Etichetă: CRIZA

CRIZE SIMULTANE

Haosul generalizat a pus stăpînire pe România! Clasa politică şi instituţiile statului s-au prăbuşit concomitent, într-o explozie abjectă. Ca jurnalist, am spus-o de mai multe ori: România se află în al 33-lea an de război! Observînd ceea ce se întâmplă în viaţa politică, economică şi socială din ţară! Iniţial, am crezut că este vorba de clasicul război româno-român, dar există semne că sîntem şi ţinta agresiunii unor entităţi externe, de stat sau private, primul fiind doar stimulat de acesta din urmă!

Milton Friedman, marele guru al mişcării „unfettered capitalism”, creditat cu scrierea caietului de sarcini pentru economia contemporană, hipermobilă şi globală, îl cita des pe Machiavelli, potrivit căruia toate rănile trebuie provocate simultan, dacă vrei ca schimbarea aşteptată să se producă. Numai o criză – reală sau percepută ca atare – poate produce schimbări reale. Dezastrele naturale, catastrofele sanitare sau turbulenţele politice permit guvernelor şi multinaţionalelor să profite de şocul în care se află populaţia şi să implementeze politici avantajoase pentru marile corporaţii.

Esenţială, în toată această mişcare oportunistă este viteza de reacţie, pentru a impune o schimbare rapidă şi ireversibilă înainte ca societatea aflată sub imperiul acestei crize să revină la „tirania statu-quo-ului”. Potrivit teoreticienilor neoconservatori, adepţi ai lui Papa Milty, o administraţie are la dispoziţie între şase şi nouă luni în care să poată realiza schimbări majore; în cazul în care va pierde oportunitatea de a acţiona decisiv în această perioadă, ea nu va mai avea o a doua şansă în acest sens.

Şocul şi Evlavia sunt acţiuni care creează teamă, pericole şi distrugere pe o scară inimaginabilă pentru oamenii obişnuiţi, de aceea, exploatarea acestora poate trasa liniile de frontieră geopolitică sau corporatistă pură.

Spuneam, în emisiunea prietenului Daniel Botgros, referindu-mă la România de astăzi, că asupra noastră s-a abătut, simultan, o sumă de crize machiavellice, atît Ţara, cît şi Naţiunea aflîndu-se la o răscruce fără sens giratoriu. Avem de ales între drumul care duce la dispariţia noastră din istorie, sau poteca abruptă a reclădirii naţionale.

În România momentului actual se poate vorbi de o criză care este mai mult decît politică, în care locatarul de la Cotroceni a tăiat juliene întraga clasă politică aflată în parlament. Criza politică românească este, de fapt, mult mai profundă şi ea se manifestă prin lipsa unei alternative reale la actuala aşa-zis elită conducătoare. Bazinul de selecţie este gol! Atît ideologic, cît, mai ales, uman!

Criza medicală, generată de epidemia de COVID-19, scăpată în pruni în ţara noastră, este strîns legată de criza politică, dar şi de criza de încredere şi chiar de una de… coeziune naţională. Un mix 3 în unu, fatal! Un sistem medical extrem de politizat, reforme aplicate în avantajul corporaţiilor, tratamente la limita de jos a umanului, manipularea şi dezinformarea conspiraţionistă grosiere practicate în ultimii doi ani, toate acestea au tarat încrederea în efortul medical. Cred că este momentul ca politicul să facă un pas în spate, o perioadă de timp, şi să lase specialiştii să încerce să rezolve criza sanitară!

Criza energetică în care ne-a aruncat lipsa unei politici externe coerente şi Olimpiada vînzării de ţară este acută şi, din păcate, pentru noi, fără leac. TOATE reţelele energetice construite în ultimii ani OCOLESC România!!! Sîntem pămîntul nimănui, terenul de joacă al tuturor! Ea este mai puternică decît criza economică şi criza alimentară, cele două conturîndu-se cu tuşele groase ale scumpirilor excesive ale materialelor de construcţii şi decalajele scandaloase între exportul de materie primă agricolă şi importul de produse finite alimentare.

Despre criza constituţională, nu vreau să scriu. Constituţia este călcată în picioare de ani de zile. Ni se pare deja firesc. Nu ne afectează! Evident, nu sîntem polonezi! Dar despre faptul că România este captivă a unor jocuri geopolitice la scară regională și globală care o lasă cu tot mai puțini aliați de încredere și cu tot mai mulți adversari, în condițiile în care pierderile de suveranitate sînt enorme și lipsite de compensație, voi scrie cîteva rînduri. Sigur, am amintit deja, absenţa unei politici externe naţionale, aflată în apanajul trădătorului de la Cotroceni, reprezintă una dintre cauzele precarităţii situaţiei de astăzi în care am devenit pămîntul nimănui şi terenul de joacă al tuturor! Cei puţini, care vor dori să privească înapoi, în istorie, vor vedea că Franţa a sprijinit crearea României mari. Încă de pe vremea lui Cuza (Unirea Principatelor) ca o contrapondere la ascensiunea Imperiului Ţarist. Istoria se repetă, în buclă, şi Franţa se întoarce la Gurile Dunării pentru că cine stăpîneşte Gurile Dunării stăpîneşte Europa şi pune presiune pe Crimeea cam ca înainte de 1853.

Aşa putem traduce că România este coaptă pentru o guvernare progresisto-globalistă-macroniană sau, cel puțin, adusă în cvasi imposibilitatea de a se opune la instalarea unei asemenea guvernări. Poate fi o explicaţie pentru sceneta jucată de Dasian-Julien. Sigur, este de presupus că Rusia nu are motive să fie încîntată de implantarea soroșismului- macronian în vecinătatea sa apropiată.

Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean, România şi societatea românească sînt, astăzi, mai vulnerabile ca oricînd. Pe acest fundal, în ultimele săptămîni, dar şi în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. Terorismul politic a atins cote demne de 11 septembrie! De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent. Potrivit Donei Tudor, agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare . Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale, negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale, impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală, crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.

Dar, astea sînt deja aberaţii regionale. Omul de rînd caută, în piaţă, un tocilar. Să ascută coasele şi topoarele!

O MESERIE DE BUDOAR

Am fost nedumerit, amuzat şi apoi indignat, de persistenţa scuipatului în faţă a presei din România de către politicienii de toate culorile asta după ce băieţaşii şi fătucile din media – mai ales din televiziuni! – precipitaţi şi agramaţi recită cîtă şpagă a luat „ăla”, ce cumpărături a mai făcut „aia” şi în ce club de fiţe s-a mai „dat” beizadeaua vreunui îngălat. Adică, jurnalismul românesc, admiţînd că este ŞI de proastă calitate, este o meserie de budoar! O astfel de idioţenie ar trebui să nască, în mod logic, un Minister al Informaţiilor, după modelul iraqian al lui Saddam Hussein, pe care l-am gustat din plin în 2003: „Vrei să munceşti azi? 50 de dolari”! Ministerul ar putea fi condus chiar de către Rareşul cel Bogdan – care are o relaţie „specială cu jurnaliştii”, sau de „amicii” mei din Moldova, antrenaţi pentru fumigene fîsîite, sau chiar de Iohannis după ce zboară de la Cotroceni! Scuze! Iohannis NU zboară de la Cotroceni!


Lăsînd gluma la uşă, chiar făcută prost şi inconştient, meseria de jurnalist rămîne una dintre cele mai periculoase din lume! De aceea mă străduiesc ca în fiecare an cel puţin 10 colegi să urmeze cursuri de perfecţionare. Că jurnalismul NU este o meserie de budoar, care va dispărea atunci cînd vor unii, o dovedeşte şi statistica internaţională. Primăvara arabă şi mişcările de protest, criza refugiaţilor s-au dovedit riscante pentru jurnalişti.

În condiţiile de mai sus, o întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui jurnalist român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil declanşat chiar de la vîrful propriilor ministere! Şi mă refer la Igaş şi Oprea. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudineşi frica zilei de mîine. Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România este o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!

„Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare (Atenţie România!), tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămîn o realitate a mediului de securitate actual. Dar, despre toate acestea, ar trebui să citeşti în presă. În presa ta zilnică! Care presă? Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul urnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România. Astăzi, presa e anti PSD şi pro PSD. Adică, „o vulnerabilitate” şi „responsabilă”.

Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sînt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi impresionantă. Noile facultăţi de jurnalistică au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”, iar posturile de conducere se lasă moştenire, precum în Coreea de Nord, pe banii contribuabililor! În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească.

Cu toate acestea, cred că jurnalismul de specialitate este necesar şi obligatoriu. Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză. Dacă la nivelul presei centrale există cîţiva reporteri specializaţi pe situaţii de urgenţă, conflicte armate, sau dezordini sociale, la nivelul presei locale, astfel de specializări se regăsesc mai greu. În ultimii 30 de ani, au fost puţine tentative de a specializa jurnalişti în astfel de domeniu. E adevărat, şi interesul jurnaliştilor sau conducătorilor de redacţii a fost pe măsură! Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial, implică, însă, urgent, adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media românească. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală! Pentru că, acţiunile jurnalistice „empirice” pot amplifica crizele deja existente, sau pot provoca noi crize, unele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Dar, pentru toate acestea, nu este nevoie de un Minister al Informaţiilor, şi nici ca mass-media să fie considerată o vulnerabilitate de către preşedintele tuturor românilor!

EŞECUL SISTEMELOR POLITICE ŞI ROMÂNIA VULNERABILĂ

Vrem sau nu vrem, conştientizăm, sau nu, viitorul imediat, şi pe termen lung, va fi modelat de actuala pandemie. În definirea proiectelor viitoare, analiştii şi publicul larg trebuie să țină seama de patru forțe majore care transformă peisajul global: globalizarea și apariția unui nou tip de regionalizare, accelerarea concurenței globale în domeniul tehnologiei, demografiile îmbătrânite și cursa împotriva schimbărilor climatice. Pandemia COVID-19 nu modifică fundamental arhitectura gestionării eficiente a riscurilor geopolitice, dar va accelera traiectoria fiecăreia dintre aceste tendințe, se arată în raportul EY Perspective geostrategice în 2020.

Pandemia accentuează consecințele sociale, economice și politice ale îmbătrînirii populației. Profilul demografic al unei țări va modela poverile operaționale și în materie de costuri impuse de pandemie: societățile mai îmbătrînite se vor confrunta cu consecințe mai grave din punct de vedere economic și al pierderilor de vieți omenești provocate de această boală cu o revenire mai lentă a economiei. Națiunile cu o populație preponderent tînără, care se confruntă cu rate mari ale șomajului și cu fenomene de dislocare economică din cauza pandemiei, prezintă riscuri mai mari de tulburări sociale.

Virusul se răspîndește la nivel global, iar combaterea acestuia ar necesita eforturi globale la mai multe niveluri. Dar statele reacționează cu viziunea tunelului național. Aici ideologia naționalistă triumfă uneori chiar și asupra rațiunii limitate a politicii economice sau de sănătate. Vezi cazul României! Nici măcar în autoproclamata „putere europeană”, nu există nici un sentiment de coeziune. „Statele membre sînt cuprinse de naționalismul de criză”, așa cum spune jurnalistul austriac Raimund Löw.

Europa este un continent îmbătrînit care este supus unor presiuni uriaşe migraţioniste, economice, dar şi identitare de natură politico-istorică. În Uniunea Europeană, presiunile în direcția fragmentării au fost evidențiate de un răspuns la pandemie care, cel puțin pînă în acest moment, a fost greoi și lipsit de coordonare.

În această cheie trebuie citită întîlnirea între Premierul Ungariei, Viktor Orban cu Milorad Dodik, liderul sîrbilor bosniaci, care a anunţat recent un plan secesionist pentru entitatea sîrbă care, de la încheierea războiului din fosta Yugoslavie, formează, împreună cu comunitatea musulmană şi croată, Bosnia şi Herţegovina.

Milorad Dodik, care şi-a anunţat uneori intenţia de a-i scoate pe sîrbi din statul comun, a lansat recent o nouă ofensivă secesionistă, ameninţînd să retragă Republika Srpska din instituţiile centrale, precum armata şi sistemul judiciar.

Nimic nou sub soare! Doar adepţii globalismului se miră! Susţinerea separatismului de către unele state europene şi situaţia din Kosovo au declanşat amplificarea tendinţelor separatiste, care au avut ca rezultat criza din regiunea spaniolă Catalonia. Practic, Europa a salutat divizarea mai multor state de pe continent, fără a-şi ascunde bucuria în legatură cu asta. Iar acum, iată, avem Catalonia şi Kurdistan, dar și Veneto și Lombardia, iar autonomiile etnice maghiare bat la ușă! Disoluţia lentă și atomizarea de interese din sînul Uniunii Europene, populismul cras al liderilor din jur, chiar scăderea factorului de inteligență la leadership-ul european, statul slab în care domnesc grupări de interese care-i mimează neoficial serviciile, greoi, incomplet, sărac şi birocratizat, o corupţie mare, care o păzeşte pe cea mică, favorizează această mișcare pe care mulți se feresc să o numească… genetică!

Atît la nivel istoric, cît şi juridico-filozofic, sistemul internaţional din ultimii 25 – 30 de ani a fost marcat de tensiunea profundă între tendinţele naționale conservatoare şi cele revoluţionare anti-sistem împotriva lipsei de scrupule a unui stat hegemonic care abuzează de conceptul de suveranitate în manufacturile asociate cu corupția. În mod clar, orice tendinţă separatistă sau de autonomie pun în discuție consecințele semnării Păcii de la Westphalia (24 octombrie 1648), un troc prin care învingătorii şi învinşii îşi împărţeau diferitele provincii. Suveranitatea de tip westphalic, care se prezintă ca o suveranitate absolută, inflexibilă, a devenit, în noile condiţii, o piedică care impietează asupra capacităţii de a construi modele de guvernare adecvate.

Într-o asemenea situație, chiar cerrerile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.

Presiunile migraționiste și terorismul european, mărunt dar în creștere, contribuie la acest fenomen.

Majoritatea actelor de violență din ultimii ani sînt puse pe seama refugiaților și a migranților economici.

Un nou studiu care a analizat demonstraţiile de stradă din 2006 pînă în 2020, a constatat că numărul mişcărilor de protest din întreaga lume a crescut de peste trei ori în mai puţin de 15 ani, informează Washington Post. Intitulat „World Protests: A Study of Key Protest Issues in the 21st Century”, studiul e realizat de o echipă de cercetători de pe lîngă Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) din Germania şi de Initiative for Policy Dialogue, o organizatie non-profit afiliată la Columbia University. Analizînd îndeaproape peste 900 de acţiuni de protest din 101 ţări si teritorii, autorii au ajuns la concluzia că trăim o perioadă istorică asemănătoare cu atmosfera din anii 1848, 1917 sau 1968, „cînd un număr mare de oameni s-au revoltat împotriva modului în care erau lucrurile, cerînd schimbări”. Dar care este cauza? Autorii vorbesc despre „esecul democratiei”. Ei au constatat ca majoritatea evenimentelor de protest pe care le-au studiat – 54% – au fost provocate de eșecul sistemelor politice.

În ultimii ani, Europa s-a confruntat cu cele mai ample mișcări de masă de oameni de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Peste un milion de refugiați și de migranți au sosit în Uniunea Europeană, majoritatea fugind de războiul și teroarea din Syria și din alte țări aflate în dificultate. În spatele politicii Germaniei de primire a refugiaţilor syrieni stă un compromis care nu poate fi ignorat. Preţul pentru azilul syrienilor este plătit de imigranţii din Balcani, care au fost deportaţi pe capete, scrie Wall Street Journal. Criza migraţiei din Europa este într-un punct critic, în care pilonii politicii în vigoare se află sub stres constant. Şi acum, pandemia care a blocat economia globală dar şi orice iniţiativă legată de migranţi şi piaţa muncii în Europa. În spatele economiilor sînt modificări profunde – structurale, sociale, demografice – care pot duce la apariţia unei noi revoluţii!

Au explodat preţurile la energie şi alimente, dar de ce nu pot să crească şi salariile, pe medie, de la sine? Din cauza dezechilibrelor şi dezmăţului globalist de pînă în urmă cu doi ani! Potrivit Ziarului Financiar, economiile şi companiile au devenit prea productive, iar acest lucru, coroborat cu lipsa inflaţiei, a schimbat toate regulile!

1. Globalizarea, începută în anii ’80, a frînt clasa de mijloc, care este cea mai afectată în ţările occidentale. Multe joburi ale clasei de mijloc au plecat în ţările low cost, mai ales odată cu căderea comunismului, deschiderea pieţei est-europene şi creşterea Chinei.

2. Emigraţia în ţările vestice – acest lucru a dat posibilitatea companiilor să angajeze oameni pe salarii mai mici, ceea ce a pus presiune pe piaţa forţei de muncă şi pe sindicate.

3. Intrarea pe piaţa de muncă a femeilor – ultimele trei decenii au adus pe piaţa forţei de muncă din ce în ce mai multe femei care preiau şi poziţiile bărbaţilor, dar la salarii mai mici. În aceste condiţii, salariile nu cresc.

4. Echipamentele şi acum roboţii înlocuiesc forţa de muncă pe un cost mai redus – în ultimele decenii tot mai multe companii încearcă să înlocuiască oamenii cu echipamente sau roboţi pentru a deveni mai productive şi a face faţă concurenţei. Un echipament sau un robot nu oboseşte, nu cere majorări salariale, nu cere bonusuri, nu pleacă cînd vrea el, nu plăteşte taxe şi contribuţii la stat. Echipamentele au înlocuit joburile de mijloc. Iar acum, roboţii înlocuiesc procesele repetitive din companii, atacînd de data asta joburile low-cost.

5. Companiile mari au devenit din ce în ce mai mari, ceea ce a dus la scoaterea competitorilor de pe piaţă, darea oamenilor afară şi scăderea presiunii pe creşterea salariilor – în economiile occidentale cuvîntul de ordine este consolidarea, fuziunile şi achiziţiile, întărirea poziţiilor pe piaţă, cumpărarea concurenţilor şi închiderea lor, creşterea preţului produselor fără creşterea salariilor din companii.

6. Supracapacitatea de producţie – ultimii 30 de ani a adus o supracapacitate de producţie în toată lumea, ceea ce face ca firmele să aibă ca obiectiv într-un mod continuu reducerea costului prin toate mijloacele: înlocuirea oamenilor cu echipamente, cumpărarea concurenţei, trimiterea joburilor de mijloc în alte ţări pentru a reduce costul salarial.

7. Lipsa investiţiilor – în economiile puternice nu se mai fac investiţii de către companiile private decît dacă sînt noi tehnologii care înlocuiesc anumite modele de business, reduc numărul de salariaţi şi reduc costul salarial. Din acest motiv nu există cerere pentru noi locuri de muncă şi în consecinţă nu există presiune pe piaţa forţei de muncă în sensul creşterii salariilor.

8. Apariţia share economie şi a modelelor de business disruptive – de mai bine de două decenii, establishmentul economic mondial este dat peste cap de apariţia altor modele de business şi mai ales de apariţia de nicăieri, din alte zone, de tehnologie, a unor companii care lovesc în plin modelele tradiţionale. Google şi Facebook au distrus industria media, Uberul schimbă regulile în transportul persoanelor, Amazon a rupt din piaţa retailerilor tradiţionali, Tesla a ajuns să se bată cu marii producători auto, Apple a schimbat regulile în comunicare, digitalizare etc., low-costurile aeriene au răvăşit piaţa de transport tradiţională, ducînd la scăderea tarifelor, ceea ce a produs schimbări fundamentale în mobilitatea oamenilor, aducînd reduceri de costuri salariale în alte industrii pentru că pot să aducă oameni mai ieftin din alte ţări într-un timp foarte scurt.

9. Pentru că nu există inflaţie iar marile ţări occidentale sînt pline de datorii, nu mai au bani de investit în infrastructură – acest lucru nu creează locuri de muncă, nu creează cerere, nu creează presiune pe salarii.

10. Marile economii ale lumii, marile bănci, marii administratori de bani, marile companii de asigurări au prea mulţi bani, administrează prea mulţi bani. Pentru că sînt prea mulţi bani în lume care au fost economisiţi în ultimele şapte decenii prin diferite forme – democratizarea bursei, fonduri de investiţii, fonduri de pensii – şi nu există unde să fie investiţi în economii pentru că există supracapacitate, aceste mii de miliarde stau efectiv degeaba în conturi, cu 0% dobîndă. Pentru că aceşti bani nu sînt investiţi decît în titluri de stat, în blue-chipsuri, în real-estate, în terenuri, ei nu creează noi locuri de muncă, nu creează cerere, nu aduc majorări salariale ci, dimpotrivă, pun presiune pe companii să reducă costurile, să dea oameni afară, să investească mai puţin pentru a le aduce randamente mai mari.

Dacă establishmentul nu este atent, din rîndul tinerilor de astăzi care ştiu cel puţin două limbi străine, care se mişcă într-o parte şi-n alta, care vor şi speră la bani mai mulţi pentru a experimenta mai mult în domeniul vieţii personale, se va naşte noul Lenin, spune Cristian Hostiuc, Director Editorial ZF.

În urmă cu 100 de ani, imperiile s-au mărunțit în state naționale, dornice să-și afirme identitatea sufocată de abuzurile, birocrația și incompetența imperială. După un veac, aceleași tare trezesc în populațiile naționale abuzate dorința regăsirii identității regionale pentru o auto-guvernare onestă și echitabilă! Există o amprentă genetică socială primordială și nucleară: tribul și familia, pentru cea din urmă luptînd cu înverșunare motivată o parte a societății civile tradiționale, în frunte cu Biserica Națională. În România! Observația nu e nouă, juristul elveţian Gustav Moynier a propus în 1872 crearea unui tribunal internaţional care să judece dreptul ginţilor!

Într-o asemenea situație, chiar cererile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.

În întreaga Europă partidele antisistem au cîştigat teren din cauza nemulţurilor populare faţă de politicile economice implementate de guverne, a nivelului ridicat al inegalităţii sociale şi ca reacţie la criza sanitară. Europa este în schimbare, iar România este vulnerabilă!

CRIZA POPOARELOR

Analiza specialiştilor în domeniul securităţii scoate în evidenţă că la acest început de mileniu, popoarele doresc condiţii mai bune de viaţă şi de muncă pentru ei şi generaţiile următoare. Pretenţiile faţă de autorităţi au crescut depăşind, uneori, realităţile şi posibilităţile de rezolvare a unor situaţii. A crescut, de asemenea, intoleranţa faţă de cei din jur, faţă de lideri. Dacă la acestea mai adăugăm şi moştenirile istoriei, deducem că multiplele situaţii de criză din ultimii 20 ani, multe rămase nerezolvate, nasc o serie de întrebări care se pot rezuma astfel: sînt oare crizele inevitabile în viaţa popoarelor?; sînt oare popoarele conştiente de urmările crizelor?; guvernele sînt pregătite să gestioneze crizele în favoarea popoarelor pe care le conduc?

Răspunsul este unul singur şi comun pentru toate aceste întrebări: NU!

În opinia mea, criza reprezintă acea perioadă din viaţa unei societăţi caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor. Ea se concretizează prin expunerea unor aspecte temporare sau permanente ale modului de organizare al sistemului, care nu-i mai permit acestuia să funcţioneze.

Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea fundamentală a sistemului şi înlocuirea acestuia, fie prin modificări importante, ale structurii sale!

Criza are la bază cauze economice, politice, sociale, religioase, juridice, etnice etc., care nu au fost rezolvate în cadrul sistemului în timp util şi în mod paşnic, în scopul echilibrării raportului dintre nevoi şi posibilităţi. Este important de subliniat că, niciodată, o criză nu are la bază numai una din categoriile de cauze enumerate mai sus! În consecinţă, situaţiile de criză au la origine cauze multiple, de natură obiectivă şi, ca urmare, ele NU se rezolvă şi NU POT fi lăsate să se rezolve de la sine!

Conform manualelor de specialitate, principiul de funcţionare al managementului crizelor exclude menţinerea aberantă în funcţie a unui guvern ce s-a dovedit depăşit de situaţie, sau incapabil să gestioneze situaţia de criză, fie din incompetenţă, neştiinţă sau rea-voinţă, chiar incapabil să gestioneze comunicarea cu victimele crizei!

Crizele sînt diferite în funcţie de domeniul de manifestare şi caracteristicile lor generale.
• lipsa totală de informare sau informarea unilaterală;
• pierderea controlului asupra situaţiei;
• chiar dacă este o criză internă, în majoritatea cazurilor, radiografia ei este urmărită şi din exterior;
• procesul de luare a deciziilor înregistrează disfuncţionalităţi frecvente, ceea ce duce, de cele mai multe ori, la crearea panicii în rîndul părţilor;
• de regulă, organizaţia care gestionează criza îşi concentrează atenţia spre planificarea acţiunilor pe termen scurt, arareori se ajunge ca o criză să fie gestionată pe termen lung. Un exemplu, doar: Cum s-a intamplat şi cu Uniunea Sovietica, în urmă cu 20 de ani, Uniunea Europeană se prăbuşeşte sub povara propriilor contradicţii economice, cred analiştii internaţionali. Speculatorii iau în calcul şi datoriile generate de sistemele de pensii, care au nevoie de fonduri din ce în ce mai mari, deşi cei care cotizează sînt mai puţini. De asemenea, autodistrugerea sistemului de sprijin de la stat este predictibilă, avînd în vedere o rată a natalităţii mai scazută, o rată a şomajului mai mare, economiile mai mici şi taxele mai mari;
• multe din crize sînt inevitabile datorită factorilor interni sau externi care le generează!

• parte din crize pot afecta securitatea naţională, dar cele mai multe au doar implicaţii în planul interesului public al ideii de oportunitate, valoare, şi au avut ca efect stagnarea dezvoltării economico-sociale şi chiar regresul social. Apropo de oportunitate, analiza bătrînului George Friedman, fondatorul STRATFOR, referitoare la Turcia ca mare putere a sec 21, am privit-o, recunosc cu scepticism, considerînd că interconexiunile internaţionale în materie de securitate regională nu vor putea fi modificate prea curînd!

România este, cred, în acest moment, într-o situaţie extrem de gravă, crizele internaţionale grefîndu-se pe crizele noastre locale multiple. E bine de ştiut, criza debutează cu multă confuzie şi lipsă de control şi se dezvoltă cu viteze imprevizibile! În România, acum, oricare dintre ramurile crizei se acutizează va afecta securitatea naţională! În domeniul crizelor care pot afecta securitatea naţională, cîteva manifestări sînt comune:
• creşterea infracţionalităţii, prin apariţia unui grad de violenţă care-l depăşeşte pe acela specific situaţiilor normale;
• deplasarea unor grupuri mari de oameni dinspre zonele afectate de criză spre cele neafectate sau în sens invers, în scopul sprijinirii şi amplificării acţiunilor elementelor turbulente;
• izbucnirea unor tulburări şi manifestaţii de mare amploare, cu caracter revendicativ, de diverse nuanţe, greu de soluţionat şi care degenerează în acţiuni de încălcare gravă a normelor de drept, punînd în pericol ordinea constituţională şi stabilitatea internă, ce se pot desfăşura la nivel naţional sau zonal;

Gestionate corect, printr-un management de criză eficient, CRIZA se poate transforma în OPORTUNITATE. Trebuie doar ca factorii de decizie, de la nivelul statului să acţioneze în sensul sprijinirii dezvoltării eficienţei şi schimbărilor la nivelul societăţii, popoarele singure avînd forţa interioară de a produce anticorpii necesari supravieţuirii!

CRIZELE ŞI OPORTUNITĂŢILE DE SCHIMBARE ÎN BINE

Erau criza şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, eu zic că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de „a judeca” sau „a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE.

Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI. Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine uneori, uitîndu-mă la tv! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa „Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): „Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”! În momentul de faţă, CRIZA reprezintă o accelerare a redistribuirii puterii în sistem.

Definiţia transcrisă reflectă cîteva puncte interesante: existenţa unor decizii importante de luat fără a avea acces la ansamblul informaţiilor, cu timp limitat şi tensiune ridicată; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; perceperea crizei ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi; ruptura cu un status quo şi amînarea stării de echilibru; şi… posibilitatea confruntării militare!

Teoretic, dacă CRIZA reprezintă un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea este, deci, UN FENOMEN ACUT şi nu cronic, precum în România ultimilor 30 de ani, cu o dinamică de hotărîri anormale şi extraordinare! Aceasta fiind cheia transcrierii fenomenelor la care luăm parte, implicaţiile ei determină măsuri specifice pe termen lung, o gîndire coerentă şi măsuri constante – specifice, mai degrabă serviciilor speciale – ori, politicienii gîndesc în cicluri electorale, scurte, de 4-5 ani. Doar previzibilitatea ameninţărilor permite o planificare corectă a răspunsului.

CRIZA ESTE PURTĂTOARE DE RISCURI PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ, iar o ţară cum e România, angajată într-un amplu proces de transformare internă, firească după aderarea la NATO şi UE, generează, inevitabil, o vulnerabilitate generală sporită, atît la modificările profunde ale mediului internaţional, dar şi la atacurile diverselor „entităţi”, ţara noastră fiind plasată în acel spaţiu de POWER POLITICS pe Continentul European. Deci, cu atît mai mult avem nevoie să acţionăm coerent şi în cicluri lungi, după o evaluare a riscurilor şi vulnerabilităţilor.

Între ameninţări şi starea mediului internaţional există o strînsă interdependenţă. Astăzi, multipolarismul – a cărui evoluţie rapidă a fost determinată de Războiul din Iraq, a dus, pentru SUA (putere unipolară după căderea URSS şi destrămarea sistemului bi-polar) la un consum accentuat de putere. Criza modifică ierarhiile puterii şi geografia acesteia, dinspre Occident spre Asia de Est şi dinspre actorii statali spre cei non-statali, exercitînd o presiune uriaşă asupra arhitecturii instituţionale şi de securitate de după Al 2-lea Război Mondial.

Acesta este şi al doilea element fundamental al „cheii”: consumul accelerat de putere al SUA a transferat resurse financiare incredibile, dinspre stat înspre actorii non-statali, reprezentaţi de ONG-uri, bănci, companii. Îşi mai aminteşte cineva? La izbucnirea crizei PRIME, SUA au transferat primele bani de la buget în conturile unor instituţii financiare care au speculat cu active toxice, întărindu-le şi slăbind structura de rezistenţă a statului. Această „mită” nu a făcut altceva decît să mute actorii non-statali în Europa, declanşînd teroarea financiară la care asistăm astăzi.

Astăzi, lupta pentru STATUT, PUTERE ŞI INFLUENŢĂ se dă între state şi între actori statali şi non-statali. După cum se poate vedea, din cei doi ani pandemici, bătălia este pe viaţă şi pe moarte! Capitalismul liberal a reuşit să decupleze economia financiară de cea reală, astăzi, activele speculative depăşind de 11 ori PIB-ul mondial! Valoarea l-a făcut pe Valentin Lazea, de la BNR să spună , la un moment dat, despre acest fenomen că „este împins la limitele nebuniei”! Rezultatul este accentuarea conflictualităţii internaţionale.

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele doar reacţionează în loc să prevină!

Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. De exemplu, agenţiile de rating reprezintă un barometru pentru investitorii privaţi care se regăsesc ca actori principali în orice politici de dezvoltare statală. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate. Ba mai mult, ameninţarea financiară nu mai acţionează secvenţial ci concomitent şi necesită un răspuns imediat, deci, o măsură de criză care, de cele mai multe ori nu are nimic în comun cu democraţia sau cu regulile „ortodoxiei” guvernării.

Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un „trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale, atunci cînd nu este complet descreierată sau vîndută intereselor actorilor non-statali! Din păcate, situaţia comatoasă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră, după 32 de ani, nu dispune de un sistem coerent de formare a acestora. Clientelismul, impostura, ticăloşia şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie.

Ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de CRIZĂ pune accentul pe două idei: PERICOLUL şi OPORTUNITATEA. Primul, pentru a fi evitat, al doilea, pentru a fi folosit! Există indivizi, care se agită mai puţin, sau deloc, la televizor, dar care ştiu că o CRIZĂ, alături de negociere şi război, REPREZINTĂ UN MECANISM UTIL PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL. Deşi este un instrument greu de mînuit – din cauza caracterului său tumultos – ea se dovedeşte un puternic „transformer” în raporturile dintre state şi diverşi alţi actori şi un mijloc de recalibrare a sistemului internaţional. Deci, e departe de a fi inutilă! Să o folosim şi în România să schimbăm din temelii clasa politică!

ROMÂNIA, STARE DE CATASTROFĂ TOTALĂ

BMTF, 20 oct – România se află de mai multe luni în stare de colaps, culminînd ieri cu cea de catastrofă totală. În timp ce asupra ţării s-au abătut mai multe valuri de crize, concomitente şi succesive, în spaţiul public decidenţii politici se comportă autist, iar propagandiştii încearcă să arunce vina pe Rusia şi partidul lui Simion pentru starea de catastrofă. Marţi, au fost înregistrate în România 18.863 de cazuri noi de persoane infectate cu SARS – CoV – 2 (COVID – 19), în condiţiile în care, din cauza testelor relativ puţine, această cifră reprezintă doar vîrful situaţiei reale! Este un record al numărului infectărilor și al deceselor de la începutul pandemiei în România! Au fost raportate şi 574 decese. RECORDURI LA NIVEL MONDIAL!!! 1.805 sînt internate la ATI, în condiţiile în care numărul real al paturilor de ATI, în România, este de 1500, număr atins la 9000 de cazuri de infectări!

L-am ascultat ieri pe Iohannis, care, după ce a provocat și alimentat criza politică, aruncînd țara în moarte, se spală pe mîini. Într-o punere în scenă ipocrită, cu mască și cu o intonație sacadată, voit pedagogică, Klaus Iohannis a anunțat că nu știe cum s-a ajuns aici. Am ceva legături cu radioul de vreo 30 de ani, iar vocea locatarului de la Cotroceni a sunat şovăielnică, mincinoasă, cu poticneli de citire şi frazare, incapabilă să mă mobilizeze pe mine, cetăţean al acestei ţări, incapabilă să-mi transmită curaj şi încredere. Fără lideri credibili, campania media de vaccinare s-a dovedit un eşec total, iar zecile de milioane de euro aruncate de PNL din bugetul de stat, banii noştri!, în buzunarele unor televiziuni, radiouri şi ziare nu au făcut decît să cumpere politic media şi jurnalişti. Acum, aceştia sînt la fel de vinovaţi ca Iohannis de dezastrul în care ne aflăm şi ar trebui să răspundă în solidar! Cum solidar ar trebui să răspundă şi Cîţu, Rareş Bogdan, Orban & Co. PNL care au făcut guvernarea zob şi au adus țara pe marginea prăpastiei, prin abdicarea premierului PNL de la atribuțiile funcției! Ultima declaraţie a lui Cîţu a fost: bunăstarea este resimţită de fiecare român! Inclusiv de cei morţi şi cei de la terapie intensivă!

Iohannis este primul şi cel mai important vinovat pentru dezastrul de astăzi al ţării. Iohannis este cel care a anunțat că vaccinarea a fost un succes, pandemia a fost învinsă! Iohannis a fost cel care a legitimat, în plin Val 4 și cînd deja se murea mult, un Congres PNL cu 5.000 de oameni într-o sală, și unde nici măcar certificatul de vaccinare nu a fost cerut tuturor la intrare. Iohannis este cel care s-a prezentat la o lansare pe un teren de golf, îmbrăcat publicitar și îndemnîndu-ne pe toți să practicăm golful. Iohannis este cel care a împins țara în criză guvernamentală, din calcule personale, și care nu și-a exercitat rolul constituțional de mediator. Nu a mediat între partide, ci a încercat, politicianist, să mai dea o şansă găştii PNL!

Trec peste faptul că refuză să convoace CSAT şi să preia atribuţiile de comandant suprem în situaţia de catastrofă totală! Marţi, Iohannis a anunţat că astăzi VA CONVOCA… ŞI NE VA ÎNCHIDE! Cică măsuri dure şi nepopulare… Președintele şi-a reclamat, de fapt, dreptul suveran de a se spăla pe mâini şi de a nu trage la răspundere vinovaţii de atare situaţie. Adică, nu va demisiona din viaţa publică!

Și dacă vedem cine și ce a greșit, acum ceea ce mai contează este să depășim această mare cumpănă. Încă o dată, președintele Klaus Iohannis, autorul acestei fraze, și-a arogat poziția de comentator extern, aceea a unui turist care a văzut și acum poate judeca de ce țara merge din înmormîntare în înmormîntare. Greşit, Iohannis! Greşit! Contează cine a greşit! Pentru că greşelile sînt faţă de POPOR nu faţă de Carmen!

La așa politicieni, nici nu mai avem nevoie de inamici. În ultimul Barometru de securitate, 41,2% dintre români consideră incompetența clasei politice ca principală amenințare la adresa securității statului, alături de corupție 46,3%, pandemie 43,3% și criza aconomică 51,5%.

Doar 4,8% consideră că Rusia ar fi o amenințare.

Cînd vine vorba de încredere, armata este cotată cu 86,6% la foarte multă şi multă încredere, pe locul doi fiind biserica cu 70,2%. Generale Ciucă, te rog, nu ne dezamăgi!

Evident, românii nu au încredere în instituţii fundamentale ale statului, precum Preşedintele României, doar 22,7%, Guvern – 19,1%, Parlament – 21,4%. În schimb, românii au încredere în NATO – 67,3% şi UE – 59,2%.

Sondajul a fost realizat de Laboratorul pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), în parteneriat cu Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale (ISPRI) al Academiei Române, în perioada 1 – 10 octombrie 2021, avînd o marjă de eroare maximă admisă a datelor de ±3.1%, la un grad de încredere de 95%.

ÎNCHEIEM ANUL, CU 94 MAI PUŢINI ÎN MESERIA NOASTRĂ

BMTF, 31 dec – Numărul jurnaliştilor şi al angajaţilor din mass-media ucişi în timpul exercitării profesiei a crescut în acest an la 94, a declarat luni Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (FIJ).

Cifra reprezintă o creştere, în comparaţie cu cele 82 de cazuri de jurnalişti ucişi în 2017.

Printre cei ucişi sînt incluşi 84 de jurnalişti, cameramani şi tehnicieni, precum şi zece membri ai personalului media, dintre care conducători auto şi contractori de securitate. Ei au fost fie asasinaţi, luaţi ca ţintă în mod deliberat, fie au murit în atentate cu bombă sau în incidente implicînd schimburi de focuri.

Şase dintre victime au fost femei şi s-au mai înregistrat şi trei decese clasificate drept accidente de muncă.

Cel mai periculos loc pentru jurnalişti a fost Afghanistanul, unde 16 angajaţi ai mass-media şi-au pierdut viaţa. În Mexic, unde crima organizată vizează adesea jurnalişti, 11 angajaţi din media au fost ucişi.

Nouă jurnalişti au fost ucişi în Yemen, opt în Syria, şapte în India, şase în Somalia, cinci în Pakistan şi cinci în Statele Unite.

Lista „prezintă o situaţie a crizei de siguranţă în domeniul jurnalismului, evidenţiată de asasinarea cu sînge rece a ziaristului de la Washington Post şi cetăţean saudit Jamal Khashoggi”, a declarat FIJ într-un comunicat.

Khashoggi a fost ucis în consulatul saudit din Istanbul la 2 octombrie. Trupul său nu a fost găsit, după ce a fost dizolvat cu acid şi aruncat în canalul colector.

O normă pare să se fi schimbat și datorită faptului că un număr de politicieni proeminenți folosesc o retorică disprețuitoare faţă de jurnaliști, descriind mass-media ca fiind inamicul poporului. Aceasta îi legitimizează pe alții să facă același lucru.

În octombrie, Institutul Media Fojo, care lucrează în numele guvernului suedez, a publicat un studiu care arată că nivelurile de ură și amenințări la adresa jurnaliștilor suedezi online sînt similare cu cele din țări precum Mexic, Pakistan și Filipine!

Conform unui raport al Reporterilor fără Frontiere din Suedia, incidența hărțuirii în masă a jurnaliștilor, pe internet, crește.

În timp ce amenințările sînt în creștere, tot mai puține voci susțin rolul important al jurnaliștilor în societate.

Aceasta este o evoluţie periculoasă!

Preşedintele FIJ, Philippe Leruth, a cerut statelor membre ale Naţiunilor Unite să adopte o convenţie privind securitatea şi protecţia jurnaliştilor pe care a prezentat-o misiunilor ONU de la New York în octombrie.