Etichetă: fake-news

OPINIE PE DOS

Nu că ar interesa pe cineva, poate doar pe cei care lipesc cu sîrg etichete și visează la un spațiu septic, fără opinii contrare înghesuite rapid în pușcării – nu e o figură de stil, e o recomandare găzduită de un ziar pretins Quality – dar eu scriu, să rămînă. Dacă mă poziționez eu greșit în raport cu principiile în care am fost educat și în care cred, îmi cer scuze anticipat. Nu e din rea credință, nu sînt în solda nici unei entități capabilă să-mi deverseze fluxuri constante de ruble, dolari sau criptomonede. Nu cred în ideologii, în soluții miraculoase, în lideri sau formațiuni care se sacrifică pentru binele comun și bunăstarea societății. Nu cred în apariția peste noapte a lui Mesia izbăvitorul și nici în șansa de a reuși prin forțe proprii nu cred. Nu mă droghez, nu sînt pe medicamente, nu consum alcool. Asta înseamnă că, dacă discursul – dezlînat și incoerent cîteodată – nu este corect politic, iar observatorii vigilenți ai Lumii Bune și Noi se revoltă, sînt bolnav și nu îmi dau seama de asta. Sigur, procurorii pot cere o expertiză psihiatrică pentru ca tribunalul poporului imaculat să hotărască internarea forțată și tratament de specialitate. Sau, evident, pot fi ignorat, iar algoritmii vor face restul. Vor îngropa în uitare și irelevanță acest text (și altele!).

Sigur, analismul este rudă de gradul întîi cu părerologia. Ambele sînt despre vorbe ( emoții!). El, analismul, este ghidat de interesele fiecărui curent căruia i se supune, care te adoptă și te face mare, cunoscut și solvabil, frecventabil din punct de vedere internațional. Lumea bună are păreri bune. Lumea nebună, narațiuni toxice. Din cînd în cînd, lumea se schimbă. Nu și nelumea! Dar, jurnalismul este despre FAPTE nu despre vorbe. Despre ADEVĂR – spun că mai multe adevăruri tactice formează un adevăr strategic – care este supărător și de neacceptat. În ultimul timp, constat că jurnalismul și analismul sînt în confruntare deschisă. Faptele sînt îngropate de vorbe, adevărul este ascuns, distorsionat și înlocuit. Noile tehnologii favorizează acest efort.

Am să scriu cîteva rînduri despre cazurile României și Republicii Moldova care sînt emblematice, din punctul meu de vedere și despre care, cîndva, se va învăța la școală.

În 20 ianuarie 2014, revista intelectualilor, docenților, universitarilor imaculați, 22, publica un PROTEST al JURNALIŞTILOR împotriva practicilor DEGRADANTE din presă, semnat de 583 de jurnaliști și creatori de conținut și de 7 organizații de presă și civice. Dincolo de convingerile politice şi ideologice diferite, considerăm că standardele jurnalistice, informarea corectă şi binele public trebuie apărate şi în jurul acestor valori trebuie să ne solidarizăm. De aceea, ne simţim obligaţi să luăm poziţie faţă de grava deteriorare a bunelor practici jurnalistice şi să protestăm public faţă de încălcarea acestora. Constatăm profund revoltaţi că încălcarea flagrantă a Codului Deontologic, insulta, calomnia, minciuna, manipularea şi, în general, sfidarea normelor etice au devenit o practică obişnuită. Afectarea gravă a demnităţii şi a imaginii publice, terfelirea reputaţiei profesionale în cazul unor importante personalităţi ale vieţii culturale, inclusiv al unor jurnalişti, au depăşit orice limite. Injuriile, montajele denigratoare, intruziunea în viaţa privată, violenţa de limbaj, trivialitatea şi falsificarea cu premeditare a adevărului sunt practici incalificabile. Considerăm că ele decredibilizează întreaga breaslă şi trebuie să înceteze. A fost, cred, ultimul semnal de sănătate al jurnalismului românesc. Astăzi, polarizarea, frica și auto-cenzura reprezintă caraactyeristicile definitorii ale breslei din care, încă, fac parte.

Sigur, presa nu poate fi mai bună decît politicul și decît societatea. Iar societatea vrea povești de succes, simple, cu acțiune, cu băieți buni și băieți răi. Iată de ce, profesioniștii din spatele realității au promovat scenariul în care am fost distribuiți în ultimii ani, cînd votul a devinit o extensie a propagandei de stat și a fricii inoculate de mass-media. Acest lucru a creeat o narațiune convenabilă reluată în buclă: orice rezultat care contrazice interesele oficiale poate fi pus pe seama Kremlinului – un dispozitiv retoric folosit atît pentru a delegitima candidații opoziției, cît și pentru a justifica măsuri excepționale. Acesta fiind prefabricatul, el a fost rostogolit în întreaga mass-media, pe platforme etc astfel încît atunci cînd candidații anti-establishment utilizează aceste platforme, apare un val de acuzații – de la fraudă la finanțare ilicită și manipulare algoritmică care, se pierd odată ce jocul este rezolvat. Faptele sînt îngropate în vorbe, iar vorba (verba)… volant!  Ceea ce rămîne este o democrație tutelară, în care cetățenii votează, dar nu decid. Instituțiile există, dar servesc unei alte agende. Candidații au voie să existe doar atîta timp cît nu contestă consensul transnațional, cam ca în Iran. Procesul electoral este păstrat ca formă — dar golit de substanță. Cazul României avertizează că viitorul democrației în Europa depinde din ce în ce mai puțin de alegători și din ce în ce mai mult de algoritmi, comisari de la Bruxelles și serviciile de informații. Alegătorii din diaspora par să fie elementul cheie, necontorizat de opinia publică și supus intereselor geopolitice. Moldova a pus președinte la București. Cam ca în 1859! Respingerea de către Moldova a lui Simion, în beneficiul lui Dan, subliniază tensiunea dintre naționalismul românesc și suveranitatea moldovenească –  instrumentalizată de elitele transnaționale pentru a discredita proiectele de reunificare.

De altfel, din perioada Epocii Băsescu, Republica Moldova joacă un rol important pentru politica românească și nu unul benefic, mai degrabă de supraveghere și control. Astăzi, pe ambele maluri ale Prutului cresc și înfloresc aceleași narative ce par ale unui singur autor.

Puterea din Republica Moldova reclamă că este ținta unei campanii de destabilizare orchestrată din Rusia. Pentru a face acuzația mai bizară, se presupune că în acest scop Rusia folosește, pe lîngă eternul Șor, Găgăuzia și Transnistria  și cetățeni din Serbia, Bosnia – Herțegovina, Muntenegru și Belarus. Regimul Zelensky de la Kiev susține că serviciile sale de informații au descoperit detaliile „complotului rusesc” și că a transmis informații relevante colegilor din Republica Moldova. O verificare rapidă a informațiilor conexe disponibile pe internet despre presupusele tentative de destabilizare a Republicii Moldova relevă o listă lungă de articole publicate în ultimii doi ani, toate îndreptate în aceeași direcție și care a indus o paranoia de „destabilizare” reclamată, în special de președinta acestei țări artificiale care este o combinație incongruentă de componente etnice rusești și române, unite într-o uniune politică dictată nu de alegere, ci de circumstanțe geopolitice.

Dintre numeroasele comploturi de destabilizare și scenarii subversive despre care se presupune că au fost încercate sau jucate efectiv în Moldova, nici unul nu a depășit faza afirmațiilor simple și nici unul nu a ajuns vreodată, în instanță, să fie prezentate dovezi plauzibile pentru pentru acuzațiile publice. Invocarea de-a lungul anilor a unei varietăți de amenințări la adresa securității Moldovei prezintă caracteristicile revelatoare ale unui Psyop. Regimul din Moldova condus Maia Sandu, este într-adevăr instabil, dar asta se datorează incapacității Guvernului PAS de a rezolva problemele sociale și etnice ale țării, nu din cauza ingerinței Rusiei.

Poziția geografică a Moldovei o face importantă pentru NATO și UE în înaintarea lor către Est (ca bază logistică pentru susținerea și aprovizionarea regimului din Ukraina) și o Transnistrie care controlează și dinamitează România. Cu toate acestea, populația moldovenească este sceptică față de orientarea pro-occidentală a elitei politice cumpărate și corupte, un fenomen evidențiat și în România vecină,  iar amenințarea străină inventată menține populația și presa permanent distrase de la agenda reală derulată în spate.  

Am spus-o eu, pentru că nu am auzit/văzut/citit într-o astfel de cheie narațiunile care ne bîntuie în ultimul timp. Cum nu am auzit/văzut/citit, nici măcar în elitistul 22, ca breasla mea să ia atitudine în fața valului consecvent de ucidere a jurnaliștilor în Fîșia Gaza, care acoperă genocidul și crimele de război îndreptate împotriva unei populații trăitoare în cea mai mare închisoare în aer liber din lume!

Dar, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România demarează seria de colocvii intitulate „Jurnalismul față în față cu dezinformarea”. „Asistăm la valuri de atacuri informaționale în toate segmentele societății. Ca jurnaliști, avem obligația de a găsi metode de contracarare a acestui fenomen”, a menționat Adrian Fulea, în ultima ședință a Comitetului Director al celei mai importante uniuni profesionale. Aceste serii de manifestări vor pune laolaltă deopotrivă organismele media publice și private, specialiști și instituții cu atribuții în domeniul combaterii știrilor false: „Jurnaliștii trebuie să se specializeze în verificarea faptelor”. Ca urmare, UZPR va organiza, pe 10 iunie, la Sala Radio, un prim eveniment-dezbatere, la care și-au anunțat participarea specialiști de la Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne, Direcției Naționale de Securitate Cibernetică.

Ce aș spune eu la o astfel de întîlnire despre combaterea fake-news? Nimic despre promovarea fricii și a narațiunilor PsyOps.

Stimați colegi,

Să-mi fie iertat punctul de vedere, dar el aparține unui jurnalist din provincie care nu are acces direct la mesele puterilor legislative și executive din Capitală. De aceea, privirea este din… celaltă parte, dacă știți la ce se referă DILEMA CÎINELUI, de la firul ierbii, ca să mă exprim mai plastic.

În această bătălie a jurnalistului cu fake-news-ul, prezentată în ultimii ani ca un fel de luptă a Sf. Gheorghe cu Balaurul, de la noi, două ar fi problemele majore identificate.

În urmă cu 37 de ani, cînd am intrat eu în această lume extraordinară a jurnalismului, am descoperit o butadă care, de atunci, m-a călăuzit în fiecare zi: JURNALIȘTII SÎNT LOIALI NU STATELOR, CI CETĂȚENILOR LOR! Am tradus aceasta ca pe menirea de bază a profesiei mele, aceea de a fi în serviciul publicului cititor, privitor sau ascultător. Am fost cureaua de transmisie între cetățean și Puterea căreia nu-i puteau fi adresate direct întrebări. Și puneam întrebări. De fapt, meseria noastră este în primul rînd de a pune întrebări pînă primești un răspuns mulțumitor. Și un răspuns mulțumitor îl primești atunci cînd verifici aceste răspunsuri pentru a putea raporta publicului DE CE se întîmplă un anumit lucru.

Aici este prima problemă: de la pandemie încoace, jurnaliștii nu mai pun întrebări! Din diverse motive… dar unul dintre ele îl reprezintă frica de a nu fi etichetați. Așa că, se mulțumesc cu răspunsuri și declarații din conferințele de presă, transformate în subiect de știre, deși, acestea reprezentau, pînă nu cu mult timp în urmă, doar instrumente de lucru și nu suviecte în sine. Accentul s-a mutat pe declarații și opinii în detrimentul faptelor. Declarațiile și opiniile sînt emoționale și, știm foarte bine, emoțiile întunecă rațiunea.

Sigur, chiar un fost locatar la Cotroceni, ne îndemna să ne informăm din surse oficiale. Un alt adevăr după care jurnalismul se ghidează cel puțin de la Războiul din Vietnam încoace este că TOATE GUVERNELE MINT! Și atunci, sursele oficiale sînt, sau nu de încredere? În „Învățăturile lui Mahomed”, un fel de Catehism al Islamului, se spune: „Crede în Allah, dar leagă-ți cămila”. Eu traduc prin obligația de a verifica obligatoriu aceste informații oficiale!

Sigur că aceste informații, comunicate oficiale și buletine de presă sînt, de multe ori redactate jurnalistic, sînt însoțite de imagini, de back-ground, gata de a fi puse în pagină de redacțiile care suferă de lipsă de finanțare și, deci au deficit de personal. Astăzi mai mulți jurnaliști lucrează în PR și comunicare instituțională decît în redacții. Și aceasta este a doua problemă majoră cu care ne confruntăm în lupta noastră împotriva fake-news și a manipulărilor.

Ca un rezumat, lupta jurnalistului cu falsul, dezinformarea și manipularea este o luptă pentru recîștigarea credibilității în ochii publicului, în slujba căruia trudim.

Am putea începe prin renunțarea la partizanat în timpul dezbaterilor. Sigur, toți analiștii invitați sînt tributari și datori, nu unor școli de gîndire, ci unor curente și exponenților de seamă ale acestora care în diferite conferințe internaționale și alte astfel de întîlniri le oferă posibilitatea gînditorilor noștri autohtoni să-și expună părerile în marja curentului adoptat. Jurnaliștii și moderatorii, aflați în serviciul publicului, nu ar trebui să urmeze aceeași rețetă.

Apoi, ar mai fi falia (prăpastia) între educația universitară și lumea reală. De la capătul țării pare că tot mai mult se învață DESPRE profesie și nu profesia. Se pune accentul pe relația cu AI și nu cu publicul. Se învață cum să scrii PENTRU AI (pentru a fi indexat, monitorizat, citat etc) – dialogul cu mașina, curs apărut odată cu telegraful, este altceva, și nu cum să scrii pentru publicul tău.

Toate acestea, alungă cititorii de la  jurnalismul profesionist direct în brațele creatorilor de fake-news, oameni care știu exact cum gîndește un anumit președinte și ce are în cap un altul, ce s-a discutat într-o discuție confidențială și cît de cald a fost un dialog telefonic privat. Sau în brațele relațiilor publice și influencerilor.

Jurnalismul nu trebuie să se reinventeze pentru a birui în bătălia cu balaurul dezinformării, ci trebuie să se întoarcă la bun simț, la obișnuința de a pune întrebări și la căutarea adevărului. Care, sigur, este relativ/personal/segvențial dar tot mai bun decît o minciună. Fake-news-ul există în presă de pe vremea lui Pullizer. Nu l-a inventat nici Putin, nici Macron, cu atît mai puțin Maia Sandu!

PRIMA VICTIMĂ A RĂZBOIULUI DIN UKRAINA: ADEVĂRUL!

Războiul e la fel peste tot. Cu morţi, răniţi, refugiaţi, drame incomensurabile, distrugeri, mirosul morţii. În război, tineri nevinovaţi se omoară între ei pentru ca bogaţii să devină şi mai bogaţi! Peste tot! Fără excepţie, fără discriminare! Cu ce e mai tragică moartea afghanului ucis de un IED uitat pe marginea drumului, decît cea a syrianului în propria locuinţă din Alep, în timp ce încălzea, pe o plită electrică, laptele bebeluşului de lîngă el? Sau, cu ce sînt mai tragice funerariile tinerilor ukraineni, ucişi în luptele de la Nikolaev, sau Mariupol, decît liniştea fumegîndă din jurul trupurilor tinerilor ruşi, ucişi de gloanţe în acelaşi Nikolaev sau Mariupol, înconjurate de mici incendii arzînd ca tot atîtea candele întru veşnică pomenire? Cu nimic! Acestea sînt imagini ce pot fi văzute în întreaga lume. Perspectiva enunţată mai sus este cea umană, firească, de animal biologic care are întrebări şi caută răspunsuri? Sînt întrebări nedoctrinare, întrebări ce ţin de facerea şi des-facerea unei lumi, clădită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa!

Întrebările animalului politic din om, ca făptură a lui Dumnezeu, se nuanţează. Cu ce sînt mai corecte politic şi justificate, drepte, bombardamentele asupra afghanilor, decît cele împotriva vietnamezilor? Sau cu ce sînt mai vinovaţi ukrainenii din Nikolaev, Mariupol, Sumîi, Doneţk, Lugansk, Harkov, sau Kiev, decît sîrbii din Belgrad, Pancevo, Novi Sad sau Pristina? Sau Sarajevo? Cu nimic! Răspunsul la aceste întrebări este despre PUTERE, despre legi, jurişti şi procurori corupţi, despre afaceri şi cîştiguri fabuloase! Ieri, la Summitul NATO s-a spus că pentru a rezista în continuare în faţa atacurilor ruse, Ukraina are nevoie de 500 de rachete Javelin/zi, de 180.000 de dolari bucata, şi 500 de rachete Stinger/zi, de 120.000 de dolari bucata! Costul unei astfel de rachete este mai mult decît cîştigă un ukrainean obişnuit în 10 ani de muncă cinstită, adică robotind la stat sau la patron, venit acasă şi, în final, ucis de o rachetă, fără identitate în propriul apartament dintr-un bloc din Kiev. Proastă perspectivă! Şi, deloc biblică, umană!

Aceste poveşti identice, doar cu personaje diferite, sînt consumate avid de restul cetăţenilor planetei, din confortul căminelor proprii, înfundaţi în fotolii mari, de pluş, printre rîgîituri de prea bine. Ei sînt cei care se indignează, iubesc, urăsc, protestează, pun etichete, în funcţie de ceea ce văd şi ceea ce citesc, ei sînt cei care cer mai-marilor lumii, mai-bogaţilor lumii să intervină, să pună capăt tragediilor, să devină şi mai puternici, şi mai bogaţi. Ei sînt cei care nu acceptă un dialog pentru că, nu-i aşa, au văzut cu ochii lor! În Evanghelia după Ioan (20:24-29) se scrie: 24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. 25. Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. 26. Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! 27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios. 28. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! 29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!

Crede şi nu cerceta este îndemnul biblic adoptat de profesioniştii manipulării de astăzi şi deontologii care veghează la respectarea corectitudinii politice. De minciuna ridicată la rang de adevăr planetar se ocupă astăzi cohorte întregi de specialişti în psy-ops, stratcom, public-rellation, fake-news, propagandă, manipulare şi dezinformare! Cînd aceştia nu dau rezultatele scontate, întocmai şi la timp, mass-media este anihilată cu ajutorul bombelor, precum în 1999 la Belgrad, împotriva Radio Televiziunii Sîrbe, momentul în care jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI şi ŢINTĂ LEGITIMĂ! Sigur, nu trebuie să-i omitem pe amatori!

Distorsiunea adevărului s-a propagat în mass-media de multă vreme. Manipularea, campaniile de diabolizare a unor inamici politici sau militari, propaganda de război. Exemplul, pe care-l consider “de manual”, îl regăsim în octombrie 1914, după cucerirea oraşului Anvers. Acesta este citat de către cercetătorul german Michael Kunczik, la a cărui lansare de carte (Război salvat. Comunicarea în timpul războaielor, Ed. InterGraf, 2002), la Timişoara, am vorbit, împreună cu prietenul şi camaradul meu Raico Cornea. Povestea este una a ştirilor care se fac din ştiri şi nu de la faţa locului: “Cînd s-a aflat de cucerirea oraşului Antwerpen, clopotele bisericilor au început să bată” (în Germania, n.a.), scrie Kolnische Zeitung. De aici, începe tăvălugul: “Aşa cum relatează Kolnische Zeitung, după cucerirea cetăţii, clerul din Antwerpen a fost constrîns să bată clopotele bisericilor”, scrie Le Matin. “În conformitate cu cele aflate la Koln de Le Matin, după ce Antwerpen fusese cucerit, preoţii belgieni care au refuzat să bată clopotele bisericilor au fost alungaţi din serviciul lor”, scrie Times. “Conform celor aflate de Times la Koln, via Paris, după cucerirea oraşului Antwerpen, bieţii preoţi belgieni care refuzaseră să bată clopotele bisericilor au fost condamnaţi la muncă silnică”, scrie Corriere della Sera. Şi: “În conformitate cu unele informaţii care i-au parvenit ziarului Corriere della Sera din Koln, prin Londra, se adevereşte că barbarii cuceritori ai oraşului Antwerpen i-au atîrnat pe bieţii preoţi belgieni cu capul în jos, ca nişte limbi de clopot vii, în clopotele bisericilor, pedepsindu-i astfel pentru eroicul lor refuz de a bate clopotele”, scrie, din nou, Le Matin! Aproape amuzant, nu? O presă scrisă care umbla după senzaţional şi tiraje mari, dar atentă, totuşi, să nu deraieze de la unele reguli nescrise ale profesiei.

Nu acelaşi lucru pot spune despre presa americană, modelată de timpuriu de acest YELLOW JOURNALISM, în care magnaţii Randolph Hearst şi bănăţeanul nostru, născut pe malul Mureşului, la Măcău, în Banatul istoric, Joseph Pulitzer, nu s-au dat în lături de la a fi aţîţători de război. Un fel de televiziune românească de ştiri, de astăzi! Pentru că, în literatura de specialitate există un război despre care se afirmă că este rezultatul activităţilor unor ziarişti: războiul spaniolo-american de la 1898! Jurnalismul patriotard, pe care cei doi l-au exacerbat în lupta lor concurenţială pentru tiraje mai mari, între New York World şi New York Journal, a dus în final ca preşedintele William McKinley să cedeze presiunii opiniei publice şi să declare război Spaniei! William Randolph Hearst jr. face face următoarea remarcă la adresa tatălui său: “Ne-am străduit din răsputeri să începem un război hispano-american în 1898, Ca reacţie, aşa a făcut şi Pulitzer”! Este deja de notorietate schimbul de telegrame din acea perioadă între Hearst şi celebrul ilustrator Frederic Remington, trimis în Cuba să ilustreze atrocităţile spaniolilor. Remington a scris: “E linişte totală. Nu e nici un conflict. Nu va fi nici un război. Doresc să mă întorc”. Hearst i-a răspuns: “Te rog, stai pe loc. Tu faci ilustraţiile, războiul îl fac eu”! Ziarele sînt făcute pentru vînzare. Din acest motiv, nu sînt cu nimic mai bune decît războiul. Războiul înseamnă senzaţie şi entuziasm. Pe această bază, aproape orice şi oricine poate trăi şi prospera!

Ce odioşenii! Istorice! Sigur, în zilele noastre, această manipulare odioasă a devenit mult mai sofisticată, iar batalioanele de operaţiuni psihologice se străduiesc să cucerească minţile şi inimile consumatorilor de media de pe tot globul. Dacă sîntem de “partea bună a istoriei” le spunem operaţiuni de psy-ops, dacă sîntem de partea cealaltă, a neantului, a diavolului, a răului suprem, identificăm formaţiuni de troli care emit o propagandă odioasă. Sigur, aşa cum s-a întîmplat recent, difuzarea informaţiilor duşmănoase poate fi oprită cu un singur buton. Nu mai e nevoie de bombe, ca la televiziunea sîrbă în 1999! Nimic nou sub soare! Această armată paralelă, înarmată cu cerneală şi tastatură readuce în ochii noştri învăţăturile înaintaşilor. Filosoful, eseistul şi istoricul scoţian David Hume, scria în 1749 în Treatise of Human Nature (citat de Kunczik, op. Cit. p.23): “Cînd propriul nostru popor este în război cu altul, îl detestăm pe acela ca fiind crud, perfid, nedrept şi violent. Dar întotdeauna ne considerăm pe noi şi pe aliaţii noştri ca fiind echitabili, moderaţi şi plini de compasiune. Dacă generalul inamicilor este victorios, cu greu îi vom atribui caracteristici umane. El este un vrăjitor. Vorbeşte cu demonii … Are o minte sîngeroasă şi găseşte plăcere în a cauza moarte şi distrugere. Dar dacă victoria este de partea noastră, comandantul nostru are toate calităţile opuse, este un etalon de virtute, de curaj şi de comportament. Trădarea lui o vom considera politică. Cruzimea lui o vom considera un rău intrinsec al războiului. Pe scurt, orice defect al său ne vom strădui să-l diminuăm, ori îl vom glorifica sub numele virtuţii care I s-ar potrivi”.

Construcţia imaginii duşmanului este un procedeu foarte “îndrăgit” de specialiştii în stratcom (strategii de comunicare!), pentru influenţarea opiniei publice. Crearea unei imagini artificiale a inamicului, construieşte în mentalul populaţiei un sentiment de ameninţare, corelat cu nevoia unei conduceri puternice, o disponibilitate crescută de a accepta o conducere autoritară. Cu cît este mai mare ameninţarea (închipuită sau nu!) din partea unui duşman real, sau a unuia prezentat ca atare, cu atît pare a fi nevoia de îmbrăţişare a cauzei conducătorului puternic, lăsînd la o parte problemele personale (războiul din Ukraina vs. scumpiri la gaze, electricitate, alimente, corupţie, şomaj etc). Pe timp de război, adversarul este stigmatizat cu preponderenţă sub eticheta de monstru, bestie, om inferior, nebun. “Acesta nu este un război. De fapt, luptăm împotriva fiarei sălbatice, scria Rudyard Kipling!

Uciderea copiilor este un instrument de pr utilizat din cele mai vechi timpuri, cînd se construieşte imaginea duşmanului, dar la dimensiune planetară din timpul războiului din Golf! A fost prezent şi la Timişoara, în 1989, cînd s-au prezentat imaginile cu cadavrele unor femei gravide cu burţile spintecate, pentru a dovedi brutalitatea securităţii. De fapt, acele femei decedaseră de moarte naturală şi fuseseră autopsiate! Pretinse atrocităţi asemănătoare au fost citate şi de către ministrul german al apărării, Rudolf Scharping, atunci cînd încerca să justifice atacul NATO asupra Yugoslaviei, în 1999. Indignarea omenească joacă un mare rol şi, de fiecare dată, în favoarea pr-iştilor! Acum se ştie, Kosovo a angajat firma americană de PR, RUDER FINN, să-i reprezinte interesele, iar în martie 1993 a demarat o intensă campanie publicitară în Statele Unite. În acea perioadă, RUDER FINN a lucrat şi pentru Croaţia şi pentru facţiunea musulmană din Bosnia-Herţegovina. “Motivul este să determinăm opinia publică să implice America în acel conflict fratricid”, chiar din 1990, cînd compania a sprijinit Comunitatea Albanezo-Americană să publice un anunţ publicitar, în New York Times, în care se scria: KOSOVO S-A TRANSFORMAT ÎNTR-UN ADEVĂRAT LAGĂR DE CONCENTRARE. Au fost 9 ani de muncă intensă pe frontul cu cerneală şi tastatură, pînă cînd bombele aveau să se aştearnă, covor, peste Serbia! Povestea lansată de Ministerul Informaţiilor din Croaţia, în 1992, potrivit căreia sîrbii plăteau bani gheaţă pentru uciderea unui copil croat, a fost rostogolită de BBC, cu ajutorul RUDER FINN, fără a fi verificată!

Un alt exemplu cunoscut este cel al firmei HILL&KNOWLTON, aflată în slujba statului Kuweit, care a excelat în masiva manipulare mediatică şi dezinformările practicate. Hill&Knowlton a avut sarcina să pregătească materiale incriminatorii şi dovezi care urmau să fie înaintate Consiliului de Securitate al ONU, Comisiei pentru Relaţii Externe a Senatului SUA şi Cercului de Lucru pentru Drepturile Omului din Congresul american. Vă amintiţi? Atrocităţile cu copiii ucişi în incubatoarele maternităţii, nu au lipsit!

Astăzi, Ukraina se bazează pe PR Week, şi pe conglomeratul de 150 de entităţi ale societăţii civile, semn că întregul mecanism de manipulare a informaţiei a evoluat şi a căpătat o altă dimensiune! Potrivit siteul american MintPress News, specializat în analize politice și economice, Kievul a generat un flux constant de propagandă sofisticată, menită să-i aducă sprijinul public și oficial din partea țărilor occidentale. În spatele efortului de relații publice al Ucrainei se află o armată de strategi politici străini, lobbyiști de la Washington DC și o rețea de instituții media. Cheia efortului de propagandă este o cohortă internațională de firme de relații publice care lucrează direct cu Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei pentru a purta războiul informațional. Efortul internațional este condus de co-fondatoarea companiei de relații publice PR Network, Nicky Regazzoni, și de Francis Ingham, un consultant de top în relații publice, cu legături strânse cu guvernul britanic. Ingraham a lucrat anterior pentru Partidul Conservator al Marii Britanii, face parte din Consiliul de Evaluare și Strategie al Serviciului de Comunicare al Guvernului Regatului Unit, este directorul executiv al Organizației Internaționale de Consultanță în Comunicații și conduce corpul de membri pentru comunicatorii guvernelor locale din Regatul Unit, LG Comms.

Operațiunea este dirijată de Yaroslav Turbil, descris pe pagina sa de LinkedIn drept „Șeful Ukraine.ua — ecosistemul digital al Ucrainei pentru comunicații globale. Comunicare strategică și promovare a mărcii de țară.” Turbil a lucrat la mai multe organizații ale „societății civile” strâns legate de guvernul SUA și a lucrat la Internews, o organizație conectată la serviciile de intelligence americane care funcționează sub pretextul promovării libertății presei”, se scrie în angheta apărută în publicaţia americană.

Împactul acestui asalt mediatic este cu atît mai important cu cît, de partea cealaltă, mijloacele de comunicare ale Rusiei au fost oprite de la emisie în Europa şi Statele Unite, atît on-air, dar şi cele pe Internet. Mai mult, în fiecare ţară, şi în România cu atît mai mult, parcă, diferite personalităţi ale spaţiului mediatic, influenceri şi deontologi cunoscuţi, absolut TOŢI mufaţi la fluxul de granturi internaţionale, sînt extrem de atenţi, vînează şi execută orice opinie apărută în spaţiul public care nu este corectă politic sau de partea bună a istoriei şi pe orice autor. Oricine are un punct de vedere diferit decît cel oficial este catalogat pro-rus, informaţiile sînt pro-ruse, chiar datele oficiale prezentate sînt false şi transmise ca o susţinere a ocupantului rus al Ukrainei paşnice. Cum spunea preşedintele Chinei, “pentru un tango e nevoie de doi”! Pro-ruse sînt şi criticile la adresa conducerii statului român, decuplat de nevoile propriilor cetăţeni în ultimii 7 ani! Acestea pot fi incriminate penal, iar autorii criticilor reduşi la tăcere! Este un model prin care societatea civilă veghează la consolidarea OMULUI NOU şi la LIBERTATEA acestuia!

În acest tablou bulversant, corespondenţilor de război le revine o răspundere uriaşă! Există un consens între noi măcar asupra unui fapt: demascarea şi condamnarea minciunilor răspîndite de armata cu cerneală şi tastatură. Este un principiu de etică profesională a noastră, indiferent de unde venim, ce limbă vorbim, pentru cine lucrăm, pentru că ştim că oricînd, oricare dintre noi poate fi ucis de oricare dintre părţile aflate în conflict! Cel puţin, din acest punct de vedere, puteţi fi convinşi că ce se transmite de pe front este ADEVĂRAT! Chiar dacă se face exces, uneori, de tragedii, imagini lacrimogene, emoţii etc. Ce ajunge să fie difuzat, contextul, ambalarea informaţiilor, nu mai este răspunderea noastră! Manipularea sau chiar falsificarea imaginilor, precum cele din jocurile pe calculator, ori alegerea detaliilor care induc conştient în eroare privitorul, şi în oroare, nu sînt produse în teatrul de operaţii, de cei care trăiesc la limita supravieţuirii, ci de aceia care stau comod în fotoliile lor, departe de lumea dezlănţuită.

Ca o concluzie la acest text lung: în caz de război şi, acum, în cazul RĂZBOIULUI DIN UKRAINA, nimeni nu se poate aştepta la o prezentare obiectivă şi corectă a faptelor şi actorilor implicaţi, deoarece fiecare dintre aceştia este interesat să influenţeze fluxul de ştiri şi să maximizeze avantajele şi profiturile generate de confruntare. Este un fapt pe care trebuie să-l conştientizăm şi să-l acceptăm! Prima victimă a războiului este adevărul! Presa care doreşte să relateze obiectiv şi corect nu are ce căuta în acest război! Ea va fi eliminată, discreditată, anihilată pentru că PAGUBA pe care aceasta ar produce-o ar fi prea mare. Jurnaliştii care utilizează etica profesională în scop personal pot fi foarte importanţi pentru inducerea în eroare a inamicului şi pentru influenţarea opiniei publice. În 1809, Heinrich von Kleist scria în al său “Manual de jurnalistică franceză”: “Jurnalistica franceză este arta de a face poporul să creadă ceea ce guvernul constată că ar fi bine să creadă…” Aşa se întîmplă, acum, în Ukraina! Datorită progresului tehnologic, posibilităţile minciunii sînt astăzi mai mari decît erau vreodată, în toată istoria omenirii. După acest război, nimic nu va mai fi la fel. Nici măcar adevărul!

ZONĂ DE INTERDICŢIE PENTRU FAKE-NEWS

Situația din Ukraina este din ce în ce mai grea, iar violența acțiunilor militare s-a intensificat. În timp de război, informațiile trebuie tratate cu prudență, deoarece există un risc ridicat de deformare sau chiar de manipulare prin informații false. Unele informații au rolul de a menține moralul forțelor proprii, altele pentru a demoraliza inamicul, şi o a treia categorie pentru a atrage în joc alţi parteneri. Din acest motiv este bine să privim imaginea de ansamblu și să evităm intrarea în amănunte care ne pot distorsiona percepția.

În acest război care se derulează de 11 zile la frontierele României, războiul informaţional este mai aprig decît loviturile militare.

Armata rusă a atacat, în jurul prînzului aeroportul din Vinniţa, cu rachete lansate de pe teritoriul Transnistriei, republică separatistă din Republica Moldova – potrivit lui Iuri Ignat, reprezentant al Forţelor Aeriene Ucraineie. Potrivit informaţiilor, o persoană a fost ucisă în atacul asupra aeroportului din Vinniţa, aflat aproape de frontiera cu Polonia. Ministerul Apărării de la Chişinău, infirmă, însă, categoric această informaţie! Nici o rachetă nu a plecat spre Ukraina, de la începutul acestui conflict, deşi o altă informaţie care circulă în back-ground-ul mediului de presă din Ukraina, spune că în urmă cu 11 zile, primul atac asupra oraşului Odessa s-a făcut tot cu rachete trase de pe teritoriul Transnistriei!

La ora13:58 , alarma aeriană a sunat prelung în întreaga Regiunea Odessa.Autorităţile militare din Sud anunţă căForțele de apărare antiaeriană din Ukraina au doborît un avion rus în apropierea orașului Odessa. Anunţul survine la mai puţin de o oră după ce preşedintele Volodimir Zelenski anunță că Rusia se pregătește de bombardarea orașului Odessa. De menționat că Odessa, aflat la o distanţă de aproximativ 200 de km de Izmail, este bombardat constant încă din prima zi de război!

La aproximativ 100 km spre nord, oraşul Herson a fost, timp de două zile, scena unor imagini şi acţiuni civil-militare, absolut incredibile. Vineri, potrivit informaţiilor, oraşul Herson era asediat de armata rusă care trebuia să ocupe oraşul din minut în minut. O coloană de tancuri şi blindate ruseşti pătrund în centrul oraşului. Împreună cu acestea, o coloană de camioane ale Serviciului de Protecţie Civilă al Federaţiei Ruse cu ajutoare alimentare, medicamente şi medici. Evident, nu lipsesc cameramanii canalului Krasnaia Zvezda! Prin megafoane se aude: Ajutoarele noastre civile au venit. Ale voastre, trimise de Europa, unde sînt? Potrivit serviciului civil din Ukraina, convoiul ukrainean cu ajutoare umanitare era blocat de armata rusă şi împiedicat să intre în oraş. Apoi, pe reţelele de socializare apar imagini cu un miting uriaş organizat în centrul Hersonului, miting reluat sîmbătă dimineaţă, care i-au făcut pe ruşi să facă cale întoarsă şi să părăsească oraşul! Poporul se bucură. Un bărbat se urcă pe un tanc rusesc în mers şi îi alungă pe invadatori. O imagine asemănătoare cu Piaţa Tien An Men în care omul este mai puternic decît maşina de ucis!

Sînt doar două exemple din întregul ocean de informaţii false şi contradictorii care zboară astăzi nestingherite prin spaţiul ukrainean, fără ca cineva să ceară instituirea unei zone de interdicţie aeriană!

O EVOLUŢIE PERICULOASĂ!

Despre faptul că mass-media este o armă distinctă în noul război hibrid, la fel precum artileria, iar jurnaliştii sînt un fel de operatori ai acestei arme, scriu de ceva vreme. De altfel, presa a constituit o armă redutabilă în mîini dibace, încă din secolul 19! Doar cu mass-media cîştigi bătălia pentru minţile şi sufletele adversarilor tăi, dar şi a propriei populaţii.

România este în mijlocul unui astfel de război şi sîntem, ca de obicei, în pielea goală! Nepregătiţi! „Armata română, admirabil de dezorganizată”, rostea Generalul Berthelot, celebrele cuvinte. Peste decenii, generalul devine stradă, iar instituţia dominantă nu rosteşte nimic! Semn că dezorganizarea vine din noi!

Distorsionarea adevărului nu este o practică nouă. Propaganda și știrile false folosesc în special mediul online și dețin similitudini: ambele sînt metode de denaturare a adevărului, de convingere emoțională, care doresc să instige la acțiune, în majoritatea cazurilor negativă.

Un număr mare de știri false și manipulatoare care difuzează teorii șocante sau ale conspirației schimbă treptat percepția informațiilor. La început, oamenii pur și simplu nu percep dezinformarea, apoi pur și simplu nu o cred, dar ulterior, din cauza emiterii frecvente a unor astfel de materiale, oamenii încep deja să se îndoiască. Anume acesta este scopul pe care vor să-l atingă organizațiile și țările care manipulează cu informațiile.

Știrile false se transformă în prezent într-o problemă de securitate națională, un instrument care poate destabiliza lumea, și a sosit momentul să-l luăm în considerare în contextul securității! Rezultatul poate fi cuantificat în sondaje de opinie.

În toate perioadele DIFICILE, omenirea s-a confruntat cu dezechilibre psiho-mentale, iar una dintre aceste faţete ale pandemiei de COVID-19, de exemplu, este infopandemia sau patologia informaţională (infosistem patologic), care poate afecta chiar structurile fundamentale ale lumii, afirmă academicianul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, într-un interviu acordat AGERPRES. Sociologul Ilie Bădescu susţine că studiile dedicate efectelor infopandemiei sînt astăzi la un nivel avansat, iar informaţiile care zguduie temeliile structurilor de ordine din societate pot fi clasificate în baza scalei de impact folosite în toate studiile. Potrivit directorului Institutului de Sociologie al Academiei Române, situaţia actuală din România generată de infopandemie se află pe o scară de variaţii ale scorului între 3 şi 4, poziţie care trebuie să fie una de alarmă pentru factorii de decizie.

Dezvoltarea fenomenului «fake news» generează o criză pentru societatea contemporană şi ameninţă inclusiv buna funcţionare a democraţiilor liberale, cu riscuri asupra securităţii şi siguranţei naţionale. Există un veritabil bombardament informațional, menit să influențeze deciziile în domeniul securităţii individuale, comercial sau politic. În acest context, dezvoltarea unor abilități media și a unei capacități de a judeca critic, în mod independent, informațiile primite, nu constituie un element educațional de specialitate, dedicat doar celor interesați de științele comunicării sau de științele sociale, ci o provocare de bază pentru fiecare tînăr.

Potrivit sociologilor, trei ar fi factorii primordiali care predispun societatea românească la consumul de fake-news: şocul dezindustrializării, a pierderii identităţii economice a ţării, nivelul de educaţie şi, poate cel mai important, NEÎNCREDEREA ÎN STAT! De ce? De exemplu, pentru că în această Strategie de Apărare nu se mai resimte acut amenințarea corupției la adresa statului de drept, deși fenomenul a fost eroul strategiilor de apărare de după 2005. Poate și pentru că liderii partidului prezidenţial afirmă că au de gînd să guverneze pînă la final de mandat, iar lupta anticorupție i-ar putea ”incomoda”. Se vorbește puțin spre deloc despre pericolul reprezentat de lipsa autostrăzilor și de starea căilor ferate, de alterarea gravă a mediului prin defrișări masive, despre pericolul creșterii infracționalității ori al scăderii demografice dramatice.

Un alt factor pe care l-aş mai adăuga eu, o mass-media ostilă (pînă la un punct!) şi deprofesionalizată! Lipsei de încredere în instituţiile statului i se suprapune dorința arzătoare de îmbogățire venită din industria publicității online.

Fenomenul FAKE-NEWS şi dezinformarea sînt menţionate în Strategia Naţională de Apărare 2020 – 2024, un document care, teoretic este elaborat şi susţinut de şeful statului, a trecut prin CSAT şi a fost votat de Parlament, devenind firul roşu al mandatului prezidenţial şi, implicit, al guvernării în următoarea perioadă. Nu şi în România lui KWI! Dispare complet amenințarea corupției, cea teroristă e mult minimalizată, fenomenul imigrației e ca și inexistent, în schimb urcă în top Rusia, Covid, ”cea mai grea încercare a României de după 1989” și fake-news. Ddocumentul arată că atacurile cibernetice, acţiunile de influenţă derulate în spaţiul public, dezinformarea, răspîndirea de ştiri false şi posibile efecte nocive şi destabilizatoare ale importului unor tehnologii cu uz civil în cadrul acţiunilor asimetrice şi hibride sînt noi provocări de securitate.

In intervalul 2020-2024, mai mult ca oricand, eforturile de consolidare a rezilientei trebuie sa fie calibrate pentru a raspunde noilor tipuri de amenintari – subtile și subversive – survenite inclusiv pe fondul evolutiilor tehnologice.
Strategia de dezvoltare a unor instrumente eficiente pentru consolidarea rezilientei societale și a infrastructurilor critice include:
• imbunatatirea nivelului de conștientizare cu privire la actiuni ostile/de influenta derulate in spatiul public prin intermediul mass-media clasice sau online sau a think-tank-urilor, dificil de gestionat atunci cand apar și factori noi cu impact in plan securitar, precum fake news, a caror sursa de provenienta este adesea, greu de identificat și atribuit;

• facilitarea dimensionarii unor instrumente publice accesibile și transparente prin care sa fie expuse sursele de dezinformare, produsele și narativele acestora;
• creșterea capacitatii institutiilor de invatamint, cercetare, a think-tank-urilor și media de a identifica și combate mișcarile de dezinformare sustinute de actori statali sau non-statali ostili;
• creșterea nivelului de alfabetizare functionala pentru dezvoltarea gandirii critice și pentru reducerea gradului de vulnerabilitate a populatiei in fata fenomenului de raspandire de informatii false, care pot avea consecinte negative pentru securitatea nationala;

Aceasta strategie va fi completată de dezvoltarea unor instrumente eficiente pentru consolidarea rezilientei societale, care sa includă:
îmbunătăţirea nivelului de conștientizare cu privire la actiuni ostile/de influenta derulate in spatiul public prin intermediul mass-media clasice sau online (dificil de gestionat atunci cand apar și factori noi cu impact in plan securitar, precum dezinformarea sau raspandirea/fabricarea de știri false);
• includerea in curricula educationala a dezvoltarii gandirii critice cu privire la riscurile asociate agresiunilor informationale;
• introducerea pe scare larga a programelor de educatie din sfera competentelor digitale și a securitatii online.
Actiunile informative ostile continua sa vizeze dezvoltarea unor puncte de sprijin, utilizate in scop de influenta, obtinerea de informatii cu privire la evolutiile inteme, necesare sustinerii proceselor decizionale din statele de provenienta, dar și pentru rafinarea și dezvoltarea bazelor de sprijin și a canalelor de propaganda, cu potential de obstructionare a proiectelor strategice ale României și a deciziilor in stat” se arată în textul Strategiei de Apărare, foarte corect.

Dar, împreună cu penibila compunere ROMÂNIA EDUCATĂ, textul a rămas doar apă de ploaie, deşi în finalul documentului se specifică clar: “După adoptarea Strategiei naționale de apărare a țării pentru perioada 2020-2024, executivul și instituțiile publice cu responsabilități în securitatea națională sunt chemate să-și dezvolte strategii sectoriale și măsuri în domeniul de responsabilitate, destinate contracarării și combaterii riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților și îndeplinirii obiectivelor Strategiei”. Adică, această strategie este documentul suprem, firul roşu emis din puţul gîndirii prezidenţiale, nesecat izvor de cunoaştere şi înţelepciune, şi tot ce fac Guvernul, Parlamentul şi instituţiile statului se călăuzesc de cele scrise!

Au trecut doi ani şi dezinformările s-au înrădăcinat, s-au înmulțit, s-au transformat în teorii ale conspirației sau instrumente de propagandă care au scos oameni în stradă, au blocat un sistem medical deja suprasolicitat și au lăsat oamenii vulnerabili nepregătiți în fața unui virus despre care și experții încă mai caută răspunsuri. O societate democratică nu poate funcționa optim cîtă vreme informația pe baza căreia se votează este viciată grav.

Jurnalistul şi publicistul Ion Cristoiu afirmă că introducerea presei şi a fakenews-ului în Strategia de apărare naţională 2020-2024 reprezintă un pericol pentru mass-media, singura armă împotriva ştirilor false fiind educaţia.

Pe fondul unei crize economice, sociale sau politice, și în contextul manipulărilor de tip fake news, ideologii toxice pot căpăta avînt.

Pe de altă parte, fenomenul fake news este un pericol la adresa democrației, punînd sub semnul întrebării importanța libertății şi independenţei de exprimare, promovînd batjocorirea jurnaliștilor și subminarea rolului lor în societatea democratică. O normă pare să se fi schimbat și datorită faptului că un număr de politicieni proeminenți folosesc o retorică disprețuitoare faţă de jurnaliști, descriind mass-media ca fiind inamicul poporului. Aceasta îi legitimizează pe alții să facă același lucru.

În timp ce amenințările sînt în creștere, tot mai puține voci susțin rolul important al jurnaliștilor în societate.

Aceasta este o evoluţie periculoasă!