Motto: „Gîndesc, deci nu cred ce spune mass-media!”

Russel Gordon,  jurnalist şi fotoreporter american, parafrazîndu-l pe marele Rene Descartes

BMTF, 20 ian – Zilele acestea am vorbit mult de prietenul și camaradul meu, excepționalul ziarist de expresie sîrbă, Raico Cornea, plecat, incredibil, dintre noi, mult prea devreme. Am bătut împreună cîteva drumuri prin cenușa fostei Yugoslavii, am scris împreună prima carte din România despre 9/11 – lansată la Cercul Militar Timișoara pe 13 octombrie 2001! -, am analizat, am dezbătut, am rîs, am scris, am înregistrat, am fumat mult, chiar am plîns, ne-am susținut reciproc. Raico a fost un jurnalist pur sînge, care știa să refuze categoric orice gen de manipulare, sau comandă. Eram împreună cînd o nacealnikă din televiziunea publică a îndrăznit să-i trimită textul pe care ar fi trebuit să-l citească în live, el fiind în teren, la fața locului! Împreună am observat limbajul utilizat de confrați, Raico scriind ulterior, cea mai completă lucrare despre… Limbajul urii care s-a revărsat și a înghițit Yugoslavia înaintea gloanțelor.

Același limbaj, aceeași tehnică de demonizare a adversarului, a fost folosită mereu și mereu, și în 1989 în Europa de Est, în Panama, în Iraq, acum în Iranul mereu pedepsit și neiertat pentru naționalizările lui Mosaddegh.

Limbajul urii (hate speech) se referă la orice formă de discurs, scris sau verbal, care denigrează, intimidează, incită la discriminare, violență or la ură împotriva unui individ sau grup, pe criterii de rasă, religie, naționalitate, orientare sexuală, dizabilitate etc., avînd ca scop degradarea, excluderea și chiar incitarea la acțiuni dăunătoare. Acesta include remarci jignitoare, stereotipuri, calomnii și poate avea impact profund asupra sănătății mintale a victimelor și asupra coeziunii sociale.

Cît de mult va fi mediatizat un conflict, depinde de mai mulţi factori. Depinde dacă în război participă ţara jurnalistului, dacă sînt implicate naţiuni şi state influente pe plan internaţional care luptă prin proxi – Syria și Ukraina sînt exemplele cele mai recente și mai… dureroase, dacă războiul a izbucnit surprinzător, dacă se poate personaliza sau cît de mari sînt diferenţele în cultura politică şi economică a beligeranţilor faţă de auditoriul căruia i se adresează mass-media etc. În „LIMBAJUL URII” – EXPRIMAREA MEDIATICĂ ÎN CONFLICTUL DIN FOSTA IUGOSLAVIE, Raico Cornea explică pe larg aceste mecanisme și cum fac firmele de PR (cele mai bune și mai scumpe lucrează azi în Ukraina!) să facă războaiele mai atractive.

Războiul din fosta Yugoslavie a fost un conflict tipic al erei comunicaţiilor care desigur, nu poate fi conceput fără componenta sa mediatică, deci şi cea lingvistică, adică fără limbajul specific situaţiilor de criză. A fost un război – școală, dacă vreți, din care s-a învățat mult și s-a exportat pe măsură. Să nu uităm că în materie de lovituri de stat trandafirii, Revoluția română a fost baza de plecare, pe care s-au crescut, precum un Lego, acțiunile organizațiilor studențești, precum OTPOR – ul sîrbesc, școală, din nou, exportată în Georgia, Ukraina și oriunde mai era nevoie de tineri frumoși, liberi, indignați și… revoluționari. S-au scris manuale, se fac cursuri, instruiri, boot-camp-uri specifice pentru triumful societății deschise!

O analiză a procesului de exprimare mediatică în cazul unui confilct armat şi a manipulării mediatice ca parte a confruntării între tabere beligerante presupune, în primul rînd, o definire a manipulării mediatice, o înţelegere a mecanismului în care persuasiunea şi manipularea în masă sînt elemente esenţiale. Nu puţine au fost momentele în care, în timpul războiului din fosta Yugoslavie, acţiunile militare s-au împletit cu mediatizarea, ori au fost chiar determinate de poziţia şi limbajul presei. Aceeași caracteristică o regăsim în Ukraina, acolo unde relațiile publice o luau înaintea frontului cu eforturi uriașe de partea celor din urmă să ajungă din urmă narațiunea deja vîndută ca știre. Și în conflictul ex-yugoslav mass-media a confirmat faptul că este un important vector de propagandă, iar limbajul folosit a fost adesea hotărîtor în crearea opiniilor.

În acest sens, despre războiul NATO-Yugoslavia pentru Kosovo şi Metohia din 1999, col. Călin Hentea scrie: După Kosovo, aşa cum nici dreptul internaţional nu va mai fi la fel ca înainte, prin crearea precedentului intervenţiei armate în baza drepturilor omului împotriva unui stat suveran şi în absenţa unui mandat clar al ONU (aşa cum s-a întîmplat în 1950 şi 1991), tot aşa componenta mediatică a oricărei acţiuni armate va figura în capul listei de priorităţi a planificatorilor militari ca o armă de luptă de maximă importanţă mîniută de ziarişti, dar teleghidată de oficialii politici şi militari aflaţi la putere în acel moment.

Și ajungem unde ne doare: la oficialii politici ai momentului, monumente de retard, ignoranță și nepăsare față de oameni. Recunoaşterea independenţei Croaţiei, în decembrie 1991 de către Germania şi în ianuarie 1992 de către Uniunea Europeană, a constituit, în opinia majorităţii analiştilor, un imbold puternic pentru o evoluţie conflictuală a evenimentelor din fosta Yugoslavie facilitînd, totodată, o eventuală extindere a războiului şi în Bosnia-Herţegovina. Francois Mitterand, preşedintele francez de atunci, spunea că „totul a fost un şir de greşeli: acţiunea germană, ignoranţa americană, indecizia italiană datorită intervenţiei Vaticanului care i-a paralizat. În fapt, Germania se considera urmaşul de drept al fostului Imperiu Austro-Ungar şi din acest motiv preluase asupra sa rolul revanşard împotriva sîrbilor.

Ignoranţa opiniei publice mondiale, dar mai ales a celei americane, privind situaţia din Yugoslavia era uluitoare. O ilustrare cît se poate de grăitoare a celor menţionate mai sus, o reprezintă un dialog dintre Warren Christopher, secretarul de stat american, şi David Owen, mediatorul britanic, discuţie citată de Michel Collon, și preluată de Raico Cornea în cartea sa:

Christopher: Dumneavoastră, europenii, sînteţi de vină că i-aţi lăsat pe sîrbi să invadeze Bosnia.

Owen: Dar (sîrbii n.n.) acolo locuiau.

Christopher: De mult?

Owen: Dintotdeauna.

Relatările din mass-media occidentală despre spaţiul ex-yugoslav au fost create sub influenţa poziţiilor formate anticipat de propaganda existentă şi dominantă în discursul public occidental prin care se urmărea realizarea intereselor occidentale proprii, conform realităților politice, confundîndu-se adesea intenţionat victima cu criminalul. Trist este însă faptul că unele greşeli ale mass-media nu numai că nu au fost taxate, ci au fost chiar premiate!

În mass-media occidentală, ca şi în Israel, apare o puternică tendinţă de „injectare a urii” prin manipularea propagandistică a mass-media. Faptele sînt manipulate şi, cînd nu convin, sînt, pur şi simplu, ignorate.

Simona Ştefănescu realizează o excelentă analiză a faptelor, vorbelor și titlurilor incitatoare la ură, publicate în lucrarea sa „Media şi conflictele”. Printre publicaţiile analizate sînt Le Monde, New York Times, International Herald Tribune, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Suddeutsche Zeitung. Rezultatele analizei limbajului media, spre exemplu, privind evenimentul din Piața „Markale” din 5 februarie 1994, relevă faptul că publicaţia franceză utilizează în 12 articole monitorizate, termenul de „masacru/măcel” de 30 de ori, „crimă/asasinate/atrocităţi” de 17 ori, iar “dezastru/calamitate/dramă” de 14 ori. International Herald Tribune foloseşte de 28 de ori cuvântul “genocid” în doar 8 articole, de altfel, doborînd orice record cu utilizarea acestui termen de 24 de ori într-un singur material publicat. International Herald Tribune şi Frankfurter Allgemeine Zeitung sînt, de altfel, singurele ziare care folosesc în cazul „Markale” sintagma epurare (purificare) etnică.

În aceeaşi perioadă, publicaţiile amintite utilizează şi cuvinte precum: „fascism” şi „tortură” sau sintagma „un nou Holocaust”. Termenul „masacru” (măcel) a fost folosită de Frankfurter Allgemeine Zeitung de 7 ori în cinci articole, iar cele de „baie de sînge” şi „genocid” sînt folosite de 6 ori în cinci articole.

Toate aceste exemple arată că mass-media occidentale au folosit foarte des concepte cu o încărcătură emoţională puternică, menite a provoca o reacţie din partea cititorilor.

Ceea ce însă este foarte interesant, deşi la foarte scurt timp experţii au constatat că vinovaţii pentru uciderea civililor din Piaţa Markale din Sarajevo nu puteau fi sîrbii bosniaci, nici una din publicaţiile enumerate nu pomeneşte acest lucru. Mai mult, nici măcar nu apar termeni de genul „posibilă înscenare” sau „capcană”. Aceste expresii însă apar în alte două publicaţii: Večernje novosti din Serbia şi Adevărul din România.

O situație oarecum similară o regăsim în cazul North Stream și Kahovka în Ukraina.

În mass-media occidentală vom întîlni titluri care vor contribui într-un final la apariţia unei adevărate psihoze legateă de războiul fratricid între sîrbi, croaţi şi musulmani în Bosnia.  Iată doar titlurile notate de Volkoff: „Nebunia criminală a comandanţilor sîrbi”, „Atrocităţi fără egal în Europa”, „Violuri de o bestialitate aparte”, „Există, în tabăra sîrbilor, criminali de razboi”, „Cumplita mărturisire a atrocităţilor comise de un tînăr sîrb”, „Latura întunecată care există în fiecare om e aici, în toată oroarea ei sîngeroasă”, „Un viol este într-adevăr o crimă împotriva umanităţii”, „Ruşinea din Bosnia”, „O piatră pe inimă, un copil în burtă”, „Sîrbii au creat un infern”, „Cetnik în toată regula: violuri şi omoruri cu repetiţie”, „Sîrbii au depăşit o nouă limită în oroarea războiului”, „Damnaţii Europei”, „La limita urii”, „Linişte, se ucide!”, „Întoarcere spre infern”, „Lagărele ruşinii”, „Măcelarii lui Mladić”, „Psihiatrul nebun”, „Militarismul sârbesc”.

Toate aceste titluri le puteți regăsi astăzi înlocuind protagoniștii cu Rusia și Putin!

Fezandat de presă, războiul se lipește de buzele politicienilor. Terminologia folosită în discursurile publice ale diferiţilor politicieni a evoluat treptat, ajungîndu-se în 1999, în timpul bombardării Yugoslaviei de către NATO, la declaraţii publice cum a fost cea a lui Bill Clinton din The New York Times din 23 mai 1999: „Serbia este inima întunericului european,regiunea geamiilor bombardate, a bărbaţiilor şi copiilor ucişi, a fetelor violate”.

Wesley Clark, comandantul NATO pentru Europa din perioada bombardării Yugoslaviei, susţinea oficial că „Serbia trebuie transformată în praf şi pulbere”. Acest lucru, din păcate, aproape că s-a şi realizat, Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) fiind în 1999, timp de 78 de zile bombardată de către NATO fără ca această alianţă să aibă un mandat ONU în acest sens şi fără a se afla oficial în război cu Yugoslavia.

Madelein Albright, salvată din ghearele nazismului de familia Rîbnikar, se va exprima la rîndul ei: „Sîrbii sînt dezgustători şi vor fi îngenuncheaţi şi vor cere graţierea”

Limbajul urii este socotit nociv de societatea liberală bazată pe reguli, incriminat și vînat de instituții specializate în combaterea acestuia și promovarea adevărului și blîndeții. Astăzi, după experiența yugoslavă, narațiunile sînt transformate în armă împotriva Iranului, confruntat cu grupuri profesioniste de protestatari. Ceea ce vezi acum despre Iran nu este jurnalism, ci un atac narativ coordonat. Titlurile sînt transformate în arme, cifrele sînt umflate, după modelul inițial al morților de la Timișoara în 1989, iar limbajul este ales cu grijă pentru a produce indignarea opiniei publice mondiale și a justifica presiuni împotriva unui stat care refuză să se supună și să restituie controlul pe care Occidentul colectiv l-a avut asupra Teheranului în perioada șahului.

Campaniile moderne de presiune nu se mai bazează pe fapte verificate. Ele se bazează pe repetiție, pe încadrare emoțională și pe cifre suficient de mari încît să șocheze. Odată ce o narațiune este stabilită, dovezile devin secundare. Vezi cazul Bucha din Ukraina!

Aceste titluri sînt promovate peste tot: „Mii de morți”, „Masacre”, „Crime împotriva umanității”.

O publicație raportează 3.700 de morți. Alta ridică cifra la 3.900. Apoi devine 5.000. Brusc, fără nicio explicație, sare la 16.500. Nu există liste din spitale, cum nu există o listă cu identitatea morților de la Bucha! Nu există rapoarte medico-legale. Nu există date verificabile independent din interiorul Iranului.

În schimb, aceleași cifre circulă la nesfîrșit, reciclate de grupuri de activiști cu sediul în SUA, și Marea Britanie, rețele de opoziție din exil apropiate monarhiei și ONG-uri ostile. Aproape fiecare afirmație majoră poate fi urmărită pînă la același ecosistem: organizații de opoziție din SUA și Marea Britanie, instituții media care promovează deschis „schimbarea de regim” și ONG-uri finanțate de state care sancționează activ Iranul.

Aceste surse nu au acces nerestricționat în interiorul Iranului. Relatările lor se bazează pe mărturii anonime, clipuri editate de pe rețelele sociale, platforme legate de opoziție și relatări de mîna a doua ale activiștilor și provocatorilor profesioniști infiltrați.

Dacă 16.500 de persoane ar fi fost într-adevăr ucise în Iran, consecințele ar fi imposibil de ascuns. Spitalele ar fi copleșite. Cimitirele ar fi supraaglomerate. Familii din toată țara ar raporta rude dispărute. Țările vecine ar înregistra fluxuri de refugiați. Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat! Decese la o asemenea scară nu pot fi ascunse într-o țară de mărimea Iranului. Cînd cifrele cresc cu mii peste noapte, fără dovezi, aceste cifre sînt concepute pentru a șoca opinia publică, iar manufactura nu este străină de interesele Israeliene.

Așa cum am arătat în prima parte a acestui articol, limbajul este esențial în acest proces. Cînd revoltele devin violente în țările occidentale, mass-media vorbește despre „ciocniri”, „tulburări” sau „răspuns al forțelor de securitate”. Cînd Israelul ucide zeci de mii de oameni în Gaza, acest lucru este prezentat drept „autoapărare”, „securitate la frontieră” sau „operațiune militară”. Dar cînd Iranul impune ordinea, limbajul se schimbă instantaneu în „ucideri în masă” sau „brutalitatea regimului”.

Vocabularul nu este ales pentru a explica realitatea, ci pentru a delegitima Republica Islamică.

Acest lucru este întărit de utilizarea constantă a cuvîntului „regim” în loc de „guvernul iranian”. Alegerea este deliberată. Este un limbaj menit să creeze permisiunea pentru presiune, izolare și escaladare.

La fel de important este ceea ce presa occidentală omite…

Rareori sînt menționate celulele separatiste și cele legate de actori străini care au exploatat tulburările, sau rolul coordonării on-line promovate din afara Iranului. Există puține discuții despre cocktailuri Molotov, arme de foc sau incendierea moscheilor, ambulanțelor și proprietății publice de către agenți ai revoltelor. Acesta nu este un eșec mediatic spontan, ci o campanie deliberată. Iranul este vizat nu pentru că se prăbușește, ci pentru că rezistă. Nu pentru că îi lipsește legitimitatea, ci pentru că refuză controlul extern.

Dacă ar fi cu adevărat vorba despre drepturile omului, Gaza ar domina fluxul de știri. Sancțiunile care sufocă viața civililor ar fi dezbătute onest. Violența poliției occidentale ar fi supusă aceluiași nivel de analiză. În schimb, domnește tăcerea acolo unde este incomod și se fabrică indignare acolo unde există rezistență.

Republica Islamică nu este perfectă, dar este suverană, independentă și nu este dispusă să se plece — iar acest lucru, mai mult decît orice altceva, este adevărata crimă în ochii celor care profită de dominație, supunere și control imperial. Narațiunile promovate sînt arme. Conștientizarea este apărare.

Dacă ar mai trăi, Raico ar spune la fel!