Etichetă: HAMAS

ȚINTA IRAN. OPORTUNITATEA CARE APARE O DATĂ LA O GENERAȚIE

Spectaculoasă escaladarea din Orientul Mijlociu! În loc să pună capăt măcelului din Gaza, Israelul îl extinde și în Liban și face eforturi disperate pentru a ataca adevărata țintă: Iranul! Guvernul Netanyahu începe să semene tot mai mult cu o sectă apocaliptică, și afirmația nu e departe de adevăr. Bibi și cu cei doi condamnați pentru terorism din guvernul de extremă dreaptă de la Tel Aviv, Itamar Ben Gvir, ministrul securității, și Bezalel Smotrich, ministrul de finanțe, vor să incendieze întreg Orientul Mijlociu.

Liderii Israelului cred că au acum o oportunitate care apare o dată la o generație, de a remodela Orientul Mijlociu, una care depășește cu mult anihilarea Hamas și Hezbollah, arată chiar o analiză Politico. Chiar înainte ca Israelul să lanseze marți ceea ce a descris drept o ofensivă terestră „limitată” în Liban, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a precizat că ținta sa finală în schimbarea puterii regionale este să submineze autoritatea conducerii clericale a Teheranului.

Într-un discurs de luni, Netanyahu a promis „nobilului popor persan” că ziua în care vor fi eliberați de stăpînirea „tiranilor” și ar putea avea pace cu Israel va veni „mult mai devreme decît cred oamenii”.

Pentru conducerea de la Teheran, aceasta este o provocare existențială. Iranul își proiectează puterea în întreaga regiune sprijinindu-se pe milițiile proxy loiale din Iraq, Syria, Liban și Yemen. Israelul contestă acum, în mod direct, această autoritate, încercînd să elimine interpușii Iranului din întreg Orientul Mijlociu.

Israelul nu luptă împotriva Teheranului doar prin zdrobirea aliaților și a proxy-urilor sale – precum Hezbollah în Liban și rebelii Houthi în Yemen – ci își arată supremația atît în ceea ce privește tehnologia, cît și spionajul pe teritoriul iranian. În aprilie, nevătămat după un atac masiv cu rachete iraniene, Israelul a ripostat aruncînd în aer un radar de apărare aeriană în apropierea orașului Isfahan, în centrul țării, în ceea ce a fost considerat un avertisment că ar putea distruge la discreție instalațiile nucleare iraniene. În iulie, liderul Hamas, Ismail Haniyeh, a fost ucis de o rachetă lansată asupra unei case de oaspeți guvernamentale din Teheran. Comandanți iranieni de top au murit în lovituri asupra Damascului și Beirutului. Mesajul lui Netanyahu cu privire la „raza de acțiune” a Israelului este clar, limitând spațiul de manevră al Iranului. Conducerea Hezbollah, în frunte cu secretarul său general, a fost spulberată!

Netanyahu va intensifica ofensiva împotriva Hezbollah, în ciuda apelurilor internaționale tot mai numeroase pentru o încetare a focului, a declarat un oficial israelian de rang înalt înainte de incursiune, vorbind sub rezerva anonimatului. Aceasta va include, probabil, lansarea unui atac terestru major menit să zdrobească Hezbollah în sudul Libanului, forțîndu-l să își retragă forțele la nord de rîul Litani, la 29 de kilometri de granița israeliano-libaneză, în conformitate cu o rezoluție ONU care a încheiat războiul din Liban din 2006.

În afara guvernului de la Tel Aviv, mai mulți foști șefi de rang înalt și încă influenți din domeniul informațiilor și securității, inclusiv fostul șef al Mossadului, Tamir Pardo, îndeamnă public la continuarea campaniei militare pentru a redesena Orientul Mijlociu. Vorbind pentru presa israeliană, Pardo a declarat că loviturile aplicate de Israel Hezbollah în ultimele 12 zile au oferit Israelului „o oportunitate care nu trebuie ratată”.

Cu toate acestea, Julien Barnes-Dacey de la Consiliul European pentru Relații Externe a avertizat împotriva unei noi escaladări a Israelului și a descris ideea creării unei noi ordini regionale drept o „iluzie periculoasă”.

Pagubele extraordinare pe care IDF le-a provocat Hezbollah au făcut ca organizația să se clatine. Lista comandanților de top ai Hezbollah uciși în ultimele două săptămîni arată ca un Who’s Who al militanților șiiți și este completată zilnic. „Aproape întreaga conducere superioară a grupării, politică și militară, împreună cu mii de membri și comandanți de nivel mediu, a fost asasinată, eliminată sau a devenit ineficientă în luptă – ca să nu mai vorbim de faptul că Forțele de apărare israeliene au distrus cantități mari de muniție strategică care ar fi putut amenința orașele și țintele israeliene”, a declarat Ahmed Fouad Alkhatib, analist la Atlantic Council. „Regiunea ar putea asista la începutul sfîrșitului axei de rezistență a Iranului”, a adăugat el. Acest rezultat nu ar displăcea unei largi părți a liderilor arabi, inclusiv din Golf. O parte a presei din Golf dă deja vina pe Hezbollah pentru suferința libanezilor. Influentul cotidian Okaz din Arabia Saudită a acuzat Hezbollah că acționează „de dragul intereselor iraniene, nu al celor libaneze sau arabe”.

Istoria face ca aceste miliții să se identifice chiar cu statele gazdă, iar organizațiile pe care le patronează să constituie un sprijin real acordat populației din zonă. Granița între terorism și luptători pentru libertate este aproape imperceptibilă în jurul Israelului, la fel cum etichetele de apărător pașnic și stat terorist, aplicate Israelului, se deosebesc extrem de greu.

Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţie, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile… invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică şi comune. Dar şi cu frustrări pe măsură, născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate. Această „reţetă de succes” a fost aplicată şi în alte colţuri ale lumii. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole.

Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre lupta armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei.

Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!

HEZBOLLAH, CU RĂZBUNAREA ÎN SÎNGE!

„Şi să nu vorbiţi despre aceia care sînt ucişi în felul lui Allah ca morţi, căci (sînt) vii, dar nu îi observaţi”. (Surat Al-Baqarah, 154, Coranul)

Fugit dintr-un Iraq măcinat de revolte tribale, Musa Al-Sadr, unchiul liderului radical şiit iraqian Muqtada Al-Sadr pune bazele, în Liban, unui partid şiit puternic. Prieten cu Ayatollahul Khomeiny, Musa este ales, în 1959, lider al comunităţii şiite libaneze care avea să aibă o ascensiune fulminantă din 1979, odată cu instituirea Republicii Islamice Iran şi victoria Revoluţiei. Sărăcia şi alienarea culturală a comunităţii şiite, dar şi invazia israeliană condusă de Ariel Sharon, au jucat un rol fundamental în ascensiunea organizaţiei Hezbollah, o bizară combinaţie de spirit revoluţionar şi izolare politică, apărută în izolarea Văii Bekaa şi sudul Libanului. În anul 1974, Al-Sadr a creat Harakat al-Mahroumeen, Mişcarea Nevoieşilor, organizaţie socio-religioasă care a silit guvernl libanez să acorde minorităţii şiite recunoaştere totală. Odată cu declanşarea războiului civil, în 1975, şiiţii înfiinţează propriile miliţii, Amal, care în 1982 se situează de partea Israelului în invadarea Libanului, dar, un an mai tîrziu luptă împotriva ocupaţiei israeliene. După modelul iranian, supravieţuitorii persecuţiilor iraqiene, emigraţi în Liban, membrii ai Partidului Al-Dawa, formaţiune politică islamică desfiinţată de Saddam Hussein, înfiinţează aici Partidul lui Allah. În 1992, Sayyed Hassan Nasrallah, dezertează din mişcarea Amal şi preia conducerea Organizaţiei Hezbollah. În interviul acordat cotidianului libanez Al-Safir, liderul mişcării recunoaşte că membrii Partidului au „spiritul Jihadului, al jertfei de sine şi al dăruirii nemărginite angajaţi în faţa Dumnezeului Atotputernic şi care iau hotărîri de auto-martiraj cînd se opun inamicului”. Urmare a unei pregătiri de excepţie în spiritul Jihadului şi al unui radicalism exacerbat, Hezbollah deţine formaţiuni de martiri numite Al-Amaliya al-Istishhadaya (Simileanu,Vasile, op.cit. pag. 138). Acestea apără cu pasiune această practică şi le displace termenul de atentate sinucigaşe. Folosirea bombelor umane face parte integrantă din jihad.

Potrivit autoarei Hala Jaber (HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997, pag. 79), deşi mulţi învăţaţi islamici argumentează că în Coran e interzisă sinuciderea, şiiţii din Partidul lui Dumnezeu o consideră jertfa supremă pentru a-şi apăra credinţa şi existenţa. „Promovarea sacrificiului de sine este inspirată de soarta Imamului Husseinm care a murit luptînd pentru a-şi afirma dreptul de a conduce poporul musulman”(Hala Jaber, op.cit.). Filosofia martirajului se regăseşte obligatoriu în programa analitică a şcolilor patronate de Hezbollah, iar emisiunile religioase şi crol-ul cu nuleme martirilor se regăsesc zilnic în grila de programe a televiziunii proprii, Al-Manar (Farul)! Contrar convingerii generale că brigăzile de martiri atrag numai mentalităţile şi sufletele celor cu tulburări psihice, săraci, neinstruiţi sau care au suferit o pierdere în familie de pe urma războiului, în rîndurile candidaţilor la atentate sinucigaşe se regăsesc de la şomeri la ingineri, profesori şi medici. Numărul martirilor cu studii superioare în Occident, bărbaţi şi femei, a crescut în ultimii 10 ani de 5 ori, potrivit unui raport al CIA, difuzat în 2007 în ziarul Stars and Stripes.

Din 1983 şi pînă astăzi, Hezbollahul a evoluat în pas cu vremurile. Globalizarea a transformat grupările locale în grupări regionale şi transnaţionale. Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277) este de părere că din punct de vedere al luptei politice, terorismul transnaţional a înlocuit gherila naţională (apărut în Valea Beeka ca o grupare paramilitară pentru a lupta împotriva ocupaţiei israeliene, Hezbollah operează în Orientul Mijlociu şi Europa pentru eliminarea influenţei iudeo-creştine şi forţarea Occidentului să părăsească Orientul Mijlocu.

Dacă în 1983 Hezbollah avea 500 de membri permanent implicaţi în activităţi teroriste, astăzi, se estimează că 10.000 de combatanţi, antrenaţi de pasdarani – Gardienii Revoluţiei din Iran – sînt gata să moară în lupta cu inamicul sionist. Pe lîngă forţele proprii, Hezbollah duc acţiuni în colaborare cu Comandamentul Gărzilor Revoluţionare Iraniene, împreună cu care a format celule în Europa, Africa, America de Sud şi de Nord şi în Asia. Cartierul general al al Partidului lui Dumnezeu s-a păstrat în Valea Bekaa din sudul Libanului, dar funcţionează şi în suburbiile sudice ale capitalei libaneze, Beirut, pe „centura mizeriei”, mahala sordidă care amplifică sentimentele de frustrare şi revoltă. Coordonarea o deţine Iranul şi Consiliul Consultativ, shura, care are în subordine trei consilii zonale: Beirut, Valea Bekaa şi Libanul de Sud. Comitetele subregionale fac recomandări privind politica organizaţiei şi au rol executiv. Potrivit lui Vasile Simileanu (op.cit. pag. 139) obiectivele Hezbollah s-au modificat în decursul anilor. De la rezistenţa armată împotriva ocupantului sionist s-a ajuns la: constituirea unui stat islamic şiit în Liban, eliminarea influenţei non-islamice şi forţarea Occidentului să părăsească regiunea, transformarea mişcării în principala mişcare islamică din Liban.

RADICALIZARE ŞI IMPLICARE SOCIALĂ

Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!

Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobîndit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, răspîndind mirosuri pestilenţiale… băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele cîteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atît de sordid. … Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”!

Zilele acestea, totul se va schimba…

RĂZBOI ÎN ȚARA SFÎNTĂ

În 2010, în lucrarea TARGET – OPERAȚIUNI MILITARE EXTERNE ÎN COMBATEREA TERORISMULUI, apărută la Edituta Banatul, avansam ideea că riposta la atacurile teroriste ar trebui să fie devastatoare, astfel încît să fie ținute minte și după 50 de ani! Sigur, păcatul unei gîndiri tactice, limitate, era un mod de a trata efectul terorismului și nu cauza! Din păcate cauzele, motivele care declanșează acțiunile teroriste sînt extrem de profunde și fac parte din problemele sociale nerezolvate sau amînate zeci de ani. Cazul Israelului, care din aroganță sau neputință a lăsat cauza palestiniană nerezolvată. În momentul de față, Israelul are nu doar dreptul, ci și obligația să se apere, acțiunile sale militare contribuind la sporirea emoției în societate și întunecînd raționamentul. Totuși, nu trebuie să judecăm imaginile și informațiile difuzate ca o bătălie între binele absolut și răul absolut, între Albă ca Zăpada și zmeul-zmeilor. În Țara Sfîntă, cele două tabere nu mai au nimic sfînt, de mult!

La exact 50 de ani de la Războiul de Yom Kipur, dimineața de Sabat, 7 octombrie, Gruparea Hamas a declanșat un atac nemaivăzut asupra teritoriului israelian, dinspre Fîșia Gaza. 5000 de rachete au fost lansate în 30 de minute. Valuri de atacatori au întreprins operațiuni de comando pe uscat, pe mare și din aer. Războiul de Yom Kipur, Războiul arabo-israelian din 1973, Războiul de Ramadan, sau Războiul din octombrie a fost un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Syria, care a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973. Acum, gruparea Hamas a primit undă verde și sprijin substanțial din partea… Iranului, dușmanul istoric al Israelului, după cum indică surse media main stream de la Beirut, Liban. Numai că, la cîteva ore după ce informația pornește sub sigla WSJ, Agenția Reuters aruncă bomba: Summer Said, jurnalistul care a publicat un material pe surse în The Wall Street Journal despre implicarea Iranului în atacul Hamas asupra Israelului a fost anterior concediat de la Reuters pentru că inventa povești, potrivit fostului editor al Reuters pentru Orientul Mijlociu, Andrew McGregor Marshall. În articol se relata că ministrul iranian de externe a participat la o întîlnire secretă la Beirut la care a aprobat invadarea Israelului. ”L-am concediat de la Reuters în 2008. Sînt surprins că WSJ l-a angajat și îi publică poveștile care sunt în mod clar false”, a scris Marshall pe X. Paranteză: vă dați seama cîte povești inventate în sprijinul propagandei oficiale a livrat presa de calitate în ultimii ani? Cîte minciuni și intoxicări au fost livrate în ambalajul de adevăr absolut? Orwell poate fi mîndru!

Celebrele și legendatele servicii de informații israeliene, în jurul cărora s-a construit o întreagă literatură de ficțiune, au fost prinse pe picior greșit (?), deși amploarea atacului dovedește o pregătire îndelungată și minuțioasă. Greu de crezut! Probabil că nu! Informații din zona politică israeliană vorbesc despre faptul că premierul Netanyahu a știut de atac, dar… după o discuție telefonică cu președintele Biden ar fi căzut de acord ca Israelul să nu lanseze un atac preventiv, care ar fi pus Israelul în dificultate în context internațional. Așa că, a lăsat lucrurile să decurgă de la sine și să utilizeze Gruparea Hamas așa cum a făcut-o de fiecare dată, ca un agent electoral propriu, cel mai bun!  

Mai mult, premierul Netanyahu atrăgea atenția, în luna iunie, că o cantitate însemnată de arme se acumulează în Fîșia Gaza. Premierul israelian spunea că are dovezi concrete că o parte din armele americane destinate Ukrainei au ajuns în Gaza! Nu e cazul să speculăm CINE a re-vîndut aceste arme pe piețele internaționale, multe dintre ele regăsindu-se și în Africa, dar să ne aducem aminte de avionul cargo sîrbesc doborît de israelieni deasupra Greciei… Rămîne greu de crezut că serviciile israeliene au fost prinse pe picior greșit, abuzînd de tehnologie în culegerea de informații în detrimentul surselor umane. Asta numai dacă filosofia existențială a Academiei de Informații nu s-a schimbat între timp, sau dacă nu au fost mult prea concentrați ca împreună cu armata să susțină implantarea de colonii în Cisiordania. Altfel, diversele curente religioase, care domină politica, informațiile și armata israeliană, pot genera scenarii apocaliptice. Și un șantaj la adresa deja rău-famatului premier israelian, în vederea suplimentării de fonduri!

Treziți la realitate din sabat, israelienii au promis să șteargă Fîșia Gaza de pe fața pămîntului, precum și o ripostă adecvată împotriva organizatorilor. Bombardamentele apocaliptice din Gaza, fără discernămînt și fără celebrele reguli de angajare, confirmă.

Vom vedea în zilele și săptămînile ce vor urma dacă Israelul, susținut total de Statele Unite nu vor ataca Iranul! Israelul nu are intenția de a negocia cu militanții Grupării Hamas, deoarece consideră că mișcarea trebuie distrusă, a declarat Reprezentantul Permanent al Israelului la ONU, Gilad Erdan, relatează CNN. „Epoca dialogului cu acești sălbatici a luat sfîrșit. Este timpul să distrugem infrastructura teroristă a Hamas, să o radem complet, astfel încît astfel de orori să nu se mai repete”, a spus el. Sigur, declarația oficialului este perfect întemeiată, dar, ca de obicei, ne concentrăm asupra efectelor și nu a cauzelor care trebuiau/iesc rezolvate.

Organizația Hamas, care controlează Fîșia Gaza, are în spate doi mari susținători/finanțatori: Iran și Qatar. Nu putea mișca un pai fără acordul tutorilor săi. Iranul a anunțat oficial că sprijină acțiunea Hamas. Ce interese ar putea avea Iranul să arunce Hamasul într-o luptă absolut inegală cu forțele israeliene, pe care nu are cum să nu o piardă altfel decît devastator și cu pierderi imense? Răspunsul simplu ar putea fi dorința de a bloca evoluția accelerată a unui proces extrem de deranjant pentru Teheran și Moscova: noua și frumoasa prietenie dintre evrei și saudiți, care a făcut primii pași acum trei ani. Ar mai fi de pus în ecuație implantarea Israelului în Azerbaidjan, exact în coasta Iranului, războiul de o zi din Karabahul de Munte și susținerea Armeniei de către Iran. Dar prietenia dintre Israel și Arabia Saudită ar aduce în trenă reapropierea dintre saudiți și Casa Albă, ale căror relații s-au înrăutățit în timpul administrației Biden. Zilele trecute, Reuters puncta că Arabia Saudită este hotărîtă să obțină un aranjament militar prin care SUA să o apere, în schimbul deschiderii legăturilor cu Israelul. Iar acest lucru poate avea consecințe de amploare, inclusiv cu scoaterea din Orientul Mijlociu a Chinei.

Încă de la primele ore ale conflictului, un mare număr de ofițeri și soldați israelieni au fost uciși. Iranul s-a răzbunat astfel, pe deplin, pentru tot. Pentru ofițerii IRGC uciși, pentru oamenii de știință uciși, pentru atacurile aeriene din deșert. Răzbunarea este un fel de mîncare care se servește rece. Israelul a primit cea mai colosală lovitură de imagine din ultimele decenii. Lovitura a fost dată imaginii IDF, Mossad-ului, tancurilor Merkava, Iron Dome și altor „constante” ale mitului puterii israeliene. Masacrele din Gaza și încercarea de a curăța Gaza sînt, în primul rînd, o încercare de a restabili un mit crăpat, astfel încît Israelul să fie din nou temut și să nu fie de rîsul vecinilor săi arabi. Și, prin urmare, este necesar să se ungă cu sînge, din cap pînă în picioare, indiferent de ceea ce a cauzat atacul – surprindere totală sau, încercarea de a folosi atacul Hamas pentru a ataca Gaza, în stilul zilei de 11 septembrie, pentru a rezolva problemele politice interne.

Iranul acționează ca principalul apărător al palestinienilor și musulmanilor, luptînd pentru acest titlu cu Turcia lui Erdogan. Acest rol este acceptat, mai ales în lumea șiită. Războiul din Gaza a dus deja la suspendarea negocierilor privind normalizarea relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită. Această normalizare politică, așa cum spuneam deja, a fost îndreptată împotriva Iranului. Acum, negocierile sînt încetinite sau înghețate pentru o lungă perioadă de timp. Sudanul a restabilit relațiile cu Iranul după mult timp, deși a intrat în grupul țărtilor care și-au normalizat relațiile cu Israelul.

Atrocitățile comise de Israel în Gaza atrag și vor atrage în rîndurile militarilor iranieni un număr mare de tineri recruți în întreaga regiune. În contextul unei viitoare confruntări militare cu Israelul și aliații săi, Iranul nu va avea probleme în completarea rîndurilor recruților săi pentru o lungă perioadă de timp, mai ales din mediul palestinian, a cărui ură față de Israel va continua să crească exponențial. Planurile SUA de a normaliza relațiile dintre Israel și lumea arabă vor fi torpilate pe măsură ce războiul se prelungește, iar partea lumii arabe care a tratat anterior Iranul cu răceală va lua în considerare opțiuni pentru normalizarea relațiilor cu acesta. Războiul este, de asemenea, o lovitură pentru politica Washingtonului și slăbirea ei în continuare, în Orientul Mijlociu, în calitate de susținător al Israelului. Statele Unite vor continua să-și piardă poziția în lumea arabă. De fapt, aceasta este strategia Iranului, de a cîștiga fără luptă. Iranul acționează conform strategiei generalului Qassem Suleimani, care a permis Iranului să devină puterea dominantă în regiune!

Scopul Iranului este de a-și slăbi inamicii – Statele Unite și Israelul prin războaie proxi cu Hezbollah, AnsarAllah, Kataib-Hezbollah, Hamas, simple piese de șah mutate de maeștrii persani. Sulemaini, ca parte a strategiei sale, a creat piesele pentru acest joc. Așa a cîștigat Iranul în Liban. Așa a cîștigat Iranul în Syria. Așa a cîștigat în Iraq. Și așa a cîștigat în Yemen. Și în jocul iranian împotriva Israelului și a Statelor Unite, Gaza este un pion de gambit, prin propria sa voință, la începutul unui nou joc lung. Alegerea Israelului: invazia Gazei sau concesii după catastrofă, o alegere cu două opțiuni evident ambele proaste, pe care Iranul le va folosi cu siguranță, dar va încerca să o facă cu mîinile altcuiva. Acest lucru nu înseamnă că Iranul pregătea atacul actual, dar cu siguranță a format premisele în regiune pentru ca acesta să devină posibil, dar să nu deranjeze prea mult China și Rusia, partenerii Iranului și jucători importanți în Orientul Mijlociu.

Surse credibile lansează și scenariul implicării Statelor Unite în atacul Hammas, pe fondul relațiilor catastrofale între Netanyahu și Biden. Aglomerarea de arme americane – via Ukraina – par să confirme că SUA își dorește un alt tip de relație politică cu Israelul și o ieșire onorabilă din războiul ukrainean, după dezastrul retragerii din Afghanistan.

Atacul Hamas – de-a dreptul kamikaze am spune – poate conduce rapid la o severă linie roșie de demarcație între Occident și întreaga lume arabă și e o chestiune de ore pînă cînd Israelul va rade de pe fața pămîntului Fîșia Gaza.

În Liban, Hezbollahul a anunțat oficial că este parte în conflict. Doar cîteva tiruri de artilerie, care au scos din funcțiune radarul israelian din Galileea și o creștere a capacității operaționale la graniță. Sînt, însă, grupări iraqiene și syriene care au promis că se vor arunca în luptă de partea palestinienilor. Partidul Național Socialist Syrian este una dintre ele, deși deocamdată e liniște pe Platoul Golan, principalul rezervor de apă dulce al Israelului, capturat de la syrieni în 1967.

De la înființarea sa și pînă azi, Israelul a trăit într-o permanentă stare de alarmă existențială. Aceasta a determinat perfecționarea permanentă a instrumentelor sale informative și contrainformative. Fierberea nemulțumirilor în Gaza era notorie. Fîșia Gaza este similară cu rezervațiile de indieni din Statele Unite. Sau cu mult blamatul Lagăr 14 din Coreea de Nord. Comunitatea internațională nu a dorit niciodată să acorde importanță acestei fîșii de pămînt de la frontiera cu Egiptul cu peste două milioane de locuitori blocați în acel perimetru, cu un șomaj de peste 45%, cu 46% dintre copii suferind de anemie și peste 50% dintre copii care nu-și mai doresc să trăiască, conform analizelor organizațiilor internaționale. Mai mult, patrulele aeriene israeliene, cu avioane de luptă zburînd printre blocurile de locuințe au reușit să creeze butoiul cu pulbere care a erupt de Yon Kipurul acestui an. 95% din apa potabilă furnizată de Israel NU este potabilă, iar densitatea locuitorilor depășește incredibila cifră de 5 pe metru pătrat!

Atacul a depășit prin anvergură și tactică o operațiune teroristă, despre care continuă să vorbească propagandiștii sistemului, atingînd cota unui adevărat război convențional în care Hamas-ul a evoluat în plan militar, continuu, din 1987 – de la înființarea sa – și pînă acum. Să ne amintim că există mărturii și documente care atestă că Mossad-ul a stat în spatele creării Grupării Hamas, ca o contrapondere la Organizația pentru Eliberarea Palestinei, condusă de Yasser Arafat, care a și obținut statutul de STAT pentru Palestina. Cu sprijinul României lui Ceaușescu, dar asta este o altă discuție…

Deși, în momentul de față, nu se pune problema, soluția păcii în Orientul Mijlociu stă în puterea Israelului. Crearea Statului Palestinian, un proiect cînd amînat, cînd ignorat cu desăvîrșire, a fost readus în discuție de diplomații chinezi. Îndrăznesc să spun că în următoarea perioadă NU va exista nici o implicare externă directă în acest conflict de intensitate scăzută, chiar dacă există actori interesați de extinderea războiului spre Liban, Syria sau chiar Iran. Nu, Israelul va rezolva singur, în granițele actuale, acest conflict!

Deocamdată, curge sînge, iar războiul palestiniano-israelian a scos de pe prima pagină războiul din Ukraina…

UN ARMISTIȚIU ÎNTR-UN RĂZBOI CÎT 7 ANI DE PACE

Așa cum anticipam miercuri, în emisiunea DINCOLO DE APARENȚE, realizată de colegul Daniel Botgros la BANAT TV, Israelul și organizația islamistă Hamas au încheiat, joi noapte, un armistițiu. Dacă armata israeliană a redus capacităţile militare ale Hamas prin uciderea mai multor comandanţi din departamentele tehnic şi de informaţii şi prin distrugerea infrastructurii sale, mişcarea armată islamistă a reuşit în mod simbolic, potrivit analiştilor, să readucă în centrul atenţiei conflictul israeliano-palestinian. Problemele rămîn!

Al-Jalaa, un bloc civil de 12 etaje din Gaza în care își aveau sediul trei instituții internaționale de presă a fost bombardat și distrus de avioanele Armatei Israeliene. Reprezentanții jurnaliștilor deplîng atacul la adresa libertății presei incommode. Pe lîngă televiziunea Al Jazeera, în clădire își avea sediul și o filială a agenției Associated Press, precum și Middle East Eye. Operațiunea nu este nouă. Scoaterea din scenă a jurnaliștilor a fost practicată frecvent în conflictele din Orientul Mijlociu. Să ne amintim doar de războiul din 2014! Această practică ne confirmă încă o data că din 1999, de la bombardarea televiziunii sîrbe de către NATO, jurnaliștii sînt considerați combatanți direcți în conflicte, aspect pe care îl dezvolt, de fiecare data, în Atelierele HEST susținute în cadrul BMTF Risk Ak Demy!

Actualul conflict din Țara Făgăduinței îmi amintește de o carte citită în urmă cu mai bine de 10 ani. Fiul Hamasului – mărturisirile unui spion, membru Hamas, care a lucrat pentru serviciile secrete israeliene, scrisă de Mosab Hassan Yousef, împreună cu Ron Brackin, în 2010, apărută în limba română la Editura Pandora M în același an.Cartea FIUL HAMASULUI este un raport din interior despre ce s-a întîmplat în anii ˈ90 în interiorul Hamasului și al Serviciilor secrete israeliene. Mosab Hassan Yousef este fiul unuia dintre liderii și fondatorii Hamasului.

Mosab Hassan Yousef și-a petrecut copilăria dorind să devină un luptător Hamas. Era, de altfel, ceea ce se aștepa de la orice copil arab din zona Cisiordania. A început să aibă dubii despre organizația Hamas atunci cînd a văzut brutalitatea cu care se acționa în sînul acesteia, modul în care oamenii Hamasului se foloseau de civili și de copii pentru a-și atinge scopurile.

Mosab Hassan Yousef s-a născut în 1978, în Ramallah, oraș aflat la 10 km nord față de Ierusalim. Tatăl său, șeicul Hassan Yousef, a fost chiar unul dintre întemeietorii și liderii Hamasului și a petrecut mulți ani în închisorile israeliene. Între 1997–2007, Mosab Hassan Yousef a fost spion al Israelului. Shin Bet, serviciul israelian de securitate internă, a declarat că Yousef a fost cea mai importantă sursă se spionaj pe care a avut-o infiltrată în grupul liderilor Hamas. Între 1999–2000 s-a convertit la creștinism, iar în 2007 s-a mutat în SUA. Este renegat de familia sa.

Hamas, o filială locală a Frăției Musulmane, controlează Fâșia Gaza, un teritoriu complet evacuat de statul evreu la mijlocul primului deceniu al mileniului și devenit o uriașă rampă de lansare de rachete asupra populației civile, israeliene. Grupul a fost fondat de șeicul Ahmed Yassin, liderul Frăției Musulmane din Egipt, în 1987, în Gaza. Acesta a luat avînt, cu binecuvîntarea Shin Bet, ca o contrapondere la mult mai moderata organizație seculară Fatah, născută pe ruinele Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), condusă de legendarul lider Yasser Arafat. Arafat și Abu Mazen erau acuzați de către populația palestiniană de pactizare cu dușmanul sionist, orbiți de avantajele financiare personale și prizonieri ai corupției generalizate din rîndurile conducerii organizației.

Musulmanii tradiționali stau la piciorul scării, trăind cu vinovăția de a nu practica islamul cu adevărat. În vârf sunt fundamentaliștii, cei pe care îi vedeți la știri ucigând femei și copii spre fala Dumnezeului din Coran. Moderații sunt undeva la mijloc.

Totuși, adevăratul musulman este de fapt mai periculos decât fundamentalistul, deoarece el pare inofensiv și niciodată nu-ți dai seama când a făcut acel pas următor spre vârf. Cei mai mulți atentatori sinucigași au fost la început moderați, scrie Mosab Hassan Yousef la pag 43 din Fiul Hamasului.

Acești palestinieni, adevărați musulmani, sînt cei care au pus umărul la succesul Hamas, germinat din semințele urii aruncate generos odată cu Al-Nakba, expansiunea din 1967 și, ulterior, din ghetourile fără viitor și fără speranță pentru tinerii palestinieni. Sigur, istoria și frustrările sociale accumulate peste ani sînt importante, dar acum, e vorba despre altceva. Cred că de data aceasta, afacerile subterane ale axtremiștilor evrei și palestinieni au generat conflictual, cu un cinism fără margini. Implanturile coloniale israeliene, lobby-ul dezvoltatorilor imobiliari se află de prea multă vreme pe masa Ministerului Justiției, iar politica promovată de Administrația Trump față de Ierusalim a pompat oxygen în acest system ce pare că se sufocă, acum, odată cu posibila schimbare politică a guvernului israelian.

Am auzit și citit în aceste zile remarci și opinii referitoare la trunchiul comun al Hamas și Hezbollah și la contribuția celor două formațiuni în pregătirea evenimentelor la care asistăm astăzi. Din punctul meu de vedere, nimic mai fals!

Este adevărat, ambele, Hamas și Hezbollah, sînt organizații fundamentale islamice bazate pe Orientul Mijlociu. Ambele sînt stigmatizate ca organizații teroriste și împărtășesc ideologia comună de a se opune Occidentului, în special SUA și Israelului. În pofida acestor comunități, există diferențe fundamentale între cele două organizații.

În primul rînd, Palestina este dominată în cea mai mare măsură de sunniți și, ca atare, Hamas este o organizație sunnită. Pe de altă parte, populația majoritară din sudul Libanului este Shia, iar Hezbollah urmărește ideologiile Shia.

Dacă Hamas a fost fondat în 1987 de șeicul Ahmed Yassin, liderul Frăției Musulmane, Hezbollah-ul este legat de familia Al-Sadr, din Iraq. Fugit dintr-un Iraq măcinat de revolte tribale, Musa Al-Sadr, unchiul liderului radical şiit iraqian Muqtada Al-Sadr pune bazele, în Liban, unui partid şiit puternic. Prieten cu Ayatollahul Khomeiny, Musa este ales, în 1959, lider al comunităţii şiite libaneze care avea să aibă o ascensiune fulminantă din 1979, odată cu instituirea Republicii Islamice Iran şi victoria Revoluţiei. Sărăcia şi alienarea culturală a comunităţii şiite, dar şi invazia israeliană condusă de Ariel Sharon, au jucat un rol fundamental în ascensiunea organizaţiei Hezbollah, o bizară combinaţie de spirit revoluţionar şi izolare politică, apărută în izolarea Văii Bekaa şi sudul Libanului. Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă. O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava, au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor.

Ambele organizații au desfășurat activități sociale cu accent pe serviciile medicale gratuite pentru săraci. Alte lucrări includ construirea și funcționarea școlilor, orfelinatelor, moscheilor și facilităților sportive, în general activități sociale în care statul a fost total absent!

Deci, o legătură direct cu Iranul o putem atribui Partidului lui Dumnezeu, prins în acest moment în luptele din Siria, iar pentru a decripta capacitatea de luptă a Hamas va trebui să ne uităm în altă parte!

Armata israeliană a transmis luni că, la o săptămînă de la începerea bombardamentelor, militanţii palestinieni au lansat aproximativ 3.150 de rachete din Fâşia Gaza spre Israel. Aproximativ 460 de rachete nu au trecut graniţa şi s-au prăbuşit pe teritoriul Fâşiei Gaza, a adăugat armata. Sistemul israelian de apărare antirachetă Iron Dome a avut un procent de interceptare de circa 90%, au mai precizat forţele armate. Comparativ, în timpul războiului de 51 de zile din Gaza din 2014 au fost lansate spre Israel 4.481 de rachete.

A fost linişte, relative, din 2014, între palestinieni şi statul Israel, chiar dacă e cunoscută acumularea de armament, cu precădere în Gaza. O parte dintre aceste rachete provin din Egipt și au intrat pe teritoriul Fâșiei prin rețeaua de tuneluri. Cele mai multe, însă, au fost confecționate, artisanal, chiar în Gaza! Și nu este de mirare! Dacă economia extrem de performantă în toate domeniile, a Israelului este, în sine, o economie de război, izolata și corupta Fâșie Gaza găzduiește o economie similară. La alt nivel, desigur.

De o parte și de cealaltă a zidurilor și gardurilor de sîrmă ghimpată, extremismul are interese divergente, dar se hrănește și se perpetuează. Odată cu slujba din ultima vineri de Ramadan, vineri 7 mai, toată liniştea Israelului a sărit în aer!  Extrema dreaptă a partidelor evreieşti a ieşit în stradă, amplificînd tensiunile.

Israelul este după alegeri, în plin effort de a crea un guvern, cu prezenţa în premieră a partidelor arabe. Pe 5 Mai, Netanyahu a anunțat că nu a reușit să formeze o coaliție pentru a guverna. Benjamin Netanyahu a încercat să formeze un guvern de dreapta cu aliaţii săi din partidele ultraortodoxe, cu dreapta radicală Yamina şi formaţiunile politice ale „sionismului religios” de extremă dreaptă. Premierul Benjamin Netanyahu se află la putere din 2009. Este cel mai longeviv premier din istoria statului Israel, dar este judecat pentru corupție și fraudă în mai multe dosare.

Tot pe 5 Mai, liderul opoziției din Israel, Yair Lapid, a fost desemnat să formeze un nou guvern. Yair Lapid a anunțat că vrea să formeze un „guvern de uniune naţională” care să reunească dreapta, centrul şi stînga, pentru a-l putea înlătura de la putere pe Netanyahu. Părea că reușește, cînd… războiul a bătut în ușa Iron Dome!

În Israel, populaţia arabă reprezintă 20% iar demografia îi este favorabilă, în ciuda noilor veniţi dar şi a natalităţii importante la nivelul populaţiei evreieşti. În plus, ieşirea în stradă a radicalilor evrei a dublat răbufnirile nervoase şi protestele palestiniene care s-au răspîndit fulgerător. Tensiunile au escaladat, iar atacurile asupra evreilor și palestinienilor din orașele care gazduiesc ambele comunități s-au intensificat.

Pe acest fundal, vineri, pe 14 mai, Naftali Bennett, liderul partidului ultranaționalist Yamina, a anunțat că renunță la a mai negocia cu liderul opoziției, Yair Lapid, și că va prefera să discute negocierea unui guvern multicolor de unitate națională. Yair Lapid mai are două săptămîni pentru a incerca să formeze un nou guvern. Daca nu reușește, ceea ce este foarte posibil, pentru că un guvern din care să facă parte (sau să fie susținut de) partidele arabe, în contextul actual, e aproape imposibil, vor avea loc din nou alegeri anticipate. Pînă atunci, guvernul Netanyahu rămîne la putere! La propriu! 

Sigur, nu există vreo dovadă că Benjamin Netanyahu a orchestrat această confruntare cu dușmanul de serviciu, Hamas, însă e clar că EL este marele beneficiar! Hamas-ul cîștigă, la rîndul său, în lumea araba, care se va gîndi, acum, de două ori, înainte de a declara normalizarea relațiilor cu Israelul. Politica confruntării adduce avantaje liderilor în Orientul Mijlociu unde populația nu contează decît ca masa de manevră.

UN SEMNAL CU 4300 DE RACHETE ÎN 11 ZILE

Palestinian militants of the Ezzedine al-Qassam Brigades, Hamas’ armed wing, attend the funeral of militant Mohammed Obied during his funeral in the town of Deir al-Balah, in the central Gaza Strip on June 30, 2014. Palestinian security sources said a drone strike targeted a group of armed men, killing one militant yesterday in the town of Khan Yunis in southern Gaza Strip after Prime Minister Benjamin Netanyahu warned that operations could be expanded in the enclave in response to surging rocket fire. AFP PHOTO / SAID KHATIB (Photo credit should read SAID KHATIB/AFP/Getty Images)

BMTF, 21 mai – Gruparea islamistă Hamas a revendicat „victoria” în recenta confruntare armată cu Israelul, conform unei declaraţii a unui înalt oficial al mişcării în faţa a mii de persoane adunate vineri pentru a-şi manifesta bucuria în oraşul Gaza după intrarea în vigoare a încetării focului, informează vineri AFP, preluată de Agerpres.

„Aceasta este euforia victoriei”, a declarat Khalil al-Hayya, numărul doi al biroului politic al Hamas în Fâşia Gaza, în timpul unui discurs adresat persoanelor reunite pentru a sărbători armistiţiul, promiţîndu-le totodată acestora reconstruirea caselor distruse de raidurile israeliene.

Graţie medierii egiptene, Israel şi Hamas au convenit joi seară o încetare a focului, care a intrat în vigoare vineri şi care pune capăt unei perioade de 11 zile de ciocniri care s-au soldat cu cel puţin 232 de morţi în tabăra palestiniană, dintre care 65 de copii şi numeroşi luptători ai Hamas şi ai Jihadului Islamic, şi 12 morţi în tabăra israeliană, dintre care un copil, o adolescentă şi un soldat.

Ostilităţile au început pe 10 mai, cu un tir de de rachete al Hamas asupra Israelului în semn de „solidaritate” cu sutele de palestinieni răniţi în ciocnirile cu poliţia israeliană pe Esplanada Moscheilor din Ierusalim, al treilea cel mai sfînt loc al islamului, unde le-a fost restricţionat accesul.

După aceste atacuri, Israelul a lansat o operaţiune menită să reducă capacităţile militare ale Hamas prin intensificarea atacurilor aeriene asupra Fâşiei Gaza, o enclavă cu o populaţie de două milioane de locuitori aflată sub blocadă israeliană de aproape 15 ani.

La rîndul lor, grupările Hamas şi Jihadul Islamic au lansat un număr record de peste 4.300 de rachete asupra Israelului, care are un scut antirachetă ce a făcut posibilă interceptarea a 90% din aceste proiectile.

Dacă armata israeliană a redus capacităţile militare ale Hamas prin uciderea mai multor comandanţi din departamentele tehnic şi de informaţii şi prin distrugerea infrastructurii sale, mişcarea armată islamistă a reuşit în mod simbolic, potrivit analiştilor, să readucă în centrul atenţiei conflictul israeliano-palestinian.

BASSEM ISSA UCIS DE ISRAEL

Palestinian militants of the Ezzedine al-Qassam Brigades, Hamas’ armed wing, attend the funeral of militant Mohammed Obied during his funeral in the town of Deir al-Balah, in the central Gaza Strip on June 30, 2014. Palestinian security sources said a drone strike targeted a group of armed men, killing one militant yesterday in the town of Khan Yunis in southern Gaza Strip after Prime Minister Benjamin Netanyahu warned that operations could be expanded in the enclave in response to surging rocket fire. AFP PHOTO / SAID KHATIB (Photo credit should read SAID KHATIB/AFP/Getty Images)

BMTF, 13 mai – Israelul a devenit în ultimele 24 de ore un teatru de război, cu lupte de stradă între evreii ultranaționaliști și militanții palestinieni. În orașele iudeo-arabe, potrivit France-Presse, au continuat și în această noapte atît atacurile cu rachetă lansate de Hamas, în Fâșia Gaza, asupra orașelor din sudul, centrul și nordul Israelului, cît și loviturile aeriene ale armatei israeliene asupra enclavei palestiniene.

Au murit 67 de palestinieni între care și 16 copii, și alte 388 de persoane au fost rănite.

Președintele israelian, Reuven Rivlin s-a arătat profund îngrijorat de situație și i-a chemat pe liderii politici și religioși să pună capăt unui război civil irațional și lipsit de orice temei.

În Israel au murit 7 persoane, între care și un copil de 6 ani.

„Problema palestiniană”, deşi constituie una dintre provocările majore de securitate ale regiunii, nu a mai ocupat de mult timp prim-planul buletinelor de ştiri. Acest lucru a fost cauzat, în parte, de existenţa unor probleme mai presante: războiul din Syria, activităţile teroriste ale organizaţiei Daesh, tensiunile SUA-Iran, dar şi de lipsa unor lideri palestinieni carismatici precum Yasser Arafat. Însă în ultimele zile, am fost martorii unei recrudescenţe a mişcărilor care contestă ocupaţia israeliană, tensiunile dintre locuitorii cartierului Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est şi autorităţile israeliene generînd răspunsuri „de solidaritate” din partea organizaţiei Hamas din Fâşia Gaza.

Conflictul dintre Israel și organizaţia palestiniană Hamas pare departe de a se încheia. Peste 1.000 de rachete lansate din Fâşia Gaza au căzut de luni pe teritoriul Israelului.

Sînt acum peste 70 de morţi, sute de răniţi – majoritatea palestinieni – şi există temerea declanşării unui război pe scară largă.

Mişcarea palestiniană islamistă armată Hamas a confirmat în cursul după-amiezii de miercuri moartea mai multor comandanţi ai săi în loviturile israeliene împotriva Fâşiei Gaza, relatează AFP, preluată de Agerpres.

Într-un comunicat, Hamas a anunţat moartea lui Bassem Issa, şeful aripii sale militare pentru oraşul Gaza, şi a numeroşi alţi înalţi responsabili militari ai organizaţiei în urma loviturilor armatei israeliene.

Brigăzile Ezzedine al-Qassam, aripa armată a Hamas, nu i-a numit pe ceilalţi membri ai organizaţiei ucişi, dar a salutat, într-un comunicat, curajul şefilor şi al combatanţilor care s-au ridicat în timpul agresiunii forţelor de ocupaţie (denumire dată de Hamas Israelului) împotriva poziţiilor mişcării.

Shin Beth, serviciul israelian de informaţii interne, anunţase puţin mai devreme moartea lui Bassem Issa, dar şi a altor lideri ai Hamas în raidurile contra enclavei palestiniene cu 2 milioane de locuitori.

Potrivit Shin Beth, forţele israeliene i-au ucis pe Jamaa Tahla, mîna dreaptă a lui Mohammed Deif, numărul 1 al aripii armate a Hamas, pe Gamal Zabda, responsabil cu dezvoltarea capacităţilor tehnologice ale mişcării, şi pe Khazem Khatib, şeful departamentului de inginerie.

Serviciile israeliene afirmă că, în total, au fost omorîţi vreo zece alţi responsabili ai Hamas, dar şi şefi ai Jihadului Islamic, a doua grupare islamistă armată din Fâşia Gaza, într-o serie de lovituri efectuate începînd de luni seara.

Aceste lovituri, care continuau miercuri, sînt purtate ca represalii la barajul de rachete pe care Hamas şi Jihadul Islamic le lansează de luni seară spre teritoriul Israelului.

Potrivit armatei israeliene, mai mult de 1.000 de rachete au vizat Israelului în acest interval.

„Problema palestiniană” poate să fie amintită, chiar analizată, însă niciodată rezolvată!