Categorie: Analiză

LIMBAJUL URII. IRAN, NIMIC NOU SUB SOARE

Motto: „Gîndesc, deci nu cred ce spune mass-media!”

Russel Gordon,  jurnalist şi fotoreporter american, parafrazîndu-l pe marele Rene Descartes

BMTF, 20 ian – Zilele acestea am vorbit mult de prietenul și camaradul meu, excepționalul ziarist de expresie sîrbă, Raico Cornea, plecat, incredibil, dintre noi, mult prea devreme. Am bătut împreună cîteva drumuri prin cenușa fostei Yugoslavii, am scris împreună prima carte din România despre 9/11 – lansată la Cercul Militar Timișoara pe 13 octombrie 2001! -, am analizat, am dezbătut, am rîs, am scris, am înregistrat, am fumat mult, chiar am plîns, ne-am susținut reciproc. Raico a fost un jurnalist pur sînge, care știa să refuze categoric orice gen de manipulare, sau comandă. Eram împreună cînd o nacealnikă din televiziunea publică a îndrăznit să-i trimită textul pe care ar fi trebuit să-l citească în live, el fiind în teren, la fața locului! Împreună am observat limbajul utilizat de confrați, Raico scriind ulterior, cea mai completă lucrare despre… Limbajul urii care s-a revărsat și a înghițit Yugoslavia înaintea gloanțelor.

Același limbaj, aceeași tehnică de demonizare a adversarului, a fost folosită mereu și mereu, și în 1989 în Europa de Est, în Panama, în Iraq, acum în Iranul mereu pedepsit și neiertat pentru naționalizările lui Mosaddegh.

Limbajul urii (hate speech) se referă la orice formă de discurs, scris sau verbal, care denigrează, intimidează, incită la discriminare, violență or la ură împotriva unui individ sau grup, pe criterii de rasă, religie, naționalitate, orientare sexuală, dizabilitate etc., avînd ca scop degradarea, excluderea și chiar incitarea la acțiuni dăunătoare. Acesta include remarci jignitoare, stereotipuri, calomnii și poate avea impact profund asupra sănătății mintale a victimelor și asupra coeziunii sociale.

Cît de mult va fi mediatizat un conflict, depinde de mai mulţi factori. Depinde dacă în război participă ţara jurnalistului, dacă sînt implicate naţiuni şi state influente pe plan internaţional care luptă prin proxi – Syria și Ukraina sînt exemplele cele mai recente și mai… dureroase, dacă războiul a izbucnit surprinzător, dacă se poate personaliza sau cît de mari sînt diferenţele în cultura politică şi economică a beligeranţilor faţă de auditoriul căruia i se adresează mass-media etc. În „LIMBAJUL URII” – EXPRIMAREA MEDIATICĂ ÎN CONFLICTUL DIN FOSTA IUGOSLAVIE, Raico Cornea explică pe larg aceste mecanisme și cum fac firmele de PR (cele mai bune și mai scumpe lucrează azi în Ukraina!) să facă războaiele mai atractive.

Războiul din fosta Yugoslavie a fost un conflict tipic al erei comunicaţiilor care desigur, nu poate fi conceput fără componenta sa mediatică, deci şi cea lingvistică, adică fără limbajul specific situaţiilor de criză. A fost un război – școală, dacă vreți, din care s-a învățat mult și s-a exportat pe măsură. Să nu uităm că în materie de lovituri de stat trandafirii, Revoluția română a fost baza de plecare, pe care s-au crescut, precum un Lego, acțiunile organizațiilor studențești, precum OTPOR – ul sîrbesc, școală, din nou, exportată în Georgia, Ukraina și oriunde mai era nevoie de tineri frumoși, liberi, indignați și… revoluționari. S-au scris manuale, se fac cursuri, instruiri, boot-camp-uri specifice pentru triumful societății deschise!

O analiză a procesului de exprimare mediatică în cazul unui confilct armat şi a manipulării mediatice ca parte a confruntării între tabere beligerante presupune, în primul rînd, o definire a manipulării mediatice, o înţelegere a mecanismului în care persuasiunea şi manipularea în masă sînt elemente esenţiale. Nu puţine au fost momentele în care, în timpul războiului din fosta Yugoslavie, acţiunile militare s-au împletit cu mediatizarea, ori au fost chiar determinate de poziţia şi limbajul presei. Aceeași caracteristică o regăsim în Ukraina, acolo unde relațiile publice o luau înaintea frontului cu eforturi uriașe de partea celor din urmă să ajungă din urmă narațiunea deja vîndută ca știre. Și în conflictul ex-yugoslav mass-media a confirmat faptul că este un important vector de propagandă, iar limbajul folosit a fost adesea hotărîtor în crearea opiniilor.

În acest sens, despre războiul NATO-Yugoslavia pentru Kosovo şi Metohia din 1999, col. Călin Hentea scrie: După Kosovo, aşa cum nici dreptul internaţional nu va mai fi la fel ca înainte, prin crearea precedentului intervenţiei armate în baza drepturilor omului împotriva unui stat suveran şi în absenţa unui mandat clar al ONU (aşa cum s-a întîmplat în 1950 şi 1991), tot aşa componenta mediatică a oricărei acţiuni armate va figura în capul listei de priorităţi a planificatorilor militari ca o armă de luptă de maximă importanţă mîniută de ziarişti, dar teleghidată de oficialii politici şi militari aflaţi la putere în acel moment.

Și ajungem unde ne doare: la oficialii politici ai momentului, monumente de retard, ignoranță și nepăsare față de oameni. Recunoaşterea independenţei Croaţiei, în decembrie 1991 de către Germania şi în ianuarie 1992 de către Uniunea Europeană, a constituit, în opinia majorităţii analiştilor, un imbold puternic pentru o evoluţie conflictuală a evenimentelor din fosta Yugoslavie facilitînd, totodată, o eventuală extindere a războiului şi în Bosnia-Herţegovina. Francois Mitterand, preşedintele francez de atunci, spunea că „totul a fost un şir de greşeli: acţiunea germană, ignoranţa americană, indecizia italiană datorită intervenţiei Vaticanului care i-a paralizat. În fapt, Germania se considera urmaşul de drept al fostului Imperiu Austro-Ungar şi din acest motiv preluase asupra sa rolul revanşard împotriva sîrbilor.

Ignoranţa opiniei publice mondiale, dar mai ales a celei americane, privind situaţia din Yugoslavia era uluitoare. O ilustrare cît se poate de grăitoare a celor menţionate mai sus, o reprezintă un dialog dintre Warren Christopher, secretarul de stat american, şi David Owen, mediatorul britanic, discuţie citată de Michel Collon, și preluată de Raico Cornea în cartea sa:

Christopher: Dumneavoastră, europenii, sînteţi de vină că i-aţi lăsat pe sîrbi să invadeze Bosnia.

Owen: Dar (sîrbii n.n.) acolo locuiau.

Christopher: De mult?

Owen: Dintotdeauna.

Relatările din mass-media occidentală despre spaţiul ex-yugoslav au fost create sub influenţa poziţiilor formate anticipat de propaganda existentă şi dominantă în discursul public occidental prin care se urmărea realizarea intereselor occidentale proprii, conform realităților politice, confundîndu-se adesea intenţionat victima cu criminalul. Trist este însă faptul că unele greşeli ale mass-media nu numai că nu au fost taxate, ci au fost chiar premiate!

În mass-media occidentală, ca şi în Israel, apare o puternică tendinţă de „injectare a urii” prin manipularea propagandistică a mass-media. Faptele sînt manipulate şi, cînd nu convin, sînt, pur şi simplu, ignorate.

Simona Ştefănescu realizează o excelentă analiză a faptelor, vorbelor și titlurilor incitatoare la ură, publicate în lucrarea sa „Media şi conflictele”. Printre publicaţiile analizate sînt Le Monde, New York Times, International Herald Tribune, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Suddeutsche Zeitung. Rezultatele analizei limbajului media, spre exemplu, privind evenimentul din Piața „Markale” din 5 februarie 1994, relevă faptul că publicaţia franceză utilizează în 12 articole monitorizate, termenul de „masacru/măcel” de 30 de ori, „crimă/asasinate/atrocităţi” de 17 ori, iar “dezastru/calamitate/dramă” de 14 ori. International Herald Tribune foloseşte de 28 de ori cuvântul “genocid” în doar 8 articole, de altfel, doborînd orice record cu utilizarea acestui termen de 24 de ori într-un singur material publicat. International Herald Tribune şi Frankfurter Allgemeine Zeitung sînt, de altfel, singurele ziare care folosesc în cazul „Markale” sintagma epurare (purificare) etnică.

În aceeaşi perioadă, publicaţiile amintite utilizează şi cuvinte precum: „fascism” şi „tortură” sau sintagma „un nou Holocaust”. Termenul „masacru” (măcel) a fost folosită de Frankfurter Allgemeine Zeitung de 7 ori în cinci articole, iar cele de „baie de sînge” şi „genocid” sînt folosite de 6 ori în cinci articole.

Toate aceste exemple arată că mass-media occidentale au folosit foarte des concepte cu o încărcătură emoţională puternică, menite a provoca o reacţie din partea cititorilor.

Ceea ce însă este foarte interesant, deşi la foarte scurt timp experţii au constatat că vinovaţii pentru uciderea civililor din Piaţa Markale din Sarajevo nu puteau fi sîrbii bosniaci, nici una din publicaţiile enumerate nu pomeneşte acest lucru. Mai mult, nici măcar nu apar termeni de genul „posibilă înscenare” sau „capcană”. Aceste expresii însă apar în alte două publicaţii: Večernje novosti din Serbia şi Adevărul din România.

O situație oarecum similară o regăsim în cazul North Stream și Kahovka în Ukraina.

În mass-media occidentală vom întîlni titluri care vor contribui într-un final la apariţia unei adevărate psihoze legateă de războiul fratricid între sîrbi, croaţi şi musulmani în Bosnia.  Iată doar titlurile notate de Volkoff: „Nebunia criminală a comandanţilor sîrbi”, „Atrocităţi fără egal în Europa”, „Violuri de o bestialitate aparte”, „Există, în tabăra sîrbilor, criminali de razboi”, „Cumplita mărturisire a atrocităţilor comise de un tînăr sîrb”, „Latura întunecată care există în fiecare om e aici, în toată oroarea ei sîngeroasă”, „Un viol este într-adevăr o crimă împotriva umanităţii”, „Ruşinea din Bosnia”, „O piatră pe inimă, un copil în burtă”, „Sîrbii au creat un infern”, „Cetnik în toată regula: violuri şi omoruri cu repetiţie”, „Sîrbii au depăşit o nouă limită în oroarea războiului”, „Damnaţii Europei”, „La limita urii”, „Linişte, se ucide!”, „Întoarcere spre infern”, „Lagărele ruşinii”, „Măcelarii lui Mladić”, „Psihiatrul nebun”, „Militarismul sârbesc”.

Toate aceste titluri le puteți regăsi astăzi înlocuind protagoniștii cu Rusia și Putin!

Fezandat de presă, războiul se lipește de buzele politicienilor. Terminologia folosită în discursurile publice ale diferiţilor politicieni a evoluat treptat, ajungîndu-se în 1999, în timpul bombardării Yugoslaviei de către NATO, la declaraţii publice cum a fost cea a lui Bill Clinton din The New York Times din 23 mai 1999: „Serbia este inima întunericului european,regiunea geamiilor bombardate, a bărbaţiilor şi copiilor ucişi, a fetelor violate”.

Wesley Clark, comandantul NATO pentru Europa din perioada bombardării Yugoslaviei, susţinea oficial că „Serbia trebuie transformată în praf şi pulbere”. Acest lucru, din păcate, aproape că s-a şi realizat, Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) fiind în 1999, timp de 78 de zile bombardată de către NATO fără ca această alianţă să aibă un mandat ONU în acest sens şi fără a se afla oficial în război cu Yugoslavia.

Madelein Albright, salvată din ghearele nazismului de familia Rîbnikar, se va exprima la rîndul ei: „Sîrbii sînt dezgustători şi vor fi îngenuncheaţi şi vor cere graţierea”

Limbajul urii este socotit nociv de societatea liberală bazată pe reguli, incriminat și vînat de instituții specializate în combaterea acestuia și promovarea adevărului și blîndeții. Astăzi, după experiența yugoslavă, narațiunile sînt transformate în armă împotriva Iranului, confruntat cu grupuri profesioniste de protestatari. Ceea ce vezi acum despre Iran nu este jurnalism, ci un atac narativ coordonat. Titlurile sînt transformate în arme, cifrele sînt umflate, după modelul inițial al morților de la Timișoara în 1989, iar limbajul este ales cu grijă pentru a produce indignarea opiniei publice mondiale și a justifica presiuni împotriva unui stat care refuză să se supună și să restituie controlul pe care Occidentul colectiv l-a avut asupra Teheranului în perioada șahului.

Campaniile moderne de presiune nu se mai bazează pe fapte verificate. Ele se bazează pe repetiție, pe încadrare emoțională și pe cifre suficient de mari încît să șocheze. Odată ce o narațiune este stabilită, dovezile devin secundare. Vezi cazul Bucha din Ukraina!

Aceste titluri sînt promovate peste tot: „Mii de morți”, „Masacre”, „Crime împotriva umanității”.

O publicație raportează 3.700 de morți. Alta ridică cifra la 3.900. Apoi devine 5.000. Brusc, fără nicio explicație, sare la 16.500. Nu există liste din spitale, cum nu există o listă cu identitatea morților de la Bucha! Nu există rapoarte medico-legale. Nu există date verificabile independent din interiorul Iranului.

În schimb, aceleași cifre circulă la nesfîrșit, reciclate de grupuri de activiști cu sediul în SUA, și Marea Britanie, rețele de opoziție din exil apropiate monarhiei și ONG-uri ostile. Aproape fiecare afirmație majoră poate fi urmărită pînă la același ecosistem: organizații de opoziție din SUA și Marea Britanie, instituții media care promovează deschis „schimbarea de regim” și ONG-uri finanțate de state care sancționează activ Iranul.

Aceste surse nu au acces nerestricționat în interiorul Iranului. Relatările lor se bazează pe mărturii anonime, clipuri editate de pe rețelele sociale, platforme legate de opoziție și relatări de mîna a doua ale activiștilor și provocatorilor profesioniști infiltrați.

Dacă 16.500 de persoane ar fi fost într-adevăr ucise în Iran, consecințele ar fi imposibil de ascuns. Spitalele ar fi copleșite. Cimitirele ar fi supraaglomerate. Familii din toată țara ar raporta rude dispărute. Țările vecine ar înregistra fluxuri de refugiați. Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat! Decese la o asemenea scară nu pot fi ascunse într-o țară de mărimea Iranului. Cînd cifrele cresc cu mii peste noapte, fără dovezi, aceste cifre sînt concepute pentru a șoca opinia publică, iar manufactura nu este străină de interesele Israeliene.

Așa cum am arătat în prima parte a acestui articol, limbajul este esențial în acest proces. Cînd revoltele devin violente în țările occidentale, mass-media vorbește despre „ciocniri”, „tulburări” sau „răspuns al forțelor de securitate”. Cînd Israelul ucide zeci de mii de oameni în Gaza, acest lucru este prezentat drept „autoapărare”, „securitate la frontieră” sau „operațiune militară”. Dar cînd Iranul impune ordinea, limbajul se schimbă instantaneu în „ucideri în masă” sau „brutalitatea regimului”.

Vocabularul nu este ales pentru a explica realitatea, ci pentru a delegitima Republica Islamică.

Acest lucru este întărit de utilizarea constantă a cuvîntului „regim” în loc de „guvernul iranian”. Alegerea este deliberată. Este un limbaj menit să creeze permisiunea pentru presiune, izolare și escaladare.

La fel de important este ceea ce presa occidentală omite…

Rareori sînt menționate celulele separatiste și cele legate de actori străini care au exploatat tulburările, sau rolul coordonării on-line promovate din afara Iranului. Există puține discuții despre cocktailuri Molotov, arme de foc sau incendierea moscheilor, ambulanțelor și proprietății publice de către agenți ai revoltelor. Acesta nu este un eșec mediatic spontan, ci o campanie deliberată. Iranul este vizat nu pentru că se prăbușește, ci pentru că rezistă. Nu pentru că îi lipsește legitimitatea, ci pentru că refuză controlul extern.

Dacă ar fi cu adevărat vorba despre drepturile omului, Gaza ar domina fluxul de știri. Sancțiunile care sufocă viața civililor ar fi dezbătute onest. Violența poliției occidentale ar fi supusă aceluiași nivel de analiză. În schimb, domnește tăcerea acolo unde este incomod și se fabrică indignare acolo unde există rezistență.

Republica Islamică nu este perfectă, dar este suverană, independentă și nu este dispusă să se plece — iar acest lucru, mai mult decît orice altceva, este adevărata crimă în ochii celor care profită de dominație, supunere și control imperial. Narațiunile promovate sînt arme. Conștientizarea este apărare.

Dacă ar mai trăi, Raico ar spune la fel!

STATUL NAȚIUNE ÎNTR-O LUME GLOBALĂ

BMTF, 19 ian – Nimic nu s-a schimbat! Principiile sînt aceleași, realitățile sînt aceleași, procentele diferă!

Trăim acum o teribilă criză de leadership, dar şi o teribilă criză de identitate. Elita conducătoare actuală nu va mai exista în cîţiva ani, în orice caz nu sub forma de astăzi. Multe feţe vor dispare de pe scenă, cîţiva vor supravieţui, iar alţii vor dori să exprime societatea aşa cum se formează în chinurile facerii noii lumi. Tinerele generaţii, umilite de un orizont fără perspectivă, se îndreaptă încet, dar sigur, spre universul individualist al anilor ’90 şi 2000. Cei între 20-40 de ani sînt o sursă valoroasă de forţă de muncă, din păcate subestimată şi sufocată. Elita actuală a respins noile forţe, departe de centrele de decizie, cu excepţia cazului în care aparţin unei mari familii. Acest imobilism social a avut efecte negative asupra scenei politice şi administraţiei publice, unde predomină Familiile şi intermediarii. A afectat de asemenea mediul afacerilor: mica piaţă naţională este obsedată de neoliberalismul importat şi nu exploatează caracterul original al economiei balkanice (întreprinderi mici, administraţii mici…). Putem vedea rezultatul: carteluri, corupţie, un stat privatizat şi distrugerea claselor defavorizate. România, anacronică, îşi sacrifică copiii pentru păcatele unei elite inutile!

Xavier Raufer, în volumul „Cele 13 capcane ale haosului mondial” (Ed. Corint, 2004, pp. 27-28) face o trecere în revistă a „locomotivelor” globalizării: „Dintre cele 100 principale puteri economice ale lumii (state şi întreprinderi laolaltă!), 51 nu mai sînt state-naţiuni, ci corporaţii multinaţionale. Printre primele 60 de puteri economice ale lumii (înainte de declanşarea Crizei economice, n.a.) mai găsim: Mitsubishi, Royal Dutch Steel, Itochu, Exxon, Toyota, General Electric, BP. Dintre primele 60 de puteri mondiale, primele 22 sînt state, iar pe cea de-a 23-a poziţie se află General Motors, chiar în faţa Danemarcei, iar pe locul 26 Ford Motors, chiar în faţa Norvegiei! Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”, în 28 septembrie 1999. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, este de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rîndul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” (op.cit. pp. 229-232), atarg atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice. Rămas sin gur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip „political correctness” şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, „înnegrindu-le” cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe si tua ţia lumii, capitalul internaţional nu se ara tă dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare – nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde!

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ». Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.” James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de prof.dr. George Cristian Maior, defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc.

Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Franţa, de exemplu, consideră necesar să se protejeze în faţa culturii Coca-Cola (SAVA, Ionel, Nicu, STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 194). Cultura fast-food este percepută de Italia ca o ameninţare. S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Cauzele terorismului sînt complexe. Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (…) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie civile. (…) Mai trebuie luate în calcul şi alte elemente: supraaglomerarea unor localităţi, crearea acelor megalopolisuri care determină explozia violenţei; răspîndirea cazurilor de incompatibilitate lingvistică, culturală şi de civilizaţie, cauzate de exodul în ţările bogate a unor valuri de emigranţi din ţările sărace”, ce formează grupuri şi comunităţi închise, inadaptate şi mereu în conflict cu majoritatea.

BĂTRÎNA DOAMNĂ A ÎMBĂTRÎNIT URÎT

BMTF, 24 nov – Ca de obicei, emoțiile întunecă rațiunea iar propaganda zburdă nestingherită, entuziastă și doctă din gură-n gură pînă-n fund la doamna, ca să parafrazez o anecdotă retardă din perioada de glorie a biletului de autobuz cu vînzător atașat. După perioada pandemică, în care chiar omul cu paltonul trîntit pe mașină, lipsit total de umor și de omenie, stîrnea hohote de rîs cînd te îndemna să stai în casă și să te informezi doar din surse oficiale, războiul dinamic din Ukraina a ucis nu doar orice boare de vînt epidemic, dar a și deferecat porțile nălucilor realității. Lumea se împarte, de atunci, în putiniști – în stînga, cum te uiți de la mine de pe fereastră, și intelectuali docți, universitari specializați în sugrumarea dreptului la opinie, ong-iși euforici, lepre politice, profitori mari și mici, propagandiști amatori (și profesioniști), impostori, oficiali habarniști, neaveniți, comentatori inepți plictisiți de administrația publică, antreprenori veroși, contrabandiști, lătrăi de serviciu, pupincuriști și limbiști obsesiv compulsivi, lucrători în mass-media eclipsați de o elită birocratică continentală părăsită de multă vreme de deprinderile cognitive, de realitate și de omenie, în dreapta, cum te uiți de la mine de pe geam! Tot acest univers de/din dreapta aflat în disonanță cu lumea reală a vieții și morții – cu miasmele acelea amestecate de sînge și fecale, de carne caldă de om, deschisă și aburindă sub rasputița estică – îți vinde un măr roșu ca focul, mărul Albei ca Zăpada, mărul morții, ca pe un dar al proniei continentale ( nu am voie să scriu exact că mă arată, din nou, cu degetul, putinist și neadecvat, care îmbătrînește urît etc, etc altfel, oricum, față de toți frumoșii acestei lumi, îmbăiați în minciună și demagogie!). În fiecare zi. Ceas de ceas. Clipă de clipă. Repetat, ca o mantră. Pentru că, nu-i așa, după cum spunea Hermann Goring, o minciună repetată suficient de des devine adevăr în mintea maselor!

Și ce adevăr! Unul propriu, personal, tactic, la care ai fost părtaș. Alături, același adevăr tactic rostit de camaradul tău, și alt camarad, alt adevăr tactic, și tot așa pînă cînd toate aceste adevăruri tactice formează un adevăr strategic care nu mai ține cont nici de algoritmi, nici de narativul oficial, nici de singurătatea în exprimare. Cel puțin, asta am înțeles eu de la colegii mei minunați și profesioniști care au fost prezenți la Chișinău, la South East Europe Media Forum. Cîteva idei importante din discuție: algoritmii influențează distribuția conținutului, dar nu trebuie să influențeze conținutul editorial; încrederea se reconstruiește prin transparență, consecvență și responsabilitate; jurnalismul rămîne relevant cînd este aproape de oameni și explică lumea pe înțelesul tuturor; cooperarea în media este esențială – dezinformarea nu respectă granițele; un spațiu media puternic se construiește prin etică, colaborare și independență reală.

Asta ar fi însemnat ca după acest forum, jurnaliștii (și nu lucrătorii media!) să investigheze prin mijloace specifice care implică doar rațiune, nu și emoție, ce se ascunde/cum se vede reacția Uniunii Europene la anunțul Președintelui Trump privind planul de pace impus pînă de Ziua Recunoștinței. Publicația britanică The Telegraph a publicat un text al unui presupus plan de răspuns european pentru rezolvarea conflictului ukrainean, în 24 de puncte. Nu are rost să le enumăr în detaliu. Ar fi precum descrierea fantasmelor generate de morfină: acesta nu implică vreo concesie teritorială către Rusia, transferul centralei nucleare Zaporijjea, a centralei hidroelectrice Kahovka și a spitaluluii Kinburn sub controlul Ukrainei, posibilitatea aderării sale la NATO și menținerea esențială a sancțiunilor. Adică, o imagine în oglinda răsturnată rău, chiar făcută cioburi, a planului transmis de Trump. Este inutil să spun că o astfel de fantezie va fi respinsă fără a sta pe gînduri, deoarece nu reflectă realitățile obiective iar cererile UE par idioate. Pe de altă parte, apariția în spațiul public a parodiei numită plan de pace și zbenguiala penibilo-grotescă a acelorași lideri național-bruxellezi, arată ca încercări ale euro-birocraților de a negocia cu Statele Unite. De ce spun penibilo-grotescă? Pentru că, la această oră, Europa național-bruxelleză nu mai conteză în negocierile internaționale. Și principalii actori globali știu acest lucru și din acest motiv nu se mai lasă impresionați de scamatoriile de modă veche ale actorilor europeni expirați. Ei vor putea negocia doar aspecte secundare ale acestei afaceri. Pentru că, TOTUL este o afacere! Și moartea, și viața. Tocmai de aceea, un plan alternativ prezentat teatral, nu va face altceva decît să tragă de timp, să mai moară niște ukraineni, să mai vîndă civilizații/moralii/creștinii niște armament, să mai scoată idioții utili aflați vremelnic în fruntea noroadelor fără discernămînt niște arginți, pînă cînd Rusia se va epuiza, și va fi prezentată ca pe o victorie strategică. Nu contează acuzațiile, dovezile doborîtoare de corupție și jaf, de miliarde de dolari, parte din ei fiind chiar deficitul de 6% al României, 48 de miliarde, scriu ziarele pe surse de la FBI, sifonate de eroul planetar de la Kiev, alte miliarde prelinse în Comisia Europeană pentru a ține uns izvorul de mir al lăcomiei și ticăloșiei fără seamăn.

Dar, de ce e Europa, claunul bătrîn și penibil, care nu mai are umor în spectacolul global de astăzi? Europa are probleme profunde, sistemice, care au ieșit la iveală, în principal, din cauza războiului din Ukraina, care a jucat un rol cheie în subminarea a ceea ce fusese o regiune în mare parte pașnică. Din păcate, anticipez că situația nu se va îmbunătăți probabil în următori 20/30 de ani. Bătrîna Europă, pare-se sătulă de viață și devenită un muzeu în aer liber, s-a trezit mahmură într-o lume a băieților mari care dau cu pumnul. O nouă reașezare strategică globală ține cont de realități, nu de dorințe vetuste sau de morală. SUA, CHINA și RUSIA vor reseta relațiile economice și politice pentru următorii 50 de ani, cel puțin. Este o negociere a forței și în forță, unde idealismul Bătrînei Doamne, narcotizată încă de colonialism și comerțul cu sclavi, nu-și mai are locul. Europa s-a bucurat de o prosperitate fără precedent în timpul Războiului Rece și o stabilitate de poveste după căderea Zidului Berlinului și deschiderea nișei de unipolaritate americană, între 1992, după prăbușirea Uniunii Sovietice, și 2017, cînd China și Rusia au apărut ca mari puteri, transformînd unipolaritatea în multipolaritate și schimbînd fundamental echilibrul global ce amenință arhitectura de securitate din Europa.

După Summit-ul de la Bulboaca, la care am fost prezent, am scris o observație despre un moment administrativ-diplomatic din marja întîlnirii europene de la vinărie. Melanjul de muzică de cameră live, dantele de ață, diamante și riduri pe caldarîmul prăfos al Chișinăului obosit de maskirovke, m-a făcut să fiu convins de paralelismul celor două lumi, care se suprapun, dar nu se întîlnesc niciodată. În această cheie, a deranjului cortical, trebuie citită strategia unei generații de a pune mîna pe bogățiile Rusiei, umilind-o, spărgind-o în bucăți fruste și suculente, cum și neînțelegerea rolului și rostului apariției în politica continentală. Pentru că NU Uniunea Europeană este factorul suprem de stabilitate, ci NATO, fără de care Europa Națiunilor NU ar fi existat! Prezența militară a SUA în Europa a fost încorporată în NATO. SUA, desigur, au dominat alianța de la început, ceea ce a făcut aproape imposibil ca statele membre de sub umbrela de securitate americană să lupte între ele. De fapt, SUA au fost o forță puternică de pacificare în Europa. NATO a fost înființată cu scopul precis de a ține SUA ÎN Europa, Rusia în afară, iar Germania cît de jos posibil. Lucrurile au evoluat și economia a facilitat pătrunderea tot mai adîncă a Rusiei în Europa și o renaștere a Germaniei devenită motorul economiei continentale. Asăzi, în lumea multipolară, aceste avantaje s-au rupt. În plus, Europa este în catastrofă demografică. Și ideologică, aș completa eu! În acest timp, pe alte meridiane, în China, În Sudul Global, în SUA sau Rusia miliarde de oameni se bucură de viață și de noua tehnologie, fac afaceri, prosperă, călătoresc, inovează, visează la spațiul cosmic. NIMENI nu își dorește să renunțe la acest vis, pentru a distruge tot ce au construit. Autodistrugerea e doar în mintea Bătrînei Doamne care nu suportă să vadă în jur oameni fericiți! De aceea, contrar a ceea ce cred mulți europeni și promovează mulți propagandiști retardați de pe Dîmbovița, Rusia nu amenință să invadeze toată Ukraina, cu atît mai puțin Europa de Est. Armata rusă nu este Wehrmacht și Rusia—spre deosebire de Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece și China din Asia de Est astăzi, nu este un potențial hegemon regional.

Totuși, avînd în vedere această distribuție a puterii globale, există un imperativ strategic ca SUA să se concentreze pe limitarea Chinei și împiedicarea acesteia să domine Asia de Est. Cu toate acestea, nu există niciun motiv strategic convingător pentru ca SUA să mențină o prezență militară semnificativă în Europa, avînd în vedere că Rusia nu este o amenințare de a deveni un hegemon european. Într-adevăr, dedicarea unor resurse preţioase de apărare Europei reduce resursele disponibile pentru Asia de Est. Această logică de bază explică pivotarea interesului SUA către Asia.

Mai e ceva: SUA au o relație specială cu Israelul care nu are nici o paralelă în istorie. Această conexiune, care este rezultatul puterii extraordinare a lobby-ului israelian în SUA, dar și un vîrf al protestantismului și neo-protestantismului american, nu înseamnă doar că factorii de decizie americani vor sprijini Israelul necondiționat, ci înseamnă și că SUA se vor implica în războaiele Israelului, fie direct, fie indirect. Pe scurt, SUA vor continua să aloce resurse militare substanțiale Israelului, precum și să angajeze forțe militare substanțiale proprii în Orientul Mijlociu. Dar, să revin la granița de Est a României…

William Burns, care a fost șeful CIA, dar și ambasadorul SUA la Moscova, la momentul summitului NATO din aprilie 2008, de la București, i-a scris secretarului de stat de atunci Condoleezza Rice o notă care descrie succint gîndirea rusă despre aducerea Ukrainei în alianţă. “Intrarea ukraineană în NATO, a scris el, ” este cea mai strălucitoare dintre toate liniile roșii pentru elita rusă (nu doar Putin). În mai bine de doi ani și jumătate de conversații cu jucători ruși cheie, de la trăgători de degete în adîncurile întunecate ale Kremlinului pînă la cei mai ascuțiți critici liberali ai lui Putin, încă nu am găsit pe nimeni care să vadă Ukraina în NATO ca altceva decît o provocare directă la adresa intereselor ruse.” NATO, a spus el, “ar fi văzut… ca aruncînd mănușa strategică. Rusia de astăzi va răspunde. Relațiile ruso-ukrainene vor intra într-o înghețare profundă…. Va crea un sol fertil pentru amestecul Rusiei în Crimeea și estul Ukrainei.”

Burns nu a fost singurul factor de decizie occidental în 2008 care a înțeles că aducerea Ukrainei în NATO era plină de pericole… Fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat de două ori înainte de a părăsi funcția că “Președintele Putin a început acest război pentru că a vrut să închidă ușa NATO și să refuze Ukrainei dreptul de a-și alege propria cale.” Aproape nimeni din Occident nu a contestat această recunoaștere remarcabilă pe care Stoltenberg nu a retras-o.

Același principiu funcționează, de mult în doctrina Monroe, care stipulează că nici o mare putere îndepărtată nu are voie să formeze o alianță cu o țară din emisfera vestică și să-și localizeze forțele militare acolo. Statele Unite ar interpreta o astfel de mișcare ca pe o amenințare existențială și ar face tot posibilul pentru a elimina pericolul. Desigur, așa s-a întîmplat în timpul crizei rachetelor din Cuba din 1962, cînd președintele John Kennedy le-a spus clar liderilor sovietici că rachetele lor nucleare vor trebui îndepărtate din Cuba. Putin este profund influenţat de aceeaşi logică!  Aici, voi fi fluierat cu abnegație de cohorte de apărători ideologici promotori ai dublului standard…

Ukraina este mult depășită la toate capitolele, ceea ce este fatal într-un război de uzură precum cel gîndit de nemiloasa Bătrînă Doamnă. În ciuda situației reale din teatrul de operații și a tentativelor de pacificare a celor două tabere, adevărul trist este că nu există nici o speranță, din punctul meu de vedere, de a negocia un acord de pace semnificativ atîta timp cît părțile opuse au cerințe ireconciliabile. Acest război va fi soluționat pe cîmpul de luptă, unde rușii vor cîștiga probabil o victorie urîtă care are ca rezultat un conflict înghețat cu Rusia pe de o parte și Ukraina, Europa și SUA pe de altă parte. Pentru vreo 30 de ani!

INCULTURA DE SECURITATE ESTE PRINCIPALA AMENINȚARE LA ADRESA ȚĂRII

Poate părea paradoxal şi jignitor, dar incultura naţională de securitate reprezintă cel mai mare factor de risc şi o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Statul român şi-a încălcat constant angajamentele luate la NATO şi UE de a aloca fonduri necesare promovării culturii de securitate, societatea civilă nu pare interesată de subiect, iar cetăţeanul, principalul beneficiar, este mai preocupat de preţul caltaboşului decît de a trage la răspundere Guvernul, să zicem, pentru încălcarea Strategiei de Securitate Naţională.

În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un produs de consum, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. La ora actuală, securitatea naţiunii este un concept definit prin lentilele deformatoare ale ideologiilor, mai mult sau mai puţin expirate, prezente în spaţiul politico-militar global și European, mai ales. Statul ar trebui să fie principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social ar trebui să fie definitoriu din perspectiva securităţii. Numai că nu este așa. A vorbi despre securitate națională fără a înțelege ce anume apărăm și prin ce mijloace vrem să o facem este o greșeală strategică gravă. Cultura de securitate se formează în timp, prin educație, și are nevoie de o bază fundamentală pe care să se așeze.

În acest context, BMTF și acest site şi-au propus să contribuie la promovarea culturii de securitate şi combaterea pandemiei de fake-news şi să devină, un furnizor de resurse şi informaţii pentru profesioniştii din domeniul securităţii private şi pentru publicul larg.

Familia, comunitatea, credința și identitatea națională reprezintă baza rezilienței societale pe care se așează, definitoriu, cultura de securitate. Altfel, afirmații precum cele ale Șefului Statului Major al Apărării, Gen. Vlad Gheorghiță, vor fi luate în rîs și desființate de o societate care nu are exercițiul gîndirii (L-am cunoscut pe gen. Gheorghiță în vremea cînd era Comandantul Buzăului, datorită remarcabililor mei prieteni, Iulian Cadulencu și Tony Ene!). În interviul acordat, zilele trecute, realizatoarei Antena 3 CNN, Mihaela Bîrzilă, generalul a pledat pentru educarea populației în spiritul apărării și a explicat de ce este nevoie de o nouă lege privind pregătirea cetățenilor, fără a reintroduce armata obligatorie. De foarte mare bun simț!

”Cred că fiecare familie ar trebui să se gîndească la asta. Chestiuni simple – o lanternă cu baterii în sertar, provizii în caz de pană de curent – fac parte din pregătirea pentru siguranța națională, fie că vorbim de cutremur sau inundații. Uitați-vă la ce se întîmplă în Constanța: toate nenorocirile ne prind mereu nepregătiți. Sînt multe state care au programe pentru pregătirea populației – Danemarca, Finlanda, de exemplu, au ghiduri puse la dispoziția oamenilor pentru a ști cum să reacționeze în situații de criză. În România, dacă șeful apărării ar spune brusc de mîine trebuie să aveți asta și asta, s-ar crea panică. În schimb, dacă Inspectoratul pentru Situații de Urgență publică un ghid pe site, aproape nimeni nu-l citește. De aceea cred că trebuie să facem mai multă educație. Să mergem în școli, licee, universități și să pregătim tinerii pentru viitor. Educația și securitatea încep în familie.

Exact pentru asta milităm și noi! Fiindcă fără educaţie nimic nu se poate face pe lumea asta!

Şi a mai spus un lucru important: „Mi-aș dori să avem un sistem ca în Israel sau Elveția, unde fiecare cetățean, indiferent de sex, origine socială sau religie, să știe să tragă cu arma și să aibă cunoștințe minime pentru a-și apăra familia.” Asta înseamnă că poate și trebuie să se pregătească să fie un sprijin inclusiv în spatele frontului, detaliu pe care planificatorii rezilienței societale de la momentul desființării armatei obligatorii, l-au sărit!

Felicitări, Domnule General! Așa gîndește Armata Română pe care eu am cunoscut-o, apreciat-o și promovat-o timp de 20 de ani, perioadă în care reprezenta un etalon de încredere în societate.  

Cultura de securitate reprezintă totalitatea noţiunilor, ideilor şi informaţiilor de care dispun, la un moment dat, cetăţenii statului, referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate, dar şi modalitatea de dezvoltare a unor atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protecţiei personale, de grup şi statale faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale, precum şi promovării lor în mediul intern şi internaţional de securitate. Educaţia de securitate este una preventivă şi de gestiune a noului mediu de securitate intern şi internaţional, precum si a tipurilor de ameninţări la adresa securităţii. Mai pe înţelesul tuturor: cultura de securitate a fiecăruia se realizează prin educaţia de securitate şi ajută fiecare individ, familie sau grup să se apere în faţa agresiunilor la care este supus din exterior, inclusiv din partea propriului stat.

Cultura de securitate se referă, așadar, la nivelul de conștientizare, implicare și sprijin activ al cetățenilor și al organizațiilor în soluționarea problemelor de securitate ale statului și în contracararea amenințărilor la adresa securității naționale. Aceasta implică o înțelegere a riscurilor, participarea la eforturile de prevenire și sprijinirea acțiunilor instituțiilor statului pentru menținerea stabilității.

Elementele cheie ale culturii de securitate sînt:

    Conștientizare:

    Înțelegerea conceptului de securitate, a amenințărilor și riscurilor la adresa statului.

    Implicare activă:

    Participarea la diverse activități, de la informare la acțiuni concrete, pentru a contribui la rezolvarea problemelor de securitate.

    Sprijin instituțional:

    Susținerea demersurilor și eforturilor instituțiilor statului în domeniul securității naționale.

Importanța culturii de securitate:

    Prevenirea amenințărilor:

    Cetățenii conștienți pot identifica și raporta activități suspecte, contribuind la prevenirea pericolelor.

    Întărirea rezilienței naționale:

    O cultură solidă de securitate crește capacitatea unei țări de a face față crizelor și amenințărilor.

    Promovarea responsabilității:

    Responsabilizează indivizii și organizațiile pentru a fi mai vigilenți și mai responsabili față de securitatea colectivă.

În practică, cultura de securitate se manifestă prin:

    Educație și informare:

    Campanii de conștientizare și programe educaționale care explică importanța securității.

Participare civică:

Implicarea cetățenilor în inițiative de siguranță comunitară și raportarea incidentelor.

Colaborare:

Cooperarea între cetățeni, organizații și instituțiile statului pentru a construi un mediu de securitate mai bun.

Asta la modul schematic și pur didactic! Pentru că, nevoia dezvoltării culturii de securitate şi a educării populaţiei în acest spirit derivă din diversificarea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi a modului de propagare a acestora. O cultură de securitate solidă va preveni transformarea vulnerabilităţilor în ameninţări la adresa securităţii naţionale.

Persistenţa INculturii de securitate adînceşte anomia socială şi incapacitatea de a reacţiona pozitiv la nedreptăţile sau agresiunile la care fiecare individ este supus. Mass-media este un vector important de formare a culturii de securitate, dar din experienţa ultimilor ani, reprezintă principalul pol de rezistenţă la tentativele timide de promovare a educaţiei de securitate şi a politicilor de securitate ce ar trebui asumate de cetăţeni. Potrivit lui Ulrich Beck, trăim într-o societate a riscului( 1992), iar riscul zero nu există. Pornind de la această afirmaţie, Donald Snow (2007) defineşte riscul ca o ecuaţie: RISC = AMENINŢARE – CAPABILITATE.

Dacă pe timp de război succesul unei politici naţionale de securitate îl reprezintă „cîştigarea războiului”, pe timp de pace criteriul de bază este acela de estimare a modului de îndeplinire a obiectivelor strategice asumate (în campania electorală, eventual), pe baza unor COSTURI REZONABILE, definite de către POPULAŢIE!

Lipsa educaţiei de securitate la nivel naţional se remarcă prin absenţa oricărei reacţii publice la încălcarea repetată a Strategiei de Securitate Naţională a României, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Potrivit acesteia, securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită.

Așa cum războiul hybrid definește suma tipurilor de război/agresiune, la fel securitatea internă priveşte, deopotrivă, o sumă de securități: siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală (inclusiv în domeniul sănătăţii şi educaţiei populaţiei!) şi asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate, securitatea activităţilor financiar-bancare, a sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului.

Războiul informațional este parte a războiului hybrid și este definit ca „o operațiune desfășurată pentru a obține un avantaj informațional sau cognitiv asupra adversarului și constă în controlul propriului spațiu informațional, protejarea accesului la informațiile proprii, în același timp achiziționarea și utilizarea informațiilor adversarului, distrugerea sistemelor informaționale ale acestuia și perturbarea fluxului informațional. Scopul războiului informațional este acela de „a proiecta o realitate alternativă asupra unei populații țintă, stabilită pentru a crea o percepție a grupului țintă care permite presiuni asupra decidenților și alterarea deciziilor bine cumpănite, evaluate și planificate strategic, care se referă la un subiect îngust, concret, delicat și important, legat de tema asupra căreia se dorește alterarea deciziei” (Chifu 2022).

Buna guvernare/guvernarea în interesul cetățeanului constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare/guvernarea în interesul cetățeanului evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare. Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României.

Conceptul de securitate internă trebuie înţeles ca un concept vast şi cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare, pentru a aborda aceste ameninţări majore precum şi alte ameninţări cu un impact direct asupra vieţii, siguranţei şi bunăstării cetăţenilor, inclusiv dezastrele naturale şi cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundaţiile şi furtunile. Pentru a face faţă acestor fenomene, statele membre ale UE dispun de propriile politici şi strategii naţionale de securitate. Rămîne ca ele să fie şi aplicate, iar analiza evoluţiilor viitoare să fie completată şi adaptată în permanenţă.

Strategia Naţională de Securitate a României este parte integrantă din Strategia Europeană de Securitate. Eludarea ei, din motive pur politicianiste, reprezintă o vulnerabilitate şi o breşă de securitate în cadrul Strategiei Europene.

Absenţa unei culturi de securitate la nivelul cetăţenilor favorizează derapajele decidentului politic în procesul de implementare a strategiei naţionale. Educaţia de securitate şi siguranţă la nivelul cetăţeanului, atît din mediul urban, dar şi din cel rural, se impune ca o necesitate de grad „zero” în vederea garantării securităţii interne a României şi a Uniunii Europene, o Europă a Națiunilor, în următorii ani.

MOLDOVA E TRANSNISTRIA ROMÂNIEI. ÎNTRE CRIZA STATULUI NAȚIUNE ȘI PSIHIATRIA REPUBLICILOR

BMTF, 4 sept – M-am uitat trei ore, recunosc, aseară, la o televiziune de știri afiliată unui canal american care făcea istorie în Primul Război din Golf. Mai aveam puțin și sunam la Salvare! Niciodată, dar NICIODATĂ în cei 35 de ani de cînd practic jurnalismul nu mi-a fost dat să văd, să aud sau să citesc despre o astfel de manifestare psihiatrică colectivă! Care pune cruce și cruci meseriei noastre – în general, oneste! -. Situația este cu atît mai teribilă cu cît unii dintre cei care au participat la manifestarea colectivă de delirium tremens se află în funcții de conducere a singurei organizații profesionale din România. Adică, al forului unde ar trebui să se discute și să se sancționeze, derapajele de la deontologia profesională. Nu intru în detalii, nu acesta este scopul demersului meu. Dar, criza de nervi a unor lucrători în domeniul mass-media are legătură directă cu criza politică în care au intrat finanțatorii și susținătorii politici ai acestora.

Alegerile din România au generat un parlament divizat, din care doar Serviciile puteau extrage un guvern. Cum au mai făcut-o! Guvernul Bolojan a întrecut toate așteptările. Figura de vătaf îl ajută, iar micimea minților populației suverane constituționale, îi suflă vînt în pînza de izmană. Rămîn incertitudini legate de poziționarea Statului Paralel.

Ne îndreptăm spre o explozie socială? Este aceasta, şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, eu zic că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de “a judeca” sau “a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE. Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI.

Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine, după experiența tv! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa “Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): “Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”!

Între ameninţări şi starea mediului internaţional există o strînsă interdependenţă. Astăzi, multipolarismul – a cărui evoluţie rapidă a fost determinată de Războiul din Iraq, care a dus, pentru SUA (putere unipolară după căderea URSS şi destrămarea sistemului bi-polar) la un consum accentuat de putere – impune Rusia ca o forţă de luat în seamă! Mai ales în contextul alianțelor dezvoltate după declanșarea războiului din Ukraina și a reacțiilor Occidentului Colectiv, dar și Turcia, din ce în ce mai consolidată ca putere regională și nu numai! Criza modifică ierarhiile puterii şi geografia acesteia, dinspre Occident spre Asia de Est şi dinspre actorii statali spre cei non-statali, exercitînd o presiune uriaşă asupra arhitecturii instituţionale şi de securitate de după Al 2-lea Război Mondial.

Consumul accelerat de putere al SUA a transferat resurse financiare incredibile, dinspre stat înspre actorii non-statali, reprezentaţi de ONG-uri, bănci, companii. Astăzi, lupta pentru STATUT, PUTERE ŞI INFLUENŢĂ se dă între state şi între actori statali şi non-statali. Bătălia este pe viaţă şi pe moarte, după cum vedem în Georgia. Dar și în România! Capitalismul liberal a reuşit să decupleze economia financiară de cea reală, astăzi, activele speculative depăşind de 11 ori PIB-ul mondial! Valoarea l-a făcut pe Valentin Lazea, economist şef al BNR să spună despre acest fenomen, la un moment dat, că “este împins la limitele nebuniei”! Rezultatul este accentuarea conflictualităţii internaţionale.

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele doar reacţionează în loc să prevină! Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate.

Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un “trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică, în special cea de la București, este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale. Din păcate, situaţia mai dificilă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră, după 35 de ani, nu dispune de un sistem coerent de formare a acesteia, în condițiile în care SNSPA a devenit o officină a progresismului WOKE. Clientelismul şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie. A se vedea tentativa de deturnare a rezultatului votului popular!

“Revoluţiile” astea, spontane, cum este cea din Georgia de astăzi, sau cum a fost cea din Bucureştiul post-Colectiv, seamănă ca două picături de apă cu cele organizate prin 1989, sau cu cele “portocalii”. Dacă priviţi atent imaginile televizate nu puteţi să nu remarcaţi “grupuri tip” de revoluţionari, deplasări “haotice” de mase extrem de bine coordonate, lideri “spontani” care dau şi primesc indicaţii la telefon, în grupuri de 10-12 oameni etc. Mărturisesc că tare aş vrea să am informaţii “din interiorul” fenomenului. În lipsă de ele, mă mulţumesc şi cu cele provenite exclusiv din surse deschise, adică din surse publice, cu acces nereglementat, fie ele oficiale sau nu, jurnale de ştiri, rapoarte şi literatură de specialitate. Corect prelucrate, aceste informaţii pot fi valoroase. Potrivit specialiştilor, culegerea de informaţii din surese deschise este potrivită, în special, pentru combaterea ameninţărilor asimetrice deoarece: multe dintre operaţiunile acestora sînt pregătite în arii geografice care nu sînt acoperite de surse secrete şi sînt ieftine, legale şi etice!

Privită prin această lentilă, imaginea protestelor de stradă din Georgia, dar şi din America post-vot sau Europa, ar demonstra implicarea unor organizaţii non-guvernamentale. Probarea acestei afirmaţii ar putea fi o explicaţie, e adevărat, deloc convingătoare, pentru anchilozata reacţie a Europei, în care politica externă comună rămîne o farsă, comparabilă cu teza de doctorat “Rolul societăţii civile în democratizarea instituţiilor guvernării locale”, a lui Saif al Islam, fiul Colonelului Gaddafi! “Complicitatea” cu ONG-urile pare o explicaţie comodă, dar Europa are o problemă structurală de credibilitate.

De la căderea Zidului Berlinului, în 1989, patru momente transformatoare au re-format peisajul global. Richard Falk, profesor emerit de Drept Internaţional la Universitatea Princeton şi Raportor special al ONU pentru drepturile omului în Palestina, scrie, pentru Al Jazeera, că aceste fracturi în ordinea mondială au avut efecte transformatoare pentru procesul de luare a deciziilor ce afectează pe toată lumea. Prima fractură a produs un deceniu de globalizare neoliberală, în care puterea statală a fost eclipsată, anii ’90 reprezentînd prima dovadă a creşterii actorilor non-statali şi declinul geopoliticii centrate pe stat. A doua fractură a intervenit odată cu atacurile de la 11 septembrie 2001. Răspunsurile la atacurile de la 11 septembrie au implicat atît nerespectarea suveranităţii statelor, dar şi complicitatea multor state din Europa şi Orientul Mijlociu în violarea drepturilor omului. A treia fractură a constituit-o actuala criză economică globală care a început cu recesiunea din 2008 şi care a produs efecte pe plan mondial, în ceea ce priveşte şomajul, sărăcia, creşterea preţurilor, migrația. Cea de-a patra fractură în guvernarea globală este asociată cu criza nerezolvată din Orientul Mijlociu şi Africa.

Rezultatul acestor fracturi nu este încă cunoscut. Într-un interviu acordat ziarului Times (http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004!, Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane. Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. (Prin 2015, n.a.) comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs o prognoză pentru următorii 15 ani. Se aşteaptau ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali în întreg Occidentul. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). … Pornind de la ipoteza că va creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi se a crea o lume zguduită de dezordinile provocate de săraci”.

Astazi se aplică două metode pentru a promova, în lume, globalizarea economică și ideologică prin “schimbările de regim”: Prima este aceea a invaziilor militare, de tipul celor din Afghanistan, Iraq, Lybia sau Syria. A doua metodă este cea a “revoluţiilor”, metodă pusă la punct încă din anii ’80, prin care sînt identificate, finanţate, îndoctrinate şi mediatizate grupuri de presiune locale, cu care se încearcă răsturnarea “vechiului regim”. Distrugerea democraţiei şi puterii legii în stil revoluţionar este o problemă pentru Occident şi pentru ţările în care se încearcă crearea condiţiilor pentru izbucnirea revoluţiilor colorate (Iran, Cuba, Coreea de Nord, etc.). Portalul WikiLeaks scria: SUA au pompat sute de milioane în mişcarea democratică din Egipt! Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţionala (USAID) plănuia să aloce 66.5 milioane de dolari în 2008 şi 75 de milioane în 2009 programelor egiptene care promovau democraţia şi buna guvernare, arăta un document al ambasadei americane din Cairo publicat de WikiLeaks si preluat de The Daily Telegraph.

În lucrarea sa, „Breaking the Real Axil of Devil: How to Oust the World ’s Last Dictators by 2025”, M. Palmer descrie 25 de condiţii prin realizarea cărora s-ar asigura schimbarea radicală a regimurilor nedemocratice (înlăturarea dictatorilor) într-un stat. Printre acestea menţionez:

– Modelul Republica Moldova: înfiinţarea unor ONG-uri locale (în domeniul apărării drepturilor omului, pacificatoare, de tineret, studenţeşti) cu persoane ce împărtăşesc valorile liberale şi viziuni pro-occidentale; – desfăşurarea de către mass-media occidentală a unei campanii de propagandă a legitimităţii grupurilor şi organizaţiilor în opoziţie regimului politic şi crearea imaginii lor drept adevăraţi reprezentanţi ai poporului; – „înaintarea” în ONU, Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei şi alte organizaţii internaţionale a unor rezoluţii, care condamnă „încălcarea drepturilor omului”, „constrîngerea libertăţii presei” de către guvernare etc. în statul în care urmează să fie organizată ulterior „revoluţia democratică”; – antrenarea (training) grupurilor de opoziţie şi din cadrul societăţii civile în scopul organizării şi desfăşurării unor acţiuni stradale „neviolente”: manifestaţii, mitinguri, blocarea accesului la instituţiile publice ş. a. Ulterior, capturarea Statului și transferul de cadre dinspre ONG-uri spre structurile politice de guvernare și statale (instituții).

Din punctul meu de vedere, astăzi, Republica Moldova este Transnistria României, care controlează economic și impune jocurile. Un parazit pe care nimeni nu se îndură să-l extirpe, din varii rațiuni, și care este decis să extermine unionismul chiar la el acasă. Vezi cazul Costiuc, nu intru în detalii! Cum nu intru în detalii nici în speța Poșta Română. Cine e curios, să caute!

Revin. Palmer prezintă şi Strategiile de organizare, între care “Strategia Uncontrollable Urban Unrest”, adică, organizarea unor dezordini în masă care nu pot fi controlate de către forţele de ordine. Miza acestei strategii este numărul mare de participanţi la protestele paşnice, ca o forţă capabilă să paralizeze funcţionarea regimului politic. Scriam la începutul acestui text că Toate revoluţiile, se desfăşoară conform unor scenarii de bază: 1. Non-violenţa iniţială. Condiţia esenţială în pregătirea şi realizarea paşnică schimbării regimului politic. Mediatizarea publică a unor idei referitor la „neaplicarea violenţei” structurilor de forţă faţă de protestatari. 2. Nesupunerea civică. Asigurarea unei presiuni masive asupra organelor de decizie la diferite niveluri. Formele de presiuni: mitinguri, greve, greva foamei, blocarea liniilor de comunicaţii şi a căilor de transport, a instituţiilor publice, etc. în scopul paralizării activităţii organelor de stat. 3. Provocarea structurilor de forţă în aplicarea violenţei. Declarînd manifestaţia drept paşnică, organizatorii protestelor vor folosi practica învinuirii de aplicare a „violenţei nemotivate” de către organele de securitate faţă de propriul popor. Mediatizarea existenţei unui număr de răniţi şi morţi din rîndurile protestatarilor va avea un efect psihologic asupra conştiinţei de solidarizare în interiorul ţării şi în exterior, majorînd numărul adepţilor în lupta cu regimul. 4. Agresivitatea etnică. Elementul tipic al revoluţiilor colorate! 5. Crearea unor ştiri bombă.

Pierderea din relevanţă a statului naţional ca actor pe scena relaţiilor internaţionale este însoţită de promovarea acestuia ca ideal şi scop în sine de către entităţi ce luptă în continuare pentru afirmarea autonomiei naţionale şi recunoaştere statală. Kosovo în Balcani, Abhazia, Osetia de Sud şi Ajaria în Georgia, Transnistria în Republica Moldova, Sudanul de Sud, sînt doar o parte din zonele care au rămas în afara globa­lizării politice, economice şi culturale ce s-a conturat ca fenomen după 1990. Într-un studiu publicat de presa militară de specialitate, Gl. mr. dr. Teodor Frunzeti scria că:”începînd cu ultima decadă a seco­lului XX, pe scena relaţiilor interna­ţionale s-a conturat o nouă categorie de actori transnaţionali, anume organizaţiile neguvernamentale (ex.: Freedom House – SUA, Médecins sans Frontieres – Franţa) şi organizaţiile neguver­na­mentale internaţionale (ex.: Amnesty International, Greenpeace, Human Rights Watch). Factorii care au condus şi continuă să contribuie la dezvoltarea acestei tendinţe sînt de ordin politico-diplomatic (reprezentarea ONG-urilor în cadrul ONU), academic (dezbateri privind conceptul de socie­tate civilă globală, ai cărei agenţi prin­cipali sînt ONG-urile) şi tehnic (Internet, sistemele de comunicaţii ce favorizează răspîndirea rapidă a informaţiei). ONG-urile militează pentru scopuri bine determinate, urmărind să influenţeze indirect deciziile actorilor statali sau ale organizaţiilor internaţionale… Consolidarea puterii statale devine tot mai problematică, atît datorită eroziunii conceptului de suveranitate şi provocărilor din partea forţelor naţionaliste cît şi pierderii monopolului violenţei şi capacităţii diferitelor forţe transnaţionale de a-şi procura armament”. Rolul societăţii civile este amplificat de reţelele de socializare.

Unii specialişti consideră că ideologii revoluţiilor colorate sînt politologii americani, J. Sharp, M. Palmer şi politicienii, John McCain, J. Liberman care susţineau ideea „revoluţiei democratice”, adică lupta împotriva regimurilor prin organizarea de către opoziţie a unor acţiuni de nesupunere politică a maselor populare în scopul răsturnării guvernului local autoritar şi instaurarea democraţiei. Protestele în masă care au condus la izbucnirea revoluţiilor colorate, de exemplu, au mai multe elemente comune. Au fost bine organizate, avînd în centrul lor grupuri de tineri. Mişcările Kmara în Georgia şi Pora în Ukraina au jucat un rol important în politizarea şi mobilizarea generaţiei tinere, încurajînd-o să îşi susţină drepturile. Ambele organizaţii au fost inspirate de organizaţia sîrbă Otpor, al cărei pondere a fost crucială în înlăturarea de la putere în 2001 a guvernului lui Slobodan Miloşevici. Evenimentele care au rezultat în revoluţii colorate s-au desfăşurat gradual, protestele continuând timp de săptămîni. De fiecare dată manifestanţii erau susţinuţi de o „opoziţie civilizată” pentru a contribui la schimbarea regimului „nedemocratic” de stat.

În final, revoluţiile colorate au fost finanţate din fundaţiile unor instituţii non-guvernamentale din Europa şi Asia, prin intermediul diverselor instituţii, fonduri şi ONG-uri. USAID şi National Endowment for Democracy (SUA) au oferit asistenţă financiară şi consultanţă mass-mediei de opoziţie în în Georgia, R. Moldova, Ukraina, Kîrgîstan.

Ar fi interesant de cercetat transformarea Societăţii Civile în mișcare politică și capturarea instituțiilor vitale ale statului pînă la criza psihiatrică în România de astăzi…

GUVERNUL VREA SĂ PRIVATIZEZE ARMATA? MODELUL – POMPIERII MILITARI!

Asistăm, într-o tăcere oficială asurzitoare a pompierilor militari și confuzie totală între cunoscători, la o operațiune de forță fără precedent: reorganizarea pompierilor militari prin comasarea a 2 sau 3 inspectorate județene într-unul singur, teritorial, sub pretextul “eficientizării” și reducerii deficitului bugetar, printr-o ordonanță de urgență! Inițiatorul: dr. Raed Arafat, secretar de stat în MAI, șef al DSU. Adică, este o catastrofă ce trebuie îndreptată URGENT! Ca atunci cînd s-au cumpărat izolete la preț de Mercedes! În realitate, este o măsură care subminează autonomia și capacitatea operativă a pompierilor români. Motivul invocat de inițiatori, cu jumătate de gură atunci cînd sînt întrebați, este că această așa zisă reformă se regăsește în programul de guvernare! Ca și cum, proiectul ăsta a fost căcat de o pasăre exact pe foaia albă a reformatorilor din guvern. Sau, mai rău, POATE a venit în plic, par-avion, de la te miri ce entitate/somitate europeană antuziasmat-deranjată de eficiența structurilor Inspectoratului General pentru Situații de Urgență! Cel mai probabil, mișcarea aceasta este generată de dorința de mai multă putere și este considerată o reformă generatoare de eficiență!

Centrul de Sociologie Urbană și Regională (CURS) a publicat cea mai nouă cercetare de tip Omnibus în perioada 4-10 iulie 2025. În ceea ce privește încrederea în diverse instituții românești, 81% dintre repondenți au ales POMPIERII MILITARI și doar 33% guvernul sau, ceva peste 20% parlamentul. Nu mai vorbesc de CCR! Asta la sondajul din IULIE 2025! Dar, luînd în urmă toate aceste sondaje, TOATE plasează pompierii, alături de armată și biserică, pe podiumul încrederii publice. Această percepție s-a construit în timp, datorită performanțelor reale ale salvatorilor români. Pentru faptul că intervin prompt și eficient la toate genurile de nenorocirio ce se abat asupra românilor, pentru faptul că împreună cu autoritățile locale găsesc cele mai rapide soluții de salvare a vieților și bunurilor. Sînt, care va să zică, o structuiră EFICIENTĂ! Poate, CEA MAI EFICIENTĂ de pe teritoriul actual al României. O structură model pentru suratele din Europa de Vest. Pentru aceste performanțe istorice nu putem să nu recunoaștem meritul vizionar al dr. Raed Arafat, omul care a transformat arma pompieri în inima salvatorilor unei națiuni! Pentru acest efort am fost ani de zile alături de dr. Arafat! Dar, acum, să invoci EFICIENTIZAREA, PROFESIONALIZAREA ȘI  MODERNIZAREA structurilor militare ale pompierilor, este cel puțin o bătaie de joc la adresa rațiunii!

În 2010, împreună cu regretatul meu prieten, cpt. Dan Sîrbu, am demarat o campanie de înființare a unui Minister al Situațiilor de Urgență, invocînd faptul că prezența IGSU în componența Ministerului de Interne privează salvatorii profesioniști de resursele financiare necesare consolidării acestei structuri vitale pentru siguranța cetățeanului. Am înaintat proiectul nostru tuturor instituțiilor responsabile, parlamentarilor, Președinției. Doar consilierul pe probleme de securitate națională al lui Traian Băsescu, Iulian Fota a avut o reacție, pozitivă! Restul… pămînt de flori! Cîțiva ani mai tîrziu, Raed Arafat a constituit DSU, o structură de coordonare în cadrul MAI. Un fel de Minister al Situațiilor de Urgență, fără ministru, dar care, prin structura sa organizațională parazita IGSU, dublînd direcțiile și departamentele. Să zicem că DSU a fost necesar pentru demararea achizițiilor de echipamente atît de necesare salvatorilor. Astăzi, însă, DSU se umflă precum broasca lui La Fontaine…

Raed Arafat conduce Departamentul pentru Situații de Urgență (DSU) din postura de secretar de stat civil, nu de militar! Totuși, de ani buni, acționează ca un veritabil comandant suprem al ISU, impunînd politici și decizii în afara proceselor firești din armată.  Iar Proiectul de OUG propus zilele acestea, acordă DSU atribuții de comandă și control inclusiv în caz de conflict armat! Raed Arafat este secretar de stat civil, NU parte din lanțul militar de comandă ISU! Nu poate da ordine operative militarilor, nici măcar dacă vrea binele sistemului! Nimeni nu contestă că sistemul IGSU poate fi îmbunătățit. De exemplu, înglobînd TOATE structurile de salvare, SALVAMONT, SALVAMAR etc. Este nevoie de consultare militară reală, de analize profesioniste și de respect pentru cei care salvează vieți zilnic, cu risc personal și sub jurămînt militar. Pompierii nu sînt o structură privată, nu sînt angajați ai DSU și nu pot fi reorganizați după toanele unui singur om. Sau, pot?

Vineri apare draftul unei ordonanțe de urgență care aruncă în aer nu doar structurile militare ale IGSU, ci mai ales siguranța cetățeanului, creînd vulnerabilități uriașe la nivelul intervenției operative. Scrisă arogant, într-un limbaj de lemn progresisto-european, Ordonanța calcă în picioare o sumedenie de legi și principiul descentralizării invocat în ultimii 30 de ani. Practic, dacă această Ordonanță, în pofida tuturor neconstituționalităților sale, trece (nu mă miră nimic!), asistăm la prima privatizare pe persoană fizică a unei structuri militare din România! DSU sau Arafat AF! Ceea ce ar putea constitui un model și pentru alte formațiuni militare sau militarizate. Poliția locală, de exemplu, artileria… marina fluvială! De ce nu? Eficientizare, consolidarea rezilienței naționale în context european și euroatlantic, modernizarea managementului, sustenabilitate, flexibilitate… Lorzii războiului pe care i-am văzut în Afghanistan ar fi legalizați în România lucrului bine făcut!

Printr-o formulare insidioasă, OUG urmărește acordarea atributelor de comandament național asupra protecției civile și apărării civile direct șefului DSU, inclusiv în cazuri de conflict armat sau mobilizare. O astfel de structură paralelă de putere, neconstituțională și neprevăzută în legile fundamentale ale apărării, deschide calea unui abuz de autoritate cu potențial grav asupra ordinii constituționale și a securității naționale.

Prin modificarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 481⁄2004, proiectul introduce litera b^1), conform căreia „apărarea civilă – parte componentă a protecției civile – cu rol de pregătire și răspuns în situații de conflict armat” intră explicit sub competența inspectoratelor teritoriale, aflate în coordonarea DSU. Această prevedere, coroborată cu art. 16 nou (care dă DSU rol de coordonare la toate nivelurile în stări excepționale), transformă Departamentul într-un comandament operativ unic, fără ca acest lucru să fie reglementat de Legea privind apărarea națională (Legea nr. 446⁄2006) sau de Constituție.

Ori, DSU nu are calitate de autoritate militară prevăzută de Constituție sau de legile apărării. IGSU este o structură militarizată, subordonată MAI, dar proiectul transferă competențe de comandă (inclusiv în conflict armat) către un organ civil, non-militar (DSU), condus de un secretar de stat cu o putere superioară ministrului! Nu există nici un temei legal pentru ca DSU sau șeful acestuia să exercite comandă operativă în caz de război, atribuție exclusivă a structurilor militare definite de lege. Doar dacă, această nouă structură ce nu se supune legilor țării va putea acționa după bunul plac! Coroborați această Ordonanță cu Legea Poliției Militare, din 2023, și veți găsi binomul perfect de intervenție internă în caz de acțiuni teroriste… sau asimilate. De exemplu, protestul profesorilor teroriști, sau al altor categorii socio/profesionale care nu acceptă conducerea politică opresivă și coercitivă exercitată asupra cetățeanului.

Dacă există pompieri care sînt de acord cu aceste modificări, aștept și argumentele concrete, nu doar bălegarul retoric prezentat în proiectul de ordonanță.

UNIREA A ÎNCEPUT. O SINGURĂ DOCTRINĂ POLITICĂ PE AMBELE MALURI ALE PRUTULUI: FRICA!

Nu că ar interesa pe cineva, poate pe universitari, poate pe primarii ieșiți în ultimele 24 de ore să salveze, prin devoalări de suveici bine orchestrate în timp, onoarea nereperată (sic!) a unui reprezentant al sistemului, construit cu migală și trudă în ani!, sau, poate doar pe cei care lipesc cu sîrg etichete și visează la un spațiu septic, fără opinii contrare înghesuite rapid în pușcării – nu e o figură de stil, e o recomandare găzduită de un ziar pretins Quality – dar eu scriu, să rămînă. Dacă mă poziționez eu greșit în raport cu principiile în care am fost educat și în care cred, îmi cer scuze anticipat, a doua oară! Nu e din rea credință, nu sînt în solda nici unei entități capabilă să-mi deverseze fluxuri constante de ruble, dolari sau criptomonede. Nu cred în ideologii, în soluții miraculoase, în lideri – nu mai mulți de o companie, care se rotesc mereu și mereu precum vulturii deasupra hoiturilor – sau formațiuni care se sacrifică pentru binele comun și bunăstarea societății. Nu cred în apariția peste noapte a lui Mesia izbăvitorul și nici în șansa de a reuși prin forțe proprii nu cred. Nu mă droghez, nu sînt pe medicamente, nu consum alcool. Asta înseamnă că, dacă discursul – dezlînat și incoerent cîteodată – nu este corect politic, iar observatorii vigilenți ai Lumii Bune și Noi se revoltă, sînt bolnav și nu îmi dau seama de asta. Sigur, procurorii pot cere o expertiză psihiatrică pentru ca tribunalul poporului imaculat să hotărască internarea forțată și tratament de specialitate. Sau, evident, pot fi ignorat, iar algoritmii vor face restul. Vor îngropa în uitare și irelevanță acest text (și altele!), oricum, de mîine, 1 august, prin intrarea în vigoare a noii legi care stă pavăză împotriva opiniilor și faptelor ce nu sînt corecte politic.

Sigur, analismul este rudă de gradul întîi cu părerologia. Ambele sînt despre vorbe (emoții!). El, analismul, este ghidat de interesele fiecărui curent căruia i se supune, care te adoptă și te face mare, cunoscut și solvabil, frecventabil din punct de vedere internațional. Lumea bună are păreri bune. Lumea nebună, narațiuni toxice. Din cînd în cînd, lumea se schimbă. Nu și nelumea! Dar, jurnalismul este despre FAPTE nu despre vorbe. Despre ADEVĂR – spun că mai multe adevăruri tactice formează un adevăr strategic – care este supărător și de neacceptat. În ultimul timp, constat că jurnalismul și analismul sînt în confruntare deschisă. Faptele sînt îngropate de vorbe, adevărul este ascuns, distorsionat și înlocuit. Noile tehnologii favorizează acest efort.

Am să scriu cîteva rînduri despre cazurile României și Republicii Moldova care sînt emblematice, din punctul meu de vedere și despre care, cîndva, se va învăța la școală, care au devenit un model de urmat pentru întreg spațiul vonderleyan unde guvernarea prin frică, acoperită de mantia democrației cu 12 stele (triburi) galbene numită democrație europeană, a înlocuit buna guvernare morală. Dar, cum spunea chiar Machiavelli, în Principele: obiectul de cercetat devine ceea ce este și nu ceea ce ar trebui să fie, dar pentru asta, în Discursuri, ne sfătuiește: oricine dorește să înțeleagă ce va urma trebuie să înțeleagă ce a fost.  

Făcînd abstracție de faptul că de cînd a fost instalată la putere pe Bîc, Maia Sandu este cumva un Petrică și lupul care e hăituită 24/7 de haitele de moscoviți, președinta a declarat ieri, după o ședință a Consiliului Suprem de Securitate, că Rusia vrea „să controleze” Republica Moldova, iar în acest scop pregătește o serie de imixtiuni în alegerile parlamentare din septembrie. Sandu a declarat că Moscova ar folosi mai multe „vehicule politice” pentru a-și mări șansele de a obține o majoritate în Parlamentul de la Chișinău, după alegerile din 28 septembrie, adică tot atîtea cîte sînt înscrise în cursa electorală în afara partidului de casă.

Ea a spus că „vehiculele” sînt grupate în „așa-zisul curent suveranist”, cu euroscepticismul și care ar promova o așa-zisă „alternativă de dezvoltare a Moldovei”. Un alt astfel de „vehicul” ar fi și „curentul populist-agresiv” al grupării criminale Șor, care folosește rețele de cumpărare a voturilor, racolează persoane violente pentru proteste antiguvernamentale plătite și implică grupări de crimă organizată în acțiuni de vandalizare a sediilor instituțiilor de stat.

Potrivit președintei, unul dintre scopuri este și reducerea prezenței la vot în afara țării, prin provocări și corupție electorală. Dar, nu-i așa, autoritățile de la Chișinău ar urma să deschidă pentru alegerile parlamentare din toamnă un număr record de aproape 300 de secții de votare în diaspora.

Facem din nou abstracție de faptul că malformația statală numită Republica Moldova este sub pulpana Kremlinului de vreo 200 de ani, cum ignorăm cu entuziasm suveranismul de casă al președintei care e mai bun decît suveranismul de colhoz al lui Dodon. Săriți, hoții, este principalul vector de guvernare în Republica Moldova. Și, pare că singurul! El ascunde toate inepțiile, incapacitățile și abuzurile unor compradori de buzunar, de fapt o clică ce-și dorește mufarea totală la resursele donate de grupurile transfrontaliere agreate. Veți spune: da, îi mai bine cu rușii? Habar nu am! Întrebați cetățenii simpli din Moldova și nu doar pe cei din Chișinău!

Prefabricatul ăsta al dușmanului de clasă este rostogolit în întreaga mass-media, pe platforme etc astfel încît atunci cînd candidații anti-establishment utilizează aceste platforme, apare un val de acuzații – de la fraudă la finanțare ilicită și manipulare algoritmică care, se pierd odată ce jocul este rezolvat. Faptele sînt îngropate în vorbe, iar vorba (verba)… volant!  Ceea ce rămîne este o democrație tutelară, în care cetățenii votează, dar nu decid. Instituțiile există, dar servesc unei alte agende. Candidații au voie să existe doar atîta timp cît nu contestă consensul transnațional, cam ca în Iran. Procesul electoral este păstrat ca formă — dar golit de substanță. În acest context, mi se pare relevantă o altă declarație. Cea a Șefei Comisiei Electorale Centrale a Moldovei, Angela Karaman: „Cînd o țară ca Franța intervine în alegerile noastre, nu considerăm că este o interferență străină. Chiar și atunci cînd partidele politice primesc finanțare directă, nu o vedem ca pe o corupție electorală.” Ați înțele, da? Interferența este binevenită dacă vine din partea Bruxelles-ului! Declarația amazoanei de la CEC vine după ce Maia Sandu a acuzat Rusia că plănuiește să se amestece în alegerile parlamentare programate pentru sfîrșitul lunii septembrie.

De altfel, din perioada Epocii Băsescu, Republica Moldova joacă un rol important pentru politica românească și nu unul benefic, mai degrabă de supraveghere și control. Astăzi, pe ambele maluri ale Prutului cresc și înfloresc aceleași narative ce par ale unui singur autor.

Puterea din Republica Moldova – o malformație artificială care este o combinație incongruentă de componente etnice rusești și românești, unite într-o uniune politică dictată nu de alegere, ci de circumstanțe geopolitice – reclamă că este ținta unei campanii de destabilizare orchestrată din Rusia. Dintre numeroasele comploturi de destabilizare și scenarii subversive despre care se presupune că au fost încercate sau jucate efectiv în Moldova, nici unul nu a depășit faza afirmațiilor simple și nici unul nu a ajuns vreodată, în instanță, să fie prezentate dovezi plauzibile pentru pentru acuzațiile publice. Invocarea de-a lungul anilor a unei varietăți de amenințări la adresa securității Moldovei prezintă caracteristicile revelatoare ale unui Psyop. Regimul din Moldova condus Maia Sandu, este într-adevăr instabil, dar asta se datorează incapacității Guvernului PAS de a rezolva problemele sociale și etnice ale țării, nu din cauza ingerinței Rusiei.

Poziția geografică a Moldovei o face importantă pentru NATO și UE în înaintarea lor către Est (ca bază logistică pentru susținerea și aprovizionarea regimului din Ukraina) și o Transnistrie care controlează și dinamitează România. Cu toate acestea, populația moldovenească este sceptică față de orientarea pro-occidentală a elitei politice cumpărate și corupte, un fenomen evidențiat și în România vecină,  iar amenințarea străină inventată menține populația și presa permanent distrase de la agenda reală derulată în spate.  

Cum ar fi lani, de exemplu, pe Dîmbovița, unde aproximativ 30/100 de figuri se rotesc de 20 de ani în fruntea țării pentru îndeplinirea unor obiective care nu sînt nicidecum în favoarea cetățenilor. Ultima sperietoiare, cea cu creșterea costului vieții, concedieri și biruri este menită nu să reformeze statul în favoarea cetățeanului, ci să refacă stocurile în buzunarele profitorilor de ambele maluri ale Prutului, pînă la Nipru!

Pînă şi democraţia de vitrină, menţinută pentru a crea impresia solidităţii partidelor așa zis liberale, devine o nălucă. Justificări pentru această stare de lucru le dă tot florentinul Machiavelli, în al său Principe, personificat în ultimii 10 ani, la Cotroceni, de un Klaus W. I. mai nociv decît o otravă administrată zilnic, înlocuit la butoane de un grup: guvernarea autoritaristă și supunerea pînă la sclavie a semenilor! Dreptatea, libertatea și egalitatea sînt valori derizorii și iluzorii. Supușii, creduli și pasivi sînt masă de manevră. Lor trebuie să le fi cîștigat sprijinul contra nobililor trădători… adică, exact antagonizarea de care avem parte între clase sociale, între justitie și simpli cetățeni, gălăgie care ascunde, de fapt, adevăratul interes: schimbarea puterii, transferul banilor de la unii la alții, crearea de feude personale menite să genereze profit în anii ce vin, precum reorganizarea unei instituții emblematice pentru salvarea de vieți și bunuri pe teritoriul național și nu numai!

Supușii, care nu sînt creduli și pasivi, ci ticăloși promovează frica în societate. Iată un exemplu din Marea Britanie unde cercetătorii britanici au recunoscut că au încurajat utilizarea fricii pentru a controla comportamentului oamenilor în timpul pandemiei, după cum scrie The Telegraph, citat de SmartRadio. Acum, acești cercetători, membrii grupului științific (SPI-B), și-au exprimat regretul cu privire la tacticile folosite și spun că activitatea lor a fost „lipsită de etică” și „totalitară”.

Potrivit sursei citate, SPI-B a avertizat în martie 2020 că miniștrii trebuie să crească „nivelul de amenințare personală perceput”, deoarece „foarte mulți oameni încă nu se simt suficient de amenințați”. Vă amintiți de aceeași perioadă din România? Cu ministrul Vela și șeful DSU, Arafat pe post de gardieni ai marelui lagăr? Nu am auzit scuze sau justificări din partea lor pentru comportamentul de atunci.

„În mod clar, utilizarea fricii ca mijloc de control nu este etică. Folosirea fricii duce spre totalitarism. Nu este o poziție etică pentru nici un guvern modern. Sînt o persoană optimistă, dar toate acestea mi-au oferit o viziune mai pesimistă asupra oamenilor”, a declarat Gavin Morgan, psiholog care a făcut parte din echipa britanică. „Oamenii folosesc pandemia pentru a prelua puterea și a conduce prin lucruri care altfel nu s-ar întîmpla… Trebuie să fim foarte atenți la autoritarismul care se strecoară. Folosirea fricii a fost cu siguranță discutabilă. A fost ca un experiment ciudat. În cele din urmă am dat înapoi, deoarece oamenii s-au speriat prea mult, spun acum reprezentanții SPI-B”.

Pe lîngă avertismentele vădite legate de pericolul pe care îl reprezintă virusul, Guvernul a fost acuzat că a hrănit publicul doar cu vești proaste. Căci frica, sentimentul pe care îl manipulează păpuşarii, este instrumentul prin care se iniţiază controlul societăţii şi limitarea libertăţilor. Este exact ceea ce face Maia Sandu! Exact ce fac stăpînii României de azi și cozile lor de topor pregătite din timp.

Descrise cel mai des în contexte militare și academice, operațiunile psihologice (cunoscute pe scurt ca PSYOPS sau mai exact, sub forma Operatiuni de Suport Informational Militar (MISO) sînt initiative planificate menite sa influenteze emoțiile, motivele și comportamentele publicului țintă pentru a atinge obiective strategice. Acestea înglobează strategii psihologice și de comunicare și sînt utilizate cu scopul de a modela opinia și comportamentul publicului. În cazul nostru, acceptarea unei singure doctrine la guvernare: FRICA!

Instrumentalizarea domniei fricii, de la politicieni fără inhibiţii şi gata să intre în jocul populismului de orice orientare pînă la servicii secrete dornice să-şi întărească poziţia în interiorul statelor și o întreaga falangă ce intră în acţiune şi încearcă să profite de frică, a devenit doctrină politică singulară în guvernarea bicefală de la București și Chișinău.  

Frica a devenit un instrument puternic de manipulare, utilizat de state care urmăresc să exploateze diviziunile sociale. Frica, ca fenomen psihologic si social, este cultivată și amplificată prin operațiuni psihologice (PSYOPS). PSYOPS-ul – planificarea, analiza publicului țintă, diseminarea mesajelor și evaluarea impactului – este utilizat pentru a influența opinia publică, promovînd un „dușman” comun care nu este intern – este vorba de un grup etnic, o ideologie, o țară sau o boală – .

Opoziția descrisă ca un pericol pentru securitatea națională a devenit, de ieri, principalul cal de bătaie la Chișinău. Un risc exacerbat de o mass-media obediente care dețin un rol central în propagarea fricii. Titlurile alarmiste, imaginile șocante și repetarea constantă a mesajelor de pericol creează un climat de incertitudine și anxietate.

Nu contestă nimeni, eu cu atît mai puțin, interesul exercitat de Rusia imperială în acest spațiu geopolitic. Cum nu pot fi contestate interesele imperiale americane sau interesele coloniale europene. Ce-mi doresc eu este mai multă rațiune din partea noastră, a pulimii, atunci cînd înghițim pe nemestecate diferite kkt-uri servite drept adevăruri supreme și bucătărie de lux. Pentru că, în final, noi, cei care am fost mereu sub imperii, cei care nu am avut niciodată un cuvînt de spus – deși revolta nedreptăților clocotea în piepturile noastre – vom fi cei care vom suferi. Nu cei 30/100 de indivizi și camarilele lor care au pus mîna pe România și Moldova. Două inimi gemene, Chișinău și București. Un singur păpușar, o singură doctrină politică: FRICA!  

CÎTEVA MOTIVE CA GUVERNUL BOLOJAN SĂ FIE CEL PUȚIN PRECAUT

Am găsit pe Internet cea mai fascinantă definiţie a globalizării: „Întrebare: Care este cea mai adevarată definiţie a globalizării? Răspuns: Moartea prinţesei Diana! Întrebare: Cum aşa ? Răspuns: O prinţesă engleză cu un amant egiptean, are un accident într-un tunel francez, într-o maşină germană cu motor olandez, condusă de un belgian, beat cu wiskey scoţian, urmarită fiind, îndeaproape, de paparazzi italieni pe motociclete japoneze! Prinţesa era tratată de un doctor american cu medicamente braziliene. Şi chestia asta, îţi este trimisă de un român care foloseşte tehnologia lu’Bill Gates, iar tu o citeşti pe o clona de IBM care foloseşte cipuri taiwaneze, cu monitor coreean, asamblate de muncitori din Bangladesh într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare din India, şi descărcată de sicilieni în porturi, trasportată din nou în camioane conduse de şoferi mexicani şi, în final, vîndută ţie, de evrei! Asta înseamnă globalizare”!

Într-un interviu acordat ziarului Times (http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004(!), Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane. Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. Comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs recent o prognoză pentru următorii 15 ani. Se aşteaptă ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). SUA vor militariza spaţiul extra-terestru, violînd flagrant tratatele internaţionale, pornind de la ipoteza că va creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi, ceea ce va face necesare noile forme ale forţei militare pentru a asigura interesele comerciale şi de investiţii ale SUA intr-o lume zguduită de dezordinile provocate de săraci”.

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer („Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004, pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ».

Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale.

Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere.

Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională.

Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută.

Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc.

În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.”

Ordinea internaţională este una corporatistă şi nu interstatală. Capitalismul globalist s-a eliberat de politică. Cele 10 forţe care au făcut Pămîntul plat (Thomas L. Friedman Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Polirom, 2007 citat de Conf. George Cristian Maior în cursul său „Globalizarea şi antiglobalizare. Proiecţii asupra evoluţiei fenomenului terorist”.) generează în fiecare zi transferuri de suveranitate, în detrimental statului-naţiune şi în profitul organismelor supranaţionale: ONU, NATO, UE, politic vorbind, şi în favoarea pieţelor organizate sau a marilor grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate. Entităţi de orice natură, economică, financiară, culturală, se eliberează de frontierele teritoriale şi de normele juridice naţionale.

Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel.

S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse).

Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (…) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie civile”. Nesupunerea civică, considerată important factor de risc în statele-națiune neadaptate realităților curente, are foarte multe cauze care rezidă în principiu în:

– inegalitatea socială; polarizarea bogăţiei şi a sărăciei;

– aroganţa puterii;

– ura celui slab faţă de cel puternic, izvorîtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;

– proliferarea disperării;

– exercitarea de către cel puternic a unor presiuni şi acţiuni pe care cel slab le consideră a fi teroriste;

– incompatibilităţi grave în perceperea sistemelor de valori;

– existenţa unor tensiuni, convingeri şi prejudecăţi care cer un alt proiect de aşezare a lumii;

Iată, cîte motive ar avea Guvernul Bolojan să se teamă! Temele de mai sus, deşi sînt desprinse din lucrări de specialitate, ele sînt opera recentă, din ultimii 10 ani, ale guvernelor române.

SÎNT TOTAL TÎMPIT! LOIALITATE ȘI NU COMPETENȚĂ

Experiența ultimelor 24 de ore mă face să-i dau dreptate lui George Damian care spune că o reconectare a clasei politice românești cu poporul român, nu mai este posibilă, s-a depășit de multișor punctul în care mai era posibilă o refacere a legăturilor. Aș spune că s-a căscat nu o ruptură, ci o falie imensă între poporul de rînd și clasa politică, la care aș adăuga și zona universitară. Sondajul ce va fi dat oficial publicității astăzi, marți, 22 iulie 2025, și comantariile pe marginea lui sînt relevante în susținerea acestei afirmații.

Un sondaj realizat de INSCOP Research în luna iulie 2025 arată că 66% dintre români cred că Nicolae Ceaușescu a fost un președinte bun pentru România. Doar 24% dintre respondenți consideră că fostul lider comunist a fost un conducător rău, în timp ce 7,8% declară că nu știu sau nu pot aprecia. Datele fac parte din studiul intitulat „Percepția populației cu privire la comunism. Reperele nostalgiei”, realizat pe un eșantion de 1.500 de persoane, cu o marjă de eroare de +/- 2,5%. Sociologul Remus Ștefureac, directorul INSCOP, a calificat rezultatele drept „neimaginabile”, subliniind că nostalgia pentru comunism și percepția pozitivă asupra lui Ceaușescu nu sînt cauzate doar de nemulțumirile actuale legate de traiul zilnic. Acesta mai spune că această campanie de destabilizare socială nu a fost combătută nici de stat, nici de societate civilă și că lipsa unor anticorpi culturali și democratici este vizibilă în nivelul de acceptare al unor forme autoritare.

Un sondaj similar realizat în 1998 de Metro Media Transilvania arăta că 51% dintre repondenți îl regretă pe Nicolae Ceaușescu! În 17 ani popularitatea ultimului președinte comunist a crescut cu 15%, empiric vorbind, cu mai puțin de 1% pe an. Cauzele sînt multiple, de la îmbătrînirea populației și, deci, scăderea natalității, la politicile de susținere a tineretului și, evident, apariția termenului de comparație: clasa politică din democrația românească – cu întreaga pleiadă de 20.000 de specialiști ai CDR, aventurismul cuplului Băsescu-Boc sau priveghiul de 10 ani al lui Klaus Iohannis. Asta este cu adevărat înspăimîntător: că 66% dintre oameni consideră clasa politică actuală sub nivelul lui Ceaușescu. Nu are importanță dacă este sau nu adevărat – aceasta este părerea dominantă în societate. Același punct de vedere îl exprimă și sociologul Mirel Palada, a cărui postare am redristribuit-o, atrăgîndu-mi oprobiul universitarilor și diriguitorilor locali. Primul mă mustră spunîndu-mi că în locul tău, m-aș fi abținut să distribui aberațiile lui Palada! Ca să nu spun că mi-ar fi rușine…, cel de-al doilea – susținător înfocat al actualului premier – spune-le poveștile astea miilor de români care au înotat Dunărea ca să scape de comunism, sutelor de mii care stăteau la cozi pentru 10 oua și 1/2 pachete de unt, sau un kil de parizer. Sau, mai bine spune-le fiilor și nepoților celor morți în închisorile comuniste de la Aiud sau Gherla, celor bătuți și infometați, pentru că îndrăzneau să creadă în pluri partidism, în libertate. Adică, nu contează cît de ticăloase au fost guvernările din ultimii ani, tot sînt mai bune decît regimul lui Ceaușescu, fie doar și pentru singurul motiv că au înlocuit camarila comunistă cu camarile pluripartite!

Cineva cerea un miliard de euro pentru a îndrepta această anomalie de percepție, în timp ce apărătorii adevărului și a liberei exprimări sînt convinși că rușii și chinezii desfășoară un război hibrid împotriva românilor! În cazul de față, susținerea narativelor oficiale nu va face decît să adîncească falia între clasa conducătoare și popor. Dar, poate nu-i interesează! Reforma anunțată se aplică exclusiv asupra amantelor și șoferilor care căpușează instituțiile publice, cu salarii uriașe, în proporție de 20% din personal. În sectorul public din România, există aproximativ 1,3 milioane de angajați, conform datelor Ministerului Finanțelor, potrivit Digi24. Aceasta reprezintă 22% din totalul salariaților din țară. Structura angajaților în sectorul bugetar este următoarea: 380.000 în învățămînt, 245.000 în sănătate, 206.000 în instituții de forță (apărare, poliție, servicii), 23.000 în justiție, 130.000 în administrația centrală și 320.000 în administrația locală, conform Comunitatea Liberală. Asta înseamnă că în sistemul public există 260.000 de amante și șoferi care vor fi restructurați din sectorul bugetar! Care, probabil, vor primi indemnizații de șomaj, conform legii! Să se calculeze cît înseamnă indemnizațiile de șomaj în cazul familiei latifundiarului PSD Paul Stănescu, pe care Ioan Popa l-a dat exemplu, și dacă odată eliminați din sistemul bugetar acești 260.000 vor redreasa deficitul bugetar al României! E o problemă universitară, deja!

De fapt, ce vedem astăzi, toată această zbatere, zvîrcolire spasmodică este despre PUTERE în noua paradigmă globală care trece de la supremația legilor și tratatelor la supremația forței. Dar, ce înseamnă PUTERE? Extraordinar de sintetic, puterea înseamnă RESURSE, STRATEGII ŞI… REZULTATE! Doar analizînd, fiecare în propriul fotoliu, fiecare element în parte ne putem da seama dacă deţinem, sau nu, PUTEREA. Şi cînd vorbim de Naţiune şi Stat, celor trei alemente pomenite anterior îi mai adăugăm unul – esenţial, după părerea mea! -: PRESTIGIUL!

În ciuda globalizării, deocamdată, referenţialul în studiile internaţionale de securitate îl reprezintă „statul naţiune”! Ultimele evoluţii din vecinătatea apropiată ne duce cu ideea la Forţa şi Importanţa Statului Naţiune, concept combătut vehement de actuala conducere a Uniunii Europene din care facem parte. Securitatea este definită ca securitate naţională, iar modelul operaţional al acesteia cuprinde, în primul rînd, o viziune clară asupra interesului naţional, dar şi o evaluare a resurselor. Interesul naţional al statului naţiune are consistenţă atîta timp cît în construcţia sa sînt integrate o serie de aşteptări şi deziderate sociale, numite „valori”: bunăstare, libertate, securitate, identitate (Ionel Nicu Sava, „Studii de securitate”, Ed. Centrul român de studii regionale, 2005, pag.155). Pe de altă parte, valorile ţin de structura culturii. Prin urmare, INTERESELE sînt expresia unei cristalizări istorice a resurselor ideaţionale, a stilului de gîndire colectiv transferat instituţiilor politice care administrează chestiunile unei epoci (I.N.Sava, op.cit). Cu alte cuvinte, putem spune că sursa creşterii securităţii şi statalităţii este plasată în cultura naţională, pentru că mecanismele interne culturale sînt capabile să ofere modele alternative. Fondul cultural al unei naţiuni este sursa creşterii sale!

Dacă ne uităm la statul-naţiune România, ce vedem? O încremenire în proiect! Ba, mai mult, o diluare accelerată în ultimii 10 ani. O societate anomică incapabilă să se mişte, dar să evolueze! O ţară, localizată în spaţiu, dar anacronică şi atemporală, pe care, pare, că nici Apocalipsa nu o va ajunge decît peste 100 de ani, distanţa care ne separă de lumea civilizată! Lumea îşi face o retrospectivă pentru a se putea pregăti de viitorul „joc”. România dezvoltă discuţii sterile, de secol 19, la toate nivelurile administraţiei. Avem o ţară mult prea polarizată social, conform specialiştilor și a rezultatelor sondajelor de opinie. Clasa de mijloc este reprezentată de doar 3-5 procente, în timp ce ocupăm locul 2, după Rusia, în ceea ce priveşte numărul de oligarhi! Racordarea noastră cu Occidentul, spre care tindem, este ca și inexistentă: infrastructura rutieră nu există, nici după 35 de ani, iar cea feroviară este o glumă proastă: viteza medie de deplasare a mărfurilor, pe calea ferată românească este de doar… 27 km/h! După 35 de ani de bulversare a sistemului de învăţămînt, constatăm că avem o slabă calitate a educaţiei, inclusiv pe „relaţii internaţionale”, deci, nu avem specialişti care să comunice cu omologii lor de la Est de Szeged! Ne lipsesc şi studiile prospective în toate domeniile, dar „cunoaşterea” şi „expertiza”, resursele nr.1 în societatea sec.21, sînt date, sistematic, la oparte! Priviţi în jur şi veţi constata că marea majoritate a „elitei” e construită pe loialitate şi nu pe competenţă!

Este România un stat puternic? Deloc! România este generator de insecuritate, iar factorii sociali care o generează sînt: sărăcia, subdezvoltarea, mortalitatea, scăderea demografică, bolile, epidemiile, alimentaţia articficială! PRESA ESTE o vulnerabilitate, însă NU pentru că presa independentă și neplătită de statul comprador cîrcoteşte, ci pentru că, în decursul anilor, a fost PARTE la îngenunchierea poporului român, fără atitudine, sau cu o atitudine complice cu tagma jefuitorilor! Puterea Presei a pactizat cu fărădelegile Puterii Militare, Puterii Politice, Puterii Economice, Puterii Comerciale şi Puterii Societale, în loc să opună rezistenţă şi să vină cu SOLUŢII alternative, CONSTRUCŢII alternative, politice şi sociale!

Astăzi, lumea îşi face o introspecţie pentru a se pregăti de viitorul joc. Sfîrşitul unei lumi tihnite, în ultimii 35 de ani, pe putregaiul căreia, se naşte o altă lume, o altă orînduire, despre care nimeni nu poate să spună, cu exactitate, cum va arăta! Singura certitudine pe care o putem avea este lipsa de certitudine! Ce aflăm despre ţara noastră?

Privind înlăuntrul nostru naţional, lumea aşezată şi predictibilă a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudine şi frica zilei de mîine. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, cînd cuţitul ajunge la os, compasiunea apare mai rar. Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România pare o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!

De mai mulţi ani, în articolele pe care le scriu, atrag atenţia că România este o ţară sub ocupaţie. O ţară care renunţă la propria economie, la propriul sistem de valori, pentru a îmbrăţişa cu totul alte repere. Poate foamea cu care am ieşit din comunism ne-a făcut atît de hulpavi. Poate bruiajul de neînţeles – pentru cei mai mulţi – a recesiunii şi crizelor economice, valorice, politice, de sistem etc în care ne aflăm? Cauzele recesiunii prezentate de J K Galbraith în cartea lui “Marea Prăbuşire din 1929” erau: proasta distribuţie a veniturilor, un mediu de afaceri angajat în “furtul corporatist”, o structură bancară slabă şi un dezechilibru între importuri şi exporturi. Nu spunea nimic despre parazitarea politică a economicului, a instituţiilor etc. America Marii Crize nu ştia această realitate de secol 21 din România! După 20 de ani de la schimbarea „după manual” a Regimului Ceauşescu, România a dispărut de pe harta lumii. Avem nevoie de oameni care să gîndească un nou sistem şi cert este că paradigma trebuie schimbată!

Acest malaxor istoric este prielnic revoluţiilor şi reformelor structurale profunde. Dacă mă întrebaţi pe mine „reformele profunde” clamate de Guvernul Bolojan sînt echivalente cu măzgălitul tramvaielor cu vopsea revendicate ca un mare curaj al găşculiţei de cartier de periferie! Serios vorbind, în ultimii 20 de ani, România a avut parte doar de RĂUFORME! Că ROMÂNIA NU ARE RESURSE PENTRU AFIRMAREA INDIVIDUALĂ, singura ei şansă fiind cea a obedienței! Despre PRESTIGIUL pomenit la început, nici nu mai poate fi vorba! Poate sînt total tîmpit! Cer prea mult.

ENCEFALOPATIA SPONGIFORMĂ BOVINĂ A UE

This photo taken earlier this year shows residents of Yarmouk, a neighborhood of Palestinians in Syria, lining up as far as the eye can see to receive food supplies.

Europa sub von Der Leyen a deraiat total de pe șinele tratatelor internaționale care consfințeau Europa Națiunilor, a respectului, prosperității, păcii și suveranității. Pare că un duh rău a pus mîna pe întreaga construcție franco-germană în detrimentul popoarelor. Un virus al vacii nebune a afectat nu doar spațiul simbol al celor 12 stele de pe steagul albastru (sic!) cu galben provocînd exaltări genocidare, ci tulbură cortexul european provocînd automutilări, transpirații de război, urlete agresive. Encefalopatia spongiformă bovină se manifestă din birourile comisarilor, pînă în cabinetul 1 de pe Bîc!

Nimic nu este mai tulburător, mai uimitor, însă, în toată această patologie Creutzfeldt-Jakob decît manifestările de așa-zisă politică externă a comisarei ex-sovietice Kaja Kallas, care a atins nivelul penibilului. Este un haos incoerent, fără principii, fără coloană vertebrală și fără viziune. În ritmul actual, UE nu merge spre zid – intră bovin cu capul înainte, în el!

Declarațiile continue, belicoase, în formule standard, prestabilite, la adresa Rusiei par desprinse dintr-un preambul suicidar care, în alte părți, sînt atent monitorizate de medici, iar în filmele de nivel C, sînt anunțate la 911. Asta nu o împiedică pe Kaja / această Țoiu pe steroizi a Europei/ ca în Syria să susțină așa-zisul guvern democratic, compus din foști rebeli islamiști, membri ISIS – organizație dovedit înființată și susținută de Israel – care de la preluarea puterii masacrează sistematic diverse etnii. Apoi, vine Israelul, care atacă forțele guvernamentale syriene – nu pentru democrație, ci pentru a proteja anumite grupuri etnice aliate. În același timp, UE îl susține și pe Israel în Gaza, ezitînd să impună sancțiuni pentru genocid, de teamă să nu deranjeze Washingtonul … care pe de altă parte, lovește economic exact în… Europa pe care vrea să o tapeze de bani pentru niște arme vîndute Ukrainei: impune tarife vamale crescute și taxează produsele europene. UE nu ripostează. Așteaptă „o înțelegere”. Adică Kallas stă în genunchi și speră. Mai sînt multe altele, mai profunde, dar pentru cititorul superficial, e suficient. Toate acestea nu se pot numi diplomație. Cel mult, imbecilitate patologică. Sistemică. Asumată. Sinucigașă.

Și asta în timp ce situația globală de securitate s-a deteriorat în trimestrul 2 al acestui an, odată cu atacul SUA și Israelului asupra instalațiilor nucleare iraniene, ceea ce a dus la acțiuni de represalii din partea Iranului, care a amenințat să închidă strîmtoarea strategică Hormuz.

SUA au atacat și instalațiile de comandă și lansare a rachetelor Houthi din Yemen înainte de a se ajunge la un acord de încetare a focului între cele două părți. În Africa, conflictele s-au intensificat în Sudan, Etiopia și în întreaga regiune Sahel.

Atacurile insurgenților asupra țintelor din Kashmirul indian au dus la un război scurt, dar intens, între Pakistan și India în luna mai. Conflictul de patru zile s-a încheiat odată cu acordul unui armistițiu mediat de SUA.

China a continuat să exercite presiuni asupra Taiwanului, efectuînd o serie de exerciții navale și aeriene în Strîmtoarea Taiwan.

SUA a făcut o pauză în livrarea de arme către Ukraina și a anunțat că va relua procesul după ce a întrebat, nevinovat: de ce Ukraina nu a lovit Moscova și Sankt Petersburgul?

Aglomerație mare în sanatoriul planetar…

IOAN POPA – APUS DE SOARE LIBERAL

Iată că, după ce se dovedește că deputatul Vexler nu este doar antisemit, ci și principalul instigator la antisemitism în România, primarul Reșiței, liberalul de rit nou Ioan Popa, se dovedește că este, la rîndul său, principalul fals-instigator la modernizarea politică a PNL.

Am mulți prieteni evrei cărora le cer scuze că un individ plin de ură, frustrări și oportunism a ajuns să devină subiect de presă și să portretizeze un popor. Cum le cer scuze și pentru apariția pe planetă a fraților liberali Murariu, care încurajează demențele vexler! Cer scuze, de asemenea, lui Ioan Popa pentru că îmi voi spune părerea, public, în virtutea dreptului la libera exprimare (o catastrofă pentru Vexler!) și profitînd de faptul că am posibilitatea să o fac, deși Nelu nici nu mi-a cerut părerea, nici nu-l interesează părerea mea și nici nu am toate informațiile să judec gestul acestuia de la congres.

Foarte pe scurt: inițial, Ioan Popa, primarul de Formula 1 al Reșiței, a intrat în cursa pentru o funcție de prim-vicepreședinte al PNL. Un PNL care încearcă să se reinventeze, fără să-și schimbe numele, după lanțul de derapaje din ultimii ani. Ilie Bolojan, fostul primar al Oradei, perceput drept salvatorul liberalismului și izbăvitorul neamului, a fost singurul candidat la funcția de președinte. ( E o modă cu singurul candidat în acest partid liberal… Și Ciucă, tot singurul candidat a fost, susținut de greii liberali… după care… îl mănîncă de viu! E un fel de ritual al morții. Întîi președinte, apoi victimă pe totemul/săgeată!) Ioan Popa, sincer entuziasmat de cel care a venit de mai multe ori la Reșița să-l susțină în cursa administrativă, omul pentru care Nelu nutrește o admirație sinceră, reprezintă, în viziunea sa, speranța renașterii unui partid devenit sinonimul corupției, putregaiului, ineficienței, sugativelor și aroganței naționale.

Gesturile și declarațiile lui Nelu Popa în direcția reformării acestei formațiuni politice s-au întețit și s-au ascuțit în ultimul timp, intrînd în conflict direct cu vechea gardă liberală reprezentată de Ioan Marcel Vela. Cartea de vizită a lui Nelu Popa, discursul corect și novator, temperamentul și energia acestuia au creat speranță în rîndul fanilor liberali din vestul țării. Nelu Popa are/avea ținută de politician la vîrf. Și chiar cred, sincer, că Nelu Popa ar fi încercat să reformeze și să revitalizeze partidul. Rezultatul a fost, însă, catastrofal! Nelu Popa s-a retras din competiția cu Predoiu chiar înaintea startului!

Personal, sînt convins că nu frica de competiție și notorietatea celor aflați în cursă l-au împinss să renunțe! Nelu Popa ESTE MULT MAI BUN decît orice forme de viață respiră în conducerea PNL! Sînt, însă, la fel de convins, că SISTEMUL se apără cu dinții și cu unghiile. În acest sistem, Nelu Popa ar fi fost o malformație! Sînt convins că EXISTĂ CEVA cu care Nelu Popa a fost șantajat să se retragă din cursă, după ce a dominat discursul reformator cu cel puțin o lună înainte! CINEVA l-a șantajat pe Nelu Popa cu CEVA! Nelu s-a retras! Cum se va retrage și din cursa pentru președinția PNL Caraș-Severin. De sîmbătă, NELU POPA e ISTORIE în liberalismul din Banatul de Munte. Apus de soare liberal…

Vestea tristă, pentru Nelu, e cu adevărat alta: ILIE BOLOJAN E SISTEMUL! La fel ca Murariu sau Vexler! Respect, Nelu Popa, pentru tot ce ai făcut, pentru ce ai încercat să faci, pentru tot ce ai crezut și pentru naivitatea ta!

P.S. – NU sînt prieten cu Nelu Popa, nu mi-a fost și nu-mi este finanțator, nu sînt pe liste nici la primărie, nici la prefectură/consiliu județean și nici la școala de fete…

PSD AR TREBUI SĂ PLECE DE LA GUVERNARE

Sorin Grindeanu nu este atentator sinucigaș! Pur și simplu, educația primită în familia sa de profesori respectați și creșterea de la buna, la Borlovenii Vechi îl împiedică să pună o vestă explozivă pe PSD și să se detoneze în mijlocul Guvernului, strigînd, eventual, Iohannis e cel mai mare! Deși, sondajul Inscop Research din perioada 20-26 iunie 2025, realizat pe un eșantion de 1150 de persoane, prin metoda CATI – interviuri telefonice,  studiu cu o marjă de eroare de ± 2.9%, la un grad de încredere de 95%, dă PSD-ul pe locul 3, cu 13.7%, partid care a pierdut 3.7% într-o singură lună. Acest lucru este ireal!

PSD este/a fost cel mai mare partid al țării, un partid al oamenilor, nu al elitelor, cu sorginte social-democrată, un partid care a cîștigat alegerile în majoritatea județelor, comunelor și orașelor țării, care are cel mai mare număr de aleși licali, al doilea partid din coaliția aflată la guvernare. PSD are în componență oameni extrem de valoroși, dar și canalii de roman! Este singurul partid care, în decursul existenței sale, a mai și dat la cei din jur, de aceea, greaua moștenire a PSD a devenit sloganul previzibil și prăfuit al guvernărilor alternative. PSD a făcut lucruri extraordinare pentru România, dar a și greșit gargantuelic!

Sub domnia grofului de la Sibiu PSD ar trebui să-și asume cîteva greșeli: faptul că nu a declanșat procedura de trimitere în istorie înainte de vreme a celui mai împuțit președinte, faptul că a acceptat să guverneze într-un mare partid al liniștii de mormînt pentru țară, faptul că l-a omorît cu pietre pe Liviu Dragnea și faptul că a intrat în coaliția lui Nicușor. Sorin Grindeanu și prietenul și colegul său Silviu Hurduzeu au, cu siguranță explicații la aceste semne de întrebare, dar nesustenabile, din start!

Scriam cu ceva vreme în urmă că Iohannis este de vină pentru dispariția României ca stat, inclusiv pentru deficitul atîrnat de gîtul acestei entități. Ce a rămas în urechile românilor, precum un tinitus, este informația că Ciolacu a cheltuit 65 de miliarde din fondul la dispoziția prim-ministrului și a dus deficitul la 9% din PIB. Ceea ce e adevărat, dar cu niște mici amendamente pe care Victor Ciutacu le amintește: de la pandemie încoace, Ciolacu a fost al patrulea premier. Primii trei au fost, în ordine, Orban, Cîțu și Ciucă, toți de la PNL. Cei trei au cheltuit cu nemiluita și s-au împrumutat în draci pe spatele nostru, iar Orban și Cîțu au avut chiar privilegiul de a nu avea limită de deficit. Ciolacu a preluat guvernarea cu un deficit de 7,2% din PIB. Și l-a dus la 9%. Cînd a venit Orban după Dăncilă, deficitul era 2,3%. Restul, pînă la 7,2%, a fost pe mîna liberalilor, conform sloganului prin noi înșine. Deci a cui e moștenirea?

Rezultă că guvernarea Viorica Dăncilă a fost un model față de jaful provocat de Cîțu și Orban! 4,9% deficit PNL nu e de ici de colo și nu ar fi putut fi realizat fără ca Iohannis să dea binecuvîntarea! Deficitul de 9% l-au făcut liberalii în frunte cu Iohannis! Ei ar trebui trași la răspundere!

Ciolacu a cheltuit banii din fondul de rezervă la dispoziția primului ministru, în România, și pentru români, pensionari, salariați, beneficiari de autostrăzi etc. Nu a luat, spre exemplu, după știința mea, armament casat de alții sau vaccinuri din banii ăia. Cum zice Ciutacu, dacă nu mărea Ciolacu pensii/salarii și nu făcea drumuri/poduri din ei tot se cheltuiau și tot în țară. Pentru că nici un guvern nu reportează bani din buget de pe un exercițiu financiar pe altul. Nu-l ajută legea!

Sigur, dacă există vreo dovadă că Ciolacu sau Grindeanu, sau alți mahări ai PSD au furat din ei, că a făcut achiziții private costisitoare, că și-a deschis conturi afară, umflați-i! Românii trebuie să știe că jaful se pedepsește exemplar! Nu se tolerează, nu se încurajează, nu se ascunde sub preșul guvernării!

De aceea, repet: PSD ar trebui să părăsească, chiar astăzi, această guvernare, transformată într-o mașină capcană pentru cetățenii români. Eventual să susțină scamatoriile lui Boljan din opoziție! Dacă nu, să-l trîntească!

Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormînt!

“Un popor care votează corupți, impostori, hoți, trădători nu este victimă. Este complice.” – George Orwell

Popor, pastoral, contemplativ și ignorant, sau nu, mereu oprimat, umilit, sărăcit și batjocorit ironic în momentele de exhibare non-intelectuală, am dat posterității cîteva genii cu darul profeției, nu în catrene, ci în versuri aspre precum viața și așternuturile istoriei pe aceste meleaguri. George Coșbuc e primul care mi-a venit în minte! N-avem puteri și chip de-acum/ Să mai trăim cerșind mereu,/ Că prea ne schingiuiesc cum vreu/ Stăpâni luați din drum!/ Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormânt! Sigur, Coșbuc emite avertismentul după ce generații întregi au acceptat iobăgia ca pe un dat, ca pe ceva natural, de multe ori complici cu impostorii, hoții și stăpînii/ înstăpîniții locului, într-un veritabil Sindrom Stockholm (acesta ar putea fi un comentariu literar al epocii tefeliste!).

În realitate, este vorba despre putere și despre patologia puterii. Asta a fost din totdeauna, ne luminează Theodor Paleologu (fost elev al Ecole Normale Supérieure din Paris și doctor în filosofie politică al Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, a fost cercetator la universitățile Harvard și Notre Dame (Indiana), a predat la Bard College Berlin, a fost ministru al Culturii, ambasador, deputat și candidat la președinția Romaniei. Din 2013 predă la Casa Paleologu), în Patologiile puterii. Gandurile unui covalescent, Editura TREI. Exista și patologii ale micii puteri, dar și ale neputinței sau resentimentului. Tiranii înșiși sînt niste oameni obișnuiți, atîta numai că cele mai respingătoare laturi ale lor sînt scoase la iveală de mecanismele puterii. Odată cu întoarcerea războaielor și tiraniilor, trăim în vremuri în care patologiile puterii au explodat. Chiar și în democrațiile de tip occidental, liderii care și-au pierdut simțul realității și-au scos masca de teatru, rămînînd insensibili la potențialele furtuni de furie populară. La capătul demagogiei se află tirania, iar populismul duce la autoritarism!

Paleologu rostește filosofic ceea ce clinicianul ar spune mai simplu: criminalii în serie distrug familii, psihopații politici, corporatiști și religioși distrug economii întregi. Distrug societăți!  

# fișă clinică

În psihiatria contemporană, tulburarea de personalitate antisocială stă alături de tulburările de personalitate borderline, histrionică și narcisistă. Lipsa de empatie și de remușcări, comportamentul infracțional și manipulativ de durată, ignorarea securității celorlalți, impulsivitatea, agresivitatea și înșelarea celorlalți sînt cîteva dintre principalele caracteristici ale acestei tulburări ce par a fi desprinse din CV-ul unui politician. Psihopatia este una dintre cele mai ascunse și nocive psihopatologii a personalității. Potrivit specialiștilor, 1% din populație este psihopată și purtătoare de factori ce caracterizează psihopatia: minciună patologică, manipulare, șarm, afect extrem de superficial, absența sentimentului de vină și a remușcării, predispunere la plictis, căutarea stimulării, incapacitatea cronică de asumare a responsabilității, lipsa empatiei, răutate, lipsă de tact, obraznicie, insolență, ticăloșie etc.

Ca o observație sociologică, tulburarea de personalitate socială se diferențiază net de nesupunerea civică; personalități mondiale recunoscute precum Mahatma Ghandi, Mihail Eminescu sau Martin Luther King au promovat constant nesupunerea civică și lupta pentru emancipare socială și națională, fără a intra nicidecum în sfera tulburării de personalitate antisocială. Ca să nu avem vorbe!

Astăzi, întreaga (sau aproape!) societate se află în alertă. După ce 10 ani pacientul de la Sibiu a avut și cheia de la secție, astăzi, toți nebunii sînt în curtea spitalului. Metodele de a-i înfrunta nu sînt obișnuite, iar manifestațiile prin care le soliciți milă și umanitate au un efect contrar. În criminologie, nu există un termen specific universal acceptat care să denumească exclusiv devierile de comportament ale ucigașilor care doresc ca victimele să îi implore pentru milă. Totuși, acest tip de comportament poate fi analizat în contextul mai multor concepte și tipologii criminologice care descriu motivațiile și trăsăturile psihologice ale infractorilor.

Ucigași sadici sau psihopați sadici sexuali/mioritici: În literatura criminologică, comportamentul descris se poate încadra în categoria ucigașilor sadici, în special a celor cu motivații sadico-sexuale. Acești indivizi obțin satisfacție psihologică sau sexuală din suferința, frica sau umilința victimelor. Dorința ca victima să implore milă poate fi o expresie a nevoii de control, dominare și putere absolută asupra victimei, trăsături asociate cu sadismul.

Criminalitatea hedonică/sionistă: Un alt concept relevant este cel al ucigașului hedonistic, descris ca un individ care comite crime pentru plăcerea derivată din actul în sine, inclusiv din conexiunea dintre violență și dominare. Acești ucigași pot căuta senzații extreme, iar implorarea victimei poate amplifica sentimentul de putere și control.

În victimologie, se analizează și rolul comportamentului victimei în dinamica infracțiunii. Comportamentul infractorului care induce frică sau implorare poate fi legat de o interacțiune psihologică în care victima devine un instrument pentru satisfacerea nevoilor emoționale sau psihologice ale infractorului. Conform specialiștilor, comportamentul victimei poate influența intensitatea actului infracțional, iar în cazurile de sadism, frica victimei poate amplifica satisfacția infractorului.

# despre medicație și creșterea dozelor

Obișnuința duce, inevitabil, la creșterea dozelor ingurgitate.

Societatea post-adevărului (in engleză, “Post-truth society”) este un concept lansat în anul 2004, de scriitorul american Ralph Keyes, într-o carte care s-a bucurat de un excepţional succes – “The Post-Thruth Era: Dishonesty and Deception in Contemporary life” (Era post-adevăr: Necinstea şi decepţia în viaţa contemporană). 

Trăim într-o lume care tinde să devină tot mai mult una a iluziilor, a aparenţelor, a măştilor, în care mecanismul minciunii cîştigă teren atît la nivel individual, în relaţiile interumane, dar, mai ales, atunci cînd este vorba despre manipularea maselor de către forţe politice, financiare, economice, o realitate în care non-valoarea este tot mai gălăgioasă şi ostentativă. Dorinţa de confirmare publică, de nestăpînit, cu orice preţ, face ca, în societatea post-adevărului, mizîndu-se pe factorul emoţional, aspectele esenţiale, autentice, fundamentale pentru viaţa oamenilor să fie trecute în plan secund sau chiar ignorate. De aici, aparenta imunizare în relația cu decidentul politic.

Cine nu acceptă minciuna nu se îndreaptă spre politică. Practicarea minciunii în discursul public, în societatea post-adevărului, poate avea/ are deja consecinţe grave asupra existenţei individuale şi sociale, pentru că, inevitabil, perverteşte sistemul de valori pe baza căruia ar trebui să funcţioneze lumea în care trăim. Lipsa de scrupule, minciuna, viclenia, trădarea, corupţia, abuzul verbal, furia explozivă, comportamentul intimidant, “executarea” publică a opozanţilor, pentru a descuraja orice tentaţie de contestare a autorităţii, percepţia oamenilor ca pe obiecte care pot fi manipulate, sînt atitudini și reacţii mai viabile ca oricînd.

Iar un pericol şi mai mare, spun tot mai multe voci, nu este atît înlocuirea adevărului cu minciuna, cît indiferenţa publicului larg în privinţa disocierii între adevăr şi denaturarea acestuia, cei mai mulţi fiind tentaţi nu de înţelegerea corectă a realităţii, ci de satisfacţia (din diverse motive) pe care o generează informaţiile care corespund aşteptărilor lor!

Diverse statistici arată că, numai în ultimii zece ani, volumul informaţiilor pe care le primeşte o persoană, prin mass-media, a crescut de 30 de ori!

Vorbim deja de “info-obezitate”, de supraplin de date (comentarii, imagini, dezbateri, videoclipuri etc.) care, neanalizate corect, alterează raţionamentul, creează “emoţii oarbe”. Nu mai există un “adevăr” bine conturat, ci un număr infinit de puncte de vedere diseminate într-o accelerare fără precedent, care nu mai lasă loc raţionalităţii. Consumatorul-rob se sufocă! Nu mai reacționează.

Relativ recent psihologii se ocupă de politicieni, dar de suficient timp ca să elaboreze  profilul politicianului narcisist: ambiție, aroganță, grandiozitate, desconsiderarea celorlalți, infatuarea, competiția dură, hipersensibilitatea la critici, preocuparea față de aparențe, manipularea celor din jur, dorința de flatare, de laude, de adulație și aprecierea și chiar recompensarea servilismului altora care îi hrănesc ideea de superioritate.

Plăcerea puterii, a prestigiului, a statutului și autorității împing un narcisist către politică.

Sistemul este creat de ei în așa fel încît să-și poată păstra privilegiile. Sau să le poată transmite moștenire beizadelelor. Al căror statut de MARIONETĂ este și mai puternic. Cu părinți pătați și șantajabili, ei sînt captivi în totalitate în caruselul infracționalității, încurajați de lipsa de reacție a societății, sau reacții palide și timorate, organizate de sindicaliști ce fac parte, ei înșiși, din SISTEM.

# reacția

Puterea pare a fi la ei în totalitate. Doar PARE. În realitate, e a unui SISTEM. Pretins democratic, dar de fapt pur birocratic și dictatorial. Fiecare dintre politicienii români este un element fără putere reală. O armată de mediocri cu intelect sub medie, dar cu un ROL bine determinat în mecanismul puterii. Ei PRIMESC mutarea în plic, asemenea șahistului-robot de acum 2 secole. Fără remușcări! De aceea, invocarea bunul simț, a milei etc este neproductivă total. Toate aceste enunțuri nu fac decît să rezoneze pozitiv în patologia politicianului. Sentimentalismul exagerat al victimei îi sporește călăului puterea și stima de sine! Teroarea va fi și mai mare!

Tranchilizarea urmată de violența extremă și rapidă reprezintă singurul mecanism pe care agresorul psihopat îl înțelege. Însă, nu vor fi un tratament. Pentru acest tip de deviaționiști care ne conduc destinele, nu există tratament în viață. Ci doar neutralizarea lor definitivă. 1% din populație este psihopată. Deci, să nu dea Dumnezeu cel sfînt…

KLAUS IOHANNIS – GUILTY

Sînt plin de revoltă. Am să o spun în cuvinte puține și nu foarte academice: România este praf! Am scăpat hățurile de tot, iar tentativele de acum, indiferent cum sînt ele explicate în cuvinte, nu fac decît să încerce să reducă viteza la impactul iminent. Clanurile, grupurile de interese, grupările de crimă organizată, corporațiile își fac de cap în acest spațiu geografic și vor sări din mers înainte de impactul fatal. Iar Justiția a pactizat cu această atmosferă de Vest sălbatic, unde fiecare alb are dreptul să ucidă un băștinaș fără să fie tras la răspundere. Nimeni nu este de vină pentru situația în care ne aflăm. Nimeni nu este tras la răspundere. Nimeni nu plătește. Asta și pentru că, NIMENI nu se revoltă! Așa zisele proteste spontane conduse de liderii îmbuibați ai unor sindicate degeaba seamănă cu reprezentații de balet schiloade și false care nu merită nici măcar un leu în pălăria milei. Spuneam ieri că sîntem răpiți și noi pactizăm cu răpitorii într-un duios sindrom Stokholm. Rîdem ca proștii la glumițe devenite sîcîitoare. Dogioiu purtător de cuvînt. Ei, și? Ăsta e subiect? Noi, ca nație am dovedit că sîntem o glumă bună și știu, din experiență, că nu merită să te sacrifici pentru un mai bine pe care, cei pe care-i consideri asupriți, îl doresc cu obstinație masochistă.

Deși România a crescut în șase ani datoria externă de la 60 de miliarde la peste 200 de miliarde, PENTRU NIMIC, junta aflată la putere nici măcar nu schițează o explicație. Pentru că marile împrumuturi neperformante le-au luat doi premieri liberali, Orban și Câțu. Vă amintiți? Totul, dar absolut TOTUL sub ochiul închis al lui Klaus Iohannis.

10 ani de pustiire. 10 ani în care România a fost ruptă cu cămile, vorba poetului, instituțiile au fost compromise, sănătatea otrăvită, educația siluită, justiția compromisă. Constituția… numai bună să se pișe pe ea! 10 ani de haos! Amicul Vio Bota are dreptate. Pare că ne trăim ultimele zile ca țară!  

Fiecare este pe cont propriu.

Dar, Klaus Werner Iohannis este primul care ar trebui să plătească, dacă cineva din acest spațiu geografic, i-ar cere-o! Nu contează cine! Valah, teuton, cuman, nu are importanță! Pentru că Klaus Iohannis este principalul vinovat pentru situația de astăzi! Conform articolului 80 din Constituția României, președintele are rolul de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, președintele exercită și funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Așadar, președintele are obligația de a se asigura că toate instituțiile statului funcționează conform legii fundamentale și că există o colaborare eficientă între ele, precum și cu cetățenii. Această funcție de mediere este esențială pentru menținerea stabilității și coeziunii sociale, precum și pentru prevenirea conflictelor între diferitele ramuri ale puterii. Ce bună funcționare? Ce coeziune socială? Nimic nu l-a scos din somnul cel de moarte. Moartea noastră! Ca națiune și popor! Ca SUVERAN al acestui spațiu geografic.

Serios vorbind, acum, erau criza şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, evident că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de „a judeca” sau „a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE. Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI.

Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine uneori, uitîndu-mă în jur! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa „Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): „Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”! În momentul de faţă, CRIZA reprezintă o accelerare a redistribuirii puterii în sistem.

Definiţia transcrisă reflectă cîteva puncte interesante: existenţa unor decizii importante de luat fără a avea acces la ansamblul informaţiilor, cu timp limitat şi tensiune ridicată; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; perceperea crizei ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi; ruptura cu un status quo şi amînarea stării de echilibru; şi… posibilitatea confruntării militare! Dacă CRIZA reprezintă un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea este, deci, UN FENOMEN ACUT şi nu cronic, cu o dinamică de hotărîri anormale şi extraordinare! Aceasta fiind cheia transcrierii fenomenelor la care luăm parte, implicaţiile ei determină măsuri specifice pe termen lung, o gîndire coerentă şi măsuri constante – specifice, mai degrabă serviciilor speciale – ori, politicienii gîndesc în cicluri electorale, scurte, de 4-5 ani. Doar previzibilitatea ameninţărilor permite o planificare corectă a răspunsului.

CRIZA dintre statul căpușat/posedat/răpit și ansamblul societății este fără precedent. Nici înainte de 1989 dimensiunea acesteia nu a atins proporțiile de astăzi.

CRIZA ESTE PURTĂTOARE DE RISCURI PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ, iar o ţară cum e România, dezarticulată și aflată pe falia tectonică a confruntărilor militare, generează, inevitabil, o vulnerabilitate generală sporită, atît la modificările profunde ale mediului internaţional, dar şi la atacurile diverselor „entităţi non-statale”, ţara noastră fiind plasată în acel spaţiu de POWER POLITICS pe Continentul European. Deci, cu atît mai mult avem nevoie să acţionăm coerent şi în cicluri lungi, după o evaluare a riscurilor şi vulnerabilităţilor.

Ne aflăm, de fapt, în cea mai gravă criză politică din ultimele două decenii, una de „control asupra României”, o criză din care nu se întrevede nici o ieşire. În acest moment nu mai există nici un partid, sau politician, de anvergură, credibil, necompromis, care să dea măcar senzaţia unei competenţe reale.

Elita a rămas în afara clasei politice OBLIGATĂ să croiască viitorul României. N-a avut loc de impostori şi rataţi! Excepţiile sînt puţine şi trecătoare! 

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali, amestecaţi, din punctul meu de vedere şi astăzi, în criza de la Bucureşti, rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a JUNTEI de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea România doar reacţionează în loc să prevină!

Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate!

Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un „trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale.

O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie.

Ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de CRIZĂ pune accentul pe două idei: PERICOLUL şi OPORTUNITATEA. Primul, pentru a fi evitat, al doilea, pentru a fi folosit! Există indivizi, care se agită mai puţin la televizor, dar care ştiu că o CRIZĂ, alături de negociere şi război, REPREZINTĂ UN MECANISM UTIL PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI. Deşi este un instrument greu de mînuit – din cauza caracterului său tumultos – ea se dovedeşte un puternic „transformer” în raporturile dintre actori şi un mijloc de recalibrare a sistemului. Deci, e departe de a fi inutilă, chiar dacă ea aruncă poporul, și pe mine, implicit, în criză de nervi! Din păcate sîntem într-o fundătură! Un lagăr de exterminare.

Orice rezolvare trebuie să înceapă cu Klaus Iohannis! GUILTY!

RĂPIȚI ȘI INTERNAȚI LA NEBUNI

APEL!!!

Oameni buni, săriți, cu mic (pot fi mai mulți, cu muștar și bere la halbă!), cu mare (prefer Adriatica, că e la o treime din prețul de Mamaia!)! Am fost RĂPIT de un grup infracțional organizat și internat la psihiatria numită România! Nu sînt singur, sîntem mai mulți și sîntem exploatați și victime ale unor experimente diabolice. Vrem să fim salvați!

Nu, nu e o glumă!

Răpire este termenul folosit pentru actele criminale ilegale, în care se subînțelege răpirea unei persoane, a unui grup de persoane, cu privare de libertate, ținut ca ostatic în scopul violării, șantajării și obținerii unor avantaje politice, economice sau a unei sume de răscumpărare. Acest act criminal făcut cu forța împotriva voinței celor răpiți este pedepsit de lege în cele mai multe țări cu detenție.

Scopul răpirilor este șantajarea în scopul obținerii unei sume considerabile de răscumpărare, pentru eliberarea eliberării unor deținuți, sau o combinație dintre cele două enumerate anterior.

Grupul infracțional organizat care m-a răpit exact asta face. Obține avantaje politice și economice împotriva voinței mele, care nu am contribuit la cheltuirea împrumuturilor excesive și la dezmățul financiar al României ultimilor ani. EU NU VREAU SĂ PLĂTESC! NU EU SÎNT VINOVAT! Pentru asta, m-au răpit și amenințat cu limitartea pînă la anulare a drepturilor fundamentale ale omului! În perioada următoare voi fi torturat zilnic. Ilie Bolojan a anunțat, într-o conferință de presă, pachetul de măsuri de austaritate: cota de TVA va crește la 11 și 21%. Totodată, vor crește, cu 10%, accizele la țigărim alcool și combustibil. Guvernul Bolojan și-a propus să crească numărul de contribuabili la CNAS, până la 6 milioane de contributori la 16 milioane de beneficiari. Pentru pensiile care depășesc suma de 3.000 de lei se va plăti CASS de 10%.

Despre faptul că băncile fac profituri în exces în România și că practică optimizarea fiscală, prin care zeci de miliarde de euro anual se basculează peste graniță pentru a nu plăti impozite în România, nu s-a spus nimic. Băncile nu au fost răpite! Suprataxarea băncilor, temporară!, se mai discută… Cînd coana Dăncilă a pus o asemenea taxă de 1%, a fost urgent demisă, iar careul de ași care au urmat-o, Orban, Cîțu, Ciucă, Ciolacu, a dus datoria publică de la 60 de miliarde, la 210 miliarde de euro, iar deficitul bugetar, de la 3%, la 9%. În doar 6 ani! Datoriile nu sînt ale mele! Nu le plătesc! De aceea am fost răpit și voi fi folosit ca sclav.

La cine să mă plîng? În ziua în care răpitorii au publicat invideo revendicările, procurorii Înaltei Curți de Casație și Justiție l-au trimis în judecată pe Călin Georgescu, fostul candidat la prezidențiale, cu un rechizitoriu de psihiatrie: ”În perioada 16 iunie 2020 – 16 mai 2025, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, la momentele temporale 16 iunie 2020, luna septembrie 2020, 02 octombrie 2021, 01 septembrie 2024 și 16 mai 2025, inculpatul a promovat în public, prin diverse mijloace, idei, concepţii și doctrine fasciste, legionare și xenofobe, precum:

mobilizarea în masă a națiunii în vederea regenerării și renașterii acesteia prin palingeneză – crearea omului nou, sub cupola misticismului creștin ortodox, inclusiv prin acceptarea implicită a folosirii unor mijloace violente;

necesitatea emergenței unui lider carismatic, predestinat și autoritar, apt să pună în operă acest proces;

glorificarea excesivă a trecutului istoric prin contrast cu situația prezentă, caracterizată de afectarea profundă a demnității comunității naționale și de plasarea acesteia în sfera statutului de victimă, ca urmare a acțiunilor unor inamici ai statului, artificial identificați sub forma unor actori statali externi;

ultranaționalismul populist avînd la bază un nucleu mitic creștin;

cultul mareșalului Ion Antonescu, persoană condamnată definitiv pentru crime de război, elogiind persoana acestuia, prezentîndu-l drept erou național și reproducînd, prin imitație, aproape pînă la identitate, nu doar cuvintele, ci și gesturile și tonul vocii sale și efectuînd salutul legionar cu ocazia unui discurs susținut în fața unei mulțimi de protestatari la adresa restricțiilor impuse în contextul pandemiei de coronavirus, organizat în Piaţa Universităţii din Bucureşti, la data de 02 octombrie 2021.

În mod concret, s-a reținut că inculpatul a afirmat de-a lungul timpului, în interviuri, declaraţii ori postări în mediul online, consecvența sa ideologică pro-legionară/legăturile în mediul neolegionar cu promotori ai ideologiei neolegionare, cu scopul de a produce o schimbare de percepție cu privire la încadrarea istorică a Mișcării Legionare într-o încercare de normalizare și revitalizare a legionarismului și a figurilor istorice conexate acestei ideologii, sens în care acesta a făcut mai multe afirmații cu caracter elogiativ/laudativ la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Ion Moța ș.a.”

Într-o declarație publică, academicianul Dan Berindei, Președintele de Onoare al Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române, afirma că „Mișcarea Legionară nu poate fi calificată drept ‘fascistă’ întrucât nu întrunește, prin elementele de doctrină pe care le-a adoptat și promovat, un caracter ideologic fascist„.

Contează? La noi, la psihiatrie, NU! Noi, toți pacienții răpiți și încarcerați sîntem într-o pauză hipnotică, într-o perioadă de uluire și de șoc atît de profund încît orice demență, orice căcare cerebrală a imbecililor ar putea fi injectată, cu sau fără ARN Mesager, direct în subconștient pentru a ne determina să credem că ceea ce facem este rezultatul voinței “libere” și raționale.

E o lume de psihiatrie, un rezultat al dereglării mentale promovate intens de propagandiști și de influensării adînc rîgîitori de sarmale cotroceniene.  

SFÎRȘITUL VEACURILOR

De peste două mii de ani, popoarele așteaptă un salvator. Un Messiah, ultim pe tronul lui David, care să izbăvească noroadele, întorcînd roata istoriei. Să schimbe paradigma, cum s-ar zice astăzi. Cînd nazarineanul, încărcat, pare-se, de cunoștințe zoroastriene aduse din pribegia persană, a intrat în Regatul Cerului, cu mesajul clar politic: „Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pămînt; nu am venit să aduc pace, ci sabie”, kohenii Templului au știut că a sosit sfîrșitul unei lumi, ce se derula între sabath și sabath și au folosit o manipulare grosolană a mulțimii, eliberîndu-l pe Baraba! Bar- aba, în traducere fiul tatălui! Pilat le-a zis: „Pe cine vreţi să vi-l eliberez: pe Baraba sau pe Isus care se numeşte Cristos?” Dar arhiereii şi bătrînii au convins mulţimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Isus să-l trimită la moarte. Luînd cuvîntul, guvernatorul le-a zis: „Pe care dintre cei doi vreţi să vi-l eliberez?” I-au răspuns: „Pe Baraba!” Pilat le-a zis: „Aşadar, ce să fac cu Isus, care se numeşte Cristos?” Au zis toţi: „Să fie răstignit!” El le-a spus: „Dar ce rău a făcut?” Ei însă strigau şi mai tare: „Să fie răstignit!”

O manipulare care a amînat sfîrșitul lumii Kohenilor pînă la instituționalizarea creștinismului, deși mulțimile doreau o schimbare promisă de Messiah, o izbăvire față de haosul și murdărimea lumii în care trăiau. Iisus a demascat ipocrizia scribilor şi a fariseilor, numindu-i în faţă ipocriţi: „Voi curăţaţi partea din afară a paharului şi a farfuriei, dar pe dinăuntru sînt pline de jaf şi necumpătare. Fariseu orb, curăţă mai întîi partea dinăuntru a paharului şi a farfuriei, pentru ca şi partea din afară să fie curată!” (Matei 23:25, 26).  El începe ‘să-i arunce afară pe cei care vînd şi cumpără în templu, răstoarnă mesele schimbătorilor de bani şi băncile celor care vînd porumbei; şi nu lasă pe nimeni să poarte vreo ustensilă prin templu’. Condamnîndu-i pe aceşti răufăcători, el declară: „Nu este scris: «Casa Mea va fi numită casă de rugăciune pentru toate naţiunile»? Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari“. — Marcu 11:15–17.

Asta, foarte pe scurt și foarte vulgar explicat!

După 2000 de ani, noroadele continuă să aștepte un Salvator. Un conducător providențial care să aducă pacea și dreptatea în rîndul celor mulți. Pentru România anului 2024, pilda ultimelor zile ale lui Hristos pe pămînt este edificatoare! Dar, nu doar România pare să alunece în Zilele din Urmă.

În Israelul de dreapta al lui Netanyahu, susținătorii războiului absolut așteaptă reclădirea celui de-al treilea Templu și întoarcerea lui Messiah! O nouă reașezare geo-politică pentru un nou secol! Pentru asta, nici un genocid nu este prea mare, nici un jurnalist ucis nu este prea mult.

Ștergerea de pe hartă a poporului palestinian se petrece într-o tăcere asurzitoare. Celelalte popoare, cuprinse de convingerea că lor nu li se poate întîmpla niciodată, au ochii, urechile și limba pline de humă. Există cîte un vaxler în fiecare comunitate care vegheză ca huma să fie mereu proaspătă. Să nu crape. Să nu pătrundă lumina, dincolo de ea. Nici vaietele prelungi sau gustul sîngelui. Ca atunci cînd dai cu gura de bordură, în copilărie. Țineți minte gustul acela ușor sărat? Mama alergă la farmacie să cumpere o cutie de vaxler. Una la șase ore! Pentru cine nu știe, vaxlerul e un benzodiazepin. Este folosit pentru tratamentul anxietatii identitar-istorice, tulburărilor anxios-depresive și a tulburărilor de panică palestiniană, pentru profilaxie și tratament în delirium tremens de negare a holocaustului și în sindromul de abstinență la alcoolicii legionari sau comuniști aflați pe axa răului suprem. E bun la toate, ce mai! Și, în curînd, varianta SLIM, va reduce și dimensiunile locative. Sigur, nu a aleșilor! Varianta de solidaritate…

Tăcerea asta asurzitoare seamănă cu liniștea dinaintea furtunii. O furtună de proporții biblice, așteptată, parcă cu nerăbdare de Occidentul democrațiilor bazate pe reguli și cel mai moral din lume! Sigur, nici Rusia nu este departe, cu al său mesianism panslavist sintetizat în Doctrina Karaganov: „Sîntem poporul care eliberează de Rău…Suntem civilizația civilizaților, meniți să unim civilizațiile între ele, cele din Marea Eurasie și cele din lumea întreagă…În acest moment, avem nevoie urgentă de o identitate națională a Statului … pe plan politic, ceea ce construim acum nu este o DEMOCRAȚIE în sensul pe care-l dă modernitatea occidentală ci o meritocrație a conducătorilor: suntem un stat în care domnește democrația  conducătorilor. Puterea trebuie să fie deținută de cei mai buni”. Ce tare!

Dincolo de ocean, Crazy Orange, cum este numit liderul de la Casa Albă, este și el pătruns de mesianismul biblic. Bombardarea Iranului va consolida statutul lui Trump ca „Alesul” lui Dumnezeu și Israelul ca națiune aleasă a sa printre mulți dintre susținătorii evanghelici albi ai președintelui, la fel de fanatici apocaliptici precum anturajul lui Bibi! Există aproape un fel de nerăbdare spirituală pentru un război în Orientul Mijlociu, mai ales printre evanghelicii albi care cred că un război va declanșa o serie de evenimente care vor duce la întoarcerea lui Isus și ascensiunea Israelului ca împlinire a profețiilor biblice.

Mulți evanghelici albi cred că biserica este obligată prin Biblie să ofere un sprijin neclintit Israelului. Ei consideră Israelul antic descris în Biblie ca fiind același cu statul Israel, creat în 1948. Trump a întărit această opinie în timpul primului său mandat, cînd a rupt decenii de politică americană cu mutarea ambasadei SUA în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim și recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului.

Există o lungă istorie a liderilor evanghelici albi care îi îndemnă pe președinții și politicienii americani să trateze Israelul ca pe o națiune favorizată de divinitate. Mulți evanghelici albi cred că existența Israelului este o împlinire a profețiilor biblice care ar vesti întoarcerea lui Isus. Iar Trump a cîștigat sprijinul a aproximativ 8 din 10 alegători creștini evanghelici albi la alegerile prezidențiale din 2024.

Acțiunea lui Trump subliniază modul în care aceste credințe teologice nu sînt abstracte. Ele au consecințe directe, periculoase și fatale mai ales că evanghelicii albi văd conflictul Americii cu Iranul în primul rînd ca pe o bătălie spirituală generatoare de credințe conexe. O credință este că Trump este „alesul” lui Dumnezeu, salvat de la asasinarea de anul trecut pentru a face lucrarea lui Dumnezeu și a proteja Israelul! El este, pentru a împrumuta limbajul subculturii evanghelice, uns „pentru o vreme ca aceasta”.

Această credință se reflectă într-un mesaj text către Trump de la Mike Huckabee, proeminentul evanghelic și fost guvernator al statului Arkansas, care a fost numit de Trump ambasador al SUA în Israel. În textul distribuit de Trump, Huckabee a făcut aluzie la cele două tentative de asasinat cărora Trump le-a supraviețuit anul trecut, spunînd că Dumnezeu l-a cruțat „să fie cel mai important președinte dintr-un secol – poate vreodată”. El a adăugat: „Am încredere în instinctele tale”, pentru că „cred că auzi din ceruri” și că „Nu ai căutat acest moment. Acest moment te-a căutat pe TINE!”.

Mulți critici ai Iranului spun că este o teocrație care reduce lumea la o ciocnire între bine și rău și a cărui politică externă este condusă de mituri religioase apocaliptice, ignorînd cu bună știință viziunile din propria ogradă. Din nou, dubla măsură care a devenit regulă existențială pentru Occidentul bazat pe reguli și care a înfuriat, pînă la BRICS, țările foste colonizate de supremația albilor.

Competiția dintre Washington și Beijing merge înainte, cu sau fără un Messiah. Aruncînd o privire succintă pe harta geopolitică a lumii, observăm că redefinirea sferelor de influență este doar la început. Statele Unite sînt prezente în cele două Americi, între liniile mediane ale Atlanticului – inclusiv Groenlanda – și Pacificului, cu minimă extensie spre Australia, Filipine și din rațiuni particulare, spre Taiwan și Japonia. Sfera chineză cuprinde Asia de sud-est cu extensie spre Africa, dar și spre Europa, prin Asia Centrală și Caucaz (Drumul Mătăsii). India vrea să-și adjudece regiunea adiacentă Oceanului Indian, fiind încurajată să înfrunte China, deja instalată, în Africa de vest. Sfera Rusiei se extinde spre Asia centrală – unde este aspru concurată de China – Caucaz și Ukraina. Venirea lui Trump la Casa Albă și prietenia lui cu Benjamin Netanyahu readuc Orientul Mijlociu în pragul exploziei totale. Iranul este cheia OM și scena ciocnirii celor două blocuri: Occidentul și BRICS. China emite pretenții și în această regiune, ca de altfel și Turcia – alt actor secundar – care și-a îndreptat privirea spre Syria, Africa de nord și de vest. Sfera de influență a Uniunii Europene nu depășește granițele sale, care ar cuprinde și statele balcanice candidate.

Aceste crize globale în plină expansiune sînt rezultatul unor schimbări tectonice în actuala ordine mondială, care a fost fondată, în esență, pe dominația de cinci sute de ani a Occidentului, bazată în mare parte pe superioritatea sa militară. Pe această bază, au început să colonizeze restul lumii, suprimînd și chiar distrugînd unele civilizații, extrăgând mai întîi o rentă colonială, apoi una neocolonială. Dar această fundație a început să fie subminată de fosta comunismul sovietic, prezentat ca o nouă forță messianică menită să elibereze noroadele de asuprirea istorică. Și, uneori, chiar a reușit!  

Timp de mai bine de 30 de ani, trei teorii au marcat evoluţia lumii. Teoria sfîrşitului istoriei, teoria conflictului civilizaţional şi teoria valurilor schimbărilor politice prin revoluții colorate. Războiul Rece a fost o înfruntare a două mari puteri cu o abordare diferită politică, economică şi geopolitică. Puterea thalassocratică americană a învins puterea telurocratică rusă, ambele cu o insaţiabilă foame de spaţiu. Thalassocraţia era o lume a Vestului, a liberalismului, a schimbului comercial, a capitalismului, o lume atlantică, o putere maritimă prin excelenţă. Telurocraţia era o lume a Estului, o lume închisă, plină de întinderi enorme de spaţiu, o lume terestră, spirituală. Aceste concepţii au modelat lumea şi continuă să o modeleze.

Noile puteri sînt în căutare de modele economice, politice, geopolitice. Sînt puteri ce îşi caută un rol în arhitectura globală de securitate. Thalassocratice sau telurocratice sînt puteri cu resurse uriaşe, dar cu o insuficientă capacitate de a raţiona poziţia lor. Sînt puteri intermediare, emergente. Statele BRICS însumează 40% din populaţia lumii şi 25% din puterea economică. Teritoriul statelor BRICS este de 38 de milioane de kilometri pătraţi. Impactul fiecărui stat membru este diferit pe scena globală. Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud au resurse, o economie şi o industrializare dezvoltate în mod diferit. Totuşi, cele mai importante state BRICS sînt China şi India.

Noul mediu de securitate este eterogen şi greu de descris. Viitorul securităţii globale este dependent de schimbările majore la nivel sistemic. Noile paradigme ale mediului internaţional de securitate vor fi influenţate de poziţia statelor emergente. Starea de anarhie a sistemului internaţional, similar celei din Templul de acum 2000 de ani, va fi paradigma după care se va conduce lumea. Neorealismul agresiv va fi principalul curent de gîndire în relaţiile internaţionale. Va exista un nou echilibru al terorii. Va fi o lume a războiului! Această lume va dezvolta şi o competiţiei permanentă pentru hrană, apă, energie şi alte resurse dar şi a conflictului pentru dominare. Pentru putere! De fapt, esența relațiilor internaționale este despre putere și echilibrul puterii.

După ce timp de 10 ani Despot Vodă ne-a sufocat ca națiune, în toamna anului trecut l-am eliberat pe Baraba! Întrebarea este: unde se află România, ca tînăr stat pe harta Europei? Unde am fost întotdeauna: în mijlocul unui joc de putere global! La începutul anului, la Davos, harta riscurilor arată că România e posibil să fie antrenată într-un conflict armat. Nu a fost, însă, trimis nimeni de la București să vorbească acolo despre primejdiile regiunii și ale țării. Pentru România, principalele cinci riscuri prezentate în Global Risks Report, publicația Forumului Economic de la Davos, sînt extrem de grave și o vulnerabilizează extrem în situațiile prezentate mai sus: 1) un conflict armat (între state, un război purtat indirect, o lovitură de stat etc); 2) declin economic (recesiune, stagnare); 3) inflație; 4) sănătate precară și scăderea bunăstării; 5) datorie publică prea mare. Starea de spirit a României actuale este dominată de trei paradigme: paradigma neoliberală, paradigma „socială” şi paradigma nemulţumirii neputincioase care așteaptă un conducător providențial. Pe care să-l crucifice iar și iar, ca apoi să poată plînge de propria suferință, într-o jale perpetuă de sfîrșit de lume.

OPINIE PE DOS

Nu că ar interesa pe cineva, poate doar pe cei care lipesc cu sîrg etichete și visează la un spațiu septic, fără opinii contrare înghesuite rapid în pușcării – nu e o figură de stil, e o recomandare găzduită de un ziar pretins Quality – dar eu scriu, să rămînă. Dacă mă poziționez eu greșit în raport cu principiile în care am fost educat și în care cred, îmi cer scuze anticipat. Nu e din rea credință, nu sînt în solda nici unei entități capabilă să-mi deverseze fluxuri constante de ruble, dolari sau criptomonede. Nu cred în ideologii, în soluții miraculoase, în lideri sau formațiuni care se sacrifică pentru binele comun și bunăstarea societății. Nu cred în apariția peste noapte a lui Mesia izbăvitorul și nici în șansa de a reuși prin forțe proprii nu cred. Nu mă droghez, nu sînt pe medicamente, nu consum alcool. Asta înseamnă că, dacă discursul – dezlînat și incoerent cîteodată – nu este corect politic, iar observatorii vigilenți ai Lumii Bune și Noi se revoltă, sînt bolnav și nu îmi dau seama de asta. Sigur, procurorii pot cere o expertiză psihiatrică pentru ca tribunalul poporului imaculat să hotărască internarea forțată și tratament de specialitate. Sau, evident, pot fi ignorat, iar algoritmii vor face restul. Vor îngropa în uitare și irelevanță acest text (și altele!).

Sigur, analismul este rudă de gradul întîi cu părerologia. Ambele sînt despre vorbe ( emoții!). El, analismul, este ghidat de interesele fiecărui curent căruia i se supune, care te adoptă și te face mare, cunoscut și solvabil, frecventabil din punct de vedere internațional. Lumea bună are păreri bune. Lumea nebună, narațiuni toxice. Din cînd în cînd, lumea se schimbă. Nu și nelumea! Dar, jurnalismul este despre FAPTE nu despre vorbe. Despre ADEVĂR – spun că mai multe adevăruri tactice formează un adevăr strategic – care este supărător și de neacceptat. În ultimul timp, constat că jurnalismul și analismul sînt în confruntare deschisă. Faptele sînt îngropate de vorbe, adevărul este ascuns, distorsionat și înlocuit. Noile tehnologii favorizează acest efort.

Am să scriu cîteva rînduri despre cazurile României și Republicii Moldova care sînt emblematice, din punctul meu de vedere și despre care, cîndva, se va învăța la școală.

În 20 ianuarie 2014, revista intelectualilor, docenților, universitarilor imaculați, 22, publica un PROTEST al JURNALIŞTILOR împotriva practicilor DEGRADANTE din presă, semnat de 583 de jurnaliști și creatori de conținut și de 7 organizații de presă și civice. Dincolo de convingerile politice şi ideologice diferite, considerăm că standardele jurnalistice, informarea corectă şi binele public trebuie apărate şi în jurul acestor valori trebuie să ne solidarizăm. De aceea, ne simţim obligaţi să luăm poziţie faţă de grava deteriorare a bunelor practici jurnalistice şi să protestăm public faţă de încălcarea acestora. Constatăm profund revoltaţi că încălcarea flagrantă a Codului Deontologic, insulta, calomnia, minciuna, manipularea şi, în general, sfidarea normelor etice au devenit o practică obişnuită. Afectarea gravă a demnităţii şi a imaginii publice, terfelirea reputaţiei profesionale în cazul unor importante personalităţi ale vieţii culturale, inclusiv al unor jurnalişti, au depăşit orice limite. Injuriile, montajele denigratoare, intruziunea în viaţa privată, violenţa de limbaj, trivialitatea şi falsificarea cu premeditare a adevărului sunt practici incalificabile. Considerăm că ele decredibilizează întreaga breaslă şi trebuie să înceteze. A fost, cred, ultimul semnal de sănătate al jurnalismului românesc. Astăzi, polarizarea, frica și auto-cenzura reprezintă caraactyeristicile definitorii ale breslei din care, încă, fac parte.

Sigur, presa nu poate fi mai bună decît politicul și decît societatea. Iar societatea vrea povești de succes, simple, cu acțiune, cu băieți buni și băieți răi. Iată de ce, profesioniștii din spatele realității au promovat scenariul în care am fost distribuiți în ultimii ani, cînd votul a devinit o extensie a propagandei de stat și a fricii inoculate de mass-media. Acest lucru a creeat o narațiune convenabilă reluată în buclă: orice rezultat care contrazice interesele oficiale poate fi pus pe seama Kremlinului – un dispozitiv retoric folosit atît pentru a delegitima candidații opoziției, cît și pentru a justifica măsuri excepționale. Acesta fiind prefabricatul, el a fost rostogolit în întreaga mass-media, pe platforme etc astfel încît atunci cînd candidații anti-establishment utilizează aceste platforme, apare un val de acuzații – de la fraudă la finanțare ilicită și manipulare algoritmică care, se pierd odată ce jocul este rezolvat. Faptele sînt îngropate în vorbe, iar vorba (verba)… volant!  Ceea ce rămîne este o democrație tutelară, în care cetățenii votează, dar nu decid. Instituțiile există, dar servesc unei alte agende. Candidații au voie să existe doar atîta timp cît nu contestă consensul transnațional, cam ca în Iran. Procesul electoral este păstrat ca formă — dar golit de substanță. Cazul României avertizează că viitorul democrației în Europa depinde din ce în ce mai puțin de alegători și din ce în ce mai mult de algoritmi, comisari de la Bruxelles și serviciile de informații. Alegătorii din diaspora par să fie elementul cheie, necontorizat de opinia publică și supus intereselor geopolitice. Moldova a pus președinte la București. Cam ca în 1859! Respingerea de către Moldova a lui Simion, în beneficiul lui Dan, subliniază tensiunea dintre naționalismul românesc și suveranitatea moldovenească –  instrumentalizată de elitele transnaționale pentru a discredita proiectele de reunificare.

De altfel, din perioada Epocii Băsescu, Republica Moldova joacă un rol important pentru politica românească și nu unul benefic, mai degrabă de supraveghere și control. Astăzi, pe ambele maluri ale Prutului cresc și înfloresc aceleași narative ce par ale unui singur autor.

Puterea din Republica Moldova reclamă că este ținta unei campanii de destabilizare orchestrată din Rusia. Pentru a face acuzația mai bizară, se presupune că în acest scop Rusia folosește, pe lîngă eternul Șor, Găgăuzia și Transnistria  și cetățeni din Serbia, Bosnia – Herțegovina, Muntenegru și Belarus. Regimul Zelensky de la Kiev susține că serviciile sale de informații au descoperit detaliile „complotului rusesc” și că a transmis informații relevante colegilor din Republica Moldova. O verificare rapidă a informațiilor conexe disponibile pe internet despre presupusele tentative de destabilizare a Republicii Moldova relevă o listă lungă de articole publicate în ultimii doi ani, toate îndreptate în aceeași direcție și care a indus o paranoia de „destabilizare” reclamată, în special de președinta acestei țări artificiale care este o combinație incongruentă de componente etnice rusești și române, unite într-o uniune politică dictată nu de alegere, ci de circumstanțe geopolitice.

Dintre numeroasele comploturi de destabilizare și scenarii subversive despre care se presupune că au fost încercate sau jucate efectiv în Moldova, nici unul nu a depășit faza afirmațiilor simple și nici unul nu a ajuns vreodată, în instanță, să fie prezentate dovezi plauzibile pentru pentru acuzațiile publice. Invocarea de-a lungul anilor a unei varietăți de amenințări la adresa securității Moldovei prezintă caracteristicile revelatoare ale unui Psyop. Regimul din Moldova condus Maia Sandu, este într-adevăr instabil, dar asta se datorează incapacității Guvernului PAS de a rezolva problemele sociale și etnice ale țării, nu din cauza ingerinței Rusiei.

Poziția geografică a Moldovei o face importantă pentru NATO și UE în înaintarea lor către Est (ca bază logistică pentru susținerea și aprovizionarea regimului din Ukraina) și o Transnistrie care controlează și dinamitează România. Cu toate acestea, populația moldovenească este sceptică față de orientarea pro-occidentală a elitei politice cumpărate și corupte, un fenomen evidențiat și în România vecină,  iar amenințarea străină inventată menține populația și presa permanent distrase de la agenda reală derulată în spate.  

Am spus-o eu, pentru că nu am auzit/văzut/citit într-o astfel de cheie narațiunile care ne bîntuie în ultimul timp. Cum nu am auzit/văzut/citit, nici măcar în elitistul 22, ca breasla mea să ia atitudine în fața valului consecvent de ucidere a jurnaliștilor în Fîșia Gaza, care acoperă genocidul și crimele de război îndreptate împotriva unei populații trăitoare în cea mai mare închisoare în aer liber din lume!

Dar, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România demarează seria de colocvii intitulate „Jurnalismul față în față cu dezinformarea”. „Asistăm la valuri de atacuri informaționale în toate segmentele societății. Ca jurnaliști, avem obligația de a găsi metode de contracarare a acestui fenomen”, a menționat Adrian Fulea, în ultima ședință a Comitetului Director al celei mai importante uniuni profesionale. Aceste serii de manifestări vor pune laolaltă deopotrivă organismele media publice și private, specialiști și instituții cu atribuții în domeniul combaterii știrilor false: „Jurnaliștii trebuie să se specializeze în verificarea faptelor”. Ca urmare, UZPR va organiza, pe 10 iunie, la Sala Radio, un prim eveniment-dezbatere, la care și-au anunțat participarea specialiști de la Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne, Direcției Naționale de Securitate Cibernetică.

Ce aș spune eu la o astfel de întîlnire despre combaterea fake-news? Nimic despre promovarea fricii și a narațiunilor PsyOps.

Stimați colegi,

Să-mi fie iertat punctul de vedere, dar el aparține unui jurnalist din provincie care nu are acces direct la mesele puterilor legislative și executive din Capitală. De aceea, privirea este din… celaltă parte, dacă știți la ce se referă DILEMA CÎINELUI, de la firul ierbii, ca să mă exprim mai plastic.

În această bătălie a jurnalistului cu fake-news-ul, prezentată în ultimii ani ca un fel de luptă a Sf. Gheorghe cu Balaurul, de la noi, două ar fi problemele majore identificate.

În urmă cu 37 de ani, cînd am intrat eu în această lume extraordinară a jurnalismului, am descoperit o butadă care, de atunci, m-a călăuzit în fiecare zi: JURNALIȘTII SÎNT LOIALI NU STATELOR, CI CETĂȚENILOR LOR! Am tradus aceasta ca pe menirea de bază a profesiei mele, aceea de a fi în serviciul publicului cititor, privitor sau ascultător. Am fost cureaua de transmisie între cetățean și Puterea căreia nu-i puteau fi adresate direct întrebări. Și puneam întrebări. De fapt, meseria noastră este în primul rînd de a pune întrebări pînă primești un răspuns mulțumitor. Și un răspuns mulțumitor îl primești atunci cînd verifici aceste răspunsuri pentru a putea raporta publicului DE CE se întîmplă un anumit lucru.

Aici este prima problemă: de la pandemie încoace, jurnaliștii nu mai pun întrebări! Din diverse motive… dar unul dintre ele îl reprezintă frica de a nu fi etichetați. Așa că, se mulțumesc cu răspunsuri și declarații din conferințele de presă, transformate în subiect de știre, deși, acestea reprezentau, pînă nu cu mult timp în urmă, doar instrumente de lucru și nu suviecte în sine. Accentul s-a mutat pe declarații și opinii în detrimentul faptelor. Declarațiile și opiniile sînt emoționale și, știm foarte bine, emoțiile întunecă rațiunea.

Sigur, chiar un fost locatar la Cotroceni, ne îndemna să ne informăm din surse oficiale. Un alt adevăr după care jurnalismul se ghidează cel puțin de la Războiul din Vietnam încoace este că TOATE GUVERNELE MINT! Și atunci, sursele oficiale sînt, sau nu de încredere? În „Învățăturile lui Mahomed”, un fel de Catehism al Islamului, se spune: „Crede în Allah, dar leagă-ți cămila”. Eu traduc prin obligația de a verifica obligatoriu aceste informații oficiale!

Sigur că aceste informații, comunicate oficiale și buletine de presă sînt, de multe ori redactate jurnalistic, sînt însoțite de imagini, de back-ground, gata de a fi puse în pagină de redacțiile care suferă de lipsă de finanțare și, deci au deficit de personal. Astăzi mai mulți jurnaliști lucrează în PR și comunicare instituțională decît în redacții. Și aceasta este a doua problemă majoră cu care ne confruntăm în lupta noastră împotriva fake-news și a manipulărilor.

Ca un rezumat, lupta jurnalistului cu falsul, dezinformarea și manipularea este o luptă pentru recîștigarea credibilității în ochii publicului, în slujba căruia trudim.

Am putea începe prin renunțarea la partizanat în timpul dezbaterilor. Sigur, toți analiștii invitați sînt tributari și datori, nu unor școli de gîndire, ci unor curente și exponenților de seamă ale acestora care în diferite conferințe internaționale și alte astfel de întîlniri le oferă posibilitatea gînditorilor noștri autohtoni să-și expună părerile în marja curentului adoptat. Jurnaliștii și moderatorii, aflați în serviciul publicului, nu ar trebui să urmeze aceeași rețetă.

Apoi, ar mai fi falia (prăpastia) între educația universitară și lumea reală. De la capătul țării pare că tot mai mult se învață DESPRE profesie și nu profesia. Se pune accentul pe relația cu AI și nu cu publicul. Se învață cum să scrii PENTRU AI (pentru a fi indexat, monitorizat, citat etc) – dialogul cu mașina, curs apărut odată cu telegraful, este altceva, și nu cum să scrii pentru publicul tău.

Toate acestea, alungă cititorii de la  jurnalismul profesionist direct în brațele creatorilor de fake-news, oameni care știu exact cum gîndește un anumit președinte și ce are în cap un altul, ce s-a discutat într-o discuție confidențială și cît de cald a fost un dialog telefonic privat. Sau în brațele relațiilor publice și influencerilor.

Jurnalismul nu trebuie să se reinventeze pentru a birui în bătălia cu balaurul dezinformării, ci trebuie să se întoarcă la bun simț, la obișnuința de a pune întrebări și la căutarea adevărului. Care, sigur, este relativ/personal/segvențial dar tot mai bun decît o minciună. Fake-news-ul există în presă de pe vremea lui Pullizer. Nu l-a inventat nici Putin, nici Macron, cu atît mai puțin Maia Sandu!

SUVERANISM ȘI NEUTRALITATE

În ultimele ore, lucrurile au degenerat nepermis de mult, din acest motiv apărîND (sic!) acest text. Jumătatea mea, iubirea vieții mele, femeia care știe și poate să-mi facă o ciorbă… din orice, m-a lămurit pe deplin că nu există o altă cale de urmat în viață. Adică, dacă ești prost de mic, urmezi cărarea luminoasă pînă la capăt!

Sigur, înainte de a-mi abandona toate principiile și a rămîne precum Adam în fața plutonului de execuție, aș vrea, totuși, să fac cîteva observații, nu tocmai coerente, dar principiale, la care, personal țin și mă doare drept în șăle dacă sînt, sau nu, corecte politic! În 35 de ani nu am fost propagandistul nimănui, nu am primit bani, funcții sau alte foloase necuvenite pentru că am stat în genunchi, am pupat în cur sau, mai rău, am supt acadeaua politică a cuiva. Am îmbătrînit cu aceeași mirare tîmpă întipărită pe chip și cu automatismul desuet al punerii unor întrebări: de ce se întîmplă acum, ceea ce se întîmplă, de ce văd eu acum, ceea ce văd, mă rog, kkturi din astea reacționare care îți lipesc imediat eticheta de putinist, suveranist și toate celelalte boli terminate în ist! Paria! Singura care are dreptul să mă judece este Doamna care-mi pune un blid de ciorbă pe masă!

Sigur, în ultimii doi ani de pandemie după pandemie am realizat că înot în ape mai tulburi decît îmi imaginam, eu fiind miop și surd și fără sonar am probleme de evaluare a battlefield– ului. Totuși, am reușit să zăresc în jurul meu, prinși într-o horă a supraviețuirii cu orice fel/prin orice mijloace profesori universitari – pe care sistemul i-a creditat cu misiunea de formare a omului nou, vînători de principii și fakenews-uri rele și promotori de fakenews-uri și principii bune -, foști profesori universitari care au îmbătrînit urît, pătimași și lipsiți de orice logică și rațiune științifică și intelectuală, analiști formați sau convertiți ideologic, politicieni neo-feudali care învîrt superior morișca de speriat ciori în speranța că adevărul lor personal – deținut în seifurile din case opulente – va fi mai tare decît adevărul meu care mă aflu de cealaltă parte a … mesei, primari excepționali orbiți de fanatismul religios hipnotic al unor Mesia politici, neica nimeni, telectuali și pleava societății. Vă dați seama cam ce aglomerație!

Înconjurat de atîtea forme de viață umană care rostogolesc asupra mea adevăruri fundamentale pe care am ales să le ignor în nemernicia mea, încerc să evaluez situația pseudo-științific (curent pe care rectorul/ministru l-ar vrea omorît din fașă/interzis/cauterizat precum un neg, spre deosebire de rectorul/fost-ministru promotor al omului nou ideologizat direct) printr-o analiză SWOT –  acronim de la Strengths (Puncte tari), Weaknesses (Puncte slabe), Opportunities (Oportunități) și Threats (Amenințări). Așadar, emoțiile întunecă rațiunea și mă străduiec mereu să aprind becul înainte de a intra în baia emoțiilor. Interesant este că ce zărești cu becul aprins este imediat contestat de deținătorii adevărului absolut care înoată în cerc în jurul tău: nu e adevărat, e o minciună, fă un fact-cheking elementar înainte etc. Guvernele mint întotdeauna, o realitate revelată de războiul din Vietnam, deci aia cu informați-vă numai din surse oficiale, nu ține! Prin extensie, mint și autoritățile locale, politicienii indiferent de rang, funcționarii publici procopsiți într-un fel sau altul cu îndestulătoare resturi de la masa mare. Gălăgia ascunde enunțuri esențiale și haosul afaceri importante. S-a împămîntenit ideea că o minciună repetată cu obstinație sau suficient de tare, devine adevăr. Este un adevăr de scurtă durată, pînă la urmă, adevărul iese întotdeauna la suprafață, ca uleiul. Chiar dacă pute! Este la fel de adevărat că în spatele urletelor și isteriei promovate de mass-media se spun lucruri fundamentale, pe un ton moderat, ignorate de public, iar în spatele degringoladei politice, afacerile profitabile înfloresc. Democrația cu noduri, falsă, căzută direct în autoritarism este ignorată de ființele bipede de care vorbeam, nu și de observatorii normali internaționali. Sigur, nu ai voie să vorbești despre ea, ca să nu lezezi urechile compradorilor. Nu există prietenii politice, doar interese aşa cum a spus lordul Palmerston în secolul al XIX-lea, în contextul unei schimbări de poziţie în politica internaţională, „Anglia nu are prieteni sau aliaţi permanenţi ci doar interese permanente!”, o propoziție care este evident contestată de îngerii apocalipsei. Securitatea națională și siguranța sînt ignorate deliberat de către decidenții politic, din neștiință, ignoranță și servilism comprador față de interese străine. Nici un personaj politic sau mesianic nu apare din neant. Așa că și gerunzofilii și dacii liberi trebuie să accepte că cei doi pistolari au fost creați în același laborator. Unul să cîștige, celălalt să facă o opoziție vizibilă și vocală, ambii să capteze masele și energiile modelatoare social. Dubla măsură, lipsa de măsură și ipocrizia au devenit norme obligatorii ideologice și de guvernare. Internă și externă. Coruptul meu este mai bun decît al tău, idiotul meu este mai util decît al tău, teroristul meu este mai uman decît luptătorul tău pentru libertate, genocidul tău este un rău istoric, al meu nu există! A văzut cineva ceva? Doar cîteva persoane antisemite vorbesc de așa ceva, în rest, uite, există Ziua de solidaritate cu noi, cînd clădirea parlamentului este împroșcată cu flamura alb/albastră… Ar mai fi și lipsa de rușine, dar asta e ca la sexul cu prostituate: hai, nu fii timidă, spune-mi cum te cheamă… Și pentru că veni vorba, Albă ca Zăpada NU s-a născut în Moldova, cu atît mai puțin în Ukraina, de aceea războiul de la granițele noastre, susținut de hiene politice europene înebunite de mirosul sîngelui pînă într-acolo încît instinctul de conservare dispare, îl văd ca pe o dispută între frați care, mai devreme sau mai tîrziu își vor da mîna pentru a apăra împreună onoarea familiei în fața celor ce s-au băgat cu forța în viața lor. Moldova Maiei Sandu (această paranteză istorică fără scrupule) rămîne o malformație sovietică pe trupul României, o cocoașă istorică, care sluțește unitatea de neam. Sandu nu este doctorul care tratează acest handicap, ci vraciul șarlatan care menține cocoașa mereu proaspătă și inflamată, după manualul de iluzionism socio-istoric al GRU. Hoții și trădătorii sînt protejați și adulați în această țară, dovadă că Klaus Werner Iohannis e liber să măture în fața caselor și să voteze. Mass-media care ar trebui să facă agenda publică se ocupă de propagandă, dezinformare oficială și promovarea temelor false care să țănă ocupată o societate mult prea puțin ocupată intelectual. Rămîn cu ideea mea de stînga extremă că jurnaliștii sînt loiali NU statelor ci cetățenilor lor, indiferent de media nivelului de studii. Un observator lucid, imparțial, intelectual scrie/vorbește fără patimă, fără emoție și fără epitete. Doar știință pură. Ei, al dracului dacă eu pot! Sau, pot dar risc să mă doară stomacul o săptămînă, deci aleg prima variantă…

Deci, ați înțeles? Că eu, nu! Ca să rezum într-o propoziție: nevastă-mea are mereu dreptate! Asta avem, cu asta defilăm, nu putem schimba nimic oricît ne-am da cu curul de pămînt, trebuie să ne concentrăm să supraviețuim în inundația de kkt care va veni!

Totuși, inițial, două lucruri voiam să scriu: despre suveranitate și neutralitate. Suveranitatea este conceptul pe care în România POPORUL NU și-l exercită, iar neutralitatea este conceptul pe care moldovenii îl flutură ca pe vesta anti-glonț în fața unui regiment de tancuri. Adică, degeba!

Sigur, este frumos să visezi la hrană, apă, energie prin propriile puteri, dar după 35 de ani în care România a abandonat propriile resurse, mijloace de producție etc, acest lucru NU mai este posibil! Din păcate! România nu are nici economia, nici constituția, nici infrastructura, nici poziția geostrategică sau pîrghiile internaționale pentru ce vreți voi. Nu poate rezista singură pe harta lumii pentru că nu are suficientă populație, producție, industrie, buget, profit, securitate… orice! Nu are poziții puternice de negociere cu marile puteri. România e globalizată și dependentă de tot păienjenișul ăsta de relații economice internaționale. Nu o poți chiureta din economia mondială fără să aduci foametea și falimentul. Toți cei care spun că vom putea produce astăzi Dacia fără Renault, vă mint! Toți cei care spun că vor exista bani mai ieftini, vă mint și ei! Hrană fără TVA și îngrășăminte etc, etc, etc. România, astăzi, nu mai are NIMIC care să conteze iar enunțurile despre suveranism sînt doar propoziții simple de mare impact emoțional. Cum doar propoziții simple fără impact sînt propmisiunile de reformare a clasei politice formate EXCLUSIV de compradori de diferite orientări născuți și făcuți în ultimii 35 de ani. Are cine va impresia că unul dintre acești feudali politici va renunța la conductă și va spune: na, mă, pleavă, mufează-te tu că eu am supt destul? N-o să vedeți. E ca dependența de mirodenie, pentru cei care ați citit/văzut Dune!

Sigur, antropoilogia și analiza realizate profesionist sînt neprietenoase. Totuși, ele evidențiază posibilitatea ca un slogan, o narațiune propagandistică lansată în spațiul public să devină realitate. Precum Rusia invadează UE și NATO, tot așa România va deveni suverană față de UE, NATO, Rusia, China și Statele Unite. Zic s-o lămurim o dată pentru totdeauna. În România avem peste 210 miliarde datorie externă (Ceaușescu a împrumutat 8 și a plătit 12!)! Cu toate acestea,

– 32% din populație în risc de sărăcie sau excluziune socială, aprox. 6 milioane de persoane.

– 21,1% din populație în risc de sărăcie relativă, aprox. 3,97 milioane.

– 19,8% din populație în deprivare materială și socială severă, aprox. 3,74 milioane.

– 29,6% dintre persoanele cu vîrsta între 0-17 ani trăiesc în sărăcie.

– 24% dintre persoanele cu vîrsta între 18-24 ani trăiesc în sărăcie.

– copiii și tineri sînt categoriile cele mai vulnerabile, apoi urmează bătrînii, romii, familiile monoparentale, șomerii, minoritățile sexuale din rural și urbanul mediu, locuitorii din mediul rural izolat și persoanele fără adăpost.

– 23.7% dintre persoanele trecute de 65 de ani se confruntă cu lipsuri materiale și sociale severe.

– 32,3% dintre persoanele trecute de 65 de ani trăiesc în risc de sărăcie și excluziune socială.

– 55% dintre tinerii români cu vîrste între 18 și 34 de ani sînt forțați de împrejurările sociale și economice să locuiască cu părinții, aprox. 3,88 milioane de tineri.

– fără alte forme de sprijin financiar, 86,6% dintre vîrstnici ar fi expuse riscului de sărăcie relativă.

– 19,3% dintre tinerii români cu vîrste între 15 și 29 de ani nu au nici loc de muncă și nu urmează o formă de educație.

Aceste cifre sunt recorduri la nivel european. Acestor oameni le vorbiți despre burse și piețe de capital în campanie. Încercați să-i sensibilizați la problemele milionarilor din România. După 35 de ani de la căderea comunismului, ei trăiesc în continuare mai prost decît atunci. Cu ei vreți să construiți suveranismul? Bucureștiul și Clujul nu reprezintă România, ci doar vîrfurile inegalității sociale din România. În continuare elita urbană dă vina pe săraci pentru că a votat cu Iliescu, cu PSD, cu Simion și AUR și Georgescu sau mai știu eu ce. Sistemul creat de Băsescu și dus la perfecțiune de Iohannis i-a abuzat și i-a manipulat 20 de ani, pînă în punctul în care nici cei mai săraci și mai analfabeți dintre ei n-au mai suportat. Țara asta a fost propriu-zis neguvernată încă din primul mandat al grofului de la Sibiu. Nu-i nici vina lui Nicușor și nici a lui Simion că țara a ajuns la fundul sacului după atîta obrăznicie politică. Și nici a vestitorilor, știu că vă simțiți bine cînd îi vînați pe cei care au opinii mai altfel decît zice la cărticica șefului de cuib de cuci.

Așadar, ca să mă întorc, îmi pare rău să o spun, dar astăzi, suveranismul este un concept fantezist. Sună bine la români, dar… NU se poate! La fel cum Neutralitatea Republicii Moldova este o tîmpenie cînd dispui de 5000 de militari, tot atîta armată și tehnică cîtă mint ukrainenii că distrug la ruși într-o singură zi de război. Sigur, politicienii moldoveni trebuie să dea impresia că buzunarul ăla geografic este și geo-strategic și că ei, proaspăt eliminați dintr-un ong fac o politică externă mare…

Ca să închei: mă deranjează multe, mă exprim urît, dar nu fac propagandă nimănui, niciodată și nu sug ciorapii politici ai nimănui. Sînt un amărît de jurnalist pe care un partid istoric, astăzi purulent, l-a prădat în cel mai jegos și ordinar stil posibil. Nu vă voi uita niciodată!

CRIZE SIMULTANE LA GURILE DUNĂRII

Jurnaliștii sînt loiali NU statelor, ci cetățenilor lor!

BMTF, 19 mai – Milton Friedman, marele guru al mişcării „unfettered capitalism”, creditat cu scrierea caietului de sarcini pentru economia contemporană, hipermobilă şi globală, îl cita des pe Machiavelli, potrivit căruia toate rănile trebuie provocate simultan, dacă vrei ca schimbarea aşteptată să se producă. Numai o criză – reală sau percepută ca atare – poate produce schimbări reale. Dezastrele naturale, catastrofele sanitare sau turbulenţele politice permit guvernelor şi multinaţionalelor să profite de şocul în care se află populaţia şi să implementeze politici avantajoase pentru marile corporaţii.

Esenţială, în toată această mişcare oportunistă este viteza de reacţie, pentru a impune o schimbare rapidă şi ireversibilă înainte ca societatea aflată sub imperiul acestei crize să revină la „tirania statu-quo-ului”. Potrivit teoreticienilor neoconservatori, adepţi ai lui Papa Milty, o administraţie are la dispoziţie între şase şi nouă luni în care să poată realiza schimbări majore; în cazul în care va pierde oportunitatea de a acţiona decisiv în această perioadă, ea nu va mai avea o a doua şansă în acest sens.

Şocul şi Evlavia sînt acţiuni care creează teamă, pericole şi distrugere pe o scară inimaginabilă pentru oamenii obişnuiţi, de aceea, exploatarea acestora poate trasa liniile de frontieră geopolitică sau corporatistă pură.

Referindu-mă la România de astăzi, asupra noastră s-a abătut, simultan, o sumă de crize machiavellice, atît Ţara, cît şi Naţiunea aflîndu-se la o răscruce fără sens giratoriu. Am avut de ales între drumul care duce la dispariţia noastră din istorie, sau poteca abruptă a reclădirii naţionale. Nicușor Dan a obținut 55% din voturile cetățenilor din Reșița, dar George Simion a cîștigat județul cu 57%. Reșițenii i-au acordat încrederea lui Nicușor Dan. Municipiul reședință de județ și-a pus încrederea în primarul Bucureștiului. Candidatul a cîștigat și la Văliug (54.38%), Brebu Nou (72,41), Ezeriș (50,28 la 4 voturi diferență!) și Dalboșet (61%).

În România momentului actual se poate vorbi de o criză care este mai mult decît politică, în care fostul locatar de la Cotroceni a tăiat juliene întraga clasă politică aflată în parlament! Pe de o parte. Pe de altă parte, criza politică românească este, de fapt, mult mai profundă, ea manifestîndu-se prin lipsa unei alternative reale la actuala aşa-zis elită conducătoare. Bazinul de selecţie este gol! Atît ideologic, cît, mai ales, uman! Iar criza de încredere în identitatea proprie ne arată clar că dacă ești naționalist, suveranist și nu iubești Ukraina, ai mari șanse să fi exilat în propria istorie.

Criza medicală, scoasă în evidență de COVID-19, scăpată în pruni în ţara noastră, este strîns legată de criza politică, dar şi de criza de încredere şi chiar de una de… coeziune naţională. Un mix 3 în unu, fatal! Un sistem medical extrem de politizat, reforme aplicate în avantajul corporaţiilor, tratamente la limita de jos a umanului, manipularea şi dezinformarea conspiraţionistă grosiere practicate în ultimii ani, toate acestea au tarat încrederea în efortul medical. Acum că ne-am (neam) resetat, cred că este momentul ca politicul să facă un pas în spate, o perioadă de timp, şi să lase specialiştii să încerce să rezolve criza sanitară!

Criza energetică în care ne-a aruncat lipsa unei politici externe coerente şi Olimpiada vînzării de ţară este acută şi, din păcate, pentru noi, fără leac. TOATE reţelele energetice construite în ultimii ani OCOLESC România!!! Sîntem pămîntul nimănui, terenul de joacă al tuturor! Ea este mai puternică decît criza economică şi criza alimentară, cele două conturîndu-se cu tuşele groase ale scumpirilor excesive ale materialelor de construcţii şi decalajele scandaloase între exportul de materie primă agricolă şi importul de produse finite alimentare.

Despre criza constituţională, nu vreau să scriu. Constituţia este călcată în picioare de ani de zile. Ni se pare deja firesc. Nu ne afectează! Curtea Constituțională veghează la încălcarea corectă a Constituției! Evident, nu sîntem polonezi! Dar despre faptul că România este captivă a unor jocuri geopolitice la scară regională și globală care o lasă cu tot mai puțini aliați de încredere și cu tot mai mulți adversari, în condițiile în care pierderile de suveranitate sînt enorme și lipsite de compensație, voi scrie cîteva rînduri. Sigur, am amintit deja, absenţa unei politici externe naţionale, aflată în apanajul trădătorului de la Cotroceni grof de Sibiu, reprezintă una dintre cauzele precarităţii situaţiei de astăzi în care am devenit pămîntul nimănui şi terenul de joacă al tuturor! Cei puţini, care vor dori să privească înapoi, în istorie, vor vedea că Franţa a sprijinit crearea României mari. Încă de pe vremea lui Cuza (Unirea Principatelor) ca o contrapondere la ascensiunea Imperiului Ţarist. Istoria se repetă, în buclă, şi Franţa se întoarce la Gurile Dunării pentru că cine stăpîneşte Gurile Dunării stăpîneşte Europa şi pune presiune pe Crimeea cam ca înainte de 1853.

Aşa putem traduce că România este coaptă pentru o guvernare progresisto-globalistă-macroniană sau, cel puțin, adusă în cvasi imposibilitatea de a se opune la instalarea unei asemenea guvernări, de prin 2021. Poate fi o explicaţie pentru sceneta jucată în ultimele luni. Sigur, este de presupus că Rusia nu are motive să fie încîntată de implantarea soroșismului- macronian în vecinătatea sa apropiată.

Dar, astea sînt deja aberaţii regionale. Omul de rînd așteaptă noua criză ce se va abate asupra lui și puțin îi pasă de cine stăpînește Gurile Dunării.

JURNALISMUL SUB ASEDIU

Motto: Jurnaliștii sînt loiali NU statelor, ci cetățenilor lor!

Dragi colegi,

Jurnalismul, în toate formele sale, rămîne o profesie sub presiune, ameninţată în permanenţă în diverse colţuri ale lumii, dovadă stînd victimele care se înregistrează an de an. Infodemia, „pandemia de informaţii false în jurul diferitelor subiecte”, este pretextul legilor represive. Jurnalismul a devenit, la rîndul său, subiectul și victima informațiilor false. Jurnalismul, ca bun public, se află sub asediu! Anul acesta, nu sărbătorim doar libertatea presei, ci luptăm pentru a o păstra!

În fiecare zi, jurnaliștii și lucrătorii din mass-media își exercită cu curaj libertatea de exprimare, asumîndu-și adesea mari riscuri personale. Jurnalismul independent, bazat pe fapte, contribuie la protejarea democrației prin expunerea nedreptăților și prin tragerea la răspundere a liderilor, cetățenii avînd astfel posibilitatea să ia decizii în cunoștință de cauză.

În acest context, în zilele noastre, jurnalismul se dovedește a fi o meserie de mare risc, iar libertatea de exprimare este din ce în ce mai amenințată. Îmi place să cred că Jurnaliștii au rămas ochii și urechile cetățenilor, pe teren. Am convingerea că nu există democrație fără libertatea presei, iar dreptul jurnaliștilor de a-și face meseria trebuie să rămînă intangibil. Înseamnă dedicare pentru adevăr cu orice risc, înseamnă pasiune pe care să o ai pentru dreptate astăzi, cînd cuvîntul care zidește s-a transformat în cuvîntul care ucide, pentru foarte mulți dintre noi.

Jurnaliștii și lucrătorii din mass-media care relatează despre conflicte armate trebuie să fie protejați. În ultimele luni, mult prea mulți confrați care ne aduceau știri din Gaza și-au pierdut viața. Există jurnaliști care sînt în continuare expuși zilnic la riscuri, deoarece relatează dintr-un Orient Mijlociu ce pare ascuns privirilor de o practică incorectă prin care se refuză accesul mass-media independente în zonele de conflict, ca modalitate de a controla spațiul informațional și de a restricționa accesul publicului la informații factuale și obiective. Același fenomen, la o altă dimensiune, se petrece în Ukraina.

Fenomenul fake news, deși vechi de sute de ani, pune, astăzi, sub semnul întrebării importanța libertății şi independenţei de exprimare, promovînd batjocorirea jurnaliștilor și subminarea rolului lor în societate. O regulă pare să se fi schimbat și datorită faptului că un număr de politicieni proeminenți folosesc o retorică disprețuitoare faţă de jurnaliști, descriind mass-media ca fiind inamicul poporului. Aceasta îi legitimizează pe alții să facă același lucru! În timp ce amenințările sînt în creștere, tot mai puține voci susțin rolul important al jurnaliștilor în societate. Aceasta este o evoluţie periculoasă, de care trebuie să ținem cont!

Controlul și difuzarea informațiilor a devenit un cîmp de luptă sîngeros, iar jurnaliștii, victime ale părților aflate în conflict. Că jurnaliștii sînt acum ținte, este deja un DAT, mass-media devenind o armă distinctă în noul război hibrid, la fel precum artileria, iar jurnaliştii sînt un fel de Operatori ai acestei arme. Doar cu mass-media cîştigi bătălia pentru minţile şi sufletele adversarilor tăi, dar şi a propriei populaţii! Jurnaliștii, indiferent de vîrstă, sînt combatanți pe cîmpurile de luptă, atît în zonele de conflict, under fire, dar și în zonele de pace.

România nu face excepție! Oameni puternici, politicieni corupți sau oameni de afaceri, autorități locale au văzut jurnalismul ca pe un act împotriva propriilor interese și AU CUMPĂRAT SAU AMENINȚAT jurnaliști. România este un mediu propice propagării zvonurilor. Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! Mai mult ca oricând, trebuie să luăm măsuri decisive pentru a ne asigura că mass-media poate funcționa în condiții politice, economice și juridice excepționale.

Jurnaliștii NU MAI SÎNT VĂZUȚI CA OBSERVATORI IMPARȚIALI ȘI NEUTRI ci ca susținători ai unor interese economice sau politice, atît ei cît și radiodifuziunile pe care le reprezintă și care distorsionează mesajul sau îl ascund, în favoarea divertismentului sau faptului divers. Rolul jucat de jurnaliștii cetățeni contribuie, de asemenea, la scăderea respectului față de jurnaliștii profesioniști.

Strada îşi caută vocea, îşi încearcă forţele, caută să recupereze mesajul critic după decenii de somnolenţă. Piaţa informaţiei de interes public este în criză şi asistăm la o degradare a știrilor din spaţiul public sufocat de propagandă şi PR subvențional direct de la bugetul de stat. Jurnaliștii nu mai pun întrebări! Justiția îi amenință direct.

În Romania, jurnalistii trebuie sa recîștige respectul publicului… mai puțină propagandă, mai mult adevăr! Jurnalismul nu a fost niciodată mai periculos, iar jurnaliștii spun că nu au simțit niciodată mai nesigure locurile lor de muncă. Fie în mass-media publice, fie în cele private. Din România, sau de aiurea!

Indexul Global al Libertății Presei, redactat și în acest an de Organizația Reporteri Fără Frontiere, plasează România pe locul 55, în scădere, față de anul trecut cînd ocupa locul 49! Libertatea presei s-a deteriorat în România, ca de altfel în întreaga lume! Indicatorul economic levelat de Indexul mondial al libertății presei RSF se află acum la un nivel critic, fără precedent. Drept urmare, starea globală a libertății presei este acum clasificată drept „situație dificilă” pentru prima dată în istoria Indexului.

În timp ce atacurile fizice împotriva jurnaliștilor sînt cele mai vizibile încălcări ale libertății presei, RSF observă că presiunea economică – presiunea din partea agențiilor de publicitate sau a susținătorilor financiari și finanțarea publică restricționată – a devenit  o problemă majoră. O criză globală de finanțare, cu reduceri planificate de peste 17 miliarde de dolari ale asistenței oficiale pentru dezvoltare (AOD), a slăbit deja sprijinul vital pentru jurnalismul independent. Aceste reduceri serioase de finanțare reprezintă o lovitură suplimentară pentru o economie media deja slăbită de dominația pe care o au giganții tehnologici precum Google, Apple, Facebook, Amazon și Microsoft asupra difuzării informațiilor. Aceste platforme, în mare parte nereglementate, absorb o cotă din ce în ce mai mare din veniturile din publicitate, care ar sprijini, de obicei, jurnalismul. Cheltuielile totale pentru publicitate prin intermediul rețelelor sociale au atins 247,3 miliarde USD în 2024, o creștere cu 14% față de 2023. Aceste platforme online îngreunează și mai mult spațiul informațional, contribuind la răspîndirea conținutului manipulat și înșelător, amplificînd dezinformarea.

În România, finanțarea unor mass-media cu fonduri guvernamentale sau generate de o lege a partidelor, toxică, decredibilizează întregul efectiv al jurnaliștilor și generează decalaje uriașe de finanțare. Interesele politice sau economice în care sînt implicați proprietarii anumitor mass-media subordonează informația publică. Deciziile editoriale sînt subordonate intereselor proprietarilor, transformînd mass-media într-un instrument de propagandă, remarcă RSF. Independența mass-media suferă de încercările de imixtiune politică, mai ales cînd vine vorba de numirile șefilor posturilor publice de radio și televiziune și ale Consiliului Național al Audiovizualului. Partidele politice pot obține o acoperire mediatică favorabilă în schimbul finanțării mass-media opace. Politicienii populiști au adoptat un discurs politic agresiv față de jurnaliști, mai relevă Indexul RSF pentru 2025.

Legislația care protejează libertatea presei și accesul la informații de încredere este insuficient aplicată, deși este aliniată la standardele europene, inclusiv la nivel constituțional. Organizația franceză remarcă și ingerința procurorilor în activitatea jurnalistică ce echivalează cu hărțuire și ridică serioase îngrijorări. Sistemul de justiție încearcă din ce în ce mai mult să împingă mass-media să-și dezvăluie sursele. Numărul proceselor abuzive (SLAPP) a crescut, în timp ce hotărîrile judecătorești nu respectă întotdeauna standardele libertății presei. Mecanismele de finanțare media sînt adesea opace, chiar corupte. Practica răspîndită de a deturna fonduri publice către mass-media, într-o manieră netransparentă, denaturează piața și subminează funcția de supraveghere a mass-media. Jurnalismul de interes public s-a confruntat cu concurența din partea narațiunilor înșelătoare și a știrilor false din partea unor instituții media și politicieni, în special în contextul războiului din Ukraina și a opacității totale în ceea ce privește implicarea financiară și de securitate a României în războiul din țara vecină. Pentru RSF, siguranța jurnaliștilor rămîne o problemă de îngrijorare, deoarece aceștia sînt adesea ținta unor atacuri, amenințări și intimidări. Supravegherea rămîne o problemă, serviciile de informații căutînd mai multă putere și influență pe fundalul războiului din Ukraina și al altor conflicte internaționale. Organizații internaționale cu interese obscure în România finanțează o întreagă rețea de raportori și verificatori, chiar site-uri, care sub pretextul verificării veridicității, blochează și denigrează jurnaliștii cu influență și vizibilitate în spațiul public, acționînd ca adevărate organe de cenzură și represiune a vocilor care nu respectă narațiunile oficial acceptate.

Cu toate acestea, retragerea și abandonarea misiunii publice nu este o opțiune. Pentru că, dincolo de concurența acerbă din industrie, care ne face să ne riscăm viețile, avem o misiune publică de îndeplinit, pe front sau în spatele său! Sîntem în prima linie! Asaltul asupra jurnalismului profesionist se întîmplă, acum, într-un ritm alarmant. Noi, toți, trebuie să fim atenți pentru fiecare dintre noi! Jurnalismul este ceea ce facem și sperăm să continuăm să facem. Dar, treaba noastră este de a spune povestea, nu de a fi povestea!

Astăzi, vă propun să prețuim și să onorăm curajul colegilor noștri care-și riscă propria siguranță transmițînd un mesaj clar: nu sîntem orbi la ceea ce se întîmplă în jurul nostru, și prin aceasta asigurăm opinia publică de continuarea luptei împotriva nedreptății și a cenzurii de orice fel.

La mulți ani, nouă!