A DOUA CĂDERE A KANDAHARULUI

Talibanii au cucerit joi, 12 august 2021, Kandaharul şi Herat-ul, două mari premii în atacul fulger pornit împotriva capitalelor provinciale afghane, soldat într-o săptămînă cu cucerirea a 12 din cele 34 de capitale provinciale. Agenţiile de ştiri au anunţat vineri, 13 august, căderea Kandaharului, a doua, după cea din 1996. Şi o dată cu Kandaharul se prăbuşeşte şi iluzia supremaţiei occidentale în Asia Centrală. Între timp, ofensiva talibană a cucerit şi Ghazni, capitală crucială care taie autostrada inelară afghană şi, în consecinţă, comunicaţiile şi transferul de forţe între capitala Kabul şi sudul ţării. Deşi Kabulul nu este ameninţat direct, pînă acum, talibanii deţin două treimi din suprafaţa ţării, iar serviciile secrete americane estimează că prăbuşirea capitalei se va produce pînă la începutul lunii octombrie. Guvernul controlează acum doar două, trei oraşe importante şi este puţin probabil să aibă capacitatea militară de a proteja capitala.

Potrivit informaţiilor, după lupte grele, talibanii au cucerit Kandaharul (fondat în anul 330 de Alexandru Macedon şi amplasat pe valea rîului Arghandab)în totalitate. Aceştia au intrat în Piaţa Martirilor, au capturat biroul guvernatorului şi alte clădiri oficiale, reprezentanţii guvernului de la Kabul fugind din faţa atacului cu un avion, spre apitala ţării. Talibanii au luat cu asalt închisoarea din oraş şi au eliberat deţinuţii, mulţi dintre ei alăturîndu-se forţelor de asalt. Potrivit AFP, după toate aparenţele, forţele guvernamentale s-au retras pe poziţii în afara oraşului, dar controlează, încă, Aeroportul, care a fost, timp de 20 de ani, principala bază de operaţii ŞI a militarilor români.

Şi capitala provinciei Helmand, Lashkar Gah a fost cucerită, talibanii oferind un armistiţiu de 48 de ore pentru evacuarea oraşului.

Heratul a fost atacat susţinut timp de două săptămîni. Cînd au intrat în oraş, talibanii au trecut în grabă pe lîngă Marea Moschee din oraşul istoric şi pe lîngă ruinele palatelor lui Alexandru Macedon.

Steagurile talibane, inscripţionate cu versete din Coran fluturau vineri pe toate clădirile guvernamentale din Ghazni, la doar 130 de km sud de Kabul.

Poate nici o altă capitală provincială nu a stîrnit atîta emoţie precum Kandaharul. Pe de o parte pentru că aceasta este capitala de facto a regimului taliban şi fostul oraş al liderului spiritual, Mollahul Omar. Pe de altă parte, pentru că proape 20 de ani, majoritatea forţelor româneşti disocate în Afghanistan au acţionat în Kandahar.

Sînt surprins de „surprinderea” cu care majoritatea comentatorilor vorbeşte astăzi în legătură cu revenirea talibanilor! Pentru mine, nu e o surpriză. O spun şi o scriu de mai bine de 10 ani, cînd s-a conturat clar politica greşită derulată în Afghanistan, o ţară al cărei viitor ar fi trebuit să se bazeze pe ceva mai mult decît producţia de droguri! În urmă cu 20 de ani, forţele americane NU i-au învins pe talibani. I-au alungat, doar de la putere, obligîndu-i să intre într-o stare de aşteptare specifică afghanilor. În urmă cu 19 ani, în septembrie 2002, un tînăr şofer pe care l-am angajat pentru o zi, m-a întrebat:”cît veţi sta aici? Britanicii au stat o perioadă şi au plecat, ruşii au stat 10 ani şi au plecat. Noi avem răbdare”. Pentru afghani, timpul curge altfel! La fel s-a întîmplat în Iraq, un an mai tîrziu, cînd preşedintele Bush decreta sfîrşitul războiului, iar sub geamurile hotelului în care stăteam, mii de militari şi poliţişti iraqieni protestau împotriva desfiinţării armatei şi poliţiei. Atunci am ştiut că războiul nu s-a terminat, ba mai mult, abia începea! Dar, să revin la Afghanistan care, prin inevitabila revenire la putere a talibanilor va schimba multe, inclusiv în România!

Afganistanul pare un rezervor nesecat de luptă. Cu scurte perioade de acalmie, în care societatea afgană a prosperat peste „limita maximă admisă” de anumite cercuri politice internaţionale, Ţara lui Afgan a fost mereu tărîmul înfruntărilor sîngeroase, în ciuda momentelor de diplomaţie aparentă…

Despre afghani se spune că sînt prizonierii istoriei. Afghanistanul, prin poziţia sa, în Asia Centrală, a fost permanent în calea invaziilor şi migraţiilor. La fel precum Kosovo în Europa, Afghanistanul nu este nici la Nord, nici la Sud, nici la Est, Nici la Vest ci exact în centru! Se află aşezat între Touran, Iran şi Hindu, vechile denumiri geografice ale Turkestanului, Iranului şi Indiei. Pe aici converg toate traseele, pornind din bazinul Tigrului şi Eufratului, prin platoul iranian, către India prin trecătorile din munţii Hindu Kush, sau din Orientul Îndepărtat prin bazinul Tarim, către stepele eurasiatice, şi ocupă o suprafaţă de 652.225 km pătraţi. Şi graniţe cu Pakistanul, Tadjikistanul, Turkmenistanul, Uzbekistanul şi China. Scriitorul Abu-Ifazil scria, în secolul 16, că din cele mai vechi timpuri, Afganistanul este stîlpul „Hindustanului”! În secolul al XVI-lea, regele Baber descria oraşul Kabul, în cartea sa intitulată „Memorii”, ca pe „un excelent centru comercial”. La Kabul se găseau produse din China, Iraq, Imperiul Bizantin. Cum era normal, geografia i-a influenţat istoria, la fel cum o face şi astăzi. Multe imperii s-au întins peste teritoriul de azi al Afghanistanului, unul dintre cei mai cunoscuţi cuceritori fiind Alexandru Macedon, în 330 î.Ch., influenţându-i limba, cultura, religia şi chiar etniile ce-l populează în ziua de astăzi. Ultimul imperiu afghan a fost fondat de Ahmad Shas Durani la începutul secolului XVIII, prin unificare triburilor din regiune. Sînt de notorietate luptele britanicilor în pasul Kyber în războaiele anglo-afghane din secolul XIX şi dîrzenia luptătorilor afghani.

Două treimi din teritoriul ţării este acoperit de munţii Hindu Kush, o continuare a munţilor Himalaya, altitudinea maximă fiind de 7492 metri la Noshaq. În sud-vest există o zonă de cîmpie, platoul sud-vestic, circa un sfert din teritoriu, şi o fîşie de cîmpie la nord. Climatul este vitreg, iar asta şi-a pus amprenta şi asupra locuitorilor. Afghanii trăiesc în văile mărginite de creste aride, ce separă comunităţile prin bariere dificil de trecut. De aici şi unicitatea fiecărei comunităţi. Astfel, tribul are preponderenţă majoră asupra noţiuniunilor ca şi cea de naţiune sau patrie. Afghanul de rînd este credincios în primul rînd tribului, comunităţii înguste din care face parte, în aceste condiţii avem o imagine clară asupra loialităţii afghanilor! Sprijinul acordat luptătorilor talibani, sunniţi, este facilitat şi de faptul că populaţia Afganistanului este atît de etrogenă, încît nu se poate vorbi, cu adevărat, despre un popor Afgan în sensul clasic al cuvîntului. Nici despre stat naţional nu se poate vorbi! Probabil că cel mai nimerit termen ar fi „Confederaţie etnică” bazată pe o comuniune tribală (Tribal Commonwealth), concept promovat intens de către liderii locali, mai ales pashtuni. AfghaI(566anii cultivă în principal mac, pentru opiu, dar şi orez, bumbac, legume şi viţă de vie. În ţară există 35 de milioane de oi, 20 de milioane de capre, 7 milioane de bovine şi 3 milioane de măgari şi cai. Artizanatul stă la baza industriei, care mai exploatează 3 miliarde de mc de gaz, pe an, exportat pînă în 1990, în proporţie de 97% în Rusia, sare, mică, talc, uraniu, aur, fier şi crom (Mario Balint, „Kandahar”, Ed. Mirton, 2002, pag. 18).

Af-Pak! Afganistan şi Pakistan. Deşi sînt state complet diferite, totuşi, ambele sînt ameninţate de aceeaşi insurgenţă talibană, provenită din centura paştună, teritoriul tribal neguvernat care traversează graniţa dintre Afganistan şi Pakistan. Paştunistanul, zona tribală desprecare vorbeam, împărţită doar teoretic de linia Durand, oferă în sine o excelentă platformă de recrutare pentru insurgenţa talibană: în jur de 10 milioane de etnici paştuni, dispuşi de o parte şi de alta a unei graniţe imposibil de controlat. În plus, nu trebuie uitat faptul că FATA a constituit, în mod istoric, un spaţiu aparte, guvernat de un sistem de legi tribale, codificat în 1848 şi revizuit în 1901 de către britanici, neintegrat în ordinea juridică a Pakistanului şi subordonat doar formal Islamabadului! Dacă, în 2001, grupările insurgente controlau doar două „agenţii“, Waziristanul de Sud şi de Nord, în primele luni ale anului 2009, acestea îşi extinseseră influenţa în întreaga FATA, în zone cheie ale provinciei frontierei de nord-vest, precum Valea Swat, avansînd chiar la o distanţă de doar 70 de km de Islamabad! Această intensificare a mişcărilor insurgente ne spunea încă de atunci că liderii locali au devenit extrem de puternici şi… „motivaţi” şi că mişcarea talibană se va întoarce, cîndva!

Afghanistanul de astăzi este mărturia unui trecut cosmopolit. Imaginea oamenilor şi culoarea pielii lor poartă urmele invaziilor, dar şi ale carnagiilor şi resurecţiilor. Etniile şi religiile s-au amestecat. Un istoric al secolului al XIX-lea, englezul William Kaye, spunea că inclusiv trupele britanice şi-au adus contribuţia la mozaicul uman din Afghanistan. “Ofiţerii Majestăţii Sale nu au putut rezista tentaţiilor necontrolate. Farmecul femeilor din Kabul era irezistibil. Aproximativ 9.000 de soldaţi englezi au murit din cauza bolilor venerice”, scria William Kaye. În Afghanistan, majoritatea populaţiei este analfabetă şi lipsesc, în general, apa potabilă, electricitatea, infrastructura rutieră, televiziunea, radioul, ziarele. Excepţie fac capitala Kabul şi cîteva oraşe importante. Predominanţi în regiune sînt paştunii (10 milioane dintr-o populaţie de 28,4 milioane. În 1747, afganii pastuni şi-au construit un stat, condus de un rege (Mario Balint şi Raico Cornea, “Primul război al mileniului”, Ed. Augusta, 2001). Un număr mai mare de paştuni trăiesc compact în zona de graniţă cu Pakistanul, iar grupuri ceva mai reduse în estul Iranului, de asemenea învecinat cu Afghanistanul. Tadjicii (4,3 milioane), sînt grupaţi în zona de nord, aproape de graniţa cu Tadjikistanul, dar domină numeric patru din cele şase mari oraşe ale Afghanistanului: Kabul, Herat, Ghazni şi Majar-i-Sharif. În cadrul tadjicilor există şi subgrupuri de religie şiită, spre deosebire de majoritatea care este sunnită, la fel ca şi aproape întreaga populaţie afghană (80-89% sunniţi din cei 99,7% islamişti). Alte grupuri etnice importante sînt cele ale hazarilor („nasuri turtite”, mongoloizi), turkmenilor, balucilor şi nuristanilor. Ţara are două limbi oficiale, pashtu şi dari, ambele indo-europene, precum şi o serie de 40 alte limbi recunoscute la nivel regional, cum ar fi uzbekă sau turkmenă. Eşecurile naţionalismului şi comunismului au păstrat însă intact nivelul de sărăcie al paştunilor, ceea ce a permis mişcărilor religioase să câştige teren şi să se consolideze. Conducerea paştunilor din Afghanistan şi Pakistan a rămas seculară în ciuda atributului său profund musulman. Vedem însă foarte clar în istoria paştunilor de ce este atît de uşor să fie minţiţi în numele religiei – sub sistemul secular nu au cunosct nici un fel de dreptate sau beneficiu. Revolta talibanilor împotriva facţiunilor mujahedine din Afghanistan a unificat ţara sub conducerea Kabulului – cu excepţia provinciei Panjeer, opusă talibanilor pe motive etnice şi nu religioase. Dar au fost striviţi brutal de către aliaţi.

După 20 de ani de democraţie impusă cu arma, viaţa afghanilor s-a schimbat şi locuitorii marilor oraşe au sperat la vremurile bune din perioada Regelui. După 20 de ani, chiar dacă în Kabul au apărut clădiri moderne, mulţi afghani îi consideră pe militarii din forţa NATO aflată sub comanda Statelor Unite drept armată de ocupaţie, care nu şi-a respectat promisiunile de a aduce pacea şi prosperitatea. Mulţi experţi consideră că forţele coaliţiei au dat dovadă de o încredere excesivă în primii ani după declanşarea campaniei din Afghanistan. În Kabul, ajutorul străin aduce o speranţă. În provincii, unde şefii de triburi şi sărăcia fac legea, ajutoarele şi speranţa sînt greu de găsit. Corupţia endemică, generată de sărăcie şi disperare, face ca, în comparaţie, România să pară o Suedie a corectitudinii politice şi administrative.

Micile afaceri au înflorit, tinerii au revenit la şcoli şi universităţi, mass-media a umplut golurile rămase din perioada Emiratului, luminile colorate proiectate pe cerul nopţii au adus iluzia libertăţii şi viitorului luminos etern. Din păcate, în ultimii 20 de ani, situaţia generală nu s-a schimbat foarte mult faţă de perioada ocupaţiei sovietice. De exemplu, potrivit unui recensămînt al ONU din 1998, Afghanistanul număra 21.345.000 de locuitori, inclusiv un număr de 2.500.000 de nomazi. Potrivit aceluiaşi recensămînt, 58% dintre locuitori lucrau în agricultură, 8% în industrie, 32% în servicii şi 2% în minerit. 90% dintre activităţi se derulează în Nordul ţării, Sudul deşertic acoperind doar 10% dintre activităţile economice. Speranţa de viaţă era de 45 de ani, 65% dintre afghani suferind de tuberculoză, boala sărăciei şi a mizeriei. După 30 de ani de război (în 1998!), 46% din populaţie are pînă în 15 ani şi doar 4% peste 65. Mortalitatea infantilă era de 200 la mie, iar gradul de alfabetizare de 12%! Ritmul de creştere este deosebit de înalt, ţinînd cont de faptul că între 0,6 şi 2 milioane de locuitori au dispărut între 1979 şi 2001, la care se adaugă şi cei aproximativ 5 milioane refugiaţi. Această creştere explozivă generează o populaţie tînără majoritară, fără speranţe, dar nerăbdătoare, gata să se revolte sau să fie folosită… Un procent ridicat din populaţie, între 20-30 de ani, era catalizator pentru mişcările radicale şi extremiste, din cauza lipsei perspectivelor de realizare economică individuale şi de grup. În aceste condiţii, prezenţa tinerilor afghani în grupări militare diverse, inclusiv în rîndul talibanilor, este mai uşor de înţeles. Întreaga ţară este fragmentată în triburi şi grupări paramilitare zonale, conduse de adevăraţi seniori feudali, care întreţin vaste armate private şi trăiesc în regiuni fortificate, impenetrabile, de neatins de conducerea centrală afghană, fiind practic singuri stăpîni cu drept de viaţă şi moarte asupra unui anumit teritoriu. Acolo legea sînt ei, nu guvernul de la Kabul! Astăzi, poporul analfabet, victima guvernării deficitare şi a nedreptăţilor, doreşte în mod inconştient victoria talibanilor. Mai mult, părinţii săraci, care nu-şi pot hrăni copiii, îi trimit în şcolile religioase, iar aici sînt transformaţi în adepţi ai jihadului, loiali unor învăţători precum Maulana Sami-ul-Haq, Shamizai etc. Nici măcar tineretul educat nu-şi găseşte alinarea sau dreptatea pe fondul guvernării deficitare şi nu are altă alternativă decît să îi sprijine pe talibani, satisfăcuţi de rapiditatea cu care aceştia împărţeau dreptatea.Tinerii se consolează prin ideea că, de vreme ce în lumea aceasta nu se pot bucura de recompensele vieţii, ar trebui să poarte jihadul (războiul sfînt) împotriva necredincioşilor, îmbrăţişarea martiriului putînd aduce plăcerea bunătăţilor lumeşti. În 1978, Partidul Democratic, de guvernămînt, introduce în presă sistemul sovietic: presa este cenzurată de Biroul 7 al Ministerului Securităţii. La sosirea mujahedinilor, în 1992, 90% din presa scrisă dispare. În 1996 controlul presei este preluat de miliţiile talibane şi aşa numitul Minister al Viciului. Înainte de atacul SUA, în 2002, în Afganistan se mai tipăreau doar 10 publicaţii, printre care: revista Nangarhar şi cotidianele Hewad (Patria), Anis (Camaradul) şi Shariat. Ziarele respectă norma religioasă şi sînt fără fotografii, fără portrete, fără scrisori de la cititori şi fără editoriale. Am vizitat şi eu unul, în 2002, Vocea Kandaharului, care arăta întocmai! Salariul mediu în presa afgană era de 12 dolari pe lună! Radio Charia difuza, 12 ore pe zi, muzică religioasă întreruptă doar de anunţuri oficiale şi dezbateri religioase (Mario Balint & Raico Cornea, „Primul război al mileniului”, Ed. Augusta, Timişoara, 2001, pag. 45)

De la alungarea de la putere a talibanilor şi instalarea în fruntea ţării a lui Hamid Karzai, problemele Afghanistanului au persistat, deşi exista o urmă de speranţă într-o viaţă mai bună.

În istoria afghană, invadatorii străini au fost umiliţi de mai multe ori, dar au existat şi multe cazuri, în care armate străinele au pătruns în ţară şi au obţinut victorii importante. În 330 î Hr., Alexandru cel Mare a mărşăluit prin zona Asiei Centrale, adică pe teritoriul statului Afghanistan din prezent, întîmpinînd o rezistenţă scăzută. O mie de ani mai tîrziu, liderul mongol Genghis Khan a distrus orice rezistenţă afghană. De cînd Afghanistan-ul a apărut ca stat, au existat trei războaie cu Marea Britanie. Britanicii au invadat Afghanistan-ul în 1839 şi 1878 şi au reuşit să învingă. Al treilea război anglo-afghan a fost lansat de afghani. Liderul Amanullah Khan a trimis trupe în India Britanică în 1919. Războiul s-a încheiat cu o victorie tactică pentru britanici, dar pierderile lor de trupe au fost de două ori mai mari ca cele ale afghanilor. Străinii nu au reuşit să ocupe ţara pentru mult timp. Opoziţia armată faţă de guvernul de la Kabul a existat cu mult înainte de intrarea trupelor sovietice în Afghanistan în decembrie 1979. Mai mulţi lideri ai mujahedinilor afghani cunoscuţi în anii 1980 ca Peshawar Seven au fugit în exil înainte cu cîţiva ani de invazia sovietică şi s-au revoltat împotriva tendinţelor seculare şi moderne ale lui Daoud Khan, prim-ministrul afghan, care l-a răsturnat pe vărul său, Regele Zahir Shah, în 1973. Occidentul i-a sprijinit pe rebeli înainte de sosirea trupelor sovietice în Afghanistan. Oficialii americani au văzut un avantaj în rebeliunea mujahedinilor care a luat amploare după căderea guvernului pro-Moscovit al lui Daoud în aprilie 1978. În memoriile sale, Robert Gates, relatează o întîlnire din martie 1979 în care oficialii CIA s-au consultat dacă SUA ar trebui să îi ajute în continuare pe mujahedini, „atrăgîndu-i pe sovietici într-o mlaştină vietnameză”. Consilul CIA a fost de acord să îi finanţeze pe rebeli. Mujahedinii din Afghanistan nu i-au învins pe sovietici pe cîmpul de luptă. Ei au cîştigat nişte bătălii importante, în special în valea Panjshir, dar au pierdut altele. În concluzie, nici una dintre părţi nu a învins.

Astăzi, Sindromul Vietnam s-a întors în rîndul trupelor americane. Peste 3000 de militari americani sînt pregătiţi să se întoarcă la Kabul pentru a securiza retragerea diplomaţilor americani şi a colaboratorilor acestora, într-o operaţiune ce aminteşte de Saigon.

Între 1979 şi 1989, Afghanistanul a convins o generaţie întreagă de militari sovietici că au fost trimişi într-un război pe care nu îl pot cîştiga. La 20 de ani de la retragere, veteranii sovietici îşi amintesc: “Este ca şi cum te-ai lupta cu nisipul. Nici o forţă din lume nu îi poate învinge pe afgani”, a spus Oleg Kubanov, un ofiţer în vîrstă de 47 de ani cu ordinul Steua Roşie prins în piept, la un concert aniversar organizat la Moscova. “Este pămîntul lor sfînt, nu contează pentru ei dacă eşti rus sau american. Toţi sîntem soldaţi pentru ei”, a adăugat el (www.mariobalint.blogspot.com/16.02.2009). Faptul că preşedintele american Barack Obama a suplimentat forţele americane din această ţară, desfăşurînd 60.000 de soldaţi, a reînviat amintiri amare pentru foştii militari sovietici care au luptat în Afghanistan, al căror număr ajunsese la mijlocul anilor ‘80 la 100.000. “Numerele nu rezolvă nimic”, a spus Shamil Tyukteiev, în vîrstă de 59 de ani, care a condus un regiment în Afghanistan în perioada 1986-1988. “Poţi pune cîte un soldat în faţa fiecărei case, la baza fiecărui munte. Am constatat pe pielea noastră, mai multe trupe, mai multă rezistenţă”!

Retragerea sovietică lăsa o ţară în haos, dominată de războaie interne şi seniori ai războiului omnipotenţi. Mujahedinii, luptînd împotriva trupelor guvernamentale, reuşesc să-l răstoarne pe Mohammad Najibullah (instaurat de sovietici în 1986 în locul lui Babrak Karmal) în 1992. Războiul din Afghanistan intră într-o nouă fază. Pakistanul l-a susţinut iniţial pe Gulbuddin Hekmatyar, liderul fracţiunii Hezbi Islam, ce controla sudul Kabulului. Vestul era deţinut de gruparea Hezde Wahdat aliată cu Ittehad I-Islami, susţinuţi de Iran, iar nordul de către gruparea condusă de Ahmad Shah Massoud. O altă grupare uzbekă, condusă de Abdul Rashid Dostum era susţinută de către Uzbekistan, ţară ce încerca să-şi amplifice influenţa, la fel cum va face în 2010 în conflictul din Kirghistan. Massoud avea un oarecare sprijin ONU. Jamiat-i Islami, gruparea lui Massoud, a beneficiat de armamentul din depozitele capturate la Bagram sau alte garnizoane, precum şi de susţinerea a ceea ce a mai rămas din armata afghană. După câteva zile de lupte cumplite în Kabul, Hezb-i Islami sînt respinşi din oraş, lăsînd în urmă sute de morţi şi prizonieri.
Generalul Dostum ripostează cu artileria împotriva lui Hezb-i Islami, iar în vestul Kabului încep lupte crîncene între forţele şiite Wahdad (susţinute de Iran) şi între miliţiile wahhabiste Ittehad susţinute de Arabia Saudită.

Două grupări principale, cea a Statului Islamic Afghanistan, condus de preşedintele Burhanuddin Rabbani şi cu Ahmad Shah Massoud ca şi ministru al apărării, şi Hezb-i Islami a lui Gulbuddin Hekmatyar, îşi disputau întîietatea.

Mişcarea talibană s-a implicat militar în august 1994, susţinînd obiectivul de a elimina conducerea coruptă a seniorilor războiului de la Kabul şi de a crea o societate islamică pură. Din octombrie, şi-au asigurat suportul logistic şi material al Pakistanului, care renunţă la sponsorizarea ineficientului Gulbuddin Hekmatyar. Scopul Pakistanului era instalarea unui guvern prieten, dacă nu chiar marionetă, în Afghanistan, în aşa fel încît să aibă mîinile libere spre est, către conflictul cu India pentru provincia Kashmir. Mai erau şi alte interese, cum ar fi securitatea căilor comerciale spre Asia Centrală ce treceau prin Afghanistan şi revenirea acasă a celor peste 3 milioane de refugiaţi afghani de pe teritoriul său.
Revolta talibană începe în octombrie 1994 în zona Kandaharului.

Kabul a fost cucerit de talibani la 27 septembrie 1996, cu largul concurs al Pakistanului şi Arabiei Saudite şi cu sprijinul direct al Al Queda. În ultima fază, Pakistanul a participat direct cu trupe de frontieră şi chiar cu unităţi ale armatei regulate, asta pe lîngă luptătorii străini aduşi în principal de Al Queda. Se estimează că din 45000 de luptători de partea talibanilor în acea perioadă (pînă în 2001), numai 14000 au fost afghani. În jur de 20000 au fost trupe regulate pakistaneze, din trupele de grăniceri,

Talibanii (însemnând studenţi), sînt promotorii unei mişcări islamiste radicale, devenită grup politic ce a ajuns să domine o mare parte a Afghanistanului. Denumirea provine de la principalii iniţiatori, studenţi refugiaţi afghani ce frecventau şcolile islamice. Iniţial, mullahul Omar, liderul talibanilor, avea mai puţin de 50 de oameni în subordine. Susţinerea regimului fundamentalist taliban de către monarhia saudită, din moment ce scopul declarat al talibanilor şi al luptătorilor fundamentalişti sosiţi în Afghanistan (printre care şi Al-Qaeda) era tocmai răsturnarea regimurilor din statele Golfului şi distrugerea Occidentului. În primul rând este vorba de analfabetismul cronic şi de zecile de ani de guvernare deficitară şi de nedreptăţi. Majoritatea celor analfabeţi formează audienţa clerului care predică Islamul ca panaceu al tuturor relelor, dar şi ca un cod ultim al vieţii. Pentru că nu au cunoscut beneficiile unei guvernări eficiente, religia rămâne utopia şi opiumul lor. Islamul a rămas şi astăzi spiritul călăuzitor pentru nivelul inferior al armatei, dar a pătruns şi în rangurilor superioare în epoca lui Zia-ul-Haq, pentru care cultivarea tendinţelor jihadiste în rândul oficialilor armatei a fost un mod de luptă împotriva armatei sovietice în Afganistan. Talibanii au fost creaţi şi susţinuţi de generalul Naseerullah Babar – fost guvernator al Provinciei Frontierei de Nord-Vest (1975-1977), de unde era originar, apoi ministru de Interne (1993-1996) în al doilea guvern al lui Benazir Bhutto – pentru apărarea intereselor pakistaneze din Afganistan împotriva celor indiene şi pentru înlocuirea mujahedinilor. Armata şi agenţiile de informaţii din Pakistan au stimulat apariţia atitudinilor talibane sau jihadiste locale, cu scopul de a crea un instrument prin care să descurajeze orice potenţial avans indian. O mişcare talibană non-paştună este de neimaginat. Talibanii provin din etnicii paştuni, reprezentând o expresie a răzbunării şi furiei paştune împotriva nedreptăţilor rezultate pe fondul unei guvernări deficitare sau al incapacităţii de a beneficia de plăcerile vieţii. Imediat după atentatele sinucigaşe, structurile de implementare a legii au arestat în mare parte numai paştuni, mai ales membri ai triburilor din Punjab. Originea fenomenului constă în faptul că banii contribuabililor alocaţi pentru a diminua sărăcia paştunilor nu ajung la aceştia, sifonaţi de o birocraţie incompetentă şi coruptă. Acest lucru generează intoleranţă şi sentimente de revoltă împotriva guvernărilor deficitare. În absenţa unui leadership charismatic, chiar şi tineretul este atras de conducătorii talibani, care reuşesc să le satisfacă setea de eroism. Toate revendicările politice legitime ale paştunilor, atît în Afganistan cît şi în Pakistan, au fost suprimate cu brutalitate. Mişcările lor politice naţionale, comuniste sau religioase au fost într-un fel sau altul strivite fără milă. Paştunii sunt singura naţiune din lume în întregime musulmană al cărei profil politic a rămas tot timpul secular.

În Afghanistan îşi găsise refugiu sigur şi Osama bin Laden, conducătorul Al Queda, organizaţie teroristă fondată în 1988, cu scopul declarat al introducerii Califatului în lumea musulmană şi distrugerea ”necredincioşilor”. În zona controlată, talibanii, au impus un regim de teroare. Femeilor li s-a interzis să muncească, iar fetele au fost excluse din şcoli. Nu puteau ieşi în public decît însoţite şi purtînd burqa. Un simplu denunţ că ai furat şi mîna îţi era retezată pe loc. Patrule de talibani cutreierau străzile, sancţionînd cu bătaia publică orice abatere. Pentru abateri mai grave se organizau execuţii publice, prin împuşcare sau lapidare. Se spune că în perioada statului islamic instaurat de talibani după alungarea forţelor sovietice, exportul de droguri, care finanţează aproape 40% din tranzacţiile de pe Wall Street (!), au scăzut la jumătate cauzînd pierderi uriaşe băncilor şi corporaţiilor „onorabile”. Atacul american, alungarea talibanilor şi „alegerea” ca preşedinte a lui Hamid Kharzai, fost director de proiect al UNOCAL-OIL pentru Asia Centrală, a repus lucrurile în făgaşul lor normal. Astăzi, 90% din piaţa americană de droguri este alimentată din Afganistan! Talibanii au reprezentat singurul regim din istoria Afganistanului care a eliminat complet culturile de mac şi a dezarmat societatea afgană, lucru altfel de neconceput. Promisiunea reală a securităţii i-a convins pe afgani să aibe încredere în talibani. Afghanii îşi amintesc şi acum zilele paşnice din vremea regimului taliban. Iar asta chit că talibanii au decis închiderea femeilor între cei patru pereţi ai casei – după cum spune codul paştun al vieţii, conform căruia femeile sînt destinate să locuiască fie în casă, fie în mormînt.

La începutul lui 2001, Ahmad Shah Massoud se adresa Parlamentului European de la Bruxelles, cerînd mai multă implicare şi mai mult ajutor internaţional pentru ţara sa. Despre talibani, spunea că au ales o cale greşită a Islamului şi că nu sînt invincibili, trebuie stopat ajutorul pakistanez şi saudit şi talibanii se vor prăbuşi în mai puţin de un an. Totodată, a spus tuturor, conform serviciilor sale de informaţii, talibanii pregătesc ceva major, un atac major pe teritoriul american. Nu a fost ascultat. Timp de 26 de ani, asupra lui Ahmad Shah Massoud au fost nenumărate tentative de asasinat, prima pe cînd avea 22 ani. Ultima, cea care a reuşit, a fost la 9 septembrie 2001, de către doi atentatori sinucigaşi Al Queda deghizaţi în reporteri.

Recomand tuturor o carte senzaţională: Vînătorii de zmeie. Pentru a reînvăţa alfabetul demnităţii şi planuri de viitor asupra Afganistanului, ţară în care se află dislocaţi 2000 de militari români!

Afganii continuă să aibă numeroase probleme nerezolvate. Eu am identificat 7 dintre ele, care mi se par importante: 1) Reconstrucţia Armatei Naţionale Afgane. Anul trecut, revista TIME publica un articol savuros intitulat ARMED FARCES. Un camion cisternă a fost deturnat pe şosea, nu departe de Kandahar. Mai mulţi militari afgani au pus stăpînire pe combustibil şi au început să-l vîndă. Povestea ascunde o evidenţă: nou createle forţe de securitate afgane sînt mîncate, deja, din interior, de corupţie şi de analfabetism: 9 din 10 recruţi sînt incapabili să citească o scrisoare! Or, crearea unor forţe de securitate puternice mi se pare că reprezintă piatra de temelie a întregii re-construcţii afgane! Deşi numărul acestora trebuie să fie de 171.600 pînă în octombrie 2011, încă nu se face nimic în privinţa recrutării personalului cu un grad de alfabetizare acceptabil. În consecinţă, rezultă unităţi sub-calificate profesional şi puţin eficiente! Un raport al ISAF, publicat oficial pe pagina de internet, spune că tot acest efort a costat Coaliţia, peste 27 de miliarde de dolari, dar rezultatul este sub aşteptări. La sfîrşitul anului trecut, doar jumătate din forţele armate, şi puţin peste 35% din forţele de poliţie erau capabile să acţioneze singure în teren!
2) Corupţia endemică. După 30 de ani de război, „relaţiile nepotrivite”, în toate domeniile, au devenit un mod de viaţă. Integrity Watch Afganistan a realizat, anul trecut, o anchetă pe 6500 de persoane din 32, din cele 34 de provincii ale ţării. 28% dintre ei au dcelarat că au dat şpagă pentru rezolvarea problemelor. Deşi sumele vehiculate sînt destul de mici (aprox 100 de euro pentru coruperea unui poliţist şi 110! pentru un judecător), rapoartele cifrează totalul banilor negri între 1 şi 2 miliarde de dolari anual. Remarcabil, într-o ţară în care venitul este de aproximativ 5 dolari pe lună! Spencer Ackerman, scria pe blogul DANGER ROOM, că afganii conştientizează faptul că principalele două obstacole în creşterea calităţii vieţii, sînt corupţia generalizată (în primul rînd!) şi… ineficienţa guvernului! Interesant este că, în spaţiul denumit SF „Zona N2KL” (provinciile Nangarhar, Nuristan, Kunar şi Laghman), populaţia este de părere că doar talibanii au creat o justiţie adevărată, religioasă, diminuînd corupţia şi fărdelegile!

Al-Qaida a „coagulat”, în jurul personalităţii lui Osama Ben Laden – „Foarte timid, elegant şi politicos”, cum este caracterizat sauditul de către unul dintre profesorii săi de limba engleză, din gimnaziu, Brian Fyfield-Shayler, într-un interviu acordat în 2001, presei britanice. Acesta a predat limba engleză la şcoala Al-Thagr, din Jeddah, rezervată elitelor din Arabia Saudită, unde elevii erau formaţi în spiritul valorilor occidentale -, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afghanistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.

Mişcarea talibană şi-a tras toată seva din ideologia Al-Qaida. De aceea am insistat atît de mult asupra organizaţiei pe care, mulţi comentatori, de-a lungul anilor, o credeau dispărută (mai ales după uciderea lui Bin Laden!). Al Qaida globalistă şi braţul armat al studenţilor paştuni au revenit în forţă, după 20 de ani de eforturi militare ale Occidentului. Iar populaţia Afghanistanului, dezamăgită de corupţia fără sfîrşit de la Kabul, le va acorda acelaşi sprijin ca în urmă cu 20 de ani.

Ocupaţia militară occidentală nu a reuşit să transforme societatea afghană: aceeaşi corupţie fără sfîrşit, aceeaşi producţie record de droguri, acelaşi trafic. În ultimele zile, tinerii afgani educaţi au luat cu asalt frontierele ţării fugund din calea tăvălugului taliban. Se estimează că aproximativ un milion de refugiaţi vor părăsi Afghanistanul în următoarele săptămîni.

Afghanii continuă să aibă numeroase probleme nerezolvate. Eu am identificat 7 dintre ele, care mi se par importante:

1) Reconstrucţia Armatei Naţionale Afghane. În urmă cu vreo 10 ani, revista TIME publica un articol savuros intitulat ARMED FARCES. Un camion cisternă a fost deturnat pe şosea, nu departe de Kandahar. Mai mulţi militari afghani au pus stăpînire pe combustibil şi au început să-l vîndă. Povestea ascunde o evidenţă: nou createle forţe de securitate afghane erau mîncate, deja, din interior, de corupţie şi de analfabetism: 9 din 10 recruţi sînt incapabili să citească o scrisoare! Or, crearea unor forţe de securitate puternice mi se pare că reprezintă piatra de temelie a întregii re-construcţii afghane, dar rezultatul este sub aşteptări. La sfîrşitul anului 2018, doar jumătate din forţele armate, şi puţin peste 35% din forţele de poliţie erau capabile să acţioneze singure în teren!

2) Corupţia endemică. După 50 de ani de război, „relaţiile nepotrivite”, în toate domeniile, au devenit un mod de viaţă. Integrity Watch Afganistan a realizat o anchetă pe 6500 de persoane din 32, din cele 34 de provincii ale ţării. 28% dintre ei au dcelarat că au dat şpagă pentru rezolvarea problemelor. Deşi sumele vehiculate sînt destul de mici (aprox 100 de euro pentru coruperea unui poliţist şi 110! pentru un judecător), rapoartele cifrează totalul banilor negri între 1 şi 2 miliarde de dolari anual. Remarcabil, într-o ţară în care venitul este de aproximativ 5 dolari pe lună! Spencer Ackerman, scria pe blogul DANGER ROOM, că afghanii conştientizează faptul că principalele două obstacole în creşterea calităţii vieţii, sînt corupţia generalizată (în primul rînd!) şi… ineficienţa guvernului! Interesant este că, în spaţiul denumit SF „Zona N2KL” (provinciile Nangarhar, Nuristan, Kunar şi Laghman), populaţia este de părere că doar talibanii au creat o justiţie adevărată, religioasă, diminuînd corupţia şi fărdelegile!

3) Evaziunea fiscală. Merge mînă în mînă cu corupţia. Ca în România! Am să spun un truism: o economie robustă nu poate fi creată fără injecţii masive de capital. Un raport al serviciilor secrete americane, care citează statistici ale Ministerului Afghan de Finanţe, scrie, de exemplu, că între 2007 şi iulie 2010 „au dispărut” 4,2 miliarde de dolari, bani lichizi! Banii au părăsit ţara legal, prin singurul aeroport internaţional, cel din Kabul. Problema e că nu se ştie exact de unde provin fondurile! Din deturnarea ajutoarelor internaţionale, sau din traficul cu droguri?

4) Calendarul politic. Este o altă problemă a Afganistanului contemporan. Anunţul privind retragerea trupelor Coaliţiei din Afghanistan, a fost o decizie de natură politică şi, după părerea mea, TOTAL DECUPLATĂ DE REALITATEA DIN TEREN! Deşi comandanţii militari din teren raportau că din punct de vedere militar retragerea este echivalentă cu o mare prostie, preşedintele american trebuia să se ţină de cuvînt. Se anticipa că va fi, ca în bancul acela din anii 80: „va fi aşa o luptă pentru pace, că nu va mai rămîne OM”!

5) Afghanistanul – război american. Este o percepţie din teren, întipărită în conştiinţa partenerilor din NATO!, extrem de periculos.

6) Victimele colaterale ale Coaliţiei. Populaţia Afghanistanului este, cu siguranţă, una dintre cele mai traumatizate din lume. Coaliţia Multinaţională, oricît de multă „delicateţe” ar avea nu reuşeşte să elimine victimele colaterale. Acest fapt îi nemulţumeşte profund pe localnici şi crează dorinţa de răzbunare, materializată în zeci de atentate împotriva militarilor prezenţi în teatrul de operaţii. O statistică spune că pentru fiecare civil inocent ucis, atentatele cresc cu 0,03 la 1000 de locuitori, în 6 săptămîni. Pare extrem de puţin. Dar, studiul spune că la o provincie cu 83.000 de locuitori, două victime inocente se traduc prin creşterea cu 6 atentate a numărului, faţă de perioada precedentă.

7) Măsura succesului. Ne place să credem că acţiunile militare şi de reconstrucţie din Afghanistan au fost pe drumul cel bun. În definitiv, scopul final al intervenţiei în această ţară este: înlăturarea talibanilor, democratizarea şi reconstrucţia ţării. Eu, personal, am fost sceptic, în ciuda asigurărilor date de liderii politici şi unii lideri militari! Un lider afgan îmi spunea, în urmă cu cîţiva ani: „inamicul aşteaptă pînă plecaţi voi acasă şi apoi se întoarce. El are timp. Voi nu! Timpul curge altfel”! Constat că avea dreptate.

Comunitatea internaţională NU este pregătită nici pentru un nou aflux de refugiaţi şi nici pentru consecinţele revenirii la putere a talibanilor care înseamnă, de fapt, eşecul democraţiilor occidentale, a instituţiilor (ONU; NATO, guverne etc).

Astăzi, după retragerea trupelor occidentale din ţară, în faţa talibanilor au rămas forţele de securitate afghane care îşi doresc şi pot, într-o măsură foarte mică, să lupte. La Kandahar, forţele armate şi poliţia s-au retras din faţa agresorului, consfinţind eşecul misiunilor de instruire ale acestora. Teoretic, forţele de securitate afghane numără peste 300.000 de oameni. În realitate, responsabilii militari au făcut eforturi uriaşe să atingă ţintele de recrutare, în condiţiile dezertărilor şi corupţiei generalizate. Precum în Iraq, şi în Afghanistan există soldaţi-fantomă, existenţi doar pe hîrtie pentru ca soldele acestora să fie încasate de comandanţi. Întregul efort de război al Kabulului se sprijină pe cele 10.000 de forţe specile afghane, singurii militari care, probabil, vor lupta pînă la capăt. Un număr, însă, insuficient în faţa unei forţe talibane estimate între 60.000 şi 200.000 de luptători.

Care pot fi consecinţele asupra României? O scădere a încrederii în instituţia militară? O trecere treptată a ei sub faldurile groase ale uitării? O schimbare de atitudine faţă de finanţarea de la buget? O punere la îndoială a alianţelor şi parteneriatelor? Cineva va trebuii să analizeze aceste întrebări şi să ofere răspunsurile corecte, departe de propagandă şi discursuri politice.

Bibliografie:

http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE – vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008