Spectaculoasă escaladarea din Orientul Mijlociu! În loc să pună capăt măcelului din Gaza, Israelul îl extinde și în Liban și face eforturi disperate pentru a ataca adevărata țintă: Iranul! Guvernul Netanyahu începe să semene tot mai mult cu o sectă apocaliptică, și afirmația nu e departe de adevăr. Bibi și cu cei doi condamnați pentru terorism din guvernul de extremă dreaptă de la Tel Aviv, Itamar Ben Gvir, ministrul securității, și Bezalel Smotrich, ministrul de finanțe, vor să incendieze întreg Orientul Mijlociu.

Liderii Israelului cred că au acum o oportunitate care apare o dată la o generație, de a remodela Orientul Mijlociu, una care depășește cu mult anihilarea Hamas și Hezbollah, arată chiar o analiză Politico. Chiar înainte ca Israelul să lanseze marți ceea ce a descris drept o ofensivă terestră „limitată” în Liban, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a precizat că ținta sa finală în schimbarea puterii regionale este să submineze autoritatea conducerii clericale a Teheranului.

Într-un discurs de luni, Netanyahu a promis „nobilului popor persan” că ziua în care vor fi eliberați de stăpînirea „tiranilor” și ar putea avea pace cu Israel va veni „mult mai devreme decît cred oamenii”.

Pentru conducerea de la Teheran, aceasta este o provocare existențială. Iranul își proiectează puterea în întreaga regiune sprijinindu-se pe milițiile proxy loiale din Iraq, Syria, Liban și Yemen. Israelul contestă acum, în mod direct, această autoritate, încercînd să elimine interpușii Iranului din întreg Orientul Mijlociu.

Israelul nu luptă împotriva Teheranului doar prin zdrobirea aliaților și a proxy-urilor sale – precum Hezbollah în Liban și rebelii Houthi în Yemen – ci își arată supremația atît în ceea ce privește tehnologia, cît și spionajul pe teritoriul iranian. În aprilie, nevătămat după un atac masiv cu rachete iraniene, Israelul a ripostat aruncînd în aer un radar de apărare aeriană în apropierea orașului Isfahan, în centrul țării, în ceea ce a fost considerat un avertisment că ar putea distruge la discreție instalațiile nucleare iraniene. În iulie, liderul Hamas, Ismail Haniyeh, a fost ucis de o rachetă lansată asupra unei case de oaspeți guvernamentale din Teheran. Comandanți iranieni de top au murit în lovituri asupra Damascului și Beirutului. Mesajul lui Netanyahu cu privire la „raza de acțiune” a Israelului este clar, limitând spațiul de manevră al Iranului. Conducerea Hezbollah, în frunte cu secretarul său general, a fost spulberată!

Netanyahu va intensifica ofensiva împotriva Hezbollah, în ciuda apelurilor internaționale tot mai numeroase pentru o încetare a focului, a declarat un oficial israelian de rang înalt înainte de incursiune, vorbind sub rezerva anonimatului. Aceasta va include, probabil, lansarea unui atac terestru major menit să zdrobească Hezbollah în sudul Libanului, forțîndu-l să își retragă forțele la nord de rîul Litani, la 29 de kilometri de granița israeliano-libaneză, în conformitate cu o rezoluție ONU care a încheiat războiul din Liban din 2006.

În afara guvernului de la Tel Aviv, mai mulți foști șefi de rang înalt și încă influenți din domeniul informațiilor și securității, inclusiv fostul șef al Mossadului, Tamir Pardo, îndeamnă public la continuarea campaniei militare pentru a redesena Orientul Mijlociu. Vorbind pentru presa israeliană, Pardo a declarat că loviturile aplicate de Israel Hezbollah în ultimele 12 zile au oferit Israelului „o oportunitate care nu trebuie ratată”.

Cu toate acestea, Julien Barnes-Dacey de la Consiliul European pentru Relații Externe a avertizat împotriva unei noi escaladări a Israelului și a descris ideea creării unei noi ordini regionale drept o „iluzie periculoasă”.

Pagubele extraordinare pe care IDF le-a provocat Hezbollah au făcut ca organizația să se clatine. Lista comandanților de top ai Hezbollah uciși în ultimele două săptămîni arată ca un Who’s Who al militanților șiiți și este completată zilnic. „Aproape întreaga conducere superioară a grupării, politică și militară, împreună cu mii de membri și comandanți de nivel mediu, a fost asasinată, eliminată sau a devenit ineficientă în luptă – ca să nu mai vorbim de faptul că Forțele de apărare israeliene au distrus cantități mari de muniție strategică care ar fi putut amenința orașele și țintele israeliene”, a declarat Ahmed Fouad Alkhatib, analist la Atlantic Council. „Regiunea ar putea asista la începutul sfîrșitului axei de rezistență a Iranului”, a adăugat el. Acest rezultat nu ar displăcea unei largi părți a liderilor arabi, inclusiv din Golf. O parte a presei din Golf dă deja vina pe Hezbollah pentru suferința libanezilor. Influentul cotidian Okaz din Arabia Saudită a acuzat Hezbollah că acționează „de dragul intereselor iraniene, nu al celor libaneze sau arabe”.

Istoria face ca aceste miliții să se identifice chiar cu statele gazdă, iar organizațiile pe care le patronează să constituie un sprijin real acordat populației din zonă. Granița între terorism și luptători pentru libertate este aproape imperceptibilă în jurul Israelului, la fel cum etichetele de apărător pașnic și stat terorist, aplicate Israelului, se deosebesc extrem de greu.

Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţie, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile… invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică şi comune. Dar şi cu frustrări pe măsură, născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate. Această „reţetă de succes” a fost aplicată şi în alte colţuri ale lumii. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole.

Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre lupta armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei.

Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!

HEZBOLLAH, CU RĂZBUNAREA ÎN SÎNGE!

„Şi să nu vorbiţi despre aceia care sînt ucişi în felul lui Allah ca morţi, căci (sînt) vii, dar nu îi observaţi”. (Surat Al-Baqarah, 154, Coranul)

Fugit dintr-un Iraq măcinat de revolte tribale, Musa Al-Sadr, unchiul liderului radical şiit iraqian Muqtada Al-Sadr pune bazele, în Liban, unui partid şiit puternic. Prieten cu Ayatollahul Khomeiny, Musa este ales, în 1959, lider al comunităţii şiite libaneze care avea să aibă o ascensiune fulminantă din 1979, odată cu instituirea Republicii Islamice Iran şi victoria Revoluţiei. Sărăcia şi alienarea culturală a comunităţii şiite, dar şi invazia israeliană condusă de Ariel Sharon, au jucat un rol fundamental în ascensiunea organizaţiei Hezbollah, o bizară combinaţie de spirit revoluţionar şi izolare politică, apărută în izolarea Văii Bekaa şi sudul Libanului. În anul 1974, Al-Sadr a creat Harakat al-Mahroumeen, Mişcarea Nevoieşilor, organizaţie socio-religioasă care a silit guvernl libanez să acorde minorităţii şiite recunoaştere totală. Odată cu declanşarea războiului civil, în 1975, şiiţii înfiinţează propriile miliţii, Amal, care în 1982 se situează de partea Israelului în invadarea Libanului, dar, un an mai tîrziu luptă împotriva ocupaţiei israeliene. După modelul iranian, supravieţuitorii persecuţiilor iraqiene, emigraţi în Liban, membrii ai Partidului Al-Dawa, formaţiune politică islamică desfiinţată de Saddam Hussein, înfiinţează aici Partidul lui Allah. În 1992, Sayyed Hassan Nasrallah, dezertează din mişcarea Amal şi preia conducerea Organizaţiei Hezbollah. În interviul acordat cotidianului libanez Al-Safir, liderul mişcării recunoaşte că membrii Partidului au „spiritul Jihadului, al jertfei de sine şi al dăruirii nemărginite angajaţi în faţa Dumnezeului Atotputernic şi care iau hotărîri de auto-martiraj cînd se opun inamicului”. Urmare a unei pregătiri de excepţie în spiritul Jihadului şi al unui radicalism exacerbat, Hezbollah deţine formaţiuni de martiri numite Al-Amaliya al-Istishhadaya (Simileanu,Vasile, op.cit. pag. 138). Acestea apără cu pasiune această practică şi le displace termenul de atentate sinucigaşe. Folosirea bombelor umane face parte integrantă din jihad.

Potrivit autoarei Hala Jaber (HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997, pag. 79), deşi mulţi învăţaţi islamici argumentează că în Coran e interzisă sinuciderea, şiiţii din Partidul lui Dumnezeu o consideră jertfa supremă pentru a-şi apăra credinţa şi existenţa. „Promovarea sacrificiului de sine este inspirată de soarta Imamului Husseinm care a murit luptînd pentru a-şi afirma dreptul de a conduce poporul musulman”(Hala Jaber, op.cit.). Filosofia martirajului se regăseşte obligatoriu în programa analitică a şcolilor patronate de Hezbollah, iar emisiunile religioase şi crol-ul cu nuleme martirilor se regăsesc zilnic în grila de programe a televiziunii proprii, Al-Manar (Farul)! Contrar convingerii generale că brigăzile de martiri atrag numai mentalităţile şi sufletele celor cu tulburări psihice, săraci, neinstruiţi sau care au suferit o pierdere în familie de pe urma războiului, în rîndurile candidaţilor la atentate sinucigaşe se regăsesc de la şomeri la ingineri, profesori şi medici. Numărul martirilor cu studii superioare în Occident, bărbaţi şi femei, a crescut în ultimii 10 ani de 5 ori, potrivit unui raport al CIA, difuzat în 2007 în ziarul Stars and Stripes.

Din 1983 şi pînă astăzi, Hezbollahul a evoluat în pas cu vremurile. Globalizarea a transformat grupările locale în grupări regionale şi transnaţionale. Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277) este de părere că din punct de vedere al luptei politice, terorismul transnaţional a înlocuit gherila naţională (apărut în Valea Beeka ca o grupare paramilitară pentru a lupta împotriva ocupaţiei israeliene, Hezbollah operează în Orientul Mijlociu şi Europa pentru eliminarea influenţei iudeo-creştine şi forţarea Occidentului să părăsească Orientul Mijlocu.

Dacă în 1983 Hezbollah avea 500 de membri permanent implicaţi în activităţi teroriste, astăzi, se estimează că 10.000 de combatanţi, antrenaţi de pasdarani – Gardienii Revoluţiei din Iran – sînt gata să moară în lupta cu inamicul sionist. Pe lîngă forţele proprii, Hezbollah duc acţiuni în colaborare cu Comandamentul Gărzilor Revoluţionare Iraniene, împreună cu care a format celule în Europa, Africa, America de Sud şi de Nord şi în Asia. Cartierul general al al Partidului lui Dumnezeu s-a păstrat în Valea Bekaa din sudul Libanului, dar funcţionează şi în suburbiile sudice ale capitalei libaneze, Beirut, pe „centura mizeriei”, mahala sordidă care amplifică sentimentele de frustrare şi revoltă. Coordonarea o deţine Iranul şi Consiliul Consultativ, shura, care are în subordine trei consilii zonale: Beirut, Valea Bekaa şi Libanul de Sud. Comitetele subregionale fac recomandări privind politica organizaţiei şi au rol executiv. Potrivit lui Vasile Simileanu (op.cit. pag. 139) obiectivele Hezbollah s-au modificat în decursul anilor. De la rezistenţa armată împotriva ocupantului sionist s-a ajuns la: constituirea unui stat islamic şiit în Liban, eliminarea influenţei non-islamice şi forţarea Occidentului să părăsească regiunea, transformarea mişcării în principala mişcare islamică din Liban.

RADICALIZARE ŞI IMPLICARE SOCIALĂ

Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!

Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobîndit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, răspîndind mirosuri pestilenţiale… băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele cîteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atît de sordid. … Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”!

Zilele acestea, totul se va schimba…