BMTF, 23 mai – Știm istorie și nu îmi doresc să o repetăm! Din păcate, așa cum spunea Iorga, istoria este ciclică și predictibilă pentru cei care o ignoră. Și noi, românii asta facem. De secole! Poate că ignoranța noastră, superficialitatea, defazarea au contribuit la continuitatea noastră în acest spațiu geografic. Pentru că dincolo de expresii sforăitoare, pe care ne place să le rostim la evenimente, sau să le auzim mereu și mereu, precum un opiu al rațiunii, conștiința de neam și țară, visul de veacuri etc, nu reprezintă nimic în realitatea crudă a istoriei. Conștiința de neam și țară s-a născut, dezvoltat și pus în practică exclusiv prin intermediul elitelor pașoptiste, nu la București sau Iași, ci la Paris și Viena, fără ca badea Ion să fie întrebat și să răspundă pozitiv și înflăcărat la acest proiect. Pentru că, pentru țăranii împovărați de nevoi era egal unde se cheltuie birurile luate: la Petersburg, la Constantinopol sau la Paris și Londra. În acest context, Principatele Unite au apărut pe harta Europei ca un spațiu tampon/de manevră între Franța și Imperiul Țarist. Construit pentru această nevoie de securitate europeană și manevrat, întotdeauna, pentru atingerea scopurilor. Această funcție a condus la apariția și modernizarea României viitoare.

Ce se întîmplă astăzi în geo-politica românească reprezintă repunerea pe traiectoria inițială a spațiului Carpato-Danubiano-Pontic. Pentru că, și astăzi, România se află în „punctul nevralgic”, unde se suprapun cele trei planuri de analiză (global/regional/local) care nu au nimic în comun cu scîncetul patriotard al conștiinței de neam și țară sau vis de veacuri, bla-bla: la periferia cea mai activă a structurilor euroatlantice, la frontiera/falia geopolitică dintre Occident și Rusia, în proximitatea imediată a „liniei roșii” (istmul ponto-baltic, respectiv aliniamentul Kaliningrad – Belarus – Ukraina, la care se adaugă prelungirea eurasiatică a statelor trans-caucaziene) – nivelul global; la Marea Neagră („nodul geopolitic” al Eurasiei), unde se intersectează toate axele de importanță continentală și se află cel mai complicat sistem de pivoți geopolitici – nivelul regional; deținînd unul dintre punctele geostrategice ale Mării Negre respectiv Gurile Dunării – nivelul local.

Napoleon renăscut sub chipul președintelui Macron, pătruns de spiritul Imperiului (și deposedat TOTAL de coloniile africane – unde nu au adus un ciocan timp de 200 de ani! – de niște desculți sprijiniți de teroriștii matrioșka), se opune prin voință divină unui Țar care își sporește sfera de influență nu doar pentru controlul Strîmtorilor, ci și pentru influența sporită în Balcani. Nimic nou sun soare! Trag nădejdea că nu vom repeta la indigo același scenariu.

Ce zice spiritul napolionean? Păi, istoricește vorbind, Franța a ars din temelii Moscova! Invazia franceză a Imperiului Rus a fost un conflict militar din cadrul războaielor napoleoniene, care a opus Imperiul Rus, pe de o parte, Franței și aliaților săi, pe de altă parte. Conflagrația s-a derulat între 24 iunie și 12 decembrie 1812, cuprinzînd operațiuni militare pe mai multe teatre. Între 14 și 18 septembrie (stil nou), Moscova a fost ocupată și incendiată. Orașul, ale cărui clădiri erau construite în principal din lemn, a fost distrus aproape în întregime, lăsîndu-i pe francezi practic fără posibilități de încartiruire. Mai apoi, mai înainte de a părăsi orașul răvășit de incendii, Napoleon a dat ordinul ca toate clădirile rămase neatinse, inclusiv Kremlinul, să fie incendiate. În plus, soldații Marii Armate, nemulțumiți de condițiile generale și fără perspectiva victoriei, au început să jefuiască ce mai rămăsese valoros în oraș. În decursul agonizatei retrageri din Rusia, cele mai multe lucruri jefuite au fost abandonate.

Pe 14 decembrie 1812, ultimii soldați francezi au fost alungați de pe teritoriul rus. Numai aproximativ 22.000 de soldați dintre cei aproximativ 800.000 care începuseră campania au mai supraviețuit. În total, se pare că au murit aproximativ un milion de oameni, împărțiți în mod egal între cele două părți beligerante. Pierderile militare s-au cifrat la aproximativ 300.000 de francezi, 70.000 de polonezi, 50.000 de italieni, 80.000 de germani și, probabil 450.000 de ruși. Francezii au mai pierdut aproximativ 200.000 de cai și peste 1.000 de piese de artilerie.

Victoria rușilor împotriva francezilor în 1812 a fost o lovitură uriașă dată ambițiilor lui Napoleon de dominare a Europei. Pentru Rusia, termenul „Отечественная война – război patriotic” a devenit un simbol care a întărit identitatea națională, care avea să aibă un efect uriaș asupra patriotismului rus în secolul al XIX-lea.

În anul care a urmat, 1813, o coaliție se formează împotriva Imperiului Francez, alcătuită din Imperiul Rus, Suedia, Marea Britanie și foștii aliați, Imperiul Austriac și Regatul Prusiei. Profitînd de pierderile uriașe suferite de Marea Armată (în special la nivelul cavaleriei), dar și de superioritatea numerică a acestora, membrii coaliției, după o campanie care a durat doi ani, reușesc să ajungă la porțile Parisului și să forțeze abdicarea lui Napoleon.

Uriașul impact pe care l-a avut acest război în coștiința rusă poate fi recunoscut după romanul Război și pace al lui Lev Tolstoi și Uvertura 1812 a lui Ceaikovski.

Consolidată în rolul de „jandarm al Europei”, Rusia era atotputernică. Dar previziunile geopolitice şi întregul context politic şi militar au fost profund modificate de Războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu înfrîngerea Rusiei. Războiul Crimeii (al Ukrainei, astăzi!?) reprezintă conflictul care a schimbat balanţa puterilor în Europa, slăbind Rusia, întărind (cel puţin pentru o scurtă perioadă) Imperiul Otoman şi care a făcut din Franţa cea mai importantă forţă militară europeană, în timp ce Marea Britanie a rămas forţa navală cea mai însemnată. Austria şi-a mărit puterea şi prestigiul, atît Germania cît şi Italia au obţinut unificarea mult aşteptată, iar Statele Unite, care nu au fost doar un observator inocent al războiului, şi-au folosit relaţiile de prietenie cu Rusia pentru a intra în posesia teritoriilor Alaska şi Hawaii!  

Pentru istoricii militari și jurnaliști, Războiul Crimeii a fost primul suficient de bine documentat de către fotografi, primul care a avut loc în epoca telegrafului, căilor ferate şi vapoarelor cu aburi, primul în care minele au jucat un rol important în bătăliile navale şi primul care a propus utilizarea majoră a armelor chimice. A fost cel mai sîngeros război din epoca modernă până la declanşarea Primului Război Mondial. Totalul pierderilor nu va fi cunoscut niciodată cu exactitate, dar probabil că a depăşit un milion de morţi, la care se adaugă un număr necunoscut de bărbaţi, femei şi copii rămaşi schilozi pe viaţă din cauza rănilor sau a bolilor suferite. Probabil în dreptul ruşilor se poate consemna aproape o jumătate de milion de victime omeneşti, iar turcii au suferit pierderi similare. Franţa a pierdut probabil 100.000 oameni, Marea Britanie peste 25.000, iar Italia în jur de 2000.

În acest context de balansare a relațiilor de putere în Europa, cînd revoluționarii pașoptiști din Est s-au ridicat împotriva Austriei, Rusia a intervenit în mod brutal.  Neliniştită de creşterea tensiunilor în această zonă, care puneau în pericol comerțul, rutele de transport și, implicit, afacerile și profitul, capitalul, Europa Occidentală a început să se concentreze asupra a ceea ce avea să se numească „problema orientală”. Marea Britanie a devenit tot mai ostilă faţă de ţarul autocrat ( îl numesc istoricii noștri) Nicolae I, deoarece credea – greşit, după cum s-a dovedit – că acesta intenţiona să înainteze spre sud, „pentru a smulge India din strînsoarea sa colonială” (primele războaie din Afghanistan!). Concurenţa dintre ruşi şi britanici devenise atunci atît de deschisă, încît era cunoscută sub denumirea de „marele joc”. Exporturile masive de cereale ruseşti afectaseră comerţul britanic din toată lumea, iar comerţul cu Imperiul Otoman a devenit o altă sursă de discordie dintre cele două puteri. Ca şi Marea Britanie, Franţa îşi dezvolta relaţii comerciale cu guvernul turc, pe care expansiunea rusă le-ar fi ameninţat. Concurenţa dintre ruşi şi britanici pentru controlul Mediteranei, Indiei şi Orientului Mijlociu crescuse şi devenise o preocupare vitală atît pentru statele respective, cît şi pentru Imperiul Otoman. Francezii erau implicaţi şi ei destul de serios.

Sute de ani Principatele Române au constituit teatrul de război pentru Austria, Rusia şi Turcia, fiind ocupate temporar de unele dintre acestea. Austria a anexat în 1775 Bucovina, Rusia, din 1812 Basarabia, iar Turcia a ocupat în 1417 Dobrogea. Românii din Principate i-au ajutat deseori pe ruşi şi austrieci în războaiele împotriva imperiului otoman, în speranţa că vor înlătura regimul fanariot şi îşi vor recîştiga vechea libertate internă. Numeroasele războaie şi ocupaţii militare au pustiit teritoriul românesc, i-au afectat viaţa materială şi socială şi i-au creat un sentiment de nesiguranţă şi frică permanentă.  

În vara anului 1853. Imperiul Rus a ocupat Moldavia şi Valahia aflate sub suzeranitate otomană şi a promovat drepturile minorităţilor creştin-orotodoxe din Palestina, provincie a Imperiului Otoman. Obiectivele sale erau expansioniste, încercînd să obţină controlul asupra Peninsulei Balcanice şi acces la Marea Mediterană pe fondul declinului Imperiului Otoman.

Otomanii s-au aliat cu francezii care promovau drepturile minorităţilor creştine din Palestina, şi cu britanicii care nu voiau ca ruşii să aibă acces la Marea Mediterană. Și… treaba a fost gata!

Pentru a preveni un alt conflict cu Rusia, împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, şi-a dorit crearea unui stat românesc tampon dintre Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar, un stat independent și neutru care să fie condus de un principe, să aibă constituţie şi instituţii reformate. Așadar, statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă a echilibrului european.

Importatoare de grîne româneşti, Marea Britanie dorea să scoată circuitul cerealier de sub ameninţarea interceptării sale de către Rusia, stăpînă a Deltei Dunării. În acelaşi timp, libertatea de navigaţie pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul Otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor dunărene. După cum aprecia regretatul Florin Constantiniu, aşa cum drumurile de negoţ au jucat un însemnat rol în apariţia statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, tot astfel libertatea de navigaţie pe Dunăre, pusă sub control internaţional, a îndeplinit o funcţie esenţială în crearea statului român modern.  La 30 ianuarie//11 februarie 1856 s-au întrunit la Constantinopol reprezentanţii diplomatici ai Marii Britanii, Austriei şi Franţei cu cei ai Porţii, pentru a discuta problema viitoarea reorganizări a Principatelor.

„Războiul Crimeii avusese drept scop să stabilească în Răsărit o ordine și o limită. Tratatul de la Paris a fixat această limită la Dunărea de Jos: Dunărea, fluviu european, trebuia să aparțină în întregime Europei; Basarabia, pământ moldovenesc, urma să revină statului care asigura libertatea Dunării (de fapt, numai partea sa sudică, n.a.); Principatele dunărene trebuiau să se bucure, la fel ca şi Dunărea, de garanția Europei. Aceste condiții justificau şi asigurau constituirea României, unită şi liberă. Noul stat, care urma să se nască, avea drept bază un act ce stabilea un echilibru. Destinul său era legat de acest echilibru, după cum acest echilibru depindea de existența lui”, caracteriza Grigore Gafencu raporturile de determinare cauzală dintre războiul Crimeii, statul Dunării și apariția României.

Franța și Rusia au fost implicate în procesul politic din Principate, au avut poziții distincte în privința acestei uniri, influențate de interese geopolitice și de rivalitatea dintre cele două puteri, care au inclus inclusiv falsificarea unui rînd de alegeri. Cam ca în 2024… La 7/19 iulie 1857 au început alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova, falsificate de caimacamul Nicolae Conachi-Vogoride. Puterile Garante au adresat note de protest, urmate chiar de ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, tensiunea internaţională fiind deosebit de gravă. Pentru evitarea unui nou conflict armat, în ziua de 29 iulie/9 august 1857 a avut loc, la Osborne, întîlnirea dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria. Marea Britanie a acceptat anularea alegerilor şi s-a angajat, alături de Franţa, să pretindă acelaşi lucru Imperiului Otoman. în schimb, Franţa se mulţumea cu o unire administrativă, cu instituţii similare, renunţînd la varianta unirii sub un prinţ străin.

Noile alegeri, din august (Moldova) şi septembrie (Ţara Românească) s-au soldat cu o majoritate unionistă în Moldova dar una conservatoare în Ţara Românească.

Implicarea Franței:

Franța a fost o forță importantă în promovarea unificării Principatelor, considerînd-o un mod de a contrasta influența rusă în Balcani.

După Războiul Crimeii, Franța a căutat să se implice în rezolvarea problemelor din Principate, inclusiv a statutului lor politic.

Prin acordul de la Paris din 1856, Franța a fost parte a puterilor care au garantat autonomie Principatelor, sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Implicarea Rusiei:

Rusia a fost considerată o parte a puterilor implicate în unirea Principatelor, dar cu o poziție mai rezervată.

Rusia, fiind învinsă în Războiul Crimeii, nu a avut un rol decisiv în negocierea statutului Principatelor, dar nici nu a fost împotriva unirii.

Rusia s-a opus la ideea de a se crea un stat puternic în Balcani, care ar fi putut amenința interesele sale regionale.

Unirea Principatelor a contribuit la o schimbare a echilibrului de putere în Balcani, favorizînd Franța în detrimentul Rusiei. Cele două puteri au avut poziții contradictorii în ceea ce privește viitorul Principatelor, cu Franța sprijinind ideea de independență și Rusia preferînd un statut mai limitat.

Unirea a fost, în parte, un rezultat al rivalității franco-rusă, cu Franța folosind unirea ca un mijloc de a contrasta influența rusă în regiune.

În concluzie spun că sîntem într-un moment istoric similar celui din sec 17 și e bine să nu uităm care este scopul apariției pe hartă a Principatelor Române. Am fost și vom rămîne un buffer al Europei în istorica sa confruntare cu Rusia. Astăzi, indiferent de voința unora sau a altora, Europa a preluat controlul asupra acestui buffer și îl va folosi conform standardelor de securitate, guvernate exclusiv de rațiune și deloc de emoții.