Războiul e la fel peste tot. Cu morţi, răniţi, refugiaţi, drame incomensurabile, distrugeri, mirosul morţii. În război, tineri nevinovaţi se omoară între ei pentru ca bogaţii să devină şi mai bogaţi. Peste tot! Fără excepţie, fără discriminare! Cu ce e mai tragică moartea israelianului ucis de un luptător Hamas, decât cea a palestinianului răpus în propria locuinţă din Gaza, în timp ce încălzea, pe o plită electrică, laptele bebeluşului de lângă el? Sau, cu ce sunt mai tragice funerariile tinerilor ucraineni, ucişi în luptele de la Nikolaev sau Mariupol, decât liniştea fumegândă din jurul trupurilor tinerilor ruşi, ucişi de gloanţe în acelaşi Nikolaev sau Mariupol, înconjurate de mici incendii arzând ca tot atâtea candele întru veşnică pomenire? Cu nimic! Acestea sunt imagini ce pot fi văzute în întreaga lume. Perspectiva enunţată mai sus este cea umană, firească, de animal biologic care are întrebări şi caută răspunsuri? Sunt întrebări nedoctrinare, întrebări ce ţin de facerea şi desfacerea unei lumi, clădită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa!

Întrebările animalului politic din om, ca făptură a lui Dumnezeu, se nuanţează. Cu ce sunt mai corecte politic şi justificate, drepte, bombardamentele asupra palestinienilor, decât cele împotriva iraqienilor? Sau, cu ce sunt mai vinovaţi ucrainenii din Nikolaev, Mariupol, Sumîi, Doneţk, Lugansk, Harkov, sau Kiev, decât sârbii din Belgrad, Pancevo, Novi Sad sau Pristina? Sau Sarajevo? Cu nimic! Răspunsul la aceste întrebări este despre PUTERE, despre legi, jurişti şi procurori corupţi, despre afaceri şi câştiguri fabuloase!

Aceste poveşti identice, doar cu personaje diferite, sunt consumate avid de restul cetăţenilor planetei, din confortul căminelor proprii, înfundaţi în fotolii mari, de pluş, printre râgâituri de prea bine. Ei sunt cei care se indignează, iubesc, urăsc, protestează, pun etichete, în funcţie de ceea ce văd şi ceea ce citesc, ei sunt cei care cer mai-marilor lumii, mai-bogaţilor lumii să intervină, să pună capăt tragediilor, să devină şi mai puternici, şi mai bogaţi. Ei sunt cei care nu acceptă un dialog, pentru că, nu-i aşa, au văzut cu ochii lor!

Crede şi nu cerceta este îndemnul biblic adoptat de profesioniştii manipulării de astăzi şi deontologii care veghează la respectarea corectitudinii politice. De minciuna ridicată la rang de adevăr planetar se ocupă astăzi cohorte întregi de specialişti în PSYOPS, StratCom, public-rellation, fake-news, propagandă, manipulare şi dezinformare! Adică, război informațional! Când aceştia nu dau rezultatele scontate, întocmai şi la timp, mass-media este anihilată cu ajutorul bombelor, precum în 1999 la Belgrad, împotriva Radio Televiziunii Sârbe, momentul în care jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI şi ŢINTĂ LEGITIMĂ! Este momentul în care importanța războiului armat a basculat în favoarea războiului informațional.

Distorsiunea adevărului s-a propagat în mass-media de multă vreme. Manipularea, campaniile de diabolizare a unor inamici politici sau militari, propaganda de război. Exemplul, pe care-l consider „de manual”, îl regăsim în octombrie 1914, după cucerirea oraşului Anvers. Acesta este citat de către cercetătorul german Michael Kunczik, la a cărui lansare de carte (Război salvat. Comunicarea în timpul războaielor, Ed. InterGraf, 2002), la Timişoara, am vorbit, împreună cu prietenul şi camaradul meu Raico Cornea. Povestea este una a ştirilor care se fac din ştiri şi nu de la faţa locului: „Când s-a aflat de cucerirea oraşului Antwerpen, clopotele bisericilor au început să bată” (în Germania, n.a.), scrie Kolnische Zeitung. De aici, începe tăvălugul: „Aşa cum relatează Kolnische Zeitung, după cucerirea cetăţii, clerul din Antwerpen a fost constrâns să bată clopotele bisericilor”, scrie Le Matin. „În conformitate cu cele aflate la Koln de Le Matin, după ce Antwerpen fusese cucerit, preoţii belgieni care au refuzat să bată clopotele bisericilor au fost alungaţi din serviciul lor”, scrie Times. „Conform celor aflate de Times la Koln, via Paris, după cucerirea oraşului Antwerpen, bieţii preoţi belgieni care refuzaseră să bată clopotele bisericilor au fost condamnaţi la muncă silnică”, scrie Corriere della Sera. Şi: „În conformitate cu unele informaţii care i-au parvenit ziarului Corriere della Sera din Koln, prin Londra, se adevereşte că barbarii cuceritori ai oraşului Antwerpen i-au atârnat pe bieţii preoţi belgieni cu capul în jos, ca nişte limbi de clopot vii, în clopotele bisericilor, pedepsindu-i astfel pentru eroicul lor refuz de a bate clopotele”, scrie, din nou, Le Matin! Aproape amuzant, nu? O presă scrisă care umbla după senzaţional şi tiraje mari, dar atentă, totuşi, să nu deraieze de la unele reguli nescrise ale profesiei.

Nu acelaşi lucru pot spune despre presa americană, modelată de timpuriu de acest YELLOW JOURNALISM, în care magnaţii Randolph Hearst şi bănăţeanul nostru, născut pe malul Mureşului, la Măcău, în Banatul istoric, Joseph Pulitzer, nu s-au dat în lături de la a fi aţâţători de război. Un fel de televiziune românească de ştiri, de astăzi! Pentru că, în literatura de specialitate există un război despre care se afirmă că este rezultatul activităţilor unor ziarişti: războiul spaniolo-american de la 1898! Jurnalismul patriotard, pe care cei doi l-au exacerbat în lupta lor concurenţială pentru tiraje mai mari, între New York World şi New York Journal, a dus în final ca preşedintele William McKinley să cedeze presiunii opiniei publice şi să declare război Spaniei! William Randolph Hearst jr. face următoarea remarcă la adresa tatălui său: „Ne-am străduit din răsputeri să începem un război hispano-american în 1898.” Ca reacţie, aşa a făcut şi Pulitzer! Este deja de notorietate schimbul de telegrame din acea perioadă între Hearst şi celebrul ilustrator Frederic Remington, trimis în Cuba să ilustreze atrocităţile spaniolilor. Remington a scris: „E linişte totală. Nu e nici un conflict. Nu va fi nici un război. Doresc să mă întorc”. Hearst i-a răspuns: „Te rog, stai pe loc. Tu faci ilustraţiile, războiul îl fac eu!” Ziarele sunt făcute pentru vânzare. Din acest motiv, nu sunt cu nimic mai bune decât războiul. Războiul înseamnă senzaţie şi entuziasm. Pe această bază, aproape orice şi oricine poate trăi şi prospera!

Ce odioşenii! Istorice! Sigur, în zilele noastre, această manipulare odioasă a devenit mult mai sofisticată, iar batalioanele de operaţiuni psihologice se străduiesc să cucerească minţile şi inimile consumatorilor de media de pe tot globul. Dacă suntem de „partea bună a istoriei” le spunem operaţiuni de PSYOPS, dacă suntem de partea cealaltă, a neantului, a diavolului, a răului suprem, identificăm formaţiuni de troli care emit o propagandă odioasă.

Mesajele de PSYOPS sunt îndreptate în două direcții: a inamicului și a aliaților. În Ucraina, de exemplu, au fost îndreptate, în primul rând, asupra populaţiei din Crimeea şi din teritoriile ocupate de Rusia, acea 24-23% din teritoriul ucrainean aflat acum sub ocupaţie rusească. Ei au fost principalele ţinte ale ştirilor false diseminate de PSYOPS-ul ucrainean cu foarte multă măiestrie, aş putea spune. Dar PSYOPS-ul a mai avut o ţintă, şi anume populaţia din Europa, publicul european şi mesajul a fost propagat prin intermediul mass-media europeană şi aceste mesaje s-au referit în principal la cele două contraofensive, pe care armata ucraineană le-a întreprins până acum în timpul războiului.

De fapt, principalul obiectiv al PSYOPS-ului este acela de a contracara propaganda ostilă a inamicului, iar la nivel strategic şi tactic pentru a justifica în ochii opiniei publice misiunea, scopul şi, evident, folosirea forţei potrivit regulilor de angajare. Exact asta a făcut Ucraina: pe de o parte şi-a ţintit inamicul, Federaţia Rusă, a încercat să-i anihileze propaganda, iar pe de altă parte a încercat să atragă de partea sa opinia publică din Europa şi din lumea occidentală prin acele mesaje ţintite şi diseminate de mass-media. Sigur, operaţiunile de PSYOPS nu pot fi singulare, ele trebuie susţinute de celelalte componente ale operaţiunilor militare. Şi iată ce ciudat a sunat această propoziţie, pentru că, până la un moment dat, noi ştiam că PSYOPS-ul şi războiul informaţional constituie elemente de sprijin pentru războiul armat. Însă, a existat un moment în care lucrurile s-au schimbat şi acest moment a fost, să-i spunem, noaptea de 22 spre 23 aprilie 1999, când a fost bombardată televiziunea publică din Belgrad şi când jurnaliştii au devenit, practic, din observatori ai conflictului au devenit actori în acest conflict, practic, au devenit combatanţi în conflict. De atunci, lucrurile par să meargă pe acest făgaş şi operaţiunile militare nu fac altceva decât să susţină, practic, războiul informaţional, care este cu un pas înaintea operaţiunilor militare.

Sigur, aşa cum s-a întâmplat recent, difuzarea informaţiilor duşmănoase poate fi oprită cu un singur buton. Nu mai e nevoie de bombe, ca la televiziunea sârbă în 1999! Nimic nou sub soare! Această armată paralelă, înarmată cu cerneală şi tastatură, readuce în ochii noştri învăţăturile înaintaşilor. Filosoful, eseistul şi istoricul scoţian David Hume, scria în 1749, în Treatise of Human Nature (citat de Kunczik, op. Cit. p.23): „Când propriul nostru popor este în război cu altul, îl detestăm pe acela ca fiind crud, perfid, nedrept şi violent. Dar întotdeauna ne considerăm pe noi şi pe aliaţii noştri ca fiind echitabili, moderaţi şi plini de compasiune. Dacă generalul inamicilor este victorios, cu greu îi vom atribui caracteristici umane. El este un vrăjitor. Vorbeşte cu demonii … Are o minte sângeroasă şi găseşte plăcere în a cauza moarte şi distrugere. Dar dacă victoria este de partea noastră, comandantul nostru are toate calităţile opuse, este un etalon de virtute, de curaj şi de comportament. Trădarea lui o vom considera politică. Cruzimea lui o vom considera un rău intrinsec al războiului. Pe scurt, orice defect al său ne vom strădui să-l diminuăm, ori îl vom glorifica sub numele virtuţii care i s-ar potrivi.”

Construcţia imaginii duşmanului este un procedeu foarte „îndrăgit” de specialiştii în StratCom (strategii de comunicare!), pentru influenţarea opiniei publice. Crearea unei imagini artificiale a inamicului, construieşte în mentalul populaţiei un sentiment de ameninţare, corelat cu nevoia unei conduceri puternice, o disponibilitate crescută de a accepta o conducere autoritară. Cu cât este mai mare ameninţarea (închipuită sau nu!) din partea unui duşman real, sau a unuia prezentat ca atare, cu atât pare a fi nevoia de îmbrăţişare a cauzei conducătorului puternic, lăsând la o parte problemele personale (războaiele din Palestina și Ucraina vs. Împrumuturile astronomice, lipsa banilor pentru pensii, majorări de taxe și impozite, scumpiri la gaze, electricitate, alimente, corupţie, şomaj etc). Pe timp de război, adversarul este stigmatizat cu preponderenţă sub eticheta de monstru, bestie, om inferior, nebun. „Acesta nu este un război. De fapt, luptăm împotriva fiarei sălbatice”, scria Rudyard Kipling.

Uciderea copiilor este un instrument de PR utilizat din cele mai vechi timpuri, când se construieşte imaginea duşmanului, dar la dimensiune planetară din timpul războiului din Golf! A fost prezent şi la Timişoara, în 1989, când s-au prezentat imaginile cu cadavrele unor femei gravide cu burţile spintecate, pentru a dovedi brutalitatea securităţii. De fapt, acele femei decedaseră de moarte naturală şi fuseseră autopsiate! Pretinse atrocităţi asemănătoare au fost citate şi de către ministrul german al Apărării, Rudolf Scharping, atunci când încerca să justifice atacul NATO asupra Iugoslaviei, în 1999. Indignarea omenească joacă un mare rol şi, de fiecare dată, în favoarea PR-iştilor! Acum se ştie, Kosovo a angajat firma americană de PR, RUDER FINN, să-i reprezinte interesele, iar în martie 1993, a demarat o intensă campanie publicitară în Statele Unite. În acea perioadă, RUDER FINN a lucrat şi pentru Croaţia şi pentru facţiunea musulmană din Bosnia-Herţegovina. „Motivul este să determinăm opinia publică să implice America în acel conflict fratricid”, chiar din 1990, când compania a sprijinit Comunitatea Albanezo-Americană să publice un anunţ publicitar, în New York Times, în care se scria: KOSOVO S-A TRANSFORMAT ÎNTR-UN ADEVĂRAT LAGĂR DE CONCENTRARE. Au fost 9 ani de muncă intensă pe frontul cu cerneală şi tastatură, până când bombele aveau să se aştearnă, covor, peste Serbia! Povestea lansată de Ministerul Informaţiilor din Croaţia, în 1992, potrivit căreia sârbii plăteau bani gheaţă pentru uciderea unui copil croat, a fost rostogolită de BBC, cu ajutorul RUDER FINN, fără a fi verificată!

Un alt exemplu cunoscut este cel al firmei HILL&KNOWLTON, aflată în slujba statului Kuweit, care a excelat în masiva manipulare mediatică şi dezinformările practicate. Hill&Knowlton a avut sarcina să pregătească materiale incriminatorii şi dovezi care urmau să fie înaintate Consiliului de Securitate al ONU, Comisiei pentru Relaţii Externe a Senatului SUA şi Cercului de Lucru pentru Drepturile Omului din Congresul american. Vă amintiţi? Atrocităţile cu copiii ucişi în incubatoarele maternităţii, nu au lipsit!

Încă înainte de începerea războiului, Ucraina s-a bazat pe PR Week şi pe conglomeratul de 150 de entităţi ale societăţii civile, semn că întregul mecanism de manipulare a informaţiei a evoluat şi a căpătat o altă dimensiune! Potrivit site-ul american MintPress News, specializat în analize politice și economice, Kievul a generat un flux constant de propagandă sofisticată, menită să-i aducă sprijinul public și oficial din partea țărilor occidentale. În spatele efortului de relații publice al Ucrainei se află o armată de strategi politici străini, lobbyiști de la Washington DC și o rețea de instituții media. Cheia efortului de propagandă este o cohortă internațională de firme de relații publice care lucrează direct cu Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei pentru a purta războiul informațional. Efortul internațional este strîns legat de mai multe organizații ale „societății civile” cu puternice conexiuni în guvernul SUA și în serviciile de intelligence americane care funcționează sub pretextul promovării libertății presei”, se scrie în ancheta apărută într-o publicaţie americană.

Împactul acestui asalt mediatic este cu atât mai important cu cât, de partea cealaltă, mijloacele de comunicare ale Rusiei au fost oprite de la emisie în Europa şi Statele Unite, atât on-air, dar şi cele pe Internet. Mai mult, în fiecare ţară, şi în România, cu atât mai mult, parcă, diferite personalităţi ale spaţiului mediatic, influenceri şi deontologi cunoscuţi, absolut TOŢI mufaţi la fluxul de granturi internaţionale, sunt extrem de atenţi, vânează şi execută orice opinie apărută în spaţiul public care nu este corectă politic sau de partea bună a istoriei şi pe orice autor. Oricine are un punct de vedere diferit decât cel oficial este catalogat pro-rus, informaţiile sunt pro-ruse, chiar datele oficiale prezentate sunt false şi transmise ca o susţinere a ocupantului rus al Ucrainei paşnice. Cum spunea preşedintele Chinei, „pentru un tango e nevoie de doi”! Pro-ruse sunt şi criticile la adresa conducerii statului român, decuplat de nevoile propriilor cetăţeni în ultimii 7 ani! Acestea pot fi incriminate penal, iar autorii criticilor reduşi la tăcere! Este un model prin care societatea civilă veghează la consolidarea OMULUI NOU şi la LIBERTATEA acestuia! Narativul favorit este acela că Ucraina este brațul apărătorului Europei în fața invaziei ruse. Dacă noi sîntem înfrînți, următoarele țări pe care Rusia le va ataca vor fi cele din NATO…

Același narativ pe care-l repetă astăzi premierul controversat al Israelului, Benjamin Netanyahu! Dacă vom fi înfrînți, Hamas-ul va ataca Europa. Europa urmează! Același tipar! Același scenariu? Aceiași regizori?

Ca o concluzie la acest text lung: în caz de război nimeni nu se poate aştepta la o prezentare obiectivă şi corectă a faptelor şi actorilor implicaţi, deoarece fiecare dintre aceştia este interesat să influenţeze fluxul de ştiri şi să maximizeze avantajele şi profiturile generate de confruntare. Este un fapt pe care trebuie să-l conştientizăm şi să-l acceptăm! Prima victimă a războiului este adevărul! Presa care doreşte să relateze obiectiv şi corect nu are ce căuta în acest război! Ea va fi eliminată, discreditată, anihilată pentru că PAGUBA pe care aceasta ar produce-o ar fi prea mare. Jurnaliştii care utilizează etica profesională în scop personal pot fi foarte importanţi pentru inducerea în eroare a inamicului şi pentru influenţarea opiniei publice. În 1809, Heinrich von Kleist scria în al său „Manual de jurnalistică franceză”: „Jurnalistica franceză este arta de a face poporul să creadă ceea ce guvernul constată că ar fi bine să creadă…” Aşa se întâmplă, acum, și în Palestina! Asta vedeți la televiziunile de știri! În special cele afiliate!