BMTF, 16 apr – Cineva spunea că nu poți anticipa exact viitorul, doar dacă ai atîta putere încît să îl construiești așa cum ți-l dorești. În atitudinea mea umilă față de tot ce mă înconjoară și în perfectă armonie cu propria necunoaștere, admit statutul de chibiț al futurologiei, uitîndu-mă, cu coada ochiului la cele ce s-au petercut, cele ce se întîmplă și cele ce vor veni, pe cale de consecință.

Spuneam că Noua Doctrină de Securitate a Statelor Unite reprezintă pașaportul de intrare într-o nouă paradigmă planetară, o nouă lume, un nou concept pentru cel puțin 50 de ani. Noua realitate își cere noi actori și noi instituții care se traseze alte reguli, noi și acestea, sau să le reșapeze pe cele vechi, într-o îmbinare de vechi și nou. Urmăritul ăsta, cu creionul în mînă, a masonilor/constructorilor/ Noii Lumi este o întreprindere extrem de obositoare și cronofagă și presupune să renunți la tine, la propria persoană, insignifiantă în contextul frămîntărilor globale. Mă voi opri aici, spunîndu-mi punctul de vedere, așa, pe înțelesul tuturor, cum o făceau bunicii mei la Ceasul Mincinoșilor din centrul Lugojului.

Donald Trump este cel mai batjocorit președinte american din istorie. Așa cred! Nu-mi amintesc să fi citit undeva despre alt Potus mai ocărît în mass-media globală și la colț de stradă. Și asta pentru că 47 se poartă ca un nebun! Poate chiar și este! Dar, nu e prost! În spatele zgomotului planetar, Trump pune America pe primul loc. Vorbește enorm, îi place să se audă, învîrte cu abilitate cele 200 de cuvinte pe care le știe – fără limba veche – și se mișcă la fel de rapid și imprevizibil. În această perioadă, poate mai repede decît gîndește pentru că îi suflă în ceafă alegerile de la jumătatea mandatului, posibilitatea unei demiteri și o lucrătură pe la spate a lui JD, căruia îi surîde o jumătate de mandat la Casa Albă, convins fiind că altul nu pupă într-o confruntare directă cu adversari politici. Astfel, ieșirile belicoase ale extravagantului președinte sînt îndreptate împotriva BRICS și a dedolarizării comerțului global, în general, și a Chinei, în principal, numai că nu reușește să articuleze această frază.

BRICS-ul este a treia cale, o forță a Sudului planetar, un fel de Țările Nealiniate din perioada Războiului Rece, în care țările cu potențial și în curs de dezvoltare au dat PAS foștilor colonizatori și proprietari de sclavi. Dedolarizarea comerțului global, promovată intens în special de Rusia și China are repercursiuni directe și brutale în sistemul financiar american, sufocat aproape de ratele mari ale dobînzilor la împrumuturi. Secretul era scăderea dobînzilor pentru a permite Guvernului Federal un nou ciclu de împrumuturi. Pe această logică l-a răpit pe Maduro și a transformat Venezuela în benzinăria personală a Administrației de la Washington, și tot pe același principiu a acceptat propunerea lui Netanyahu de a scoate din cărți Iranul – Axis Mundi al Orientului Mijlociu. Iranul este principalul furnizor de hidrocarburi pentru China care a primit deja o lovitură de aprovizionarte în flux constant dinspre Venezuela. Blocada Strîmtorii Hormuz are scopul de a grăbi deznodămîntul în Afacerea Iran. Din punctul meu de vedere, acest lucru se va întîmpla în următoarele 10 zile, din motive tehnice de extracție a țițeiului, nu mai vorbesc de inflația uriașă sau penuria de alimente. Oprirea forțată a extracției petroliere poate duce la pierderea definitivă a forajului care generează pierderi de miliarde de dolari anual. Iranul și China nu-și permit distrugerea accesului la zăcăminte tocamai în această perioadă. Deci, ceva se va întîmpla! Sau va fi semnată o pace, indiferent sub ce formă, sau războiul va reizbucni cu la fel de multă violență. 10 zile! Știu că e riscant, dar mă hazardez…

Sigur, gîtuirea fluxului de aprovizionare cu petrol a Chinei astăzi e nimic pe lîngă ce va fi dacă Parteneriatul Strategic proaspăt semnat între Statele Unite și Indonezia vor închide Strîmtoarea Malacca, pe unde circulă petrolul iranian spre porturile chineze. „Bongbong Marcos și-a vîndut națiunea către Washington DC, pentru ca aceștia să o poată folosi împotriva Chinei. Acesta este un secret deschis. Țara mică are acum nouă baze militare americane.”, titra joi dimineață un ziar vietnamez.

Întorcîndu-mă la Hormuz, Secretarul Trezoreriei SUA, Scott Bessent, a emis un avertisment dur către instituțiile financiare chineze, declarînd că SUA sînt pregătite să impună „sancțiuni secundare” împotriva oricărei nave care facilitează comerțul cu petrol iranian sau „acaparează” resurse energetice. Nu este prima dată cînd SUA amenință China pentru relațiile comerciale cu Republica Islamică.

Cu toate acestea, Beijingul a transmis clar Washingtonului, de fiecare dată, că sancțiunile americane împotriva Iranului sînt ilegale, încalcă dreptul internațional și reprezintă doar „jurisdicție impusă prin forță”. Beijingul a calificat, de asemenea, schimburile comerciale cu Iranul drept justificate, legitime și ireproșabile.

China are un avantaj puternic asupra SUA. China produce peste 70% din mineralele rare precum samariul, gadoliniul și terbiul. Acestea sînt esențiale pentru producerea avioanelor de luptă stealth de nivel militar, de care SUA au mare nevoie. Chiar și atunci cînd un mineral este extras în SUA sau Africa, aproape întotdeauna trece prin rafinării chineze pentru a fi separat în oxizi utilizabili. În prezent, China exploatează și procesează 91% din toate metalele rare. În cazul metalelor rare grele, China deține o dominație de 99% a pieței. China a impus deja unele restricții la export pe piața americană, ceea ce a încetinit industriile de apărare ale SUA, iar războiul din Orientul Mijlociu epuizează stocurile de arme americane.

Putem fi siguri că SUA nu vor dori să tensioneze pînă la insuportabil relația deja extrem de fragilă cu China în această privință, mai ales că, deocamdată, Washingtonul nu are alternative.

China va trebui să iasă din adormirea dragonului sub florile de cireș și să scoată puțin fum pe nări, chiar dacă un Trump prea grăbit va vorbi, sau nu cu președintele chinez. China nu este Europa pe care Administrația Biden a luat-o de cap, i-a aruncat în aer North Stream, i-a vîndut gaz la de trei ori prețul Rusiei, iar Euroipa i-a pupat tălpicii! China nu va admite să fie sugrumată cu propriile furtunuri de alimentare cu energie! Chiar dacă UE este victimă colaterală în această luptă de elefanți.

Orientul Mijlociu se va mai aerisi, probabil, de baze americane, acestea mutîndu-se deja spre Indonezia nerăbdătoare să sugrume China. Israelul rămîne principalul hegemon în regiune care, prin politica sionistă de dreapta extremă, își atrage antipatia tot mai multor națiuni. După ce a genocidat Gaza și evacuează brutal Cisiordania, după ce a invadat și anexat teritorii din Syria, a bombardat Yemenul, acum rade de pe fața pămîntului sudul Libanului. După ani de luptă, rezistență, sînge și martiriu, Libanul se află acum sub o conducere impusă de Statele Unite și Arabia Saudită, una care operează în concordanță cu interesele Israelului în interiorul țării. Imaginea care rezultă din contactele și negocierile directe dintre Liban și Israel, desfășurate prin intermediul ambasadorilor la Washington, nu reflectă diplomația, ci supunerea. Un guvern și o conducere care vînd drepturi, pămînt și demnitate, oferind concesie după concesie fără nimic în schimb, doar pierderi mai adînci săpate în suveranitatea libaneză și plătite cu sîngele poporului său.

Președintele Joseph Aoun și Prim-ministrul Nawaf Salam, în această viziune, vor fi amintiți ca figuri care au acceptat compromisuri politice, văzute de populația libaneză șiită, în special, ca tranzacții făcute pe seama sacrificiilor unei națiuni. În aceste condiții pot presupune că indiferent cît de departe merg aceste negocieri, ele nu vor decide rezultatul. Mai ales că declarațiile liderilor de la Tel Aviv nu au darul de a liniști Orientul Mijlociu. Din potrivă! După Liban urmează Turcia, următorul inamic, nu este o declarație cu care să mergi acasă și să bei un șpriț! Deja Ankara și Tel Avivul și-au retras ambasadorii, ceea ce, în altă eră, era o declarație de război în sine. La Ankara, Erdogan i-a avertizat pe israelieni să nu se întindă mai mult decît le este plapuma, deja picioarele ieșindu-le prin Nagorno Karabah. Și put!

Va fi interesant de văzut cum evoluează această nouă sămînță de scandal mai ales că în 2028 Turcia preia comanda forțelor de elită ale NATO!  Deci, amenințarea lui Netanyahu devine una la adresa NATO, un NATO din care Trump vrea să se retragă și în interiorul căreia premierul Spaniei este considerat de premierul sionist criminal de război! Asta este israelizarea! Într-o mișcare strategică ce promite să redefinească arhitectura de apărare a continentului, NATO se pregătește pentru o tranziție istorică. Începînd cu anul 2028, comanda celei mai moderne și rapide forțe de intervenție a Alianței – Forța de Reacție Aliată (ARF) – va fi transferată Turciei, conform unei analize recente publicate de publicația americană de profil Defense News. ​Potrivit raportului, perioada 2028-2030 va marca un moment de cotitură în care deciziile strategice și operative ale forțelor de elită NATO nu vor mai fi dictate exclusiv din centrele tradiționale precum Bruxelles sau Mons, ci de la Istanbul. Corpul 3 Armată, staționat în metropola turcă, va deveni nucleul operațional de unde vor fi coordonate forțe multinaționale de elită. Această forță, estimată la aproximativ 15.000 de militari, este concepută ca o unitate globală capabilă să intervină rapid în orice punct de criză, acoperind dimensiuni multiple: terestru, aerian, naval, cibernetic și chiar spațial.

​Analiza subliniază un aspect geopolitic crucial: în timp ce Grecia și administrația cipriotă privesc cu reticență integrarea defensivă a Ankarei, statele aflate în prima linie a flancului estic – precum România, Polonia și Țările Baltice – văd în capacitatea militară a Turciei un pilon vital de securitate în fața amenințărilor regionale actuale. Mai mult, în noul contextul geopolitic, peste 12 țări europene încep să considere Ankara drept un „port sigur” datorită experienței sale vaste în teatre de operațiuni și a dimensiunii considerabile a forțelor sale armate. Datorită capacităților sale militare și a determinării, Turcia devine un înlocuitor preferat al Statelor Unite a căror prezență în actuala arhitectură de securitate trans-atlantică devine impredictibilă.

De altfel, o poveste despre Războiul din Vietnam cumulează toate răspunsurile la întrebările nepuse. Colonelul american, Harry Summers, i-a spus colegului său vietnamez: „Știi, voi nu ne-ați învins niciodată pe cîmpul de luptă.” Colonelul vietnamez, Nguyễn Đôn Tự, s-a gîndit la asta și a răspuns: „Așa ar putea fi. Dar este și irelevant.”

Acest schimb de replici conține întregul război. Care a fost și care vor veni! Americanii au cîștigat bătălii. Au cîștigat confruntări. Au avut o putere de foc superioară în aproape fiecare confruntare convențională. După propriile lor criterii – număr de cadavre, raportul de ucideri, teritoriu controlat, ei „cîștigau” adesea. Și totuși, au pierdut războiul. Pentru că războaiele nu se cîștigă prin număr de cadavre. Războaiele nu se cîștigă prin numărul de bombe aruncate sau prin costul armelor folosite sau prin sofisticarea tehnologică a mașinăriei de ucis. Războaiele, în special războaiele de ocupație, războaiele de impunere colonială, războaiele duse împotriva oamenilor care își apără propria lor țară, se cîștigă prin voință. Și în privința voinței, nu a existat niciodată o competiție! Nici în Vietnam, nici în Iraq, nici în Afghanistan! Și, la fel ca în cazul istoriei genocidare a Israelului implantat în OM, rezistența devine o moștenire culturală! O înțelegere colectivă a identității! Așa că, indiferent de cum se reașează Lumea, frămîntările în Orientul Mijlociu vor continua!

Cum va mai continua și războiul din Ukraina, despre care scriam chiar în 2022 că va fi Afghanistanul Europei. Semănau prea bine tehnicile și tacticile folosite în zorii războiului cu fluxul de evenimente petrecute în perioada 1979-1980. Iar scopul a rămas același: slăbirea URSS/Rusiei și, dacă se poate, spargerea colosului de țară în bucăți și exploatarea resurselor minerale ale acesteia. E un deziderat al Occidentului Colectiv de 100 de ani! Acum, prin indecizia politico-militară a lui Vladimir Putin și prin transformarea lui Zelensky din apărător în provider de război, rezultatele par a fi mai aproape ca oricînd…

Războiul afghano-sovietic a durat nouă ani. Forțele afghane implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afghanistan, de orientare marxistă, susținut de forțele sovietice, care au luptat contra rebelilor islamiști mujahedini. Rebelii au fost susținuți de mai multe țări, printre care și Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan și alte state musulmane, în contextul politic internațional al Războiului Rece. Termenul „lorzii războiului” (warlords) în Afghanistan se referă la lideri militari și politici locali puternici care au controlat diverse regiuni ale țării, adesea prin forță și loialități schimbătoare, influențînd decisiv conflictele din ultimele decenii, inclusiv cel din 2001-2021.

În timpul intervenției conduse de SUA după 2001, acești lideri locali au fost adesea aliați ai coaliției internaționale pentru a combate talibanii, dar au fost acuzați de grave încălcări ale drepturilor omului, inclusiv tortură și epurare etnică. Și-au menținut autoritatea prin miliții private, controlînd rute comerciale și resurse, ignorînd adesea guvernul central de la Kabul. Unii dintre acești lideri au fost protejați sau amnistiați, în ciuda crimelor de război de care au fost acuzați, conform unor rapoarte. Fenomenul a fost prezent atît în timpul războiului afgano-sovietic (1979-1989), cît și în conflictul prelungit dintre talibani și forțele NATO.

Aceste figuri au jucat un rol crucial în instabilitatea cronică a Afghanistanului, fiind o parte complexă a peisajului politic și militar al țării.

Ahmad Shah Massoud („Leul din Panjshir”): A fost principalul comandant al rezistenței împotriva sovieticilor și, ulterior, liderul Alianței Nordului împotriva talibanilor. Este considerat erou național în Afghanistan. Abdul Rashid Dostum:Lider al comunității uzbece, cunoscut pentru schimbarea frecventă a taberelor politice. A deținut funcția de vicepreședinte al Afghanistanului, în ciuda acuzațiilor de abuzuri grave. Gulbuddin Hekmatyar:Fondatorul grupării Hezb-e Islami. A primit sprijin masiv din partea Pakistanului în timpul războiului cu sovieticii și a fost un rival aprig al lui Massoud în timpul războiului civil din anii ’90. Abdul Rasul Sayyaf:Lider islamist influent care a jucat un rol major în aducerea voluntarilor arabi în Afghanistan, inclusiv Osama bin Laden, în timpul rezistenței antisovietice.

De ce au fost importanți? În primul rînd, în absența unui stat funcțional, acești lideri colectau taxe, administrau justiția și ofereau protecție (sau teroare) populației locale. În 2001, forțele americane s-au bazat pe acești lorzi ai războiului pentru a înlătura regimul taliban de la putere, oferindu-le în schimb fonduri și recunoaștere politică.

Volodimir Zelensky, personajul extrem de charismatic care a spoliat Uniunea Europeană de sute de miliarde de euro și Statele Unite de miliarde de dolari, mai slab prin Asia, dar și Japonia se poate mîndri că a contribuit la ascensiunea și consolidarea puterii acestuia, a descoperit, în ultimul an, gustul războiului. Îl găsești oferindu-și serviciile în Orientul Mijlociu și în Africa. Îl găsești în afaceri mixte cu drone în capitalele europene, îl regăsești pe liste ale traficanților de arme. Sigur, principalul său dușman este Rusia lui Putin! Zelensky a devenit un lord al războiului european în fața căruia afghanii enumerați mai sus par copii de grădiniță. Este la fel de charismatic precum Shah Massoud, la fel de crud precum Dostum și mai abil politic decît Gulbuddin Hekmatyar. Sayyaf ar fi invidios să vadă cîți voluntari străini luptă pentru cauza ukraineană!

Zelensky este noul tip de oligarh al războiului. Un warlord ukrainean despre care vom mai auzi, indiferent dacă Trump pierde sau cîștigă alegerile de la jumătatea mandatului, dacă Iranul va suferi teroarea războiului total, sau dacă israelienii își vor lua țara înapoi și îi vor judeca pe cai care le-au distrus imaginea și viitorul.

Cam așa se vede viitorul, din fotoliul strîmb în care stau eu. Sigur, e posibil să greșesc, doar nu îl aranjez eu, personal.