beneficiat direct sau indirect de proximitatea cu puterea, de finanțări, de vizibilitate, de acces, de validare simbolică internă și externă. Oameni care au considerat că auto-cenzura e soluția și răspunsul la multe întrebări, oameni care au validat și direcționat cu bună știință atenția publică și curentele de opinie spre temele convenabile puterii și nu oamenilor! O parte importantă a societății care a ales să-și suspende simțul critic, să vadă într-un partid ca fiind unicul garant al binelui, un partid ce nu mai trebuie controlat, criticat sau limitat democratic. Atîta timp cît au acces la beneficiile oferite de putere, susținerea e de sectă și acceptă aroganța, netransparența, limbajul propagandistic, abuzurile, cenzura, disprețul față de cei care gîndesc diferit.

Regăsesc acest model în noua conducere a noului PNL!

Agresarea mediatică prin radio, televiziune și rețele sociale este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent, din interior şi din exterior, şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc natural, de la sine şi nu sînt induse de către o decizie agresoare (Mario Balint, „Target-operaţiuni militare externe în combaterea terorismului”, Ed. Banatului Montan, 2010). Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea unui complex naţional de inferioritate, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională (ex: Emil Boc: „Toţi sîntem de vină pentru dezastrul în care se află România acum”), inducerea unui sentiment de inutilitate, etc. Cînd, însă, propriul decident politic utilizează tehnica agresării mediatice, avem de-a face cu o ameninţare directă la siguranţa naţională! Care, adăugată triunghiului sărăcie-lipsă educaţie (educaţie cu televizorul)- lipsă sănătate (imposibilitatea susţinerii sistemului social) face un cocktaill exploziv la adresa siguranţei naţionale! Din dezbaterea publică – ce ar trebui generată de ONG-uri, radioul şi televiziunea publice! – subiectele importante cu adevărat, VIITORUL naţiunii, lipsesc cu desăvîrşire!

PACE ÎN UKRAINA: UN VECIN ORGOLIOS, CU AERE IMPERIALE SOVIETICE, PROFUND RĂNIT, FRUSTRAT, NAȚIONALIST, MILITARIST, MILITARIZAT, DOMINAT DE HAOS, CRIMĂ ORGANIZATĂ ȘI NEOLIBERALISM

BMTF, 6 dec – Războiul din Ukraina e pe final. El se va încheia, într-un fel sau altul, mai curînd decît se speră, fie printr-o înghețare a sa, după model coreean, fie prin semnarea unei păci (puțin probabil) prin care se consfințește supremația imperială a Rusiei ausupra unui teritoriu geografic, social, cultural, politic. Există evidențe clare că pacea este tatonată de marile puteri. Singurul opozant pare a fi rămas liderul de la Kiev care știe că odată încetate ostilitățile și cariera sa politică se stinge. Poate chiar mai mult! Sînt voci care spun că Paștele de anul viitor nu-l mai găsesc în viață pe Zelenskiz. Alții plusează și vorbesc chiar de Crăciunul pe rit vechi…

I-am promis confratelui Victor Nichituș că voi da frîu liber temerilor ce mă frămîntă de ceva vreme. Indiferent cum va fi, personal sînt mai îngrijorat de pacea din Ukraina decît de continuarea războiului. Pentru că pacea ne va revela un vecin orgolios, cu aere imperiale sovietice, profund rănit, frustrat, naționalist, militarist și militarizat ce va fi dominat de haos și crima organizată, foarte puțin spre deloc prieten al țării noastre. Pentru România, această vecinătate poate fi fatală, în contextul în care neoliberalismul progresist implantat în buchetul Est European (Ukraina, România, Republica Moldova) a slăbit statul suficient de mult pentru a-l putea lua de gît și îneca în cadă, iar politicile prezidențiale au orbit societatea, civilă sau nu! Pentru că Zelenski, Iohannis și Maia Sandu reprezintă produsele aceluiași concept ce l-a avut stindard pe Augusto Pinochet!

În politică, slăbiciunea, înainte de a fi simțită de dușmani, este adulmecată și exploatată de… prieteni. Care, de fapt, nu există. Prietenia în politică este expresia unui consens de interese. Ukraina profită că – în speță – interesul primordial al României este de a se opune înaintării Rusiei spre granițele sale. Știm ce înseamnă să fim vecini cu imperiul țaristo-bolșevic rus! Din cauza apatiei, impotenței, mentalității de looser sau – nu e greu de ghicit – a servituților contractate în diverse momente de conducerea de la București,  s-a creat impresia că România e o țară care „înghite” orice,  o țară tip păpușă –  unde-o pui, acolo stă și rîde tot timpul -,  un elev de fundul clasei, bun de chemat cînd e vorba de șters tabla, uitat cînd e vorba de recunoscut premianții. Tipul perfect de exploatat de către neoliberali și progresiști!

Militar, în primul rând, dar și economic și financiar țara noastră este departe de starea de reziliență trîmbițată de mascota de la Cotroceni, de la care am fi putut construi un răspuns diplomatico-militar serios la această amenințare externă. Pentru România, cu atît de multe vulnerabilități moștenite, pacea în haoticul stat ukrainean poate reprezenta o amenințare existențială pe toate palierele securității interne, inclusiv pe mult discutata ecuația de securitate la granița noastră de est, atît terestră, cît și fluvială și maritimă. Îmi amintesc de o discuție purtată la Chișinău cu eminenții analiști de securitate Iulian Chifu și Dan Dungaciu, în urmă cu mai bine de 12 ani, în pauza unei reuniuni regionale pe probleme de securitate, atunci cînd la Kiev Leonid Kucima făcea și desfăcea noduri în complicata ecuație transnistreană. Iulian Chifu mărturisea că nu mai participă la Kiev la astfel de reuniuni, deoarece întîlnirile cu democrații ukraineni îi ridică serioase semne de întrebare. Respingerea participării comunității românești la viața socială și politică din statul vecin era de neînțeles pentru democratul analist român. Și asta din partea… democraților de la Kiev, ce se pregăteau să ia puterea! Sigur, o privire mai atentă asupra acțiunilor vecinului de la răsărit, din 1991 încoace, ne putea edifica asupra evoluțiilor viitoare ale relațiilor bilaterale. Timpul nu vindecă tendințele imperiale, pe care pot să le înțeleg în raport cu politica externă a unor jucători majori precum Rusia sau a Statele Unite, dar nicidecum cu acțiunile unor jucători de divizie secundă.

Spuneam, la începutul războiului, că Ukraina este o țară complexă și divizată, unde estul țării și vestul țării au viziuni total diferite despre lume și viață. Sigur, mi-am luat porția de înjurături și calomnii pentru asta! De zeci de ani, Ukraina este divizată de două idei despre identitate: ”etnicul naționalist ukrainean” versus ”slavul din est”. Ideea etniei și națioanlismului ukrainean se bazează pe cultura ukraineană, limbă, etnie, istoria centrată pe etnie și este populară în vestul Ukrainei, cu un epicentru la Lvov. Ideea slavismului estic, care arată că națiunea ukraineană a fost creată pe baza a două grupuri etnice, a două limbi și doua culturi – ukraineană și rusă – a fost acceptată în sud-estul Ukrainei și perpetuează simbolurile Rusiei Kieviene și Novorussiei.

Pe aceste două teritorii au jucat șah artizanii pintenului occidental din coasta Moscovei. Într-un interviu acordat revistei germane „Der Spiegel” în iulie 2022, răposatul Henry Kissinger spunea că războiul din Ukraina este, în primul rînd, un război al echilibrului puterii. La un alt nivel, însă, are aspecte de război civil și combină un tip european clasic de probleme internaționale cu unul global. Cînd se va sfîrși acest război, problema va fi dacă Rusia va obține o relație coerentă cu Europa – adică ceva ce a căutat mereu – sau va deveni un avanpost al Asiei la granița Europei.  Teoria că Ukraina este «leagănul ortodoxiei ruse» arată faptul că H. Kissinger considera Rusia și Ukraina ca pe un tot și, prin urmare, întelegea poziția policitienilor ruși care nu acceptă independența fostelor republici din URSS.

Istoric prin pregătire și vocație, Kissinger a fost decanul realpolitik, un om care a văzut relațiile internaționale prin prisma politicilor marilor puteri, iar cuvintele sale au generat nu doar curente de opinie, ci chiar arhitecturi de securitate, începînd chiar cu „A World Restored” – teza sa de doctorat din 1957, în care Kissinger a susținut că o ordine mondială acceptată tacit de către marile puteri este „legitimă” dar nu trebuie confundată cu justețea – și pînă la finalul vieții. „Pentru Rusia, Ukraina nu poate fi niciodată o țară străină”, spunea el într-un comentariu pentru „The Washington Post”, publicat la mai puțin de o lună după ocuparea Crimeei.

Kissinger i-a îndemnat pe „întelepții lideri ukraineni” să „opteze pentru o politică de reconciliere între diversele părți ale țării” și a spus direct: „Ukraina nu trebuie să intre în NATO”. „Kissinger scuza imperialismul moscovit, vedea Rusia ca pe o mare putere îndreptățită să-și domine «sferele de influență»”, spune pentru RFE/RL Janusz Bugajski, senior fellow la Jamestown Foundation din Washington, D.C. „Era blocat în narativele Războiului Rece și ignora complet interesele tărilor mici”. „Nu este posibil să aduci Rusia în sistemul internațional prin conversie”, spunea Kissinger în 2016, într-un interviu pentru „The Atlantic”. „E nevoie de întelegeri și de întelegere. E vorba despre o societate unică și complicată. Rusia trebuie să fie tratată prin închiderea opțiunilor militare, dar într-un mod care să-i confere demnitate în ceea ce privește propria istorie”. În 2016, Kissinger spunea într-un discurs ținut la Moscova că Ukraina ar trebui să servească precum un „pod între Rusia și Vest, mai degrabă decît ca un avanpost pentru vreuna dintre părți”.

Exact asta nu s-a întîmplat! Revoluția Maidanului, din 2014, care NU a fost susținută de mulți ukraineni din sud-estul țării, i-a transformat pe aceștia din urmă în ”slavi”, ”sovki” și „vatniki” – termeni care denotă că sînt barbari și retrograzi. Revoluționarii Maidanului s-au considerat forța progresistă a istoriei și i-au privit pe cei anti-Maidan ca fiind „ceilalți”, pentru că vorbeau limba rusă și aderau la cultura rusă. Cu cît mergeai spre la est, cu atît Maidanul era respins mai mult. 75% dintre cei din regiunile Lugansk și Donețk nu au susținut Maidanul. În Crimeea, revoluția a fost susținută de doar 20% din populație!

Fanatismul susținătorilor Maidanului au amplificat resentimentele. Arderea de vii a opozanților, în Casa de Cultură din Odessa a rămas în memoria celor considerați astăzi ca putiniști, deși momentul istoric despre care vorbeam este considerat mult exagerat și folosit ulterior de propaganda pro-rusă împotriva Ukrainei.

Cu toate acestea, instituțiile occidentale au spus că Maidanul a fost revolta ”poporului ukrainean”, prezentat ca un tot unitar – un truc ideologic foarte eficient. Cînd îi încurajau pe protestatarii de la Kiev, membrii ”comunității internaționale” nu îi respectau pe milioanele de ukraineni care aveau viziuni anti-Maidan și astfel contribuiau la escaladarea unui conflict civil. Acest conflict a dus la dezastrul de astăzi.

Sigur, legitimitatea nu are nici o legătură cu justețea! Și nici cu justiția! O pace previzibilă pentru viitorul apropiat va scoate, din nou, la lumină tarele Ukrainei, peste care mass-media corporatistă a așternut tăcerea în ultimii doi ani, din interese economice și politice, și a lipit etichete peiorative pe gurile tuturor celor care au îndrăznit să reia subiectele. Corupția și crima organizată nu au dispărut din Ukraina, oricîtă tăcere ar fi impus nevoile neoliberale. În plus, Ukraina a devenit cea mai militarizată țară de pe planetă, depășind Israelul, care a fost ani de-a rîndul pe primul loc în indicele global de militarizare (GMI) și care cade pe locul doi, dar datele provin din 2022! Indexul este publicat de Centrul Internațional de Studii a Conflictelor din Bonn (BICC) și ia în calcul cheltuilelile militare, numărul soldaților și al armelor grele în raport cu produsul intern brut (PIB) și alți indicatori civili. Un alt fost stat sovietic, Armenia, se află pe locul trei în clasament. Miniștrii UE de externe au aprobat în 18 iulie 2023, la Bruxelles, o nouă tranșă de 500 milioane de euro pentru militarizarea Ukrainei, dar aceasta vine pe fundalul „oboselii” provocată de sancțiunile împotriva Rusiei. Facilitatea Europeană pentru Pace este fondul din care vor fi alocate cele 500 de milioane suplimentare după ce UE a alocat deja aceeași sumă la începutul războiului, iar per total și sub diferite forme , forțele ukrainene sînt ajutate de UE cu 2,5 miliarde de euro. Dar discuțiile de la Bruxelles s-au purtat și asupra noilor sancțiuni eventuale împotriva Rusiei ca și asupra interzicerii exportului de aur în Rusia. UE nu a făcut încă pasul de a interzice total importurile de gaz din Rusia, această interdicție se referă doar la petrol. Cu obrăznicia-i deja cunoscută, Ukraina pune presiune pe Europa vestică să facă și acest pas decisiv, dar așa cum era de așteptat, majoritatea statelor membre UE sînt reticente la această idee.

Distanțarea perfect vizibilă din ultimele două luni ale lui 2023 de războiul ukrainean și de obiectivele Kievului au acumulat o frustrare imensă în rîndul conducătorilor ukraineni și a naționaliștilor, dedicați în ultimul an războiului cu Rusia. Blocarea ajutorului american și european, sau cel puțin reducerea acestuia, va germina narativul de Ukraină trădată de Occident. De aici pînă la răzbunarea împotriva trădătorilor nu este decît un pas! Și pașii pe care-l pot face structurile ukrainene l-am testat deja în presiunea asupra centralei nucleare de la Zaporojie sau sabotarea barajului de la Kahovka! Operațiuni de genul scufundării unei nave, de-a latul Canalului Sulina, noi am testat deja din 1991!

Militarismul ukrainean este strîns legat de noțiunea de naționalism, multe partide de dreapta, naționaliste, avînd o aripă armată. Vezi Sectorul de Dreapta! Naționalismul ukrainean este o ideologie care promovează unitatea ukrainenilor în propriul lor stat național. Deși actualul stat ukrainean a apărut recent în forma actuală, în 1991, cînd independența a însemnat ruperea de URSS pe granițe administrative, istorici precum Mîhailo Hrușevskîi, Orest Subtelny⁠ și Paul Robert Magocsi⁠ susțin că statul medieval Kyivan Rus reprezintă prima formă de organizare cu caracter statal a ukrainenilor. Partidele naționaliste se revendică, însă, de la infamul Stepan Bandera, în principal Svoboda, Sectorul de Dreapta și Batalionul Azov. Andriy Biletsky, conducătorul grupărilor ultranaționaliste și neobanderite Adunarea Social-Națională și Patrioții Ukrainei⁠, a fost liderul Batalionului Azov, parte a Gărzii Naționale Ukraineane⁠ aflate în conflict cu contestatarii Maidanului, pro-rușii din Donbass. Potrivit unui articol din The Daily Telegraph, unii membri ai organizației sînt asociați cu diverse convingeri neonaziste. În iunie 2015, politicianul american democrat John Conyers⁠ și colegul său republican Ted Yoho⁠ au propus amendamente prin care se suspenda pregătirea militară a batalionului Azov de către americani! Grupul radical S14, ai cărui membri și-au exprimat în mod deschis convingerile neonaziste, au obținut notorietate în 2018 după atacurile violente din taberele ridicate de minoritatea romă. În 2005, Victor Iușcenko l-a numit pe Volodymyr Viatrovych director al Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU). Conform profesorului Per Anders Rudling, acest lucru nu doar că i-a permis lui Viatrovych să igienizeze istoria ultranaționalistă și fascistă a Ukrainei, ci și să-și promoveze în mod oficial abordarea fundamentată pe ideea de „puritate etnică” combinată cu sentimente rusofobe, antisemite și… antipolone. Naționaliștii se concentrează pe recrutarea tinerilor, participarea la acțiuni violente și susținerea antiburghezismului, anticapitalismului, antiglobalismului, antidemocrației⁠, antiliberalismului, antibirocrației și antidogmatismului. Îi întîlnim înrolați sub steagul Sectorului de Dreapta, din Lvov pînă la Odessa.

O pace în Ukraina ar putea crea cu siguranță riscuri regionale mari. Înainte de război, Ukraina avea undeva între 7 și 9 milioane de arme de foc legale. Și, probabil, tot atîtea ilicite! Țara este acum și mai plină de arme! Istoria sugerează că războaiele alimentează traficul de arme: armele din Iugoslavia sînt încă folosite în crime violente în toată Europa! Secretarul general al Interpol, Jürgen Stock, a avertizat că ar putea exista o creștere a traficului de arme de calibru mic. Producția internă de droguri ar putea crește din nou. Guvernul american a raportat recent creșterea traficului de stupefiante sintetice produse în… laboratoare de medicamente mai mici din Ukraina, care folosesc internetul pentru vînzări și sistemul poștal pentru livrare.

Odessa a fost un nod cheie într-o vastă rețea de criminalitate centrată pe Ukraina și Rusia, care ajungea din Afghanistan pînă în Anzi. A făcut parte din „cel mai puternic ecosistem criminal din Europa”, consideră Global Initiative against Transnational Organizated Crime (GITOC).

Nimeni cu capul pe umeri nu crede că contrabanda din Odessa va fi retrogradată într-un muzeu. Înainte de februarie 2022, indicele GITOC privind criminalitatea plasa Ukraina pe locul 34 din 193 de țări și pe locul trei în Europa! Totodată, Ukraina avea un scor foarte prost în ceea ce privește percepția asupra corupției. Înainte de 2022, lumea subterană din sferele guvernamentale ale Ukrainei era în mod violent disputată între diferite grupuri. Nu în ultimul rînd, avea trei fațete care legau Ukraina de piețele criminale globale. În primul rînd, o „super-autostradă” de contrabandă, care leagă Rusia și Ukraina. În al doilea rînd, centrele globale de contrabandă din Odessa și celelalte porturi de la Marea Neagră. Și, în sfîrșit, fabrici din Ukraina pentru producția de branduri occidentale ilicite/contrafăcute pentru export. Această infrastructură a susținut diferite modele de afaceri pentru diferite produse. Ukraina a fost o rută de tranzit „spin-off” în creștere pentru heroina din Afghanistan, sporind rutele prin Balcani și Caucaz. Înainte de război, figura pe locul patru în Europa, după mărimea capturilor de heroină. Cocaina din America Latină curgea prin Marea Neagră. În cealaltă direcție, mafioții exportau arme în Asia și Africa, în special din portul Mikolaiv. În 2020, Ukraina a depășit China, pentru a deveni cea mai mare sursă de tutun ilegal din Europa. Producția locală de amfetamine era în creștere: 67 de laboratoare ilegale au fost desființate în 2020, cea mai mare cifră raportată în vreo țară! După declanșarea războiului, camioanele ukrainene tranzitează frontierele Uniunii Europene fără nici un fel de control! Ca să vezi!

Un studiu realizat de Banca Mondială în anul 2001 sublinia că pierderile anuale ale Ukrainei din cauza corupției se ridicau la 1,5 miliarde de dolari. În aceeași măsură, o serie de experți susțin că azi, după venirtea la puitere a lui Volodimir Zelenski, aceste pierderi se ridică la aproximativ 7 miliarde de dolari! “Gîndacul negru se teme de lumină” este o fraza consacrată printre politicienii ukraineni, care condamnau sistemul politic corupt din timpul administrației președintelui Leonid Kuchma. Opacitatea și cenzura promovate de Regimul Zelenski au reînviat gîndacul negru!

Într-un studiu recent realizat de Fundația “Inițiativa Democratică” (Democratic Initiative Foudation), la intrebarea: Care sînt grupurile sociale care joacă un rol important în viața societății Ukrainene?, 40,2% din repondenți (majoritatea) au numit mafia și criminalii. Astfel, crima organizată reprezintă baza de răspîndire a corupției. Crima organizată, ce a penetrat sistemul puterii de stat și a transformat corupția într-un sistem stabil, reprezintă calea spre degradarea inevitabila a societății, după modelul românesc patentat deja de patronii acestui pseudo-stat! O experiență personală trăită la Odessa îmi confirmă că reconstrucția după război va fi ghidonată pe aceleași principii, de către aceiași gîndaci negri.

Ce se poate spune despre interesele străine legate de neoliberalizarea Ukrainei, făcută în numele poporului ukrainean de actualul președinte? Interesele străine sînt multe și stau la baza războiului de astăzi. În primul rînd a fost reforma agrară, iar apoi a urmat lobbyul financiar. Fondurile de pensii din Vest și fondurile de investiții au vrut să investească banii care se depreciau și au cerut sprijinul FMI, al Băncii Mondiale, al BERD. Asta nu a avut nimic de-a face cu interesele ukrainenilor. După ce și-a consolidate controlul asupra președinției și Parlamentului, Zelenski a demonstrat că ”normalizarea” și ”civilizarea” Ukrainei înseamnă privatizarea terenurilor și a proprietăților statului, dereglementarea relațiilor de muncă, reducerea rolului sindicatelor, creșterea tarifelor pentru utilități și toate cele cunoscute de cetățeanul român. 72% dintre ukraineni nu au sprijinit reforma agrară a lui Zelenski, principalul punct al agendei sale neoliberale. După ce partidul lui a aprobat reforma, în ciuda opoziției societății, cota lui Zelenski a scăzut de la 73%, în primăvara lui 2019, la 23%, în ianuarie 2022.

Recent, Politico.eu scria că cerealele ukrainene sînt exportate, în principal prin România, însă acestea nu ajung acolo unde presa vestică sublinia că trebuie să ajungă – în Africa și Orientul Mijlociu, clienții principali ai Ukrainei. Cerealele ukrainene au inundat în schimb piața europeană, pentru că UE a eliminat taxele de import, ca o măsură pentru a ușura povara economică a războiului. Același lucru se întîmplă și cu carnea de pui din Ukraina, iar fluxul de cereale și carne netaxate din Ukraina a devenit coșmarul fermierilor europeni.

Există însă întrebări care s-au pus rar, foarte rar, și care aproape niciodată nu au primit răspuns. Cine controlează agricultura Ukrainei? Cine sînt beneficiarii reali ai acordurilor ce permit exportul de cereale și beneficiarii eliminării taxelor europene? Cum arată agricultura Ukrainei, stat candidat pentru aderare și care, dacă va fi primit în UE, ar înghiți cea mai mare parte a fondurilor Politicii Agricole Comune.

Să fie situația agriculturii din Ukraina o expresie a ”ordinii internaționale liberale bazată pe reguli”, pe care SUA și aliații își propun să o apere din Donbas și pînă în Marea Chinei de Sud? Care ordine și care reguli?

Ukraina are o suprafață agricola de 33 de milioane de hectare, mai mare decît a Franței (29 de milioane de hectare), care este cea mai mare asemenea suprafața din UE. 4,3 milioane de hectare sînt deținute de cîțiva oligarhi ukraineni. Spre comparație, suprafața agricolă a Romaniei este de circa 14 milioane de hectare! Cei mai importanți proprietari de terenuri agricole sînt câțiva oligarhi ukraineni, alături de o serie de companii străine – cele mai multe europene și americane, dar și saudite. Nouă din primele zece astfel de companii sînt înregistrate în paradisuri fiscale, în Cipru și Luxemburg…  Companiile oligarhilor ukraineni sînt îndatorate la instituții financiare occidentale – BERD, BEI, Corporația Financiară Internațională, agențiile de import-export din SUA, Danemarca, Canada. De împrumuturile acestea au beneficiat nu micii fermieri, ci oligarhii ukraineni, mulți dintre ei acuzați de corupție și fraude.

Pe fondul războiului, Ukraina a devenit cea mai importantă destinație a ajutoarelor americane – 113 miliarde de dolari în primul an de război, dintre care 65 de miliarde pentru armament. Ajutorul american, cel vestic în general, a fost condiționat de o serie de reforme. Una dintre cele mai importante reforme a fost crearea unei piețe a terenurilor agricole, instituită în 2020, în ciuda opoziției fermierilor ukraineni, care consideră că reforma aceasta va agrava corupția și îi va ajuta doar pe oligarhi.

Raportul Oakland Institute arăta că, în plin război, beneficiind de legea regimului Zelenski, marii deținători de terenuri agricole și-au sporit considerabil suprafețele din portofoliu.

Cel mai mare deținător de terenuri (peste 500.000 de hectare) este Kernel Holding S.A., înregistrată în Luxemburg, unde acționar principal este oligarhul Andrii Verevski. Dețin acțiuni și companii înregistrate în SUA, Olanda, Polonia, Marea Britanie, Norvegia. Urmează  UkrLandFarming (400.000 de hectare), înregistrată în Cipru. Aceasta deține și cele mai mari ferme de pui din Europa și două dintre cele mai mari facilități de stocare a cerealelor. În ultimii ani, această companie a arendat terenuri pentru TNA Corporate Solutions, o companie din SUA. Pe locul al treilea se afla MHP, companie înregistrată în Cipru. Urmează apoi companii înregistrate în Statele Unite, Olanda, Arabia Saudită. Pachetul majoritar la MHP este deținut de oligarhul Yuri Kosiuk, iar apoi de investitori din SUA, Marea Britanie, Norvegia, Franța. MHP este unul dintre cei mai mari exportatori de carne de pui în UE și fuge de plata taxelor în Ukraina folosindu-se de o mulțime de companii-cutie poștală din Cipru și Luxemburg.

Companiile de mai sus au primit de-a lungul anilor credite de sute de milioane de dolari de la bănci, agenții de import-export. Au primit investiții de la fonduri de pensii din state occidentale – în special SUA, Olanda, Germania, Danemarca: fondul de pensii al General Electric, al Lockheed Martin (se observă cum producătorii de arme obțin profit de pe urma războiului din Ukraina și investesc pe de altă parte în terenurile fertile din această țară), dar și Harvard University (proprietar important de păduri în România).

Raportul Oakland Institute arată că nivelul la care creditorii din Vest controlează aceste companii este ascuns de opacitatea sistemului din Ukraina, după modelul gîndacului negru.

Reformele care i-au îmbogățit pe oligarhi, pe partenerii și creditorii lor străini au impus așa-zise ”ajustări structurale” care au sărăcit populația. Povara datoriilor va face ca Ukraina să fie sub presiunea creditorilor în perioada de reconstrucție post-conflict, un proces estimate la circa 750 de miliarde de dolari (costul crește cu fiecare zi de război). Instituțiile financiare internaționale cer deja Ukrainei să extindă reformele impuse înainte de război, în special privatizările, dereglementările, liberalizările și reducerea cheltuielilor sociale. În aprilie 2022, Banca Mondială a emis un studiu în care sugera că Ukraina ar trebui să renunțe la instituțiile de protecție socială (orfelinate, aziluri de bătrâni, instituții pentru cei cu dizabilități) și să treacă ocrotirea acestor persoane în sarcina familiilor și comunităților locale. ”Responsabilitatea pentru sprijinul social ar trebui să fie doar responsabilitatea indivizilor”, arată Banca Mondiala. Aceeași instituție arăta că „trebuie să continue liberalizarea pieței terenurilor agricole”.

The Economist Group, care editează săptămânalul The Economist, deținut de familiile Rothschild și Agnelli, a lansat un program pentru monitorizarea reformelor neoliberale din Ucraina, un ”jandarm” care se numește Ukraine Reform Tracker. În iulie 2022, acești observatori scriau: ”Perioada post-război poate fi o ocazie pentru a duce la capăt reforma dificilă a terenurilor agricole, extinzînd dreptul de cumpărare de către entități juridice, inclusiv din străinatate”.

Cercetătoarea ukraineancă Olga Baysha, autoarea volumului „Democracy, Populism and Neoliberalism in Ukraine: on the fringes of the virtual and the real, într-un interviu pentru The Grayzone, vorbește despre cum mitologia progresului istoric unidirecțional și inevitabila occidentalizare a ”barbarilor” creează terenul ideologic pentru experimente neoliberale nu numai în spațiul ex-sovietic, ci în întreaga lume. Maidanul din 2014 a marcat începutul unei ere de influență a Vestului în deciziile suverane ale Ukrainei. Această influență a existat de la declararea independenței, în 1991. Camera Americană de Comerț, Centrul pentru Relațiile SUA-Ucraina, Consiliul de Afaceri SUA-Ukraina, European Business Association, FMI, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, OMC, UE – toți au influențat deciziile din Ukraina. Însă niciodată pînă la Miadan nu au fost numiți cetățeni străini la conducerea tarii. Asta a fost posibil doar după Maidan. În 2014, Natalie Jaresko – cetățean american – a devenit ministru de Finanțe. Aivaras Abromavicius, un lituanian, a devenit ministrul Economiei și Comerțului, Alexander Kvurașvili, un georgian, a devenit ministrul Sănătății. În 2016, Ulana Suprun – cetățean american – a devenit ministru interimar al Sănătății. Alți cetățeni straini au fost numiți în eșaloanele inferioare. Este inutil să mai spunem că aceste numiri nu au fost voința ukrainenilor, ci au fost recomandările instituțiilor globale neoliberale. Este surprinzător, pentru că jumătate din populația țării nu a susținut Maidanul.

La acest tablou înfricoșător se adaugă disputa permanentă între Ukraina și România pentru gurile Dunării. Disputa este pierdută deja de țara noastră cu consecințe incalculabile în viitorul apropiat. Așa cum popularizam pe o rețea de socializare, aspectele concrete ale disputei Bîstroe vs. Sulina sînt cunoscute de specialiștii români, ignorați de oficialitățile aservite. ZÂZANIA DE LA GURILE DUNĂRII este titlul unui studiu apărut în revista DINCOLO DE ORIZONTURI • ANUL VIII/NUMĂRUL 16 • NOIEMBRIE 2023, sub semnătura Contraamiralului (rtr.) dr. Eugen LAURIAN. În relația cu Ukraina am fost mereu reactivi și dezavantajați! Și, aceasta, numai și numai din cauza incompetenței noilor conducători ai statului. Mai nou, interesul geopolitic asupra Gurilor Dunării a fost subliniat chiar de către șeful operațiilor navale ale Marinei SUA, contraamiralul Prueher, care afirma, în anul 1995, că „pentru zona de sud-est a Europei, SUA acordă o atenție deosebită Turciei și României. Turciei, pentru că deține cheile intrării din Mediterana în Marea Neagră, și României, pentru că le deține pe cele ale intrării din Marea Neagră în Europa”. Recent, unele documente elaborate de către Congresul american și apărute la finele anului 2022 („Black Sea Security Act”) arătau că, pentru evitarea restricțiilor stabilite prin Convenția de la Montreux, din 1936, privind pătrunderea navelor militare în Marea Neagră, SUA ar fi interesate de amenajarea unui port militar în zona Deltei Dunării (probabil, Sulina?) în care să fie bazate câteva nave de dimensiuni mici și mijlocii capabile a face față pericolului naval rusesc. Fie că este o intoxicare mediatică sau nu, o asemenea probabilitate ar trebui luată în calcul!… Realizarea unui nou traseu de transport maritim din Marea Neagră spre Dunăre și, prin intermediul acesteia, către centrul Europei, care să anuleze supremația României în domeniu, prin subminarea canalului Sulina, a fost o constantă a politicii imperiale ruse, imperiale sovietice și, mai nou, a celei „democratice ukrainene”. Motivația principală o reprezintă avantajele economice care rezultă din încasarea taxelor de pilotaj și de transport marfă spre toate porturile dunărene, precum și din eventuala închiriere /vindere a unor platforme portuare către țări din centrul Europei… Ukraina lucrează asiduu la „furtul de apă” de pe brațele românești ale Deltei Dunării cu evidentul scop de a transfera navigația maritimă prin teritoriul său… Acțiunile Ukrainei de deschidere a unei noi căi navigabile către centrul Europei vor avea sprijinul mai multor state europene dintre care amintim doar pe cele riverane Dunării: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria și Serbia. Acestea vor dori ca prin închiriere sau cumpărare să-și amenajeze porturi pe malul ukrainean în scopul formării unor flote maritime proprii, Ungaria având, deja, nave sub pavilionul său. Citiți acest studiu în totalitate. El poate reprezenta cronica unei morți anunțate!

Un astfel de stat este creuzetul perfect pentru experimentele neoliberale și progresiste. Republica Moldova este o palidă umbră, iar România este modelul sclavului perfect, modelat de neoliberalism! Reformele care i-au îmbogățit pe oligarhi, pe partenerii și creditorii lor străini au impus așa-zise ”ajustări structurale” care au sărăcit ukraineanul de rînd. În 2014, după Euro Maidan, Ukraina a primit 17 miliarde de dolari din partea FMI doar după ce a redus pensiile și salariile! Împrumuturile au urmat în cascadă și, în iulie 2022, datoria publică a ajuns la 60 de miliarde de dolari, iar datoria companiilor private din Ukraina a ajuns la 68 de miliarde de dolari. Astăzi, Ukraina este a treia cea mai îndatorată țară din lume, după Argentina și Egipt! Așa-zisa liberalizare a pieței utilităților și reforma pensiilor au dus la explozia prețurilor la energie și la sărăcirea ukrainenilor. Între 2013 și 2019, salariul mediu s-a prăbușit la 80 de dolari pe lună, iar asta s-a cuplat și cu o inflație ce a atins 43%, în 2015. Atunci, prețul gazului a crescut de 12 ori. Reforma pensiilor a făcut ca 80% din pensionarii singuri din Ukraina să trăiască sub limita sărăciei. 65% dintre pensionari au pensii mai mici de 80 de dolari pe lună. În 2021, Ukraina era cea mai săracă țara din Europa, cu un PIB pe cap de locuitor de 4.835 de dolari.

Datoriile Ucrainei continua să crească, ”ajutate” și de război. În 2022, FMI, BERD și Banca Mondială au aprobat împrumuturi de 7 miliarde de dolari. În august 2022, creditorii Ukrainei au acceptat o înghețare pe o perioada de doi ani a rambursării unor datorii de 20 de miliarde de dolari. Sînt excluși însă creditori precum FMI si Banca Mondială. Dobînzile merg însă mai departe – 4,3 miliarde de dolari în 2022. S-a ajuns ca cheltuielile pentru educație să fie mai mici decît ratele anuale ce trebuie plătite la FMI. Și nota de plată nu a ajuns la final!

Acesta este vecinul României. Despre a cărui primire în Uniunea Europeană se va discuta la jumătatea lui decembrie. Eu înclin să cred că ușa nu se va deschide. Frustrarea va fi la cota de explozie. Nu mă interesează ce se va întîmpla cu Zelenski. Doar o păpușă de cîrpă care a distrus o lume în care Nuland, Biden și compania ascund gîndacul cel negru. Pacea va transforma Ukraina din vulnerabilitate în amenințare directă la securitatea națională a României.

Europa de Est, circumspectă faţă de jocurile diplomatice între Moscova şi Occident (analiză France Presse)

BMTF, 10 feb – Confruntate cu cel mai mare impas între Rusia şi Occident de la încheierea Războiului Rece, ţările din fostul bloc comunist se menţin pe poziţii ferme, avertizînd împotriva oricărui compromis cu Moscova, notează joi într-o analiză France Presse, citată de Agerpres.

Retorica franceză despre preocupările legitime ale Rusiei, pe de o parte, şi legăturile energetice strînse ale Germaniei cu Rusia, pe de alta, au făcut ca ţări precum Polonia şi statele baltice să fie circumspecte faţă de diplomaţia marilor puteri.

Polonia adoptă poziţia cea mai hotărîtă şi mai fermă faţă de ceea ce face Rusia, a insistat săptămîna aceasta Pawel Soloch, şeful Biroului polonez pentru securitatea naţională într-o intervenţie la televiziunea de stat.

Soloch se referea la întîlnirea de marţi de la Berlin a liderilor francez, german şi polonez, axată pe impasul cu Rusia, care prin comasarea a zeci de mii de militari în apropiere de frontiera ukraineană suscită îngrijorări cu privire la un posibil război la porţile Europei.

Preşedintele polonez Andrzej Duda a insistat asupra necesităţii ca Occidentul să strîngă rîndurile: Trebuie să arătăm că este imposibil să ne frîngă, a spus el la Berlin.

Aceeaşi abordare a fost afişată miercuri de către şefa guvernului estonian, Kaja Kallas: Nu vom face nici un fel de compromis cu privire la principiile fundamentale, inclusiv asupra dreptului fiecărei naţiuni de a-şi alege propria cale… Trebuie să rămînem fermi şi uniţi.

Rusia cere interzicerea pentru totdeauna a aderării Ukrainei la NATO şi doreşte ca Alianţa Nord-Atlantică să-şi reducă prezenţa în ţările din fostul bloc comunist.

Nu este un secret că Polonia are o abordare diferită faţă de Germania şi Franţa în criza ukraineană, explică Marcin Zaborowski, expert de la Varşovia. Polonia este cel mai fervent susţinător al Ukrainei în Europa. Avem cea mai lungă graniţă cu aceasta, cea mai mare diasporă, adaugă Zaborowski, director politic al think tank-ului Globsec. Dacă Ukraina ar cădea definitiv în sfera de influenţă a Rusiei, aceasta ar avea consecinţe negative directe pentru securitatea Poloniei, apreciază Zaborowski.

Este şi cazul ţărilor baltice, care – potrivit lui – par şi mai energice în acest sens, ele furnizînd arme Ukrainei chiar înaintea Poloniei.

Foste republici sovietice – Estonia, Letonia şi Lituania – se tem că şi ele ar putea fi luate în colimator de către Rusia.

Ţările Europei Centrale şi de Est au trecut toate prin ocupaţia rusească, ceea ce le-a împiedicat mult timp să adere la Uniunea Europeană, explică Wojciech Przybylski, redactor-şef al think tank-ului Visegrad Insight.

Preşedintele rus Vladimir Putin se arată conştient de situaţia delicată a acestor ţări, chiar dacă neagă că îngrijorarea lor este justificată.

Statele baltice şi alte ţări, vecinele noastre, nu se simt vezi Doamne în siguranţă. De ce? Nu este clar, a spus Putin săptămîna aceasta într-o conferinţă de presă comună cu omologul său francez Emmanuel Macron. În orice caz, ele se servesc de aceasta ca de un pretext pentru a elabora politici ostile la adresa Rusiei, a insistat preşedintele rus, subliniind că ţările respective furnizează arme moderne Ukrainei în doze mari.

În comparaţie cu Occidentul, potrivit lui Przybylski, Europa Centrală a manifestat hotărîre de a acţiona în ceea ce priveşte acordarea de sprijin direct Ukrainei.

În pofida dorinţei lui Putin de a vedea Europa divizată, unitatea prevalează şi nu există nici un sentiment că Franţa şi Germania vor să vîndă Europa Centrală, spune el. În schimb, există un sentiment de circumspecţie că elitele acestor ţări nu văd cu aceeaşi claritate ameninţarea care planează, adaugă expertul citat.