“Un popor care votează corupți, impostori, hoți, trădători nu este victimă. Este complice.” – George Orwell

Popor, pastoral, contemplativ și ignorant, sau nu, mereu oprimat, umilit, sărăcit și batjocorit ironic în momentele de exhibare non-intelectuală, am dat posterității cîteva genii cu darul profeției, nu în catrene, ci în versuri aspre precum viața și așternuturile istoriei pe aceste meleaguri. George Coșbuc e primul care mi-a venit în minte! N-avem puteri și chip de-acum/ Să mai trăim cerșind mereu,/ Că prea ne schingiuiesc cum vreu/ Stăpâni luați din drum!/ Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormânt! Sigur, Coșbuc emite avertismentul după ce generații întregi au acceptat iobăgia ca pe un dat, ca pe ceva natural, de multe ori complici cu impostorii, hoții și stăpînii/ înstăpîniții locului, într-un veritabil Sindrom Stockholm (acesta ar putea fi un comentariu literar al epocii tefeliste!).

În realitate, este vorba despre putere și despre patologia puterii. Asta a fost din totdeauna, ne luminează Theodor Paleologu (fost elev al Ecole Normale Supérieure din Paris și doctor în filosofie politică al Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, a fost cercetator la universitățile Harvard și Notre Dame (Indiana), a predat la Bard College Berlin, a fost ministru al Culturii, ambasador, deputat și candidat la președinția Romaniei. Din 2013 predă la Casa Paleologu), în Patologiile puterii. Gandurile unui covalescent, Editura TREI. Exista și patologii ale micii puteri, dar și ale neputinței sau resentimentului. Tiranii înșiși sînt niste oameni obișnuiți, atîta numai că cele mai respingătoare laturi ale lor sînt scoase la iveală de mecanismele puterii. Odată cu întoarcerea războaielor și tiraniilor, trăim în vremuri în care patologiile puterii au explodat. Chiar și în democrațiile de tip occidental, liderii care și-au pierdut simțul realității și-au scos masca de teatru, rămînînd insensibili la potențialele furtuni de furie populară. La capătul demagogiei se află tirania, iar populismul duce la autoritarism!

Paleologu rostește filosofic ceea ce clinicianul ar spune mai simplu: criminalii în serie distrug familii, psihopații politici, corporatiști și religioși distrug economii întregi. Distrug societăți!  

# fișă clinică

În psihiatria contemporană, tulburarea de personalitate antisocială stă alături de tulburările de personalitate borderline, histrionică și narcisistă. Lipsa de empatie și de remușcări, comportamentul infracțional și manipulativ de durată, ignorarea securității celorlalți, impulsivitatea, agresivitatea și înșelarea celorlalți sînt cîteva dintre principalele caracteristici ale acestei tulburări ce par a fi desprinse din CV-ul unui politician. Psihopatia este una dintre cele mai ascunse și nocive psihopatologii a personalității. Potrivit specialiștilor, 1% din populație este psihopată și purtătoare de factori ce caracterizează psihopatia: minciună patologică, manipulare, șarm, afect extrem de superficial, absența sentimentului de vină și a remușcării, predispunere la plictis, căutarea stimulării, incapacitatea cronică de asumare a responsabilității, lipsa empatiei, răutate, lipsă de tact, obraznicie, insolență, ticăloșie etc.

Ca o observație sociologică, tulburarea de personalitate socială se diferențiază net de nesupunerea civică; personalități mondiale recunoscute precum Mahatma Ghandi, Mihail Eminescu sau Martin Luther King au promovat constant nesupunerea civică și lupta pentru emancipare socială și națională, fără a intra nicidecum în sfera tulburării de personalitate antisocială. Ca să nu avem vorbe!

Astăzi, întreaga (sau aproape!) societate se află în alertă. După ce 10 ani pacientul de la Sibiu a avut și cheia de la secție, astăzi, toți nebunii sînt în curtea spitalului. Metodele de a-i înfrunta nu sînt obișnuite, iar manifestațiile prin care le soliciți milă și umanitate au un efect contrar. În criminologie, nu există un termen specific universal acceptat care să denumească exclusiv devierile de comportament ale ucigașilor care doresc ca victimele să îi implore pentru milă. Totuși, acest tip de comportament poate fi analizat în contextul mai multor concepte și tipologii criminologice care descriu motivațiile și trăsăturile psihologice ale infractorilor.

Ucigași sadici sau psihopați sadici sexuali/mioritici: În literatura criminologică, comportamentul descris se poate încadra în categoria ucigașilor sadici, în special a celor cu motivații sadico-sexuale. Acești indivizi obțin satisfacție psihologică sau sexuală din suferința, frica sau umilința victimelor. Dorința ca victima să implore milă poate fi o expresie a nevoii de control, dominare și putere absolută asupra victimei, trăsături asociate cu sadismul.

Criminalitatea hedonică/sionistă: Un alt concept relevant este cel al ucigașului hedonistic, descris ca un individ care comite crime pentru plăcerea derivată din actul în sine, inclusiv din conexiunea dintre violență și dominare. Acești ucigași pot căuta senzații extreme, iar implorarea victimei poate amplifica sentimentul de putere și control.

În victimologie, se analizează și rolul comportamentului victimei în dinamica infracțiunii. Comportamentul infractorului care induce frică sau implorare poate fi legat de o interacțiune psihologică în care victima devine un instrument pentru satisfacerea nevoilor emoționale sau psihologice ale infractorului. Conform specialiștilor, comportamentul victimei poate influența intensitatea actului infracțional, iar în cazurile de sadism, frica victimei poate amplifica satisfacția infractorului.

# despre medicație și creșterea dozelor

Obișnuința duce, inevitabil, la creșterea dozelor ingurgitate.

Societatea post-adevărului (in engleză, “Post-truth society”) este un concept lansat în anul 2004, de scriitorul american Ralph Keyes, într-o carte care s-a bucurat de un excepţional succes – “The Post-Thruth Era: Dishonesty and Deception in Contemporary life” (Era post-adevăr: Necinstea şi decepţia în viaţa contemporană). 

Trăim într-o lume care tinde să devină tot mai mult una a iluziilor, a aparenţelor, a măştilor, în care mecanismul minciunii cîştigă teren atît la nivel individual, în relaţiile interumane, dar, mai ales, atunci cînd este vorba despre manipularea maselor de către forţe politice, financiare, economice, o realitate în care non-valoarea este tot mai gălăgioasă şi ostentativă. Dorinţa de confirmare publică, de nestăpînit, cu orice preţ, face ca, în societatea post-adevărului, mizîndu-se pe factorul emoţional, aspectele esenţiale, autentice, fundamentale pentru viaţa oamenilor să fie trecute în plan secund sau chiar ignorate. De aici, aparenta imunizare în relația cu decidentul politic.

Cine nu acceptă minciuna nu se îndreaptă spre politică. Practicarea minciunii în discursul public, în societatea post-adevărului, poate avea/ are deja consecinţe grave asupra existenţei individuale şi sociale, pentru că, inevitabil, perverteşte sistemul de valori pe baza căruia ar trebui să funcţioneze lumea în care trăim. Lipsa de scrupule, minciuna, viclenia, trădarea, corupţia, abuzul verbal, furia explozivă, comportamentul intimidant, “executarea” publică a opozanţilor, pentru a descuraja orice tentaţie de contestare a autorităţii, percepţia oamenilor ca pe obiecte care pot fi manipulate, sînt atitudini și reacţii mai viabile ca oricînd.

Iar un pericol şi mai mare, spun tot mai multe voci, nu este atît înlocuirea adevărului cu minciuna, cît indiferenţa publicului larg în privinţa disocierii între adevăr şi denaturarea acestuia, cei mai mulţi fiind tentaţi nu de înţelegerea corectă a realităţii, ci de satisfacţia (din diverse motive) pe care o generează informaţiile care corespund aşteptărilor lor!

Diverse statistici arată că, numai în ultimii zece ani, volumul informaţiilor pe care le primeşte o persoană, prin mass-media, a crescut de 30 de ori!

Vorbim deja de “info-obezitate”, de supraplin de date (comentarii, imagini, dezbateri, videoclipuri etc.) care, neanalizate corect, alterează raţionamentul, creează “emoţii oarbe”. Nu mai există un “adevăr” bine conturat, ci un număr infinit de puncte de vedere diseminate într-o accelerare fără precedent, care nu mai lasă loc raţionalităţii. Consumatorul-rob se sufocă! Nu mai reacționează.

Relativ recent psihologii se ocupă de politicieni, dar de suficient timp ca să elaboreze  profilul politicianului narcisist: ambiție, aroganță, grandiozitate, desconsiderarea celorlalți, infatuarea, competiția dură, hipersensibilitatea la critici, preocuparea față de aparențe, manipularea celor din jur, dorința de flatare, de laude, de adulație și aprecierea și chiar recompensarea servilismului altora care îi hrănesc ideea de superioritate.

Plăcerea puterii, a prestigiului, a statutului și autorității împing un narcisist către politică.

Sistemul este creat de ei în așa fel încît să-și poată păstra privilegiile. Sau să le poată transmite moștenire beizadelelor. Al căror statut de MARIONETĂ este și mai puternic. Cu părinți pătați și șantajabili, ei sînt captivi în totalitate în caruselul infracționalității, încurajați de lipsa de reacție a societății, sau reacții palide și timorate, organizate de sindicaliști ce fac parte, ei înșiși, din SISTEM.

# reacția

Puterea pare a fi la ei în totalitate. Doar PARE. În realitate, e a unui SISTEM. Pretins democratic, dar de fapt pur birocratic și dictatorial. Fiecare dintre politicienii români este un element fără putere reală. O armată de mediocri cu intelect sub medie, dar cu un ROL bine determinat în mecanismul puterii. Ei PRIMESC mutarea în plic, asemenea șahistului-robot de acum 2 secole. Fără remușcări! De aceea, invocarea bunul simț, a milei etc este neproductivă total. Toate aceste enunțuri nu fac decît să rezoneze pozitiv în patologia politicianului. Sentimentalismul exagerat al victimei îi sporește călăului puterea și stima de sine! Teroarea va fi și mai mare!

Tranchilizarea urmată de violența extremă și rapidă reprezintă singurul mecanism pe care agresorul psihopat îl înțelege. Însă, nu vor fi un tratament. Pentru acest tip de deviaționiști care ne conduc destinele, nu există tratament în viață. Ci doar neutralizarea lor definitivă. 1% din populație este psihopată. Deci, să nu dea Dumnezeu cel sfînt…