Despre disoluţia autorităţii statale, am mai scris. Despre atacurile sistematice asupra structurilor de ordine publică, poliţie, jandarmerie etc, am scris de mă doare tastatura. În corul scuipătorilor se află mai mulţi jurnalişti, lideri de opinie şi organe de presă. Eu spun că nu e întîmplător acest atac. Şi totuşi, cine ne apără? Dacă poliţia nu face faţă? Poate poliţia militară să suplinească golul de forţă şi… de încredere? Sau alte structuri?
Legiunea straină face parte din armata terestră, respectînd aceleaşi reguli şi regulamente, unităţile sale avînd aceeaşi structură, echipament, aceleaşi misiuni ca toate unităţile de acest tip, diferenţiindu-se prin statutul particular al legionarului. A luat fiinţă prin ordonanţa emisă la 10 martie 1831, semnată de regele Franţei Louis Philippe, ca un vîrf de lance al armatei coloniale franceze în operaţiunile împotriva triburilor kabile şi berbere, conduse de Abd el Kader, pentru cucerirea Algeriei începută în anul anterior. Această formaţiune militară era alcătuită din voluntari străini cu soldă, angajaşi prin contract pe un număr de ani, de regulă oameni aflaţi în afara legii sau animaţi de spiritul de aventură. Cartierul general al Legiunii a fost instalat pe colina de la Sidi bel Abbes, la 50 km sud de Oran, acesta fiind precedat de posturi şi forturi înaintate implantate în adîncul deşertului saharian şi atacate veşnic de triburi rebele. Legiunea străină este o formaţiune profesională de soldaţi care apaţtine armatei franceze. Deci, Legiunea străină îndeplineşte aceleaşi misiuni şi beneficiază de acelaşi echipament militar ca orice unitate de infanterie sau de tancuri din armata franceză. Un soldat din Legiune este un voluntar.
Legiunea straină are 7.867 militari dintre care 5.768 de soldaţi, 1.705 subofiţeri şi 394 ofiţeri. În această perioadă, Legiunea străină participă la războiul Crimeei, în Italia împotriva habsburgilor, în Indochina, dar şi în Franţa în timpul războiului franco-prusac din 1870. În timpul campaniei din Mexic se consumă evenimentul cel mai reprezentativ din istoria Legiunii, unul din momentele care au dat naştere legendei… La 30 aprilie 1863, compania căpitanului Danjou, formată din şaizeci de oameni, ţine piept într-o fermă din sătucul Camerone, pînă la ultimul om, asaltului a mai bine de 2.000 de mexicani. De atunci, 30 aprilie, ziua Camerone, este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii străine. În 1900, un detaşament de 400 de legionari, comandat de 9 ofiţeri, a început cucerirea sultanatului marocan, campanie care a durat pînă în 1934. Cele mai aprige confruntări au avut loc în perioada 1921-1926, cînd a fost înăbuşit în sînge de către armată şi Legiunea străină, revolta triburilor rifano-berbere din muntii Rif, condusă de Abd el Krim. În 1958 unităţile Legiunii au părăsit Marocul trecînd definitiv graniţa în Alger, iar după înfrîngerea suferită în războiul de peste 7 ani cu luptătorii algerieni, legionarii şi-au luat rămas bun de la cazărmile din Sidi bel Abbes, reîntorcîndu-se la 24 octombrie 1962 în Franţa. De atunci, Legiunea a mai intervenit în Djibouti (1970), de 4 ori în Ciad (1969-1970, 1978-1979, 1983-1984, 1988), în Congo – fost Zair (1978, 1997), în Republica Centrafricană (1979), Guyana Franceză (1988), Războiul din Golf (1991), Bosnia (1993-1996), Kosovo (1999). Din 1980, Legiunea a fost complet reorganizată devenind o forţă de reacţie rapidă, avînd în componenţă trupe specializate, fiind capabilă să participe şi la acţiuni de menţinere a păcii, ca şi în cazul misiunii din Kosovo ce se desfăşoară şi în prezent şi unde Legiunea are un sector deosebit de dificil. În ziua de azi, sediul Legiunii şi centrul de primire al noilor recruţi se află la Aubagne, dar mai există baze situate în sudul Franţei şi Insula Corsica, Guyana Franceză, Djibouti, Polinezia Franceză şi Insulele Comore.
Indiferent unde se află, LEGIUNEA a fost, este și va rămîne un symbol! Al puterii Franței, al ordinii și stabilității în spațiul global francofon! Inclusiv în Banat, în 1919!
În această lumină, mă gîndesc cum după 1989 am abandonat simbolurile care dădeau românilor curajul de a merge înainte, simboluri internaţional valabile: imn, drapel, stemă. A trebui să intrăm în NATO pentru ca militarii români – singurii care au un contract de muncă DE SÎNGE – cu România, să redescopere simbolurile fundamentale şi importanţa lor. Nici o bătălie celebră românească nu este sărbătorită de armata română! Civilii nu le preţuiesc nici acum! Nu am reuşit să depăşim, ca popor, simbolistica primordială a popoarelor africane: primăvară, cules, vară, zi, noapte, semănat, recolte etc. Nimic monumental! Nimic durabil! Personalităţile noastre sînt „parcate” în Cimitirul Bellu. Prin comparaţie, polonezii aşează aceste personalităţi în Castelul Wavel, din Krakowia, o rachetă monumentală care-i înalţă deasupra naţiunii! Şi, apropo de poloniezi! Un mare popor, legat de simboluri. Am urmărit în acea duminică neagră înmormîntarea preşedintelui Poloniei şi a soţiei sale, ceremoniile, cortegiul, sutele de mii de oameni adunaţi să-i conducă pe ultimul drum. M-a impresionat cum oamenii aruncau zeci de flori pe capota maşinii americane, Hummer, care tracta afetul de tun cu coşciugul preşedintelui. Brusc, mi-am adus aminte de o altă scenă pe care nu o voi putea uita niciodată: copil fiind, am văzut la televizor trenul acela sumbru care aducea trupul preşedintelui Tito la Belgrad. Sute de mii de sîrbi aşezau flori pe calea ferată în faţa trenului mortuar. Sute de mii de fire! Fantastic! Mă gîndesc cum ar fi reacţionat poporul român dacă i s-ar fi întîmplat o astfel de tragedie.
Popoarele mari, monumentale, din istoria noastră, dăinuie prin simboluri. Nu degeaba, maghiarii se aşează mereu sub Coroana Sfîntului Ştefan, sau Jobbik a înfiinţat Garda Maghiară! Noi, vom celebra şi în continuare, Ziua soarelui! Nici măcar căluşari nu mai avem. Sînzienele sînt acum pe centuri în Italia… Mare popor, mare caracter! Dar, mai e un lucru pe care vreau să-l spun astăzi: orice lucru bun vei face PENTRU ţara ta, el va DERANJA pe Cineva dintre ai tăi! Vei fi aspru pedepsit!
LEGIO PATRIA NOSTRA! MORE MAJORUM!