Etichetă: CLASA POLITICA

CRIZA TREBUIE DUSĂ PÎNĂ LA CAPĂT

BMTF, 19 iun – România traversează ultimii doi ani sub presiunea unei „policrize”, suprapunerea mai multor ameninţări care se alimentează reciproc, iar analizele arată că principalele temeri privesc clasa politică, economia și securitatea națională. Această acumulare de tensiuni alimentează sentimentele de fragilitate și abandon care domină spaţiul românesc, pe fondul contextului geopolitic regional.

România continuă să înregistreze cea mai mare rată a inflației din blocul comunitar. Prețurile au crescut accelerat la bunuri esențiale, energie și servicii, indicatorii anuali plasînd inflația spre două cifre ( 10,9%), erodînd sever puterea de cumpărare a populației. Necesarul anual de finanțare a Guvernului rămîne ridicat, ceea ce menține o presiune constantă pe Trezorerie și dobînzi. Economia este afectată de taxe mari și nu își revine. În același timp, conflictele externe cresc prețurile, mai ales la energie.

Economia resimte o perioadă de abandon, reflectată prin triplarea numărului de companii mari care au intrat în insolvență comparativ cu anii trecuți, afectînd sectoare vitale precum cel industrial și agricol. Practic, investitorii fug și se relochează de pe o piață care se destremă și se prăbușește. Banca Națională a României (BNR) a revizuit în sus prognozele de inflație, menținînd un echilibru delicat între reducerea scumpirilor și stimularea creșterii economice, care aproape stagnează. Aceste provocări sînt amplificate și de degringolada de la nivelul Uniunii Europene, de războiul hibrid și geopolitic din regiune, de problemele demografice (declinul populației și migrația forței de muncă), precum și de vulnerabilitățile structurale din sistemele de sănătate și educație.

În paralel, o criză bugetară auto-provocată amenință Bucureștiul, la fel ca și criza profundă de încredere în politicieni și instituții, poate mai gravă decît toate celelalte, și care declanșează, la pachet, o criză de securitate națională. Sînt zeci de decizii tactice și strategice care trebuie luate urgent de politicieni credibili și asumați de electoratul românesc.

Cel mai recent sondaj arată că 70% dintre români se declară pesimiști sau foarte pesimiști în legătură cu ceea ce s-ar putea întîmpla în următorii cinci ani. Pe stradă, oamenii vorbesc despre prețuri mai mari, tensiuni politice și lipsa unei direcții clare. Analiștii atrag atenția că nemulțumirea nu rămîne doar la nivel personal, ci se transferă și asupra instituțiilor. Potrivit ultimului sondaj CURS, Biserica și Armata sînt instituțiile în care românii au cea mai mare încredere. La polul opus se află Parlamentul și Justiția, semn că nemulțumirea publică se adîncește pe fondul instabilității politice, al presiunilor economice și al sentimentului că soluțiile întîrzie să apară. Peste 84% dintre români își doresc o schimbare completă a clasei politice!

Erau criza generalizată şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, eu zic că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de „a judeca” sau „a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE. Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI. Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine uneori, uitîndu-mă la tv! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa „Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): „Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total„! În momentul de faţă, și CRIZA din România reprezintă o accelerare a redistribuirii puterii în sistem. Definiţia transcrisă reflectă cîteva puncte interesante: existenţa unor decizii importante de luat fără a avea acces la ansamblul informaţiilor, cu timp limitat şi tensiune ridicată; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; perceperea crizei ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi; ruptura cu un status quo şi amînarea stării de echilibru; şi… posibilitatea unor dezordini sociale! Dacă CRIZA reprezintă un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea este, deci, UN FENOMEN ACUT şi nu cronic, cu o dinamică de hotărîri anormale şi extraordinare! Aceasta fiind cheia transcrierii fenomenelor la care luăm parte, implicaţiile ei determină măsuri specifice pe termen lung, o gîndire coerentă şi măsuri constante – specifice, mai degrabă serviciilor speciale – ori, politicienii gîndesc în cicluri electorale, scurte, de 4-5 ani. Doar previzibilitatea ameninţărilor permite o planificare corectă a răspunsului. În politică nu există oameni providențiali, ci doar agenți care nu și-au dus misiunea pînă la capăt.

CRIZA ESTE PURTĂTOARE DE RISCURI PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ, iar o ţară cum e România, angajată într-un amplu proces de transformare internă, generează, inevitabil, o vulnerabilitate generală sporită, atît la modificările profunde ale mediului internaţional, dar şi la atacurile diverselor „entităţi”, ţara noastră fiind plasată în acel spaţiu de POWER POLITICS pe Continentul European. Deci, cu atît mai mult avem nevoie să acţionăm coerent şi în cicluri lungi, după o evaluare a riscurilor şi vulnerabilităţilor, cum ar fi: prea marea dependenţă de piaţa europeană sau aderarea incompletă la spaţiul Euro-Atlantic, o atare lipsă de voinţă pentru îmbunătăţirea poziţionării în UE şi NATO conţine un pericol major ce poate fi exploatat oricînd în defavoarea noastră. Nu mai vorbesc de Zona Euro…

Multiplele interese externe și presiuni exercitate asupra României prin intermediul unei clase politice feudale, nepregătite și ticăloase, a dus la un consum accelerat de putere. Consumul accelerat de putere a transferat resurse financiare incredibile, dinspre stat înspre actorii non-statali, reprezentaţi de ONG-uri, presă, bănci, companii. Această „mită” nu a făcut altceva decît să sporească mufarea actorilor non-statali, declanşînd teroarea financiară la care asistăm astăzi.

Astăzi, lupta pentru STATUT, PUTERE ŞI INFLUENŢĂ se dă între state şi între actori statali şi non-statali. În a doua situaţie, bătălia este pe viaţă şi pe moarte. Capitalismul liberal a reuşit să decupleze economia financiară de cea reală, astăzi, activele speculative depăşind de 11 ori PIB-ul mondial, la limitele nebuniei! Rezultatul este accentuarea conflictualităţii internaţionale.

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a României de a-și controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor. Iniţiativa le aparţine, de aceea România doar reacţionează în loc să prevină! Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. De exemplu, agenţiile de rating reprezintă un barometru pentru investitorii privaţi care se regăsesc ca actori principali în orice politici de dezvoltare statală. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate. Ba mai mult, ameninţarea financiară nu mai acţionează secvenţial ci concomitent şi necesită un răspuns imediat, deci, o măsură de criză care, de cele mai multe ori nu are nimic în comun cu democraţia sau cu regulile „ortodoxiei” guvernării.

Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un „trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale. Din păcate, situaţia mai dificilă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră nu dispune de un sistem coerent de formare a acestora. Clientelismul şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie.

Pe de altă parte, ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de CRIZĂ pune accentul pe două idei: PERICOLUL şi OPORTUNITATEA. Primul, pentru a fi evitat, al doilea, pentru a fi folosit! Există indivizi, care se agită mai puţin la televizor, dar care ştiu că o CRIZĂ, alături de negociere şi război, REPREZINTĂ UN MECANISM UTIL PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI. Deşi este un instrument greu de mînuit – din cauza caracterului său tumultos – ea se dovedeşte un puternic „transformer” în raporturile dintre stat şi diverşi alţi actori şi un mijloc de recalibrare a sistemului. Deci, e departe de a fi inutilă! Trebuie, însă, dusă pînă la capăt!

SÎNT TOTAL TÎMPIT! LOIALITATE ȘI NU COMPETENȚĂ

Experiența ultimelor 24 de ore mă face să-i dau dreptate lui George Damian care spune că o reconectare a clasei politice românești cu poporul român, nu mai este posibilă, s-a depășit de multișor punctul în care mai era posibilă o refacere a legăturilor. Aș spune că s-a căscat nu o ruptură, ci o falie imensă între poporul de rînd și clasa politică, la care aș adăuga și zona universitară. Sondajul ce va fi dat oficial publicității astăzi, marți, 22 iulie 2025, și comantariile pe marginea lui sînt relevante în susținerea acestei afirmații.

Un sondaj realizat de INSCOP Research în luna iulie 2025 arată că 66% dintre români cred că Nicolae Ceaușescu a fost un președinte bun pentru România. Doar 24% dintre respondenți consideră că fostul lider comunist a fost un conducător rău, în timp ce 7,8% declară că nu știu sau nu pot aprecia. Datele fac parte din studiul intitulat „Percepția populației cu privire la comunism. Reperele nostalgiei”, realizat pe un eșantion de 1.500 de persoane, cu o marjă de eroare de +/- 2,5%. Sociologul Remus Ștefureac, directorul INSCOP, a calificat rezultatele drept „neimaginabile”, subliniind că nostalgia pentru comunism și percepția pozitivă asupra lui Ceaușescu nu sînt cauzate doar de nemulțumirile actuale legate de traiul zilnic. Acesta mai spune că această campanie de destabilizare socială nu a fost combătută nici de stat, nici de societate civilă și că lipsa unor anticorpi culturali și democratici este vizibilă în nivelul de acceptare al unor forme autoritare.

Un sondaj similar realizat în 1998 de Metro Media Transilvania arăta că 51% dintre repondenți îl regretă pe Nicolae Ceaușescu! În 17 ani popularitatea ultimului președinte comunist a crescut cu 15%, empiric vorbind, cu mai puțin de 1% pe an. Cauzele sînt multiple, de la îmbătrînirea populației și, deci, scăderea natalității, la politicile de susținere a tineretului și, evident, apariția termenului de comparație: clasa politică din democrația românească – cu întreaga pleiadă de 20.000 de specialiști ai CDR, aventurismul cuplului Băsescu-Boc sau priveghiul de 10 ani al lui Klaus Iohannis. Asta este cu adevărat înspăimîntător: că 66% dintre oameni consideră clasa politică actuală sub nivelul lui Ceaușescu. Nu are importanță dacă este sau nu adevărat – aceasta este părerea dominantă în societate. Același punct de vedere îl exprimă și sociologul Mirel Palada, a cărui postare am redristribuit-o, atrăgîndu-mi oprobiul universitarilor și diriguitorilor locali. Primul mă mustră spunîndu-mi că în locul tău, m-aș fi abținut să distribui aberațiile lui Palada! Ca să nu spun că mi-ar fi rușine…, cel de-al doilea – susținător înfocat al actualului premier – spune-le poveștile astea miilor de români care au înotat Dunărea ca să scape de comunism, sutelor de mii care stăteau la cozi pentru 10 oua și 1/2 pachete de unt, sau un kil de parizer. Sau, mai bine spune-le fiilor și nepoților celor morți în închisorile comuniste de la Aiud sau Gherla, celor bătuți și infometați, pentru că îndrăzneau să creadă în pluri partidism, în libertate. Adică, nu contează cît de ticăloase au fost guvernările din ultimii ani, tot sînt mai bune decît regimul lui Ceaușescu, fie doar și pentru singurul motiv că au înlocuit camarila comunistă cu camarile pluripartite!

Cineva cerea un miliard de euro pentru a îndrepta această anomalie de percepție, în timp ce apărătorii adevărului și a liberei exprimări sînt convinși că rușii și chinezii desfășoară un război hibrid împotriva românilor! În cazul de față, susținerea narativelor oficiale nu va face decît să adîncească falia între clasa conducătoare și popor. Dar, poate nu-i interesează! Reforma anunțată se aplică exclusiv asupra amantelor și șoferilor care căpușează instituțiile publice, cu salarii uriașe, în proporție de 20% din personal. În sectorul public din România, există aproximativ 1,3 milioane de angajați, conform datelor Ministerului Finanțelor, potrivit Digi24. Aceasta reprezintă 22% din totalul salariaților din țară. Structura angajaților în sectorul bugetar este următoarea: 380.000 în învățămînt, 245.000 în sănătate, 206.000 în instituții de forță (apărare, poliție, servicii), 23.000 în justiție, 130.000 în administrația centrală și 320.000 în administrația locală, conform Comunitatea Liberală. Asta înseamnă că în sistemul public există 260.000 de amante și șoferi care vor fi restructurați din sectorul bugetar! Care, probabil, vor primi indemnizații de șomaj, conform legii! Să se calculeze cît înseamnă indemnizațiile de șomaj în cazul familiei latifundiarului PSD Paul Stănescu, pe care Ioan Popa l-a dat exemplu, și dacă odată eliminați din sistemul bugetar acești 260.000 vor redreasa deficitul bugetar al României! E o problemă universitară, deja!

De fapt, ce vedem astăzi, toată această zbatere, zvîrcolire spasmodică este despre PUTERE în noua paradigmă globală care trece de la supremația legilor și tratatelor la supremația forței. Dar, ce înseamnă PUTERE? Extraordinar de sintetic, puterea înseamnă RESURSE, STRATEGII ŞI… REZULTATE! Doar analizînd, fiecare în propriul fotoliu, fiecare element în parte ne putem da seama dacă deţinem, sau nu, PUTEREA. Şi cînd vorbim de Naţiune şi Stat, celor trei alemente pomenite anterior îi mai adăugăm unul – esenţial, după părerea mea! -: PRESTIGIUL!

În ciuda globalizării, deocamdată, referenţialul în studiile internaţionale de securitate îl reprezintă „statul naţiune”! Ultimele evoluţii din vecinătatea apropiată ne duce cu ideea la Forţa şi Importanţa Statului Naţiune, concept combătut vehement de actuala conducere a Uniunii Europene din care facem parte. Securitatea este definită ca securitate naţională, iar modelul operaţional al acesteia cuprinde, în primul rînd, o viziune clară asupra interesului naţional, dar şi o evaluare a resurselor. Interesul naţional al statului naţiune are consistenţă atîta timp cît în construcţia sa sînt integrate o serie de aşteptări şi deziderate sociale, numite „valori”: bunăstare, libertate, securitate, identitate (Ionel Nicu Sava, „Studii de securitate”, Ed. Centrul român de studii regionale, 2005, pag.155). Pe de altă parte, valorile ţin de structura culturii. Prin urmare, INTERESELE sînt expresia unei cristalizări istorice a resurselor ideaţionale, a stilului de gîndire colectiv transferat instituţiilor politice care administrează chestiunile unei epoci (I.N.Sava, op.cit). Cu alte cuvinte, putem spune că sursa creşterii securităţii şi statalităţii este plasată în cultura naţională, pentru că mecanismele interne culturale sînt capabile să ofere modele alternative. Fondul cultural al unei naţiuni este sursa creşterii sale!

Dacă ne uităm la statul-naţiune România, ce vedem? O încremenire în proiect! Ba, mai mult, o diluare accelerată în ultimii 10 ani. O societate anomică incapabilă să se mişte, dar să evolueze! O ţară, localizată în spaţiu, dar anacronică şi atemporală, pe care, pare, că nici Apocalipsa nu o va ajunge decît peste 100 de ani, distanţa care ne separă de lumea civilizată! Lumea îşi face o retrospectivă pentru a se putea pregăti de viitorul „joc”. România dezvoltă discuţii sterile, de secol 19, la toate nivelurile administraţiei. Avem o ţară mult prea polarizată social, conform specialiştilor și a rezultatelor sondajelor de opinie. Clasa de mijloc este reprezentată de doar 3-5 procente, în timp ce ocupăm locul 2, după Rusia, în ceea ce priveşte numărul de oligarhi! Racordarea noastră cu Occidentul, spre care tindem, este ca și inexistentă: infrastructura rutieră nu există, nici după 35 de ani, iar cea feroviară este o glumă proastă: viteza medie de deplasare a mărfurilor, pe calea ferată românească este de doar… 27 km/h! După 35 de ani de bulversare a sistemului de învăţămînt, constatăm că avem o slabă calitate a educaţiei, inclusiv pe „relaţii internaţionale”, deci, nu avem specialişti care să comunice cu omologii lor de la Est de Szeged! Ne lipsesc şi studiile prospective în toate domeniile, dar „cunoaşterea” şi „expertiza”, resursele nr.1 în societatea sec.21, sînt date, sistematic, la oparte! Priviţi în jur şi veţi constata că marea majoritate a „elitei” e construită pe loialitate şi nu pe competenţă!

Este România un stat puternic? Deloc! România este generator de insecuritate, iar factorii sociali care o generează sînt: sărăcia, subdezvoltarea, mortalitatea, scăderea demografică, bolile, epidemiile, alimentaţia articficială! PRESA ESTE o vulnerabilitate, însă NU pentru că presa independentă și neplătită de statul comprador cîrcoteşte, ci pentru că, în decursul anilor, a fost PARTE la îngenunchierea poporului român, fără atitudine, sau cu o atitudine complice cu tagma jefuitorilor! Puterea Presei a pactizat cu fărădelegile Puterii Militare, Puterii Politice, Puterii Economice, Puterii Comerciale şi Puterii Societale, în loc să opună rezistenţă şi să vină cu SOLUŢII alternative, CONSTRUCŢII alternative, politice şi sociale!

Astăzi, lumea îşi face o introspecţie pentru a se pregăti de viitorul joc. Sfîrşitul unei lumi tihnite, în ultimii 35 de ani, pe putregaiul căreia, se naşte o altă lume, o altă orînduire, despre care nimeni nu poate să spună, cu exactitate, cum va arăta! Singura certitudine pe care o putem avea este lipsa de certitudine! Ce aflăm despre ţara noastră?

Privind înlăuntrul nostru naţional, lumea aşezată şi predictibilă a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudine şi frica zilei de mîine. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, cînd cuţitul ajunge la os, compasiunea apare mai rar. Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România pare o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!

De mai mulţi ani, în articolele pe care le scriu, atrag atenţia că România este o ţară sub ocupaţie. O ţară care renunţă la propria economie, la propriul sistem de valori, pentru a îmbrăţişa cu totul alte repere. Poate foamea cu care am ieşit din comunism ne-a făcut atît de hulpavi. Poate bruiajul de neînţeles – pentru cei mai mulţi – a recesiunii şi crizelor economice, valorice, politice, de sistem etc în care ne aflăm? Cauzele recesiunii prezentate de J K Galbraith în cartea lui “Marea Prăbuşire din 1929” erau: proasta distribuţie a veniturilor, un mediu de afaceri angajat în “furtul corporatist”, o structură bancară slabă şi un dezechilibru între importuri şi exporturi. Nu spunea nimic despre parazitarea politică a economicului, a instituţiilor etc. America Marii Crize nu ştia această realitate de secol 21 din România! După 20 de ani de la schimbarea „după manual” a Regimului Ceauşescu, România a dispărut de pe harta lumii. Avem nevoie de oameni care să gîndească un nou sistem şi cert este că paradigma trebuie schimbată!

Acest malaxor istoric este prielnic revoluţiilor şi reformelor structurale profunde. Dacă mă întrebaţi pe mine „reformele profunde” clamate de Guvernul Bolojan sînt echivalente cu măzgălitul tramvaielor cu vopsea revendicate ca un mare curaj al găşculiţei de cartier de periferie! Serios vorbind, în ultimii 20 de ani, România a avut parte doar de RĂUFORME! Că ROMÂNIA NU ARE RESURSE PENTRU AFIRMAREA INDIVIDUALĂ, singura ei şansă fiind cea a obedienței! Despre PRESTIGIUL pomenit la început, nici nu mai poate fi vorba! Poate sînt total tîmpit! Cer prea mult.

CRIZE SIMULTANE

Haosul generalizat a pus stăpînire pe România! Clasa politică şi instituţiile statului s-au prăbuşit concomitent, într-o explozie abjectă. Ca jurnalist, am spus-o de mai multe ori: România se află în al 33-lea an de război! Observînd ceea ce se întâmplă în viaţa politică, economică şi socială din ţară! Iniţial, am crezut că este vorba de clasicul război româno-român, dar există semne că sîntem şi ţinta agresiunii unor entităţi externe, de stat sau private, primul fiind doar stimulat de acesta din urmă!

Milton Friedman, marele guru al mişcării „unfettered capitalism”, creditat cu scrierea caietului de sarcini pentru economia contemporană, hipermobilă şi globală, îl cita des pe Machiavelli, potrivit căruia toate rănile trebuie provocate simultan, dacă vrei ca schimbarea aşteptată să se producă. Numai o criză – reală sau percepută ca atare – poate produce schimbări reale. Dezastrele naturale, catastrofele sanitare sau turbulenţele politice permit guvernelor şi multinaţionalelor să profite de şocul în care se află populaţia şi să implementeze politici avantajoase pentru marile corporaţii.

Esenţială, în toată această mişcare oportunistă este viteza de reacţie, pentru a impune o schimbare rapidă şi ireversibilă înainte ca societatea aflată sub imperiul acestei crize să revină la „tirania statu-quo-ului”. Potrivit teoreticienilor neoconservatori, adepţi ai lui Papa Milty, o administraţie are la dispoziţie între şase şi nouă luni în care să poată realiza schimbări majore; în cazul în care va pierde oportunitatea de a acţiona decisiv în această perioadă, ea nu va mai avea o a doua şansă în acest sens.

Şocul şi Evlavia sunt acţiuni care creează teamă, pericole şi distrugere pe o scară inimaginabilă pentru oamenii obişnuiţi, de aceea, exploatarea acestora poate trasa liniile de frontieră geopolitică sau corporatistă pură.

Spuneam, în emisiunea prietenului Daniel Botgros, referindu-mă la România de astăzi, că asupra noastră s-a abătut, simultan, o sumă de crize machiavellice, atît Ţara, cît şi Naţiunea aflîndu-se la o răscruce fără sens giratoriu. Avem de ales între drumul care duce la dispariţia noastră din istorie, sau poteca abruptă a reclădirii naţionale.

În România momentului actual se poate vorbi de o criză care este mai mult decît politică, în care locatarul de la Cotroceni a tăiat juliene întraga clasă politică aflată în parlament. Criza politică românească este, de fapt, mult mai profundă şi ea se manifestă prin lipsa unei alternative reale la actuala aşa-zis elită conducătoare. Bazinul de selecţie este gol! Atît ideologic, cît, mai ales, uman!

Criza medicală, generată de epidemia de COVID-19, scăpată în pruni în ţara noastră, este strîns legată de criza politică, dar şi de criza de încredere şi chiar de una de… coeziune naţională. Un mix 3 în unu, fatal! Un sistem medical extrem de politizat, reforme aplicate în avantajul corporaţiilor, tratamente la limita de jos a umanului, manipularea şi dezinformarea conspiraţionistă grosiere practicate în ultimii doi ani, toate acestea au tarat încrederea în efortul medical. Cred că este momentul ca politicul să facă un pas în spate, o perioadă de timp, şi să lase specialiştii să încerce să rezolve criza sanitară!

Criza energetică în care ne-a aruncat lipsa unei politici externe coerente şi Olimpiada vînzării de ţară este acută şi, din păcate, pentru noi, fără leac. TOATE reţelele energetice construite în ultimii ani OCOLESC România!!! Sîntem pămîntul nimănui, terenul de joacă al tuturor! Ea este mai puternică decît criza economică şi criza alimentară, cele două conturîndu-se cu tuşele groase ale scumpirilor excesive ale materialelor de construcţii şi decalajele scandaloase între exportul de materie primă agricolă şi importul de produse finite alimentare.

Despre criza constituţională, nu vreau să scriu. Constituţia este călcată în picioare de ani de zile. Ni se pare deja firesc. Nu ne afectează! Evident, nu sîntem polonezi! Dar despre faptul că România este captivă a unor jocuri geopolitice la scară regională și globală care o lasă cu tot mai puțini aliați de încredere și cu tot mai mulți adversari, în condițiile în care pierderile de suveranitate sînt enorme și lipsite de compensație, voi scrie cîteva rînduri. Sigur, am amintit deja, absenţa unei politici externe naţionale, aflată în apanajul trădătorului de la Cotroceni, reprezintă una dintre cauzele precarităţii situaţiei de astăzi în care am devenit pămîntul nimănui şi terenul de joacă al tuturor! Cei puţini, care vor dori să privească înapoi, în istorie, vor vedea că Franţa a sprijinit crearea României mari. Încă de pe vremea lui Cuza (Unirea Principatelor) ca o contrapondere la ascensiunea Imperiului Ţarist. Istoria se repetă, în buclă, şi Franţa se întoarce la Gurile Dunării pentru că cine stăpîneşte Gurile Dunării stăpîneşte Europa şi pune presiune pe Crimeea cam ca înainte de 1853.

Aşa putem traduce că România este coaptă pentru o guvernare progresisto-globalistă-macroniană sau, cel puțin, adusă în cvasi imposibilitatea de a se opune la instalarea unei asemenea guvernări. Poate fi o explicaţie pentru sceneta jucată de Dasian-Julien. Sigur, este de presupus că Rusia nu are motive să fie încîntată de implantarea soroșismului- macronian în vecinătatea sa apropiată.

Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean, România şi societatea românească sînt, astăzi, mai vulnerabile ca oricînd. Pe acest fundal, în ultimele săptămîni, dar şi în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. Terorismul politic a atins cote demne de 11 septembrie! De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent. Potrivit Donei Tudor, agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare . Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale, negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale, impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală, crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.

Dar, astea sînt deja aberaţii regionale. Omul de rînd caută, în piaţă, un tocilar. Să ascută coasele şi topoarele!