Asist cu uimire în ultimii doi ani la răspîndirea, tot mai frecventă, în spațiul public a unui curent anti-NATO. Asta după ce, țin să reamintesc cititorilor acestei rubrici, înainte de aderarea noastră la cel mai puternic bloc militar occidental, în România a existat o adevărată //isterie// pro-aderare. Aceiași oameni care în 2002 sărbătoreau pe străzi, la propriu, aderarea României la Alianța Nord-Atlantică, astăzi nu doar că se dezic de alinață, ba chiar își doresc părăsirea blocului militar care în ultimii 20 de ani a proiectat o cupolă de securitate asupra țării noastre și a întregii Europe de Est. Procesul de pregătire a ţării şi a armatei sale pentru integrarea în NATO a fost o construcţie românească meticuloasă, bazată pe solidaritate naţională, ştiinţă şi conştienţă. Se regăsesc aici eforturile deosebite ale conducerii politice, ale mediului academic şi universitar, ale cercetării ştiinţifice şi culturii, ale tuturor oamenilor importanţi din ţară, ale minorităţilor etnice, ale diasporei, ale cetăţeanului de rînd, ale fiecărui român în parte şi ale tuturor, deopotrivă, ca întreg. Vocile raționale ale strategilor militari care au gîndit și au implementat planul de îndeplinire a criteriilor de aderare intim corelat cu viziunea strategică a apartenenței țării noastre la arhitectura de securitate singura valabilă, nu se mai aud! Ele sînt sufocate de stridențele unei propagande ideologice, de multe ori deșănțate, care duc în ridicol și derizoriu eforturile militare din ultimii 20 de ani. Este evident și dovedit de prea multe ori în istorie că excesele, lipsa măsurii, exacerbarea manifestărilor de adorare a unor ideologii au consecințe nefaste asupra unor proiecte de țară cu caracter istoric. Așa cum este apartenența noastră la NATO. Sigur, ar mai intra în ecuație și inconsecvența genetică a poporului român pentru detaliile unor reușite, care fac diferența. Obediența și apetitul pentru propășirea personală i se alătură. Alături de propaganda deșănțată, care provoacă repulsie în masa de cetățeni, împreună, cele trei elemente contribuie substanțial la atitudinea anti-NATO care cîștigă teren, inclusiv în rîndul foștilor militari care au luptat în teatrele de operații din Iraq și Afghanistan.

Nu sînt un specialist militar ca să pot să analizez și să judec sistemul de achiziții de tehnică militară pentru Armata României și Sistemului de forță dedicat Națiunii române! Nu știu dacă sistemele de apărare terestre le completează pe cele navale și dacă Forțele Aeriene dispun de capacitățile operaționale de a asigura securitatea operațiunilor terestre. Nu știu dacă armamentul mic de infanterie aflat în dotare se ridică la standardele partenerilor occidentali și nici dacă industria românească de apărare lucrează din plin în baza comenzilor oferite de armata națională. Nu știu dacă transportoarele blindate și MLI-urile poartă sub blindaje efortul depus de națiune în procesul de înzestrare. Nu știu nici dacă muniția necesară camarazilor care și-au semnat contractul de muncă cu propriul sînge este suficientă și se produce din elementele aflate în gestiunea monopolului de stat. Pulberea, de exemplu! Habar nu am! Știu doar că militarii se plîng de calitatea echipamentului pe care-l utilizează și sînt nevoiți, de multe ori, să se descurce pe cont propriu.

Războiul din spațiul fostei Uniuni Sovietice, la granița de est a țării noastre a deschis, însă, mai multe canale de discuție. Din păcate, comunicatorii onești, cu expertiză în apărare și securitate au fost înlocuiți cu propagandiști fără argumente, dar de o agresivitate verbală și ideologică absurde, care te lasă fără cuvinte și care stîrnește doar o reacție naturală de respingere. Unde sînt comunicatorii competenți ai NATO românesc, crescuți la o școală care, în urmă cu cîțiva ani, provocau încîntare și atașament față de valorile promovate? Par că au intrat în pămînt! Ei sînt cei care ar trebui să vorbească publicului larg, dezlănțuit împotriva Alianței Nord-Atlantice și a căror dezlănțuire este susținută interesat, în cuvinte simple, așa cum o făcea, pe vremuri, Gelu Nezir, sau Ioan Petrescu, sau Liviu Flutur, sau… ceilalți mulți pe care-i cunosc, am lucrat alături de ei și le port o încărcătură solidă de recunoștință profesională, de situația de securitate a României în actualul context geo-politic extrem de complicat în care se află, din nou țara noastră. De Ochiul Ciclonului, de teritoriul de granță între marile puteri, de interesele politice și comerciale ale granzilor și de rolul nostru minor în context internațional.

Dincolo de explicațiile savante și demontările unor mecanisme de război hibrid, cîteva enunțuri ar trebui rostite ferm, scurt, pe înțelesul tuturor, așa cum fac //analiștii de gang//. Cred că în primul rînd ar trebui spus următorul adevăr care ține de dreptul inalienabil al fiecăruia de a-și planifica viața în baza libertății de alegere și a învățăturilor istorice dobîndite: dacă opinia publică respectă dreptul Rusiei de a întreprinde acțiuni generate de obsesia seculară a //spațiului vital//, care se suprapune peste fosta republică sovietică Ukraina, cel puțin la fel ar trebui respectată dorința României de apartenență la NATO – bloc militar construit, cu dedicație, împotriva Uniunii Sovietice – luînd în considerare lungii ani de opresiune, jafuri și crime pe care bolșevicii le-au comis asupra poporului român. Ca aceste orori istorice și malformații ideologice să nu se mai producă, aderarea României la singurul bloc militar anti-URSS a constituit un gest firesc de limpezire a eforturilor comune de a merge înainte. De a evolua ca stat și ca națiune independentă!

Apoi, faptul că Occidentul a făcut front comun în sprijnirea financiară și militară a Ukrainei, după invazia rusă începută pe 24 februarie 2022, iar UE și state NATO extra-comunitare au impus Rusiei sancțiuni pentru agresiunea sa, reprezintă un pas firesc declanșat de acest bloc militar construit special împotriva amenințărilor de la Răsărit, odată cu declanșarea ofensivei rusești spre Vest.

Nu ştiu cîţi dintre noi, românii patrioți de pe rețelele de socializare, am fi dispuşi să ne apărăm ţara din punct de vedere militar, aşa cum o fac cum pot ukrainienii. Mai degrabă ne apără americanii şi europenii. Pentru că sîntem membri, alături de marile puteri, în NATO şi în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, războiul care a început anul trecut, dincolo de tragismul și implicațiile sale în modelarea lumii viitoare, este un război fratricid, intre doi frați slavi care nu se mai înțeleg pe moștenirea lăsată de părintele URSS. Raportat la România, cei doi protagoniști, în decursul istoriei, ne-au făcut la fel de mult rău! Au fost la fel de obraznici și ne-au desconsiderat în mod egal. Frățește! Din punctul nostru de vedere nu putem vorbi de ukraineanul bun și de rusul cel rău. Asta este doar o poveste ideologică standard care nu se aplică în România! România, ca membră NATO nu sprijină Ukraina! Sprijină pe cel care se află în fața infanteristului rus! Din punctul meu de vedere este o abordare corectă a subiectului!

Apoi. Din punct de vedere militar, ce se întîmplă la est de țara noastră este extrem de important. Dar, din punct de vedere al construcției geo-politice mondiale este fundamental! Despre acest //fundamental// nu vorbește nimeni în spațiul public, lăsînd deschisă larg ușa speculațiilor și fabulațiilor de tot felul. Revenirea la multipolarism, afirmarea //unui secol asiatic//, poate, creșterea BRICS-ului în relevanță la nivel global, sînt doar cîteva din elementele ce se vor ivi //de nicăieri// pentru publicul românesc, odată ce frontul din Ukraina se va stabiliza și intensitatea luptelor va scădea semnificativ.

Și ar mai fi ceva. Eforturile tactice ale luptătorilor ukraineni vin la pachet cu obrăznicia strategică a liderilor lor politici. Declarațiile violente, ultimative, radicale, amenințătoare, obraznice ale lui Zelenski și Compania, inclusiv ale ministrului de externe Kuleba la adresa celor care se află în spatele manevrelor militare ukrainene. Aceste declarații întîmpină o uriașă doză de toleranță din partea liderilor NATO, dar se reflectă negativ în spațiul public. Lipsa de reacție a liderilor politici este văzută ca un element de slăbiciune și de cedare în fața pretențiilor Ukrainei. Ori, după zecile de ani de jug sovietic, a sta preș în fața urmașilor sovietelor ticăloase, poate fi un factor dezagreabil în spațiul public!

În loc să abordeze abrupt aceste teme, autoproclamații lideri de opinie, analiști și experți în securitate națională, reiau temele propagandistice pe care le promovează la fel de radical și ultimativ în spațiul public românesc. Securitatea națională nu are nici o legătură cu ideologia și lingușirea măruntă de care se dovedesc capabili acești indivizi. Serviciile românești de informații, SRI-ul în special, dispune de experți autentici, patrioți dedicați cauzei naționale, care pot furniza elemente concrete ale unor discursuri corecte, debarasate de propaganda care sufocă argumentele. Care să recîștige opinia publică. Pentru Țară și pentru NATO! Pentru că serviciile de informații interne, externe și militare, serviciile de securitate și alte departamente de informații și protecție realizează cunoașterea, prevenirea, contracararea sau înlăturarea, după caz, a amenințărilor la adresa securității naționale. Iar astfel de discursuri de propagandă deșănțată care crează în opinia publică o reacție de respingere, reprezintă dac nu o reală amenințare la adresa securității naționale, cel puțin o disfuncționalitate. Este ca un fel de hemoroid care șicanează armonia în care te găseai în ultimii 20 de ani! Iar în asigurarea stării de securitate, un rol fundamental îl reprezintă cunoașterea disfuncționalităților, vulnerabilităților, factorilor de risc, amenințărilor și pericolelor la adresa securității. Acest obiectiv se realizează prin acțiunile operative specifice structurilor de informații.

Deci, dacă serviciile de informații naționale intelligente au o influență în sfera politicului românesc mediocru și al portavocilor din media, cred că se impune cu prioritate un transfer nu de corectitudine politică ci de informație și decență din partea purtătorilor de uniformă!