Categorie: Analiză

MATRIOŞKA VOINA

Dincolo de tragedia umană declanşată de război, de morţi, răniţi, pagube materiale uriaşe, de boli, de pierderi irecuperabile ale agoniselii de o viaţă, de peste 7 milioane de oameni plecaţi în pribegie, de milioane de animale rămase fără adăpost şi hrană, de emoţii puternice şi sunetul armelor, toate de neînţeles!, războiul din Ukraina are multe elemente concrete şi, evident, discutabile. Ele nu sînt noi. Sînt de cînd războiul şi dorinţa omului de a acumula! Ţine de PUTERE. De TRUFIE! De CRUZIME!

Rolul reporterilor de televiziune este acela de a prezenta publicului larg ororile fără de margini ale morţii şi distrugerii. Ei stîrnesc emoţii în opinia publică internaţională, aceasta pune presiune pe decidenţii politici, sau acceptă mai uşor deciziile acestora de implicare în război a ţărilor lor. Decizii care ţin tot de PUTERE, TRUFIE şi CRUZIME! Rolul nostru, a celor care activăm în alte genuri de media, este dincolo de emoţie şi încercăm să vedem şi ce se află în spatele imaginilor declanşatoare de lacrimi, disperare şi furie. Nu sînt analist economic sau militar, sau politic, sau de orice altă natură. Nu sînt în slujba nici unui guvern, juntă sau grup de interese. M-am ferit şi nu am avut încredere în nici o grupare, politică sau nu! Nu am conturi în bănci, nu conduc maşini scumpe, nu sînt pe statul de plată al nici unui oligarh din ţară sau străinătate. Nu m-a plătit NIMENI, NICIODATĂ, să scriu sau să mă exprim altfel decît gîndesc! Nu mai am bani să editez revista pe care am tipărit-o timp de 10 ani, conduc o maşină ieftină şi sînt îngropat în datorii. Şi toate astea pentru că nu vreau ca dimineaţa, cînd mă privesc în oglindă, să-mi vină să scuip pe ea!

Cu fiecare zi ce trece în războiul ruso-ukrainean, realitatea ne arată că la conflictul armat existent, cel puţin alte trei războaie sînt “ataşate”. Specialiştii îl numesc “război hibrid”, o noţiune larg răspîndită în ultimii ani, care are componente economice, financiare, acapararea resurselor, psy-ops, lojnîi flag (cum spun ruşii!) adică steag fals, armate regulate şi contractori privaţi. Am să încerc să punctez doar trei dintre aceste elemente componente ale războiului hibrid, aşa cum le văd eu de aici, din Regiunea Odessa: apă, psy-ops şi războiul mercenarilor!

APA, DE LA KERSON ÎN KRIMEEA

Resursele naturale sînt ţinte strategice în orice conflict. Acum vorbim despre Ukraina şi nevoia de resurse suplimentare ale Rusiei, din regiunile controlate deja de mai mulţi ani. Deși reprezintă doar 0, 4% din suprafața Terrei, Ukraina aproximativ 5% din resursele minerale ale lumii! Peste 20.000 de depozite de 194 de minerale cunoscute! Dintre aceste depozite descoperite, 7.800 depozite de peste 90 dețin importante minerale industriale. Ukraina are una dintre cele mai importante rezerve și extracții de mangan, fier și materii prime nemetalice.

Cărbunele este principala materie primă de combustibili fosili, a cărei rezervă poate satisface cererea de energie și industrie în Ukraina pentru următorii 500 de ani, reprezentând 95% din resursele fosile, aproximativ 34 de miliarde de tone! Ukraina deține, de asemenea, peste 1, 1 trilioane de metri cubi de rezerve de gaze naturale în 2004, plasînd-o pe locul 26 printre țările cu rezerve de gaz provenite înainte ca Crimeea să fie anexată. De asemenea, se estimează că va avea peste 135 de milioane de tone de petrol și 3, 7 miliarde de tone de rezerve de țiței de șisturi. Țara are, de asemenea, rezerve de gaz de şist de aproximativ 80.000 de tone. Gazele, alături de cîmpurile petroliere, se află în principal în trei provincii. Domeniul major este Nipera-Donetsk, care a fost descoperit în anii 1950. Ukraina are aproximativ 27 de miliarde de tone de rezerve de minereu de fier și ocupă locul 6 în producția de minereu de fier la nivel mondial. Există aproximativ 88 de depozite în întreaga țară. Aceste depozite bogate de minereuri de fier se află în principal în Kremenchuk, Kerch, Mariupol, Belozersky și Kryvyi Rih. Ukraina este şi în primii zece producători de minereu de mangan din lume și are cea mai mare rezervă de minereu de mangan din Europa. Ukraina deține cea mai mare rezervă de titan în Europa! Există 15 depozite cunoscute în diferite părți ale țării, dintre care patru sînt explorate. Aceste depozite sînt situate în regiunile Harkov, Kiev, Donetsk și Dnipropetrovsk. Țara are, de asemenea, cel mai mare depozit de uraniu din Europa și reprezintă 1, 8% din depozitul de uraniu din lume. Rezervele dovedite conțin aproximativ 45.600 de tone de uraniu. Are 300 de depozite de grafit, care conțin mai mult de 1 miliard de tone sau 20% din grafitul mondial. Doar China are mai multe rezerve de grafit (26% din rezerva totală de grafit). Alte resurse importante includ mercurul (2% din lume, 30.000 de tone, clasându-se pe locul 5 după Spania, China, Algeria și Kârgâzstan), sare de potasiu, aur, materiale de construcție, pietre ornamentale și resurse hidroenergetice.

Regiunea Donbas este una dintre cele mai mari din Ukraina, fiind recunoscută ca o zonă minieră și industrială de cărbune, care este situată în partea de sud-est a ţării și în partea de vest a Federației Ruse, o zonă de mare interes pentru ruși, de aici luptele crîncene date în ultimele zile în această regiune. Donbas este o regiune istorică, economică și geografică în estul Ucrainei, care include regiunile Donețk și Luhansk. „Donbas” este un cuvînt de amestec format din „Bazinul Donețului”, care este o abreviere pentru „Bazinul Cărbunelui Doneț”. După Revoluția Euromaidan din martie 2014, grupurile separatiste susținute de Rusia au înființat autoproclamata Republică Populară Donețk și Republica Populară Lugansk în regiunea Donbas.

Mineralele din regiunea Donetsk sînt foarte diverse. Aici au fost înregistrate aproximativ 850 de depozite, în care se extrag 40 de soiuri de materii prime. Numărul acestora ajunge la 12% din toată averea naturală a țărilor post-socialiste. Cele mai dezvoltate depozite de cărbune negru, sare de rocă, fluxuri, dolomiți, argile. Principala bogăție a bazinului Donețk este, fără îndoială, cărbunele. Din totalul cărbunelui extras din regiune, jumătate este cărbune brun, iar un sfert este antracit. Să nu uităm de gazul de şist! Bazinul de cărbune Doneț acoperă o suprafață de 23.300 km pătrați și se extinde de la vest la est, incluzînd părți semnificative ale Oblastului Donețk și partea de sud a Oblastului Lugansk. Bazinul se extinde și în partea de vest a regiunii Rostov din Federația Rusă! Regiunea Donbas este situată între mijlocul și inferior rîului Doneț în nord și nord-est și Ținutul Azov în sud. Regiunea este situată la aproximativ 300-350 km de Bazinul Manganului Nikopol și Bazinul de minereu de fier Kerch, 350-400 km de Bazinul de minereu de fier Kryvoy Rog, 120-150 km de Marea Azov și aproape de mai multe centre industriale. Economia regiunii Donbas este dominată în principal de mai multe industrii grele, cum ar fi metalurgia, mineritul cărbunelui, construcția de mașini, industriile chimice, producția de energie electrică, construcții etc. S-a estimat că regiunea Donbas conține aproximativ 60 de miliarde de tone de cărbune, făcînd-o una dintre cele mai mari rezerve de cărbune din Ukraina. Exploatarea cărbunelui din regiunea Donbas se face de la adîncimi mari. Exploatarea lignitului, de la la 600 m în subteran, în timp ce exploatarea antracitului și a cărbunelui bituminos are loc la adîncimi de 1.800 m sub nivelul suprafeței, mai mult decît din Mina Anina, atunci cînd ea funcţiona! Statisticile spun că regiunea Donețk și regiunea Lugansk au produs împreună aproximativ 30% din exporturile Ukrainei înainte de războiul din Donbas, care a început în aprilie 2014!

Regiunea Donbas este conectată cu principalele centre de populație din Europa de Est, Ukraina și Rusia printr-o rețea extinsă de autostrăzi și căi ferate.

Ca o paranteză, aproximativ 39% din populația regiunii Lugansk și 38,2% din populația regiunii Donețk sînt formate din etnici ruși, iar aproximativ 74,9% dintre locuitorii regiunii Donețk și 68,8% dintre locuitorii regiunii Lugansk vorbesc rusă ca limbă principală. Donețk este singurul mare oraș din Ukraina unde rușii sînt mai numeroși decît ukrainenii: 48% s-au declarat de etnie rusă, iar 47%, ucraineni. La limbă maternă vorbită, 88% dintre locuitori au bifat rusa și 11% ukraineana. În Luhansk datele arată că ukrainenii reprezentau 50%, iar 47% se declarau etnici ruși. Rusa era limba maternă pentru 85% dintre locuitori. Vladimir Putin a recunoscut oficial independența atît a Republicii Populare Donețk, cît și a Republicii Populare Lugansk pe 21 februarie 2022. Republica Populară Donețk (RPD) – Donetskaya Narodnaya Respublika – are 8.900 kmp și o populație estimată la 2,2 milioane locuitori.

Republica Populară Luhansk (RPL) – Luganskaya Narodnaya Respublika – are 8.400 kmp și o populație de 1,4 milioane de oameni. Din 2014, rubla a devenit moneda oficială, iar elevii învață după programa din Rusia. Peste 900.000 de oameni au primit pașapoarte ruseşti.

După ce a început războiul, în 2014, Kievul nu a mai plătit salariile funcționarilor publici înregistrați în regiunile separatiste, iar Rusia a preluat finanțarea sectorului de pensii și plătește o parte dintre salariile din sectorul public! Asta, tot ca o paranteză!

O altă mare resursă naturală, indispensabilă, este APA! Despre care am mai scris! Războaiele pentru apă vor fi o certitudine şi foarte aproape de noi. O criză a apei tinde să devină globală. În ultimii ani, după anexarea la Rusia în 2014, Crimeea, Perla Mării Negre, se deşertifică! Iar pentru a împiedica acest lucru, forţele armate ruse au nevoie de apa Niprului, nu doar de canale suplimentare, poduri sau spaţii de acces terestru. Ukraina furniza pînă la 85% din nevoile de apă ale Peninsulei Crimeea, prin Canalul Crimeii de Nord, care este conectat la Nipru, la Lacul Kahovka din Regiunea Kerson. Canalul Crimeii de Nord este lung de 402,6 km, începe la Nov Kahovka, în Regiunea Kerson, din lacul de acumulare Kahovka de pe rîul Nipru – al treilea ca mărime în Europa, după Volga şi Dunăre! – , apoi trece prin sudul Regiunii Kerson și prin Istmul Perekop, apoi prin nordul Crimeii prin Sovetskîi pînă la Kerci, în estul peninsulei. Canalul transporta în fiecare an peste 1,2 miliarde de m³ de apă din Nipru în Crimeea, adică 85% din necesarul de apă al peninsulei. Însă, după reunificarea Crimeii cu Rusia, furnizarea de apă prin canal către republică a fost întreruptă complet, în mod unilateral de partea ukraineană… Autoritățile ruse au încercat să rezolve problema aprovizionării cu apă prin bazinele naturale, care însă, în ultimul an, au devenit superficiale, din cauza cantității reduse de precipitații. Finalizat în 1971, canalul a adus apa din lacul Kahkovka din sudul Ukrainei, alimentat de Nipru. După căderea URSS, întreţinerea canalului a fost neglijată şi, pînă în 2013, debitele de apă au ajuns la doar o treime din nivelurile anilor 1980. Cu toate acestea, situaţia nu a devenit critică pînă cînd canalul nu a fost complet blocat în 2014. Pentru Ukraina, blocarea cursului a fost una dintre puţinele metode pe care o putea folosi pentru a pune presiune pe Rusia. Blocada ukraineană a fost o tactică de creştere a costurilor administrării Crimeii de către Rusia. Tactica a fost eficientă: potrivit fostului şef adjunct al Băncii Centrale a Rusiei, Serghei Aleksaşenko, primii cinci ani de ocupaţie au costat Rusia 1.5000 de miliarde de ruble (23 miliarde de dolari în 2019). Suma este echivalentă cu trei ani de cheltuieli pentru asistenţă medicală ale statului rus. Deci, Crimeea are nevoie acută de apă! Iar acest război, o va oferi! Iar oficialii ukraineni ştiu acest lucru!

PSY-OPS, SAU CUM SĂ NU CREZI NICI ÎN PROPRIA UMBRĂ

Informaţiile oficiale venite din cele două tabere combatante sînt la limita credibilului, iar în teren, sînt greu de verificat, dacă nu imposibil! Realitatea virtuală este a doua natură în acest război în care nu mai poţi avea încredere nici în propria umbră! De minciuna tactică ridicată la rang de adevăr strategic se ocupă astăzi cohorte întregi de specialişti în psy-ops, stratcom, public-rellation, fake-news, propagandă, manipulare şi dezinformare!

Astăzi, Ukraina se bazează pe PR Week, şi pe conglomeratul de 150 de entităţi ale societăţii civile, semn că întregul mecanism de manipulare a informaţiei a căpătat o altă dimensiune! Autorităţile militare, precum cele din Regiunea Odessa, omit din declaraţii detalii referitoare la ţinte sau victime şi, în consecinţă, nu ştii dacă o rachetă a lovit un obiectiv strategic şi cîte victime a făcut. Potrivit siteul american MintPress News, specializat în analize politice și economice, Kievul a generat un flux constant de propagandă sofisticată, menită să-i aducă sprijinul public și oficial din partea țărilor occidentale. În spatele efortului de relații publice al Ukrainei se află o armată de strategi politici străini, lobbyiști de la Washington DC și o rețea de instituții media. Cheia efortului de propagandă este o cohortă internațională de firme de relații publice care lucrează direct cu Ministerul Afacerilor Externe al Ukrainei pentru a purta războiul informațional. Efortul internațional este condus de co-fondatoarea companiei de relații publice PR Network, Nicky Regazzoni, și de Francis Ingham, un consultant de top în relații publice, cu legături strînse cu guvernul britanic. Ingraham a lucrat anterior pentru Partidul Conservator al Marii Britanii, face parte din Consiliul de Evaluare și Strategie al Serviciului de Comunicare al Guvernului Regatului Unit, este directorul executiv al Organizației Internaționale de Consultanță în Comunicații și conduce corpul de membri pentru comunicatorii guvernelor locale din Regatul Unit, LG Comms.

Operațiunea este dirijată de Yaroslav Turbil, descris pe pagina sa de LinkedIn drept „Șeful Ukraine.ua — ecosistemul digital al Ukrainei pentru comunicații globale. Comunicare strategică și promovare a mărcii de țară.” Turbil a lucrat la mai multe organizații ale „societății civile” strîns legate de guvernul SUA și a lucrat la Internews, o organizație conectată la serviciile de intelligence americane care funcționează sub pretextul promovării libertății presei”, se scrie în angheta apărută în publicaţia americană.

Împactul acestui asalt mediatic este cu atît mai important cu cît, de partea cealaltă, mijloacele de comunicare ale Rusiei au fost oprite de la emisie în Europa şi Statele Unite, atît on-air, dar şi cele pe Internet. Mai mult, în fiecare ţară, şi în România cu atît mai mult, parcă, diferite personalităţi ale spaţiului mediatic, influenceri şi deontologi cunoscuţi, absolut TOŢI mufaţi la fluxul de granturi internaţionale, sînt extrem de atenţi, vînează şi execută orice opinie apărută în spaţiul public care nu este corectă politic sau de partea bună a istoriei şi pe orice autor. Oricine are un punct de vedere diferit decît cel oficial este catalogat pro-rus, informaţiile sînt pro-ruse, chiar datele oficiale prezentate sînt false şi transmise ca o susţinere a ocupantului rus al Ukrainei paşnice. Cum spunea preşedintele Chinei, “pentru un tango e nevoie de doi”!

În acest tablou bulversant, corespondenţilor de război le revine o răspundere uriaşă! Există un consens între noi măcar asupra unui fapt: demascarea şi condamnarea minciunilor răspîndite de armata cu cerneală şi tastatură. Este un principiu de etică profesională a noastră, indiferent de unde venim, ce limbă vorbim, pentru cine lucrăm, pentru că ştim că oricînd, oricare dintre noi poate fi ucis de oricare dintre părţile aflate în conflict! Cel puţin, din acest punct de vedere, puteţi fi convinşi că ce se transmite de pe front este ADEVĂRAT! Chiar dacă se face exces, uneori, de tragedii, imagini lacrimogene, emoţii etc. Ce ajunge să fie difuzat, contextul, ambalarea informaţiilor, nu mai este răspunderea noastră! Manipularea sau chiar falsificarea imaginilor, precum cele din jocurile pe calculator, ori alegerea detaliilor care induc conştient în eroare privitorul, şi în oroare, nu sînt produse în teatrul de operaţii, de cei care trăiesc la limita supravieţuirii, ci de aceia care stau comod în fotoliile lor, departe de lumea dezlănţuită. Exemplele sînt foarte multe, iar specialiştii independenţi încep să le scoată la lumină. Este, însă, o muncă titanică, un fel de arheologie a adevărului, să începi să discerni între realitate virtuală şi adevăr. De la transmisiunile preşedintelui Zelensky la imaginile cu distrugerile tancurilor fără ca mediul înconjurător să fie afectat, toate sînt analizate, argumentate şi făcute publice, însă puţin auzite în vacarmul informaţional existent!

RĂZBOIUL MERCENARILOR

Războiul mercenarilor, numit și războiul libian, fost un conflict armat purtat pe teritoriul african, în Cartagina, între anii 240 și 238 Înainte de Hristos!, purtat între trupele regulate ale orașului-stat și milițiile mercenare ale armatei cartagineze, care se răzvrătise după sfîrșitul Primului Război Punic. Războiul, povestit de Polibiu în detaliu – şi denimit de acesta „război fără posibilitatea armistițiului”-, a fost caracterizat de cruzimea extraordinară desfășurată de ambele părți, de urcușuri și coborîșuri și de violența luptelor. Cartaginezii au reușit, în cele din urmă să anihileze milițiile rebele, procedînd la o represiune finală sîngeroasă. Liderii mercenari au fost uciși cu toții!

Un tablou general, peste milenii, pe care îl regăsim şi astăzi, în Ukraina! Războiul din Irak a redeschis porţile larg contractorilor militari şi civili de pe întreg pămîntul. Unele date pe care le-am adunat între 2003 şi 2010, cît am fost corespondent de război în Iraq, spun că aici au luptat, la un moment dat, peste 120.000 de contractori, angajaţi în mai bine de 200 de companii! De-a lungul timpului însă, unele dintre aceste companii au devenit emblematice pentru tot ceea ce a mers prost în războiul din Iraq: extrem de scumpe, ineficiente, indiferente faţă de poporul iraqian. Astfel de companii s-au aflat în centrul celor mai mari scandaluri de război, de la abuzarea şi torturarea prizonierilor din închisoarea Abu Gharib şi pînă la deschiderea focului asupra civililor din piaţa Nissour din Baghdad. Iar cele mai crunte lupte din Iraq au pornit după ce soldaţi angajaţi ai acestor companii au fost ucişi la Falujah.

Contractorii Militari Privaţi, mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut, sînt oameni onorabili! I-am întîlnit şi în Afghanistan şi în Syria! Fie că vorbim de lupta cu traficanţii de droguri sau de intervenţii în cele mai dure zone de conflict, aceste firme private de securtiate, cu sute de mii de angajaţi, au devenit indispensabile în războiul modern, hibrid, atunci cînd guvernele lumii nu doresc o implicare oficială în diferite operaţiuni sensibile. Iată, cîteva companii occidentale, prezentate de gigantul media „BusinessInsider”: G4S – Cu mai bine de 625.000 de angajaţi, este al doilea cel mai mare angajator privat din lume, diind depăşit doar de lanţul american de magazine Wal-Mart. O bună parte a afacerii este concentrată pe activităţi „de rutină” precum asigurarea securităţii în bănci, închisori şi aeroporturi, G4S joacă un rol important şi în zonele de conflict din întreagă lume. Grupul este prezent în peste 125 de ţări. Unity Resources Group – cu 1.200 de angajaţi în întreagă lume, firmă australiană are operaţiuni ample în Iraq, a oferit asistenţă în timpul alegerilor din Liban şi a ajutat marile companii petroliere să-şi scoată angajaţii din Bahrain în timpul protestelor violenţe. Erinys Internaţional – britanicii au fost angajaţi de Departamentul de Stat al SUA pentru diferite misiuni în Iraq. Una dintre cele mai mari misiuni ale companiei a presupus trimiterea a 16.000 de anagajati în 282 de puncte din Iraq, unde au păzit conducte şi puţuri petroliere, rafinării şi alte active legate de energie. Asia Security Group – a fost deţinută în trecut de Hashmat Karzai, vărul fostului preşedinte afghan Hamid Karzai, firmă este considerată o adevărată forţă în regiune, cu aproximativ 600 de ofiţeri de pază. DynCorp – a fost una dintre cele opt firme de pază private alese de Departamentul de Stat al SUA pentru a rămîne în Iraq după retragerea armatei americane. Grupul are operaţiuni în Africa, Europa de Est şi America de Sud. Are peste 10.000 de angajaţi. A participat la combaterea forţelor rebele din Columbia la începutul anilor 2000 şi la acţiuni anti-drog din Peru şi a fost trimisă pentru a dezarma luptătorii din Somalia, Liberia şi Sudan. Triple Canopy – alta dintre cele opt opt firme de pază private alese de Departamentul de Stat al SUA pentru a rămîne în Iraq după retragerea armatei americane. Aegis Defense Services – firma asigură protecţie pentru misiuni ONU şi ale autorităţilor americane. Cu 5.000 de angajaţi, are sedii în Afghanistan şi Bahrain şi oferă intervenţii de urgenţă, evalurea riscului şi sînt specializaţi în protejarea activelor petroliere. Defion Internaţional – cu birouri în Peru, Dubai, Iraq, Sri Lanka şi Filipine, firmă angajează şi instruieşte ofiţeri de protecţie, gărzi de corp, şoferi, şi specialişti în logistică, majoritatea recrutaţi din ţări aflate în curs de dezvoltare. Are contracte cu Departamentul de Stat al SUA. Academi – fostă Blackwater, devenită ulterior Xe Services şi, mai nou, Academi, firmă de pază operează una dintre cele mai mari şi mai complexe baze militare private din lume. Are aproximativ 20.000 de angajaţi, 20 de avioane şi o flotă de vehicule blindate de teren. Nu lipsesc canadienii de la Global, dar vine tare din urmă, concurenţa: Wagner! Este cunoscută acum şi în Ukraina, ca PMC Liga. Aceştia au fost utilizați ca “omuleţi verzi”, fără identitate, în conflicte oficiale și neoficiale, inclusiv în timpul anexării unei părți din Donbass în 2014. Contractorii Wagner au fost folosiți activ în timpul războiului din Syria, dar şi în Africa şi Venezuela, Libia, Republica Centrafricană și Mali. Potrivit informaţiilor, Wagner desfăşoară activităţi în 30 de ţări ale lumii!

În Ukraina se află din 2014, iar potrivit serviciilor ukrainene de informaţii, între contractorii Wagner ucişi pe teritoriul Ukrainei se află combatanţi francezi, anglo-saxoni sau syrieni!

Tema luptătorilor străini, şi a batalioanelor de voluntari, aflaţi de o parte şi de alta a principalilor combatanţi, este extrem de importantă şi de actuală în acst război din Ukraina. Dacă desluşim corect acest element tactic, în timp, putem concluziona cît timp va dura războiul şi dacă acesta se va transforma într-unul de gherilă, sau cum va evolua el, indiferent de acordurile politice de la un moment dat. Pentru că, intrarea în teatrul de operaţiuni a “voluntarilor” seamănă izbitor cu povestea dezastrului din Afghanistan, unde victoria mujahedinilor asupra armatei sovietice şi retragerea acesteia totală la 15 februarie 1989, a fost determinată de coalizarea facţiunilor mujahedine şi de cantitățile uriaşe de arme și alte materiale de război expediate rebelilor, prin Pakistan, de către Statele Unite și alte țări și de către musulmanii din întreaga lume. În plus, un număr nedeterminat de voluntari musulmani – denumiți popular „afgani-arabi”, indiferent de etnia lor, au călătorit din toate părțile lumii pentru a se alătura opoziției. Baza aducerii în Afghanistan a acestor luptători străini era fundaţia milionarului saudit Oussama Bin-Ladden. Baza – adică, Al Qaida!

Peste 20.000 de occidentali luptă de partea Ukrainei. Fără să pun la socoteală, voluntarii interni, despre care voi vorbi în continuare! O companie de recrutare pentru contractori privaţi din întreaga lume a anunţat în urmă cu o lună locuri de “voluntari” în Ukraina plătite cu 2000 usd/zi, sau 60.000 usd/lună. Astfel de tarife erau practicate în Iraq de contractorii care acţionau pe celebra “şosea a morţii”, care lega Aeroportul din Baghdad de Zona Verde. Evident, tariful anunţat este valabil pentru ţările de categoria 1, adică SUA, Marea Britanie şi Noua Zeelandă. Pentru contractorii din ţările aflate în altă categorie, precum România sau republica Moldova, salariile sînt semnificativ mai mici. 3000 de contractori americani şi-au anunţat deja intenţia de a veni voluntari în Ukraina! La rîndul său, Putin a admis participarea voluntarilor străini de partea Rusiei, fără să pună la socoteală formaţiunile “statale” ale Doneţkului şi Luganskului, fără batalionul de ceceni sau cele din alte republici ruse, precum cel din Ossetia de Sud! În practică, cecenii sînt cei care s-au trezit să lupte cu alţi ceceni, mai puțin loiali Kremlinului și lui Putin, care luptă de partea Ukrainei! Sînt echipați pentru a înăbuși revoltele și gherilele: nu sunt obișnuiți să lupte pe linia frontului, ci să impună ordinea în orașe. Ofertele Wagner, de exemplu, se ridică la doar 6000 de dolari/lună!

Nu se știe oficial cîți “voluntari” au călătorit pentru a lupta în războiul din Ukraina. În ajunul invaziei, serviciile italiene de anti-terorism au raportat 60 de compatrioți de extremă dreapta, extremiști și mercenari care ar fi răspuns apelului „fraților” lor, adică milițiile separatiste pro-ruse, pentru „plata” anemică de 400 de dolari pe lună! Mediul fundamental este cel de extremă dreaptă: populat de subiecți ai radicalismului negru apropiați de formaţiunile Loialitate și Acțiune, Forza Nuova și grupuri de naziskin, așa cum au demonstrat primele două procese (la Genova) împotriva recrutorilor și mercenarilor care doreau să angajeze soldați destinați pentru Milițiile ruse din autoproclamatele republici populare Donețk și Lugansk.

“Grefele” în sprijinul armatelor regulate sînt acum de diverse feluri și pe ambele fronturi: câini liberi precum “foreign fighters”, elite paramilitare organizate, legionari din toate mediile. Ambele tabere care se confruntă în Ukraina sînt ajutate, sau se servesc, de batalioane de paramilitari – şi ambele încearcă să le aducă sub control, integrîndu-le membrii în forţele militare regulate şi în politica oficială. Dar nu toţi paramilitarii sînt dispuşi să-şi piardă raţiunea de a fi sau sursa de avantaje care este războiul. Iar unele fracţiuni au deja războaiele lor, chiar cu autorităţile locale! Organizaţiile paramilitare reuşesc mobilizarea oamenilor prin ideologie şi propagandă; iar fără un duşman comun nu pot exista.

Tradiţia organizaţiilor paramilitare ideologizate e înrădăcinată în memoria colectivă a ukrainenilor. Cazacii lui Hmelniţki, anarhiştii lui Mahno, naţionaliştii lui Bandera, iar acum Pravîi Sector şi alţi paramilitari din Donbas au cîştigat simpatia populară, în contextul în care statul ukrainean a fost extrem de slab. Duşmanul comun – Rusia, dar şi războiul vor amîna rezolvarea problemei acestor extremişti înarmaţi şi protejaţi politic! Astăzi, potrivit informaţiilor, pe frontul din estul Ukrainei luptă cel puţin 34 de batalioane de paramilitari pro-Kiev! Din aprilie pînă în iunie 2014, aceste structuri militare s-au aflat în afara controlului statal şi au condus operaţiuni militare pe cont propriu.

În septembrie 2015 (!), Serghei Velenciuc scria în FPR, nr 47, că: “Voluntarii s-au echipat şi s-au organizat singuri, iar liderii lor au devenit figuri politice influente. Partidele de la guvernare le fac curte, pentru a valorifica capitalul de imagine al luptătorilor pentru independenţă, dar şi pentru a controla masele de voluntari cu arma în mână. Istoria acestor grupări este contradictorie, iar viitorul lor în Ukraina post-Minsk 2 trezeşte îngrijorări”. Istoria structurilor paramilitare care luptă în Ukraina începe în ianuarie 2014, cînd au fost formate primele detaşamente de apărare ale Euromaidanului. Pentru a ţine piept atacurilor forţelor de ordine subordonate lui Ianukovici, organizaţiile de extremă dreaptă, galeriile de suporteri şi unele organizaţii politice s-au reunit într-o structură paramilitară informală cu numele Forţele de Autopărare ale Maidanului. Tot pe Maidan, pe baza organizaţiilor ultranaţionaliste din Ukraina, s-a născut şi organizaţia Pravîi Sektor (Sectorul de dreapta), care s-a aflat în primele linii ale conflictului din Kiev, extrem de prezentă astăzi în regiunea Odessa. Ulterior a devenit partid politic. Într-o Ukraină cuprinsă de revoluţie, în aproape fiecare oraş, unde în februarie 2014 a învins Euromaidanul, s-au format detaşamente de apărare locală, care asigurau ordinea publică. În situaţia în care celelalte structuri de forţă ale ţării erau paralizate, paramilitarii erau singurii care puteau păstra ordinea şi asigura „cîştigurile revoluţiei”.

Începutul ostilităţilor din estul Ukrainei au dat un nou impuls formaţiunilor paramilitare dedicate apărării „revoluţiei continue”, vorba lui Lenin! Pentru „legalizarea” sutelor de batalioane de apărare teritorială au fost adoptate un şir de legi care au facilitat intrarea foştilor protestatari în structurile de forţă ale statului. În acest fel acea masă de voluntari de pe Maidan, puternic motivaţi şi ideologizaţi, au fost integraţi în trei structuri de forţă ale Ukrainei: Ministerul Afacerilor Interne (MAI), Garda Naţională şi Armata. Doar cele două batalioane ale partidului radical de dreapta Pravîi Sektor au un statut mai puţin clar, deoarece nu se supun autorităţii statale, dar ele activează în Vest, la Lvov şi în sud, în Regiunea Odessa!

Situaţia nu este însă atât de roz cum o prezintă instituţiile ukrainene. Unele batalioane nu au fost nici pînă astăzi subordonate total statului, deşi din punct de vedere legal se află în componenţa structurilor de forţă. Exemplul cel mai bun este Batalionul Azov, format din membrii unor organizaţii neo-naziste din Ukraina. Este batalionul „rockstar” de pe frontul din Est, care a eliberat Mariupolul în iunie 2014 şi a păstrat constant poziţiile pe litoralul Mării Azov, deşi astăzi suferă pierderi grele în faţa atacurilor ruseşti – dar şi care nu ezită să-şi facă publice ideile naziste. Batalionul s-a aflat în centrul unor scandaluri legate de insubordonare faţă de comandamentul operaţiunilor anti-teroriste şi de încălcare a acordurilor de încetare a focului de la Minsk. Azov a rămas totuşi autonom, din cauza poziţiei sale strategice pe linia frontului. Ministerul de Interne dizolvă batalioanele rebele, deşi de cele mai multe ori acestea sînt greu de identificat şi localizat în zona de conflict. Pe de altă parte, combatanţii batalioanelor mari, ca Aidar sau Azov, sînt dificil de adus în faţa justiţiei din cauze politice. Încă mai greu de gestionat este Pravîi Sektor, care este şi partid reprezentat în parlament!

Cele mai multe structuri paramilitare din Ukraina s-au format în centre financiare şi industriale mari, unde au existat oameni de afaceri sau politicieni care le-au putut susţine economic activităţile. Unele batalioane au fost create şi finanţate de oligarhi ukraineni, aşa că pe lîngă interesul naţional au promovat intens şi interesele private ale finanţatorilor. De exemplu, miliardarul oligarh israeliano-cipriot-ukrainean Igor Kolomoiskii, fostul guvernator din Dnepropetrovsk, a creat şi finanţat batalionul Dnepr-1, a finanţat parţial batalioanele Azov, Aidar şi Donbas – cele mai mari structuri paramilitare de pe frontul ukrainean. Potrivit presei ukrainene din 2014, Kolomoiskii cheltuia lunar circa 10 milioane de dolari pentru a finanţa diferite astfel de grupări! Pe care oligarhul nu a ezitat să le utilizeze împotriva concurenţilor şi, în cazul companiei Ukrtransnafta, chiar pentru a face presiuni asupra statului cu aspiraţii la integrarea în UE şi NATO!

Batalioanele paramilitare pro-Kiev au utilizat la maximum naţionalismul şi rusofobia pentru a-şi crea o ideologie şi o naraţiune internă, adică pentru a căpăta legitimitate şi a susţine moralul combatanţilor. Cele mai mari batalioane de pe front au mizat chiar pe cîte o nişă ideologică: Azov a apelat la ideile naziste, Donbas la naţionalism civic, Pravîi Sektor la naţionalism etnic. Pravîi Sektor provine din circa şase mişcări ultranaţionaliste din vestul Ukrainei, care se revendică de la mişcări naţionaliste ukrainene din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Trizub, UNA–UNSO, Adunarea Social-Naţionalistă şi alte trei organizaţii de extremă dreaptă au format Pravîi Sektor pe baricadele Maidanului, ca forţă de rezistenţă împotriva regimului lui Ianukovici. Noul grup paramilitar a coagulat un număr mare de foşti combatanţi din Transnistria, Cecenia, Georgia ori foşti poliţişti şi membri ai unor organizaţii criminale. Liantul: ideologia naţionalistă şi respingerea trecutului sovietic. Pe baricadele Euromaidanului, Pravîi Sektor a jucat rolul detaşamentelor de elită, iar membrii organizaţiei şi-au cîştigat reputaţia de „eroi ai revoluţiei”, iar mai apoi de „eroi ai războiului”. Cele două batalioane paramilitare ale Pravîi Sektor, care staţionează în Donbas, au statut independent. În cazul acestei organizaţii, situaţia este complicată de faptul că Pravîi Sector a devenit partid politic, situat în opoziţie faţă de guvern – un partid politic cu membri înarmaţi… Dincolo de laturile politică şi militară, Pravîi Sektor este şi un fenomen social. Predecesorii săi din aripa dreapta-naţionalistă erau consideraţi marginali şi nu se bucurau de simpatia populaţiei. Pravîi Sektor a fost re-branduit, dar a şi nimerit într-o realitate socială diferită. În contextul ruperii definitive de Rusia şi a re-inventării naţiunii, Pravîi Sektor a adus o notă naţionalistă identităţii ucrainene în formare. În unele cazuri, membrii Pravîi Sektor au început a acţiona în ilegalitate, în scopuri individuale sau colective. S-au dedat la intimidarea unor funcţionari indezirabili, la reglări de conturi, furturi, atacuri armate asupra unor grupări mafiote. Cu naţionalismul devenit trendy, nu e de mirare că radicalii au devenit destul de populari, îndeosebi în rândul tinerilor. În Odessa, Sectorul de Dreapta protejează clădirile şi simbolurile evreilor, colaborează destul de strîns cu ambasada Israelului la Kiev şi se abţine de la orice comentariu vizavi de originile semite ale multor miliţii naţionaliste.

Batalionul 24 de Asalt, AIDAR, unitate de apărare teritorială a fost plasată în 2015 sub comanda Ministerului de Interne și integrat în „forțele de apărare” de către Statul Major ukrainean. Acest batalion este responsabil pentru combaterea insurgenței pro-ruse din Est. Batalionul are sediul în Starobilsk, la aproximativ 80 de kilometri nord de Lugansk. Este alcătuit din aproximativ 400 de voluntari din serviciile de securitate și demonstranții Euromaidanului. În timp ce statul ukrainean este în faliment și mulți soldați ai armatei naționale au dezertat, pentru a compensa o armată ukraineană dezorganizată și slab motivată, ai cărei recruți nu mai erau trimiși să lupte în estul țării de teamă să nu schimbe tabăra, la 13 aprilie 2014 se înfiinţează AIDAR. Batalionul de Apărare Teritorială Aidar a fost primul batalion de apărare teritorială a Ukrainei, un detașament militar de voluntari subordonat Ministerului Apărării al Ukrainei. Liderii acestuia susțin că, dacă politicienii „trădează” cauza națională, unitățile de voluntari sînt gata să îi răstoarne de la putere spunînd că „l-am alungat pe Ianukovici cu cocktail-uri Molotov, dar acum avem tancuri ”. Printre luptătorii Aidar, „neîncrederea în stat este un sentiment comun”. În 2014, Amnesty International și OSCE au acuzat batalionul de încălcări ale drepturilor omului, detenții arbitrare, execuții de civili, deținuți, furt, rachete și alte acțiuni care ar putea fi traduse ca crime de război. Un alt raport al Amnesty International denunță faptul că paramilitarii pro-europeni, inclusiv cei ai batalionului Aidar, comit acte de crime de război, prin executarea ostaticilor și prizonierilor pro-ruși prin tăierea capului.

Detașamentul de Operațiuni Speciale „Azov”, cunoscut și sub denumirea de Batalionul Azov, Regimentul Azov sau Detașamentul Azov este un regiment al Gărzii Naționale Ukrainene situat în Mariupol, în regiunea de coastă a Mării Azov. Primele acțiuni pe câmpul de luptă ale regimentului au avut loc în Bătălia de la Mariupol în mai-iunie 2014. Inițial o miliție formată din voluntari pe 5 mai 2014 Azov a fost încorporată în Garda Națională. Detașamentul a devenit cunoscut după ce membrii săi au fost acuzați de tortură și crime de război, precum și pentru simpatiile față de ideologia neonazistă și utilizarea simbolurilor neonaziste. Logo-ul batalionului conține simbolul Wolfsangel! În 2018, Congresul SUA a blocat ajutoarele militare pentru batalionul Azov din cauza ideologiei. Membrii regimentului provin din 22 de țări și din medii diferite, inclusiv arabi, ruşi, americani, francezi, precum și creştini, musulmani sau evrei! Din 27 aprilie 2016, 300 de combatanţi și vehicule blindate ușoare din regimentul AZOV au fost repartizate la Odessa, pentru a proteja ordinea publică după ce Mickail Saakashvili, fostul Guvernator al Odessei, a scris pe rețelele de socializare despre o serie de atacuri ale “mercenarilor” pro-ruși asupra populației civile.

Ideologia mobilizează intens resursele psihologice şi fizice ale oamenilor. Nu e de mirare că paramilitarii ukraineni au un moral şi o capacitate de luptă net superioare trupelor regulate, formate în majoritate din recruţi de altă etnie decît cea ukraineană, care adesea nu sînt fericiţi să lupte pentru statul în care trăiesc.

Dorinţa tinerilor recruţi de a lupta pe front alături de paramilitari nu vine doar din scopuri nobile. Pentru unii, armata şi structurile paramilitare au reprezentat ultima soluţie pentru a cîştiga un salariu sau pentru a ieşi din izolarea comunităţilor în care trăiesc. Miezul multor grupări paramilitare au fost suporterii, protestatarii de pe Maidan, membrii unor ogranizaţii extremiste din vestul Ukrainei – tineri şi adulţi cu venituri scăzute, fără studii, proveniţi din zone sărace ale Ukrainei. Pentru liderii acestor batalioane participarea la război este o oportunitate de a cîştiga bani şi influenţă politică. În mod previzibil, şefii celor mai mari batalioane de pe front au devenit parlamentari şi figuri politice importante, deşi pînă în 2014 aveau un statut social modest.

Insurgenţa pro-rusă din estul Ukrainei se datorează în mare parte grupărilor paramilitare separatiste. Populaţia locală s-a mobilizat activ pentru realizarea secesiunii şi crearea aşa-zisei Novorossia, care să includă regiunile ukrainene de la litoralul Mării Negre. La ora la care scriu acest text este în pregătire un referendum pentru înfiinţarea unei noi Republici Populare: Kerson!

Din punct de vedere sociologic, grupările paramilitare din regiunile separatiste sînt foarte diverse. În regiune, există un batalion format din mineri – Kalmius, altul alcătuit din foşti poliţişti şi veterani ai serviciilor speciale – Vostok -, dar şi Oastea cazacilor de pe Don! Vostok a fost cooptat la guvernare, şeful său primind portofoliul aşa-ziselor servicii speciale ale Doneţkului. Similar, batalionul Sparta, în frunte cu şeful său, „Motorolla”, fost angajat la o spălătorie de maşini, a fost şi el cooptat la guvernare, deşi cu un portofoliu minesterial puţin important. Toate cele trei forţe majore din Doneţk sînt coordonate de consilieri ruşi, în timp ce batalioanele pro-Kiev au consilieri proveniţi din PMC americane, cu renume! În Lugansk, situaţia e mult mai complicată. „Oastea Novorossiei”, din această regiune, este fragmentată în fracţiuni concurente, cu ideologii opuse. Cel mai mare batalion de paramilitari local, rămîne Zarea.

EPILOG

Aşa cum scriam la început, împreună cu războiul între Ukraina şi Rusia invadatoare, cel puţin trei războaie paralele se derulează în această Matrioşkă demonică: pentru resurse, pentru minţile şi sufletele oamenilor şi războiul mercenarilor. Chiar dacă se va ajunge la un acord politic, de încetare a focului, chiar dacă mugurii păcii vor înflori în această primăvară, cele trei păpuşi vor fi greu de oprit mulţi ani de acum încolo! Dacă nu, imposibil!

PRIMA VICTIMĂ A RĂZBOIULUI DIN UKRAINA: ADEVĂRUL!

Războiul e la fel peste tot. Cu morţi, răniţi, refugiaţi, drame incomensurabile, distrugeri, mirosul morţii. În război, tineri nevinovaţi se omoară între ei pentru ca bogaţii să devină şi mai bogaţi! Peste tot! Fără excepţie, fără discriminare! Cu ce e mai tragică moartea afghanului ucis de un IED uitat pe marginea drumului, decît cea a syrianului în propria locuinţă din Alep, în timp ce încălzea, pe o plită electrică, laptele bebeluşului de lîngă el? Sau, cu ce sînt mai tragice funerariile tinerilor ukraineni, ucişi în luptele de la Nikolaev, sau Mariupol, decît liniştea fumegîndă din jurul trupurilor tinerilor ruşi, ucişi de gloanţe în acelaşi Nikolaev sau Mariupol, înconjurate de mici incendii arzînd ca tot atîtea candele întru veşnică pomenire? Cu nimic! Acestea sînt imagini ce pot fi văzute în întreaga lume. Perspectiva enunţată mai sus este cea umană, firească, de animal biologic care are întrebări şi caută răspunsuri? Sînt întrebări nedoctrinare, întrebări ce ţin de facerea şi des-facerea unei lumi, clădită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa!

Întrebările animalului politic din om, ca făptură a lui Dumnezeu, se nuanţează. Cu ce sînt mai corecte politic şi justificate, drepte, bombardamentele asupra afghanilor, decît cele împotriva vietnamezilor? Sau cu ce sînt mai vinovaţi ukrainenii din Nikolaev, Mariupol, Sumîi, Doneţk, Lugansk, Harkov, sau Kiev, decît sîrbii din Belgrad, Pancevo, Novi Sad sau Pristina? Sau Sarajevo? Cu nimic! Răspunsul la aceste întrebări este despre PUTERE, despre legi, jurişti şi procurori corupţi, despre afaceri şi cîştiguri fabuloase! Ieri, la Summitul NATO s-a spus că pentru a rezista în continuare în faţa atacurilor ruse, Ukraina are nevoie de 500 de rachete Javelin/zi, de 180.000 de dolari bucata, şi 500 de rachete Stinger/zi, de 120.000 de dolari bucata! Costul unei astfel de rachete este mai mult decît cîştigă un ukrainean obişnuit în 10 ani de muncă cinstită, adică robotind la stat sau la patron, venit acasă şi, în final, ucis de o rachetă, fără identitate în propriul apartament dintr-un bloc din Kiev. Proastă perspectivă! Şi, deloc biblică, umană!

Aceste poveşti identice, doar cu personaje diferite, sînt consumate avid de restul cetăţenilor planetei, din confortul căminelor proprii, înfundaţi în fotolii mari, de pluş, printre rîgîituri de prea bine. Ei sînt cei care se indignează, iubesc, urăsc, protestează, pun etichete, în funcţie de ceea ce văd şi ceea ce citesc, ei sînt cei care cer mai-marilor lumii, mai-bogaţilor lumii să intervină, să pună capăt tragediilor, să devină şi mai puternici, şi mai bogaţi. Ei sînt cei care nu acceptă un dialog pentru că, nu-i aşa, au văzut cu ochii lor! În Evanghelia după Ioan (20:24-29) se scrie: 24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. 25. Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. 26. Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! 27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios. 28. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! 29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!

Crede şi nu cerceta este îndemnul biblic adoptat de profesioniştii manipulării de astăzi şi deontologii care veghează la respectarea corectitudinii politice. De minciuna ridicată la rang de adevăr planetar se ocupă astăzi cohorte întregi de specialişti în psy-ops, stratcom, public-rellation, fake-news, propagandă, manipulare şi dezinformare! Cînd aceştia nu dau rezultatele scontate, întocmai şi la timp, mass-media este anihilată cu ajutorul bombelor, precum în 1999 la Belgrad, împotriva Radio Televiziunii Sîrbe, momentul în care jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI şi ŢINTĂ LEGITIMĂ! Sigur, nu trebuie să-i omitem pe amatori!

Distorsiunea adevărului s-a propagat în mass-media de multă vreme. Manipularea, campaniile de diabolizare a unor inamici politici sau militari, propaganda de război. Exemplul, pe care-l consider “de manual”, îl regăsim în octombrie 1914, după cucerirea oraşului Anvers. Acesta este citat de către cercetătorul german Michael Kunczik, la a cărui lansare de carte (Război salvat. Comunicarea în timpul războaielor, Ed. InterGraf, 2002), la Timişoara, am vorbit, împreună cu prietenul şi camaradul meu Raico Cornea. Povestea este una a ştirilor care se fac din ştiri şi nu de la faţa locului: “Cînd s-a aflat de cucerirea oraşului Antwerpen, clopotele bisericilor au început să bată” (în Germania, n.a.), scrie Kolnische Zeitung. De aici, începe tăvălugul: “Aşa cum relatează Kolnische Zeitung, după cucerirea cetăţii, clerul din Antwerpen a fost constrîns să bată clopotele bisericilor”, scrie Le Matin. “În conformitate cu cele aflate la Koln de Le Matin, după ce Antwerpen fusese cucerit, preoţii belgieni care au refuzat să bată clopotele bisericilor au fost alungaţi din serviciul lor”, scrie Times. “Conform celor aflate de Times la Koln, via Paris, după cucerirea oraşului Antwerpen, bieţii preoţi belgieni care refuzaseră să bată clopotele bisericilor au fost condamnaţi la muncă silnică”, scrie Corriere della Sera. Şi: “În conformitate cu unele informaţii care i-au parvenit ziarului Corriere della Sera din Koln, prin Londra, se adevereşte că barbarii cuceritori ai oraşului Antwerpen i-au atîrnat pe bieţii preoţi belgieni cu capul în jos, ca nişte limbi de clopot vii, în clopotele bisericilor, pedepsindu-i astfel pentru eroicul lor refuz de a bate clopotele”, scrie, din nou, Le Matin! Aproape amuzant, nu? O presă scrisă care umbla după senzaţional şi tiraje mari, dar atentă, totuşi, să nu deraieze de la unele reguli nescrise ale profesiei.

Nu acelaşi lucru pot spune despre presa americană, modelată de timpuriu de acest YELLOW JOURNALISM, în care magnaţii Randolph Hearst şi bănăţeanul nostru, născut pe malul Mureşului, la Măcău, în Banatul istoric, Joseph Pulitzer, nu s-au dat în lături de la a fi aţîţători de război. Un fel de televiziune românească de ştiri, de astăzi! Pentru că, în literatura de specialitate există un război despre care se afirmă că este rezultatul activităţilor unor ziarişti: războiul spaniolo-american de la 1898! Jurnalismul patriotard, pe care cei doi l-au exacerbat în lupta lor concurenţială pentru tiraje mai mari, între New York World şi New York Journal, a dus în final ca preşedintele William McKinley să cedeze presiunii opiniei publice şi să declare război Spaniei! William Randolph Hearst jr. face face următoarea remarcă la adresa tatălui său: “Ne-am străduit din răsputeri să începem un război hispano-american în 1898, Ca reacţie, aşa a făcut şi Pulitzer”! Este deja de notorietate schimbul de telegrame din acea perioadă între Hearst şi celebrul ilustrator Frederic Remington, trimis în Cuba să ilustreze atrocităţile spaniolilor. Remington a scris: “E linişte totală. Nu e nici un conflict. Nu va fi nici un război. Doresc să mă întorc”. Hearst i-a răspuns: “Te rog, stai pe loc. Tu faci ilustraţiile, războiul îl fac eu”! Ziarele sînt făcute pentru vînzare. Din acest motiv, nu sînt cu nimic mai bune decît războiul. Războiul înseamnă senzaţie şi entuziasm. Pe această bază, aproape orice şi oricine poate trăi şi prospera!

Ce odioşenii! Istorice! Sigur, în zilele noastre, această manipulare odioasă a devenit mult mai sofisticată, iar batalioanele de operaţiuni psihologice se străduiesc să cucerească minţile şi inimile consumatorilor de media de pe tot globul. Dacă sîntem de “partea bună a istoriei” le spunem operaţiuni de psy-ops, dacă sîntem de partea cealaltă, a neantului, a diavolului, a răului suprem, identificăm formaţiuni de troli care emit o propagandă odioasă. Sigur, aşa cum s-a întîmplat recent, difuzarea informaţiilor duşmănoase poate fi oprită cu un singur buton. Nu mai e nevoie de bombe, ca la televiziunea sîrbă în 1999! Nimic nou sub soare! Această armată paralelă, înarmată cu cerneală şi tastatură readuce în ochii noştri învăţăturile înaintaşilor. Filosoful, eseistul şi istoricul scoţian David Hume, scria în 1749 în Treatise of Human Nature (citat de Kunczik, op. Cit. p.23): “Cînd propriul nostru popor este în război cu altul, îl detestăm pe acela ca fiind crud, perfid, nedrept şi violent. Dar întotdeauna ne considerăm pe noi şi pe aliaţii noştri ca fiind echitabili, moderaţi şi plini de compasiune. Dacă generalul inamicilor este victorios, cu greu îi vom atribui caracteristici umane. El este un vrăjitor. Vorbeşte cu demonii … Are o minte sîngeroasă şi găseşte plăcere în a cauza moarte şi distrugere. Dar dacă victoria este de partea noastră, comandantul nostru are toate calităţile opuse, este un etalon de virtute, de curaj şi de comportament. Trădarea lui o vom considera politică. Cruzimea lui o vom considera un rău intrinsec al războiului. Pe scurt, orice defect al său ne vom strădui să-l diminuăm, ori îl vom glorifica sub numele virtuţii care I s-ar potrivi”.

Construcţia imaginii duşmanului este un procedeu foarte “îndrăgit” de specialiştii în stratcom (strategii de comunicare!), pentru influenţarea opiniei publice. Crearea unei imagini artificiale a inamicului, construieşte în mentalul populaţiei un sentiment de ameninţare, corelat cu nevoia unei conduceri puternice, o disponibilitate crescută de a accepta o conducere autoritară. Cu cît este mai mare ameninţarea (închipuită sau nu!) din partea unui duşman real, sau a unuia prezentat ca atare, cu atît pare a fi nevoia de îmbrăţişare a cauzei conducătorului puternic, lăsînd la o parte problemele personale (războiul din Ukraina vs. scumpiri la gaze, electricitate, alimente, corupţie, şomaj etc). Pe timp de război, adversarul este stigmatizat cu preponderenţă sub eticheta de monstru, bestie, om inferior, nebun. “Acesta nu este un război. De fapt, luptăm împotriva fiarei sălbatice, scria Rudyard Kipling!

Uciderea copiilor este un instrument de pr utilizat din cele mai vechi timpuri, cînd se construieşte imaginea duşmanului, dar la dimensiune planetară din timpul războiului din Golf! A fost prezent şi la Timişoara, în 1989, cînd s-au prezentat imaginile cu cadavrele unor femei gravide cu burţile spintecate, pentru a dovedi brutalitatea securităţii. De fapt, acele femei decedaseră de moarte naturală şi fuseseră autopsiate! Pretinse atrocităţi asemănătoare au fost citate şi de către ministrul german al apărării, Rudolf Scharping, atunci cînd încerca să justifice atacul NATO asupra Yugoslaviei, în 1999. Indignarea omenească joacă un mare rol şi, de fiecare dată, în favoarea pr-iştilor! Acum se ştie, Kosovo a angajat firma americană de PR, RUDER FINN, să-i reprezinte interesele, iar în martie 1993 a demarat o intensă campanie publicitară în Statele Unite. În acea perioadă, RUDER FINN a lucrat şi pentru Croaţia şi pentru facţiunea musulmană din Bosnia-Herţegovina. “Motivul este să determinăm opinia publică să implice America în acel conflict fratricid”, chiar din 1990, cînd compania a sprijinit Comunitatea Albanezo-Americană să publice un anunţ publicitar, în New York Times, în care se scria: KOSOVO S-A TRANSFORMAT ÎNTR-UN ADEVĂRAT LAGĂR DE CONCENTRARE. Au fost 9 ani de muncă intensă pe frontul cu cerneală şi tastatură, pînă cînd bombele aveau să se aştearnă, covor, peste Serbia! Povestea lansată de Ministerul Informaţiilor din Croaţia, în 1992, potrivit căreia sîrbii plăteau bani gheaţă pentru uciderea unui copil croat, a fost rostogolită de BBC, cu ajutorul RUDER FINN, fără a fi verificată!

Un alt exemplu cunoscut este cel al firmei HILL&KNOWLTON, aflată în slujba statului Kuweit, care a excelat în masiva manipulare mediatică şi dezinformările practicate. Hill&Knowlton a avut sarcina să pregătească materiale incriminatorii şi dovezi care urmau să fie înaintate Consiliului de Securitate al ONU, Comisiei pentru Relaţii Externe a Senatului SUA şi Cercului de Lucru pentru Drepturile Omului din Congresul american. Vă amintiţi? Atrocităţile cu copiii ucişi în incubatoarele maternităţii, nu au lipsit!

Astăzi, Ukraina se bazează pe PR Week, şi pe conglomeratul de 150 de entităţi ale societăţii civile, semn că întregul mecanism de manipulare a informaţiei a evoluat şi a căpătat o altă dimensiune! Potrivit siteul american MintPress News, specializat în analize politice și economice, Kievul a generat un flux constant de propagandă sofisticată, menită să-i aducă sprijinul public și oficial din partea țărilor occidentale. În spatele efortului de relații publice al Ucrainei se află o armată de strategi politici străini, lobbyiști de la Washington DC și o rețea de instituții media. Cheia efortului de propagandă este o cohortă internațională de firme de relații publice care lucrează direct cu Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei pentru a purta războiul informațional. Efortul internațional este condus de co-fondatoarea companiei de relații publice PR Network, Nicky Regazzoni, și de Francis Ingham, un consultant de top în relații publice, cu legături strânse cu guvernul britanic. Ingraham a lucrat anterior pentru Partidul Conservator al Marii Britanii, face parte din Consiliul de Evaluare și Strategie al Serviciului de Comunicare al Guvernului Regatului Unit, este directorul executiv al Organizației Internaționale de Consultanță în Comunicații și conduce corpul de membri pentru comunicatorii guvernelor locale din Regatul Unit, LG Comms.

Operațiunea este dirijată de Yaroslav Turbil, descris pe pagina sa de LinkedIn drept „Șeful Ukraine.ua — ecosistemul digital al Ucrainei pentru comunicații globale. Comunicare strategică și promovare a mărcii de țară.” Turbil a lucrat la mai multe organizații ale „societății civile” strâns legate de guvernul SUA și a lucrat la Internews, o organizație conectată la serviciile de intelligence americane care funcționează sub pretextul promovării libertății presei”, se scrie în angheta apărută în publicaţia americană.

Împactul acestui asalt mediatic este cu atît mai important cu cît, de partea cealaltă, mijloacele de comunicare ale Rusiei au fost oprite de la emisie în Europa şi Statele Unite, atît on-air, dar şi cele pe Internet. Mai mult, în fiecare ţară, şi în România cu atît mai mult, parcă, diferite personalităţi ale spaţiului mediatic, influenceri şi deontologi cunoscuţi, absolut TOŢI mufaţi la fluxul de granturi internaţionale, sînt extrem de atenţi, vînează şi execută orice opinie apărută în spaţiul public care nu este corectă politic sau de partea bună a istoriei şi pe orice autor. Oricine are un punct de vedere diferit decît cel oficial este catalogat pro-rus, informaţiile sînt pro-ruse, chiar datele oficiale prezentate sînt false şi transmise ca o susţinere a ocupantului rus al Ukrainei paşnice. Cum spunea preşedintele Chinei, “pentru un tango e nevoie de doi”! Pro-ruse sînt şi criticile la adresa conducerii statului român, decuplat de nevoile propriilor cetăţeni în ultimii 7 ani! Acestea pot fi incriminate penal, iar autorii criticilor reduşi la tăcere! Este un model prin care societatea civilă veghează la consolidarea OMULUI NOU şi la LIBERTATEA acestuia!

În acest tablou bulversant, corespondenţilor de război le revine o răspundere uriaşă! Există un consens între noi măcar asupra unui fapt: demascarea şi condamnarea minciunilor răspîndite de armata cu cerneală şi tastatură. Este un principiu de etică profesională a noastră, indiferent de unde venim, ce limbă vorbim, pentru cine lucrăm, pentru că ştim că oricînd, oricare dintre noi poate fi ucis de oricare dintre părţile aflate în conflict! Cel puţin, din acest punct de vedere, puteţi fi convinşi că ce se transmite de pe front este ADEVĂRAT! Chiar dacă se face exces, uneori, de tragedii, imagini lacrimogene, emoţii etc. Ce ajunge să fie difuzat, contextul, ambalarea informaţiilor, nu mai este răspunderea noastră! Manipularea sau chiar falsificarea imaginilor, precum cele din jocurile pe calculator, ori alegerea detaliilor care induc conştient în eroare privitorul, şi în oroare, nu sînt produse în teatrul de operaţii, de cei care trăiesc la limita supravieţuirii, ci de aceia care stau comod în fotoliile lor, departe de lumea dezlănţuită.

Ca o concluzie la acest text lung: în caz de război şi, acum, în cazul RĂZBOIULUI DIN UKRAINA, nimeni nu se poate aştepta la o prezentare obiectivă şi corectă a faptelor şi actorilor implicaţi, deoarece fiecare dintre aceştia este interesat să influenţeze fluxul de ştiri şi să maximizeze avantajele şi profiturile generate de confruntare. Este un fapt pe care trebuie să-l conştientizăm şi să-l acceptăm! Prima victimă a războiului este adevărul! Presa care doreşte să relateze obiectiv şi corect nu are ce căuta în acest război! Ea va fi eliminată, discreditată, anihilată pentru că PAGUBA pe care aceasta ar produce-o ar fi prea mare. Jurnaliştii care utilizează etica profesională în scop personal pot fi foarte importanţi pentru inducerea în eroare a inamicului şi pentru influenţarea opiniei publice. În 1809, Heinrich von Kleist scria în al său “Manual de jurnalistică franceză”: “Jurnalistica franceză este arta de a face poporul să creadă ceea ce guvernul constată că ar fi bine să creadă…” Aşa se întîmplă, acum, în Ukraina! Datorită progresului tehnologic, posibilităţile minciunii sînt astăzi mai mari decît erau vreodată, în toată istoria omenirii. După acest război, nimic nu va mai fi la fel. Nici măcar adevărul!

PUTIN A FOST ASASINAT ÎN CURSUL ACESTEI NOPŢI! AFLĂ DETALII, DOAR AICI!

AFLĂ DOAR AICI, CE-ŞI DOREŞTE, DE FAPT, PUTIN! PÎNĂ UNDE VA MERGE?

NOI ÎŢI SPUNEM CÎT VA MAI UCIDE PUTIN ŞI CÎND VA LOVI CU NUCLEARA!

O înşiruire cretină de titluri, specialiştii în comunicare, de rit nou, le vor numi “clickbait-uri” (adică un fel de momeală pentru click-uri atunci cînd conţinutul articolului e de kkt sau plin de fantasme şi minciuni sfruntate!), care nu au nici o legătură cu realitatea şi, cu atît mai puţin, cu conţinutul acestui articol. Titlurile acestea sînt, însă, atît de prezente la televiziunile româneşti, încît sînt pe cale să provoace o isterie în masă în rîndul pensionarilor şi gospodinelor, care nu mai simt îngrijorarea nici din pricina pensiilor, nici a scumpirii gazelor, uleiului sau a transportului în comun. Panica e pe bune, cum pe bune este şi posibilitatea ca trădătorii ăştia de Ţară Românească, alde Omul de tinichea de la Sibiu să scape şapcă curată, ca să nu spun basma! Dar, să nu divaghez! Acum, politically correct, duşmanul oficial este Vladimir Putin şi Rusia şi nu Klaus Werner Iohannis şi “guwernerul” lui, acum şi cu Peee Seee Deee!

22 de zile de război în Ukraina. Peste 3 milioane de refugiaţi. Morţi. Răniţi. Distrugeri. Război pe bune în Estul Ukrainei, în Donbas, Harkov şi în jurul Kievului. Un război ciudat în restul ţării, cu lovituri punctuale (sau aproape!) ale unor obiective militare (aeroporturi, staţii de radio-locaţie, depozite etc). Cu predici în bisericile ukrainene cu referinţe la războiul fratricid ca la blestemul biblic al uciderii fratelui Abel de către Cain şi tentative (multe reuşite) de a scoate cultura rusă din conştiinţa universală, după ce au fost dărîmate statui pe ambele maluri ale Atlanticului! Sigur, limba rusă nu este matriţa limbilor slave (chiar provine din bulgara lui Chiril şi Metodiu) este doar una dintre ele, nu este nici cea mai veche (nu se compară cu poloneza, de exemplu!), dar în această limbă imperfectă au scris şi Fiodor Dostoievski, Anton Pavlovici Cehov, Aleksandr Sergheevici Puşkin, Lev Tolstoi, Mihail Bulgakov, Ivan Turgheniev sau Nikolai Gogol. Şi tot în această limbă au auzit: Serghei Prokofiev, Anton Rubinstein, Serghei Rahmaninov, Piotr Ilici Ceaikovski, Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov, sau, de ce nu, Vladimir Vîsoţki. Sînt cîteva nume care nu pot fi şterse cu buretele din cultura universală, decît dacă există un program mondial şi o programă de imbecilizare planetară! Această urgie rusofobă declanşată la nivel planetar nu poate să nu-ţi ridice semne de întrebare!

Nu voi aminti nimic de numeroasele provocări semnalate pe acest site, în decursul anilor, de către partea Ukraineană la adresa ruşilor, împinşi de promisiunea unor garanţii irealizabile şi de superbie iraţională. “Ulciorul nu merge de multe ori la apă”, pare să fie doar un proverb românesc, din ce în ce mai uitat şi la noi, dacă ne uităm spre Cotroceni! Cînd eşti vecin cu bătăuşul clasei, care-ţi sparge geamurile şi-ţi fură ventilele de la bicicletă, te întrebi de două ori înainte de a-i striga la geam că mă-sa-i curvă!

Sigur, după 22 de zile, războiul din teren este altul decît războiul de la televizor sau cel de pe internet. Privind o hartă a operaţiilor, realizată ieri, constat că armata rusă execută o manevră standard de război mecanizat, în conformitate cu obiectivele propuse. Liniile de atac ale armatei ruse sînt destul de scurte şi, doar în condiţiile în care ruşii nu au venit cu canistra în port-bagaj, pot rămîne fără combustibil sau fără muniţie. În Estul Ukrainei, războiul este total. Acolo luptă atît cecenii, cît şi Batalionul Azov! În Capitala Kiev, cele 36 de ore de stat în casă şi asalt iminent, au expirat de mai bine de 36 de ore, iar în Marea Neagră, Nava Vasîli Bîkov, care a participat la operaţiunea din Insula Şerpilor şi a fost anunţată ca distrusă de către forţele ukrainene, a reapărut la orizont, întreagă!!! Nu acelaşi lucru se poate spune despre nava amiral a flotei ukrainene de la Marea Neagră: „Nava-amiral a Marinei Ukrainene, Hatmanul Sagaidacinîi, a fost sabordată în portul Mîkolaiv. A fost un act necesar. După război, o vom ridica rapid şi o vom restaura”, se arată într-un comunicat. Nava era în reparaţii şi nu putea fi folosită în luptă. Dar, nici Mîkolaivul nu era ameninţat la momentul sabordării!

Deci, parafrazînd o replică din celebrul Twin Peaks, “bufniţele nu sînt ce par a fi”! Războiul dur din estul Ukrainei se combină cu asediul oraşelor din sud, în vederea posibilei capitulări fără focuri de armă, dar şi în vederea unei împărţiri a teritoriului, de la Nord la Sud, pe Nipru. Orice victorie militară, de o parte sau de cealaltă, va fi urcată pe masa negocierilor de pace, care se vor finaliza cu o nouă Cortină de Fier. Rusia va controla noi teritorii, Occidentul va crea noi poveşti despre eroismul poporului ukrainean, Europa va răsufla uşurată şi gazul va continua să curgă prin conductă.

Preşedintele Zelinschi are nevoie ca de aer de o intervenție militară occidentală directă pentru a supraviețui. Probabil că CIA și FOS ale SUA sînt de multă vreme pe teren în Ukraina, analizînd informații, oferind consiliere şi protejînd afacerile familiei Biden & Co de multe miliarde de dolari. Avioane spion și drone americane sînt deasupra Ukrainei. Imaginați-vă un incident în care un american este luat prizonier de ruși! Sau, mai grav, un incident la graniță, real sau imaginar, cu Polonia pentru a forța NATO să între în luptă? Sau o cerere a ONU pentru o forță de menținere a păcii pentru a opri crimele de război ale lui Putin. Sigur, numai dacă, prea-plinul inteligenţei resetatorilor mondiali nu va hotărî ca unele ţări să se amestece direct în acest conflict. Nu NATO (pentru că războiul mondial şi nuclear ar fi ca şi rezolvat!), ci o Coaliţie de Voinţă, după modelul celei care a invadat Iraqul lui Saddam Hussein, de data aceasta chiar sub steag ONU! O Coaliţie de Voinţă nu e NATO! Dar, întrebarea este: ce face China? China îşi consolidează puterea în noua arhitectură globală de securitate şi se pregăteşte, la rîndule ei, pentru un conflict direct cu SUA, lucru care se va întîmpla, probabil, în viitoarea administraţie democrată de la Washington! Pînă atunci, sînt mari şanse ca China să rămînă neutră, în urma unor negocieri, în baza cărora să obţină dreptul asupra Taiwanului!

Între timp, la Moscova, NIMENI nu-l va asasina pe Vladimir Putin, însă simplul fapt că acest lucru este cerut de opinia publică vehement pe internet, mă face să mă gîndesc la o întoarcere previzibilă în Evul Mediu Întunecat! Nu-l va asasina nimeni, din simplul motiv că nu Putin este cel care gestionează spaţiul ex sovietic, ci Sistemul! Sistemul l-a pus pe Putin şi tot Sistemul îl va schimba atunci cînd nu va mai fi nevoie de el. În Rusia preşedinţii nu se aleg, se pregătesc din timp! Iar poporul ştie acest lucru! La imensitatea aceea de ţară, protestele şi arestările prezentate în mass-media globală sînt nesemnificative. Semnificative sînt însă semnele de întrebare legate de povestea asta cu Rusia împotriva tuturor! Împotriva unui sistem, a unei tendinţe globale? Lavrov avea dreptate cînd declara, zilele trecute, că după războiul din Ukraina, Planeta nu va mai fi la fel?

Războiul ukrainean pe Internet este la fel de devastator. Scenariile vehiculate, teoriile conspiraţiei, oricît de fanteziste, par să aibă un sîmbure de adevăr. De exemplu, cea în care Industria Armamentului ar fi spus STOP Big Pharma care a cîştigat destul cu mascarada globală a pandemiei. Sau cea în care Putin s-a înţeles cu Biden pentru prăbuşirea Germaniei şi a Europei, implicit, iar Ukraina este doar mijlocul de punere în aplicare a acestui plan. Toate aceste teorii au şi argumente reale, economice.

În final, reîntorcîndu-mă pe teren, ce face Putin în Ukraina este un război de școală veche pentru acapararea teritoriului. Un război despre care se vorbeşte de cel puţin 10 ani. Şi, evident, se planifică, atît pe planşeta strategilor, cît şi în conştiinţa publică. Liniile de aprovizionare ale Armatei ruse sînt scurte. Ukraina are orașe dependente de infrastructura modernă. Iar orașele sînt asediate metodic, înfometate sau distruse. Aceasta explică de ce ruşii nu se grăbesc să ocupe aceste oraşe ci aşteaptă să se predea singure. Păcat de oamenii nevinovaţi care suferă degeaba pentru orgoliile a doi nemernici: Putin şi Zelensky!

SE EXTINDE CONFLICTUL DIN UKRAINA?

După 20 de zile de război ciudat în Ukraina, dincolo de tragedia unui popor care suferă real, pribegeşte real şi moare real, se înmulţesc semnele de întrebare, iar răspunsurile întîrzie să apară, deşi PROPAGANDA încearcă să ne ofere o poveste simplă, în alb şi negru, cu băieţi buni şi băieţi răi, cu un nebun care a aruncat piatra şi 20 de sănătoşi care nu mai prididesc să oprească valurile stîrnite. Oare, aşa este? Cealaltă parte, presa rusă, lipseşte din ecuaţie pentru că a fost ostracizată, anatemizată şi blocată, iar sursele independente sînt extrem de puţine şi pot verifica doar punctual ce se întîmplă cu adevărat. Dacă ies din marjele impuse de trendul oficial sînt catalogaţi drept “putinişti” şi riscă chiar închisoare, după cum Mama România s-a întrecut pe sine şi a lăsat toate curvele astea din Parlament să impună o lege punitivă ÎMPOTRIVA DREPTULUI LA LIBERĂ EXPRIMARE! Credeţi că mie îmi place Antena 3, principala sursă de panică din România? Un fel de Sputnik autohton. Nu, nu îmi place! Dar, de aici şi pînă la a cere arestarea jurnaliştilor, închiderea Canalului, arderea pe rug etc, etc, e drum lung, drum parcurs în tăcere de toţi nenorociţii ăştia care sclavagesc România, iar noi stăm ca boii în jug şi nu reacţionăm!

Deci, cam acolo sîntem şi cu sursele independente de pe frontul din Ukraina! La Kiev a fost anunțată o interdicție de circulație pentru civili de 35 de ore! Nici un civil nu avea voie să părăsească locuinţa. De ce oare? În paranoia de război putem crede că se doreşte “vopsirea realităţii”! Ce vreau eu să spun aici, am spus-o şi în emisiuni, şi la radio: în teren se duce un război ciudat. Rusia invadează cu timiditate. Pe Facebook pare că Ukraina cîștigă războiul. Din păcate, nu e chiar așa. Informațiile triumfaliste publicate de mass-media nu se compară, nici pe departe, cu cele reale. 77 de avioane ruseşti doborîte, anunţate de Ukraina, în timp ce analiştii militari spun că Rusia se bazează în această invazie pe 75 de aparate de zbor! Este adevărat, luptătorii ukraineni au oprit ofensiva rusă. Armata regulată, Unităţile de Apărare Teritorială (voluntarii), mercenarii, Batalionul Azov. Însă, pînă acum nu am sesizat o contraofensivă majoră. Sigur, există atacuri ukrainene punctuale, care înebunesc pe cei care urmăresc comunicatele oficiale şi nu mai înţeleg de ce o localitate astăzi e cucerită de ruşi, mîine e la ukraineni, iar joi, din nou, la ruşi, rolul lor este de a împiedica desfășurarea și aprovizionarea forțelor ruse. Deocamdată, ukrainenii se apără! Şi o fac relativ bine! Au continuat luptele în suburbiile Kievului, unde forțele ruse încearcă să ocupe noi poziții. A continuat bombardarea Nikolaievului, fără să fie semnalate încercări ale forțelor ruse de a intra în oraș. În largul Odessei a apărut, din nou, gruparea de nave militare ruse, de atac și de desant, iar alarmele au sunat prelung în această după-amiază. Rusia a anunțat ieri că întreaga regiune Herson se află sub controlul forțelor militare ruse. Asta după ce populaţia paşnică i-a alungat pe invadatori prin mitinguri paşnice!

Deşi PROPAGANDA a încercat să ne îngrozească cu anunţuri de genul “ultimele ore ale Kievului” etc, armata rusă s-a cam împotmolit. La propriu! Şi terenul e încă îngheţat! Nici nu vreau să mă gîndesc ce va fi în primăvară! Ruşii s-au împotmolit, dar nu au renunţat la obiectivele stabilite. Această încetinire a ofensivei are repercursiuni şi asupra negocierilor de pace între Rusia şi Ukraina. Ambele păerţi o cam lălăie pentru că nu au “ce pune pe masă”! Este clar că rușii nu se așteptau la această rezistență îndîrjită a ukrainenilor, dar nu dau semne că ar renunța la ofensivă. Nu ştiu ce resurse mai sînt în rezerve de o parte şi de alta, dar am spus-o de mai multe ori, războiul va mai dura multă vreme!

Cu toate acestea, cîteva mişcări politice şi diplomatice sînt interesante. Rusia a depus ieri un proiect de rezoluție referitoare la Ukraina, la Consiliul de Securitate al ONU, în care cere încetarea focului și evacuarea tuturor civililor din localitățile aflate pe linia frontului. Tot ieri Rusia s-a retras din Consiliul Europei, ceea ce înseamnă că nu se mai supune deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului! Dar cea mai interesantă: Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat ieri o rezoluție prin care recunoaște Transnistria ca fiind teritoriu aflat sub ocupație rusă! Iohannis este astăzi la Chişinău. Sigur, nu pentru Transnistria, care în viziunea lui de strateg galactic este un fel de cîrnat cu varză. Rezoluţia APCE poate, însă, extinde aria conflictului şi atragerea în război a Transnistriei şi, implicit, a Moldovei…


ZONĂ DE INTERDICŢIE PENTRU FAKE-NEWS

Situația din Ukraina este din ce în ce mai grea, iar violența acțiunilor militare s-a intensificat. În timp de război, informațiile trebuie tratate cu prudență, deoarece există un risc ridicat de deformare sau chiar de manipulare prin informații false. Unele informații au rolul de a menține moralul forțelor proprii, altele pentru a demoraliza inamicul, şi o a treia categorie pentru a atrage în joc alţi parteneri. Din acest motiv este bine să privim imaginea de ansamblu și să evităm intrarea în amănunte care ne pot distorsiona percepția.

În acest război care se derulează de 11 zile la frontierele României, războiul informaţional este mai aprig decît loviturile militare.

Armata rusă a atacat, în jurul prînzului aeroportul din Vinniţa, cu rachete lansate de pe teritoriul Transnistriei, republică separatistă din Republica Moldova – potrivit lui Iuri Ignat, reprezentant al Forţelor Aeriene Ucraineie. Potrivit informaţiilor, o persoană a fost ucisă în atacul asupra aeroportului din Vinniţa, aflat aproape de frontiera cu Polonia. Ministerul Apărării de la Chişinău, infirmă, însă, categoric această informaţie! Nici o rachetă nu a plecat spre Ukraina, de la începutul acestui conflict, deşi o altă informaţie care circulă în back-ground-ul mediului de presă din Ukraina, spune că în urmă cu 11 zile, primul atac asupra oraşului Odessa s-a făcut tot cu rachete trase de pe teritoriul Transnistriei!

La ora13:58 , alarma aeriană a sunat prelung în întreaga Regiunea Odessa.Autorităţile militare din Sud anunţă căForțele de apărare antiaeriană din Ukraina au doborît un avion rus în apropierea orașului Odessa. Anunţul survine la mai puţin de o oră după ce preşedintele Volodimir Zelenski anunță că Rusia se pregătește de bombardarea orașului Odessa. De menționat că Odessa, aflat la o distanţă de aproximativ 200 de km de Izmail, este bombardat constant încă din prima zi de război!

La aproximativ 100 km spre nord, oraşul Herson a fost, timp de două zile, scena unor imagini şi acţiuni civil-militare, absolut incredibile. Vineri, potrivit informaţiilor, oraşul Herson era asediat de armata rusă care trebuia să ocupe oraşul din minut în minut. O coloană de tancuri şi blindate ruseşti pătrund în centrul oraşului. Împreună cu acestea, o coloană de camioane ale Serviciului de Protecţie Civilă al Federaţiei Ruse cu ajutoare alimentare, medicamente şi medici. Evident, nu lipsesc cameramanii canalului Krasnaia Zvezda! Prin megafoane se aude: Ajutoarele noastre civile au venit. Ale voastre, trimise de Europa, unde sînt? Potrivit serviciului civil din Ukraina, convoiul ukrainean cu ajutoare umanitare era blocat de armata rusă şi împiedicat să intre în oraş. Apoi, pe reţelele de socializare apar imagini cu un miting uriaş organizat în centrul Hersonului, miting reluat sîmbătă dimineaţă, care i-au făcut pe ruşi să facă cale întoarsă şi să părăsească oraşul! Poporul se bucură. Un bărbat se urcă pe un tanc rusesc în mers şi îi alungă pe invadatori. O imagine asemănătoare cu Piaţa Tien An Men în care omul este mai puternic decît maşina de ucis!

Sînt doar două exemple din întregul ocean de informaţii false şi contradictorii care zboară astăzi nestingherite prin spaţiul ukrainean, fără ca cineva să ceară instituirea unei zone de interdicţie aeriană!

Război în Ukraina. Ceva îmi scapă. Ghinion!

Da, recunosc, am greşit cînd am susţinut ferm că Rusia NU va ataca Ukraina şi că Putin este un tip raţional şi nu un căpcăun însetat de sînge. Recunosc şi că propagandiştii războiului au avut dreptate, că informaţiile erau corecte – puse la dispoziţie de agenţiile de informaţii occidentale , iar aruncarea lor în spaţiul public a fost o tehnică elaborată, pe care eu nu o cunosc. De fapt, una peste alta, se pare că nu cunosc foarte multe lucruri… În ultimele ore, am primit zeci de mesaje care miau reamintit ce am promis: că dacă Rusia atacă Ukraina, eu nu mai scriu un rînd. Ok, nu mai scriu, am scris destul 34 de ani! Şi, totuşi ceva îmi scapă, aşa că am să mai scriu textul acesta!

Amploarea atacului de astăzi împotriva Ukrainei relevă faptul că acesta a fost planificat de foarte mult timp şi a fost executat perfect. Comandamentele militare centrale şi regionale, infrastructura de transport, în principal aeroporturile, depozitele de carburant, obiectivele militare de logistică, transport, muniţie şi anti-aeriană din întreaga ţară au fost lovite şi neutralizate. Asta înseamnă că în 4 ore Ukraina nu a mai putut să ridice de la sol nici un avion, să intercepteze nici un aparat de zbor rusesc sau rachetă şi nici nu mai poate primi sprijin pe calea aerului din partea unor potenţiali aliaţi. Evident există victime colaterale. Aceste atacuri le vedeţi de dimineaţă, non stop, pe ecranele televizoarelor! Există informaţii de atac al forţelor navale din Crimeea, trupe terestre de infanterie motorizată dinspre Bielorussia spre capitala Kiev, dar şi trupe aeropurtate, mîndria armatei ruse. Este de crezut că toată această desfăşurare de forţe nu va dura mai mult de 4/5 zile din cauza costurilor împovărătoare pentru Rusia, aşa cum spuneam zilele trecute. De asemenea, cred că dacă în următoarele ore armata rusă va intra în Kiev, aceasta va răsturna regimul Zelenski şi va gira un regim pro-rus! Apoi, forţele militare se vor retrage în vechiul aliniament, Donbas şi Crimeea, dar şi regiunile de legătură, inclusiv Odessa, Bolgrad (unde Rusia ar fi dorit o bază militară în urmă cu 10 ani!) pînă la Gurile Dunării şi Insula Şerpilor, cu un pas spre Transnistria, în logica NOVORUSSIA! Asta aşa, pe scurt, să nu zic că nu am spus-o!

Scriam ieri că cine a avut încredere în conducătorii de la Kremlin, s-a înșelat amarnic, biet naiv! Căci Testamentul lui Petru cel Mare, așa fals politic cun este, i-a însuflețit, de-a lungul timpului, pe toți nacealnicii de la Moscova, care s-au străduit, după pricepere și putință, să-l pună în practică. Vladimir Putin nu face excepție, ba, aș spune, e cel mai priceput dintre ei și a beneficiat chiar de sprijinul larg al Occidentului orbit de banii din afaceri cu Rusia. Astăzi, postura de descurajare militară a NATO în Europa de Est nu e suficientă. Iar orgasmele propagandiștilor fac mai mult rău decît bine. Moderația este importantă în cîntărirea faptelor, iar nu isteria belicoasă! Vorba aia, fără supărare: „E ușor să-l scoți pe Putin din Ukraina, dar imposibil să scoți Ukraina din Rusia”! Pentru Kremlin, protecţia Moscovei în Cîmpia de Vest este vitală. Toate invaziile militare, de la Napoleon încoace, au avut loc prin Belarus-Ukraina! Dacă Ukraina ar fi rămas în ceaţa portocalie, distanţa peste „prăpastie” între Ukraina şi Kazahstan s-ar fi redus la ceva mai mult de 600 de km! Reintrarea Ukrainei în matca sa firească este o obsesie şi o necesitate strategică a Rusiei! Ukraina, împreună cu Belarusul şi Kazahstanul au format încă din 2010 o uniune vamală în interiorul CSI, declarată deja ca un spaţiu similar celui UE, ce-şi propune, în viitorul apropiat să opereze cu o monedă proprie, alta decît rubla, care ar putea fi moneda oficială a gazului, de exemplu! Un alt spaţiu vital pentru Rusia este Caucazul, ca frontieră de demarcaţie între interesele sale şi ale Turciei (NATO) în regiune. După pierderea grea a Georgiei, păstrarea republicilor din „brîul de Nord” – Daghestan, Cecenia, Inguşeţia, Osetia de Nord, Kabardino-Balkaria şi Karaceaevo-Cerkessa, este vitală. Cum vital este şi controlul Georgiei, nu atît prin Armenia – rivala istorică a Georgiei – cît prin cele două enclave independente: Osetia de Sud şi Abhazia. Azerbaidjanul, apropiat Iranului şi Turciei, a întreţinut mereu un conflict de nişă cu susţinerea Westului, în enclava Nagorno-Karabah. Aşadar, controlul „Brîului de Nord” al Caucazului este vital. El dă valoare strategică celor două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud, ceea ce nu se mai poate spune despre Transnistria, în actualul context, doar dacă Ukraina nu doreşte să-şi păstreze un atuu în relaţia cu Moldova.

Nu pot să nu scriu, însă, şi altceva. Da, sînt de acord, este cel mai mare atac militar din Europa în timpul vieţii noastre. Dar, nu este singurul, iar dubla-măsură, politică şi mediatică, mă deranjează extrem de mult! În 1999 am fost martor la bombardarea Serbiei de către NATO, între 24 martie și 10 iunie 1999, a obiectivelor cu dublă utilizare: fabrici, centrale electrice, transformatoare, căi ferate… Am mai scris! Clădiri superbe, construite cu dragoste şi devotament –sîrbii și muntenegrenii îşi iubesc casele –au devenit ruine. În războaiele secesioniste, beligeranții şi-au distrus ceea ce iubesc cel mai mult: casele. NATO le-a distrus restul! Sînt bombardate, cu mare precizie, obiective din apropierea oraşului Belgrad, iar la ora 23.25 este vizat Pancevo. Şapte nopţi la rînd aviaţia NATO a bombardat rafinăria de la Pančevo. De fapt, întregul complex petro-chimic: Petrohimia şi Azotara. În prima noapte, la rafinărie, în secţia Enargan, au murit trei muncitori. În primul raid. Locuiam, practic, într-un fost wc public din parcul central, din Pancevo, transformat în bar și, acum, în adăpost, împreună cu colegi de la Televiziunea Serbija. Mă deplasam cu ei, mîncam împreună. Erau profund și mereu revoltați. Odată cu ei, o mare parte a populaţiei Yugoslaviei. Toată lumea ştia că NATO slujește anumite interese şi, în urma spargerii bipolarității îşi caută o nouă filosofie în timp ce exodul populaţiei de etnie albaneză din Kosovo continuă. Pentru că bombardamentele şi războiul instituie nesiguranţa clipei şi a vieţii. Iar oamenii fug totdeauna din calea prăpădului, a pîrjolului. Kosovo se afla însă sub două amurguri, unul care venea din cer, celălalt, pe pămînt, departe de Belgrad, de Pancevo, de frontiera cu România!

Acum, acelaşi lucru se întîmplă în Ukraina… Oricum se va încheia operaţiunea militară, e clar că Europa nu va mai fi la fel. 24 februarie este un fel de 11 septembrie! Rusia va fi băiatul rău, ostracizat şi pedepsit de comunitatea internaţională. Ce va fi… detaliile se află în fişierele care-mi scapă. Gata, nu vă mai deranjez! Să aveţi noroc!

MAREA INVAZIE

Am scris de nenumăate ori că armata rusă masată pe frontiera sa vestică nu va invada Ukraina. Cele două date anunţate, 16 februarie, ora 3:00, şi 20 februarie, ora 8:15, au trecut fără să se întîmple nimic. Am promis că dacă această invazie va avea loc, nu voi mai scrie nici un rînd, niciodată! Continui să cred că MAREA INVAZIE rusă în Ukraina nu va avea loc! Pentru că, orice logică a Păcii spune asta! Economic, politic, social, toţi parametri sînt împotriva unei Rusii belicoase, iar contextul mondial nu este unul de natură să comiţi gesturi de “totul sau nimic”. Pe asta mă bazez! E o logică de bun simţ.

Totuşi, discursul de aseară al lui Vladimir Putin a părut, mai de grabă, o declaraţie de război, decît o recunoaştere a unor entităţi statale. Gestul de recunoaştere a independenţei republicilor populare era aşteptat încă din 2014 şi putea avea loc fără cei 14.000 de morţi! Doneţkul şi Luganskul reprezintă acelaşi tipar de control folosit în Georgia cu Abhazia şi Osetia de Sud, sau în Moldova cu Transnistria! Mai mult ca sigur, armata rusă va fi trimisă ca “pacificatoare” în cele două republici populare, aşa cum NATO are încă misiuni de menţinere a păcii în Kosovo! În cazul nostru, după ce Putin a anunțat că recunoaște independența separatiștilor nu mai prea există armistițiul stabilit prin acordurile de la Minsk. Ca o paranteză, dacă sîntem sinceri, vom recunoaşte că nu Rusia a inventat nici trolii pe internet, nici recunoaşterea independenţei unor teritorii rupte prin forţa armelor, nici alte astfel de mizerii. Ruşii doar le-au perfecţionat şi dus într-o altă dimensiune! Două decrete ale preşedintelui rus cer Ministerului Apărării ca „forţele armate ale Rusiei să îşi asume funcţii de menţinere a păcii pe teritoriul” „republicilor populare” Doneţk şi Lugansk! Vladimir Putin a semnat şi acorduri de ajutor reciproc cu aceste două entităţi separatiste care, cu sprijinul Rusiei, luptă de opt ani împotriva forţelor armate ukrainene. Acordurile, cu o durată de 10 ani, creează „temeiul legal pentru prezenţa” în aceste teritorii a „unităţilor militare ruse necesare menţinerii păcii în regiune şi asigurării unei securităţi de durată pentru părţi”, potrivit unei note explicative care însoţeşte aceste texte. Documentele „prevăd obligaţiile părţilor de a asigura asistenţă reciprocă în cazul în care una dintre părţi este ţinta unui atac” şi „prevăd protecţia comună” a frontierelor. Aceste acorduri de prietenie şi ajutor reciproc urmează să treacă marţi prin Parlamentul Rusiei.

Dar dacă Putin nu se înscrie în logica prezentată mai sus? Refuz să admit că preşedintele rus este nebun sau că este un “dictator însetat de sînge”. Toată activitatea sa de conducător de stat a dovedit că este logic şi coerent în gesturi şi fapte. Dacă Putin va rupe Ukraina în două, după previziunile CIA (care niciodată nu a stat foarte bine la analiza Rusiei!), atunci gestul său va avea consecinţe planetare. Nu mi-e teamă de acţiunile lui Vladimir Putin în această direcţie. Mi-e frică, însă, de acordurile şi înţelegerile internaţionale care i-au dat curajul şi garanţia să comită astfel de gesturi! Şi acestea ar putea fi două, cel puţin: cu China – ieşind din logica schimburilor comerciale bazate pe dolar şi adoptarea unei pieţe asiatice gigantice, de liber schimb -, şi cu Germania – care în condiţiile în care Nord Stream 2 va deveni operaţional va deveni cea mai importantă putere energetică europeană! – , pentru noi, aici în Estul Europei, un nou 23 august, un nou Pact Ribbentrop-Molotov! De aceste două înţelegeri, dacă ele există, ar trebui să ne temem!În rest, dincolo de miza directă, Ukraina, se află miza gazului în Europa: prin conductă, din Rusia, sau cu vapoare cistern, din SUA! Interese comerciale stricte care, teoretic, nu ar trebui să ne privească pe noi, România omului de tinicea cu şapcă. Noi, România sîntem ocoliţi şi de conducta sudică europeană şi nu avem nici terminal de gaze lichefiate. Şi chiar acă am avea, vapoarele americane nu vor putea traversa Bosforul cu o astfel de încărcătură! Deci, caz închis!

Putin a anunțat luni seară că recunoaște republicile separatiste din estul Ukrainei, Doneţk și Lugansk.
Agențiile de presă internaționale au anunțat de aseară că președintele Rusiei a semnat decretul de recunoastere. Putin, însă, și-a construit discursul dezlănțuindu-se împotriva Ukrainei și a legitimității acesteia ca stat – invocînd atît argumente istorice cît și corupția pe care s-ar fi construit Ukraina ca stat independent, rupt din trupul fostei Uniuni Sovietice. Astfel, Putin a declarat că Rusia are tot dreptul asupra unor teritorii ale Ukrainei. “Rusia a fost jefuită după 1990”, a spus Vladimir Putin, reiterînd un discurs mai vechi prin care spunea că “destrămarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geo-politică a secolului XX”.

„Dacă există anexare, vor exista sancțiuni, iar dacă există recunoaștere, voi pune sancțiunile pe masă și miniștrii vor decide”, a declarat și șeful politicii externe al UE, Josep Borrell. Vladimir Putin, scrie BBC, a fost avertizat că, dacă va aproba decizia Consiliului de Securitate al Rusiei, este probabil ca UE să impună sancțiuni. Potrivit unui comunicat al Kremlinului, președintele Rusiei le-a comunicat anterior liderilor de la Paris și Berlin că urmează să semneze un decret privind recunoașterea unor regiuni din Donețk și Lugansk ca state independente! Franța a convocat o ședință extraordinară privind securitatea în legătură cu situația dintre Rusia și Ukraina, anunță Reuters, citînd Palatul Elysee. Și președintele ukrainean Volodimir Zelenski a convocat Consiliul Național de Securitate și Apărare a țării.

Evident, „România condamnă cu fermitate recunoaşterea de către Federaţia Rusă a ‘independenţei’ autoproclamatelor republici separatiste din Doneţk şi Luhansk, părţi componente ale Ucrainei. Acest act reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului internaţional, a suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale Ucrainei. De asemenea, prin această decizie, Rusia încalcă obligaţiile care îi revin în calitate de semnatar al Acordurilor de la Minsk, care devin astfel golite de conţinut”, transmite Administraţia Prezidenţială într-un comunicat şi nu Preşedintele care, probabil dormea la acea oră, obosit de rolul de om de tinichea, de peste zi.

CINE ÎNCHIDE GAZUL?

BMTF, 16 feb – La 15 februarie 1989, URSS îşi retrăgea ultimele unităţi din Afghanistan, după zece ani de intervenţie în sprijinul regimului frate comunist de la Kabul în faţa rebeliunii islamiste. Această retragere, decisă de fostul secretar general de atunci al PCUS, Mihail Gorbaciov, a însemnat o înfrîngere pentru Uniunea Sovietică şi a contribuit la prăbuşirea colosului sovietic. În acea zi, Mihail Kojuhov, corespondent de război al cotidianului Komsomolskaia Pravda, traversa Podul Prieteniei peste fluviul Amudaria ce separa Afganistanul de URSS, la bordul penultimului blindat din ultimul convoi sovietic, iar Generalul Boris Vsevolodovich Gromov a fost ultimul soldat sovietic care a părăsit Afghanistanul, traversînd pe jos Podul Prieteniei!

A convoy of Soviet Army armoured personal vehicles cross a bridge in Termez, 21 May 1988 at Soviet-Afghan border, during the withdrawal of the Red Army from Afghanistan. The Soviet Union invaded Afghanistan in December 1979 to shore up the pro-Soviet regime in Kabul and maintained more than 100,000 troops in the country until completing their phased withdrawal in 1989. (Photo by VITALY ARMAND / AFP) (Photo credit should read VITALY ARMAND/AFP via Getty Images)

În treacăt fie spus, Gromov a făcut trei rotaţii în TOA (1980–1982, 1985–1986, 1987–1989) și a fost cunoscut ca ultimul comandant al Armatei 40 în Afghanistan. Gromov a fost ultimul soldat sovietic care a părăsit Afghanistanul, traversînd pe jos Podul Prieteniei care se întindea pe rîul Amu-Daria la 15 februarie 1989, ziua în care s-a finalizat retragerea sovietică din Afghanistan. El a primit cea mai înaltă distincţie militară – Steaua de Aur a Eroului Uniunii Sovietice după ce Operațiunea Magistral a ridicat asediul orașului Khost din estul Afghanistanului. După Războiul din Afghanistan, a fost ales candidat la funcția de vicepreședinte de către Partidul Comunist la alegerile prezidențiale ruse din 1991 (candidatul la funcția de președinte a fost fostul premier Nikolai Ryzhkov). A fost primul ministru adjunct al apărării al Federației Ruse. În 1994, Gromov s-a retras din Forțele Armate Ruse și a fost numit viceministru de interne. El a fost ales, în 1995, în Duma de Stat, camera inferioară a parlamentului rus. În ianuarie 2000, a fost ales guvernator al regiunii Moscovei și reales în decembrie 2003. Şi tot în treacăt fie spus, cînd în 2003 veneam în sudul Iraqului să însoţesc în desfăşurare, pentru prima dată, Batalionul 811 Infanterie Dej, DRAGONII TRANSILVANI, fostul meu coleg – astăzi consilier ministerial! – le-a cerut militarilor să nu mă sprijine, să nu-mi dea informaţii pentru că “sînt ungur şi nu ţin cu Armata română”! “Nu are sînge de român”, îmi povestea, atunci lt. Leş, ofiţer de relaţii publice.

OK! În 2022, tot într-o zi de 15 februarie, ruşii au început retragerea trupelor masate (artistic sau nu!) la frontiera de Est a Ukrainei, după ce timp de mai bine de două săptămîni o presiune mediatică uriaşă, fără precedent, anunţau ca dată inevitabilă de atac asupra Ukrainei, 16 februarie 2022! Ora 3:00, scria ziarul The SUN! Dezamăgiţi de această întorsătură, propagandiştii războiului spuneau ieri că “sîntem cu toţii la mîna comportamentului instabil al preşedintelui rus”! Astfel de etichete lipite de nişte…, mă rog, nu am mai întîlnit dinainte de războiul din Golf, cu campania de demonizare a lui Saddam Hussein. Acum, cassandrele războiului din România au aplicat aceeaşi metodă, de manual, pentru demonizarea lui Vladimir Putin, fost ofiţer de informaţii KGB, în DDR, care, nu m-aş mira să fi contribuit la scrierea manualului de demonizare a adversarului. Deşi, după cîte îi cunosc, ruşii nu au o astfel de imaginaţie! O spun cu simţ de răspundere, fără să fi fost recrutat vreodată de KGB, FSB şi alte …OB-uri, dar testat cu detectorul de minciuni pe tema asta, pentru că regimului Traian Băsescu nu-i convenea adevărul pe care-l transmiteam din Republica Moldova. Sigur, am fost retras de Bucureşti pe motiv că… mă îmbăt cu comuniştii! Straşnik!

Deci, ruşii lui Putin, nu vor ataca Ukraina lui Zelenski, cu 100.000 de militari, tancuri, baterii de rachete etc. Apropo, a auzit cineva, Gazprom a oprit robinetul de gaze spre Ukraina? Îngheţau bebeluşii prin maternităţi de frig? Bătrîne neputincioase în case? Nu? Adică, cum? Războiul ca războiul, dar afacerile sînt afaceri?

Spuneam, luna trecută într-un ORDIN DE ZI că dacă vor să se lupte cu NATO, ruşii pot instrumenta o secesiune în Bosnia-Herţegovina. Scenariul rămîne valabil. Ba, chiar primeşte un impuls, pentru că ruşii sînt maeştrii pe scenariul cu pricina. Şi abia acum se îngroaşă gluma!

Parlamentul rus a cerut Kremlinului să recunoască independenţa teritoriilor separatiste pro-ruse din estul Ukrainei, adică Doneţk şi Lugansk, informează Reuters citînd agenţia de presă Interfax din Ukraina! Dacă “instabilul Putin” recunoaște independența celor două republici aflate într-un echilibru fragil, răsar motivele adevărate de război, pentru că sînt aruncate la gunoi acordurile de la Minsk, ceea ce înseamnă că nu mai există nici un acord de încetare a focului, iar toate negocierile de pînă acum sînt egale cu zero! Dispariţia unui minim cadru juridic, poate presupune şi încetarea armistiţiului iar luptele pot reîncepe în orice moment. Pot ataca separatiștii pro-ruşi, că oricum, pe ei nu are cine să-i tragă la răspundere, pot ataca ukrainenii, obosiţi de statul în tranşee pe această “linie Maginot” a Estului sălbatic, ca să elimine problema republicilor independente. Indiferent cine începe, nu se va mai ştii cine a tras primul glonţ, dar armata rusă vine să calmeze situația şi în locul unei „invazii” lipsite de logică vom avea o „misiune de pacificatori”, ca în Transnistria, precedentul din Vestul Ukrainei pe care Kievul l-a susţinut permanent, în detrimentul Republicii Moldova în penibilele negocieri din formatul 5+2 (Formatul 5+2 include reprezentanți ai părților, mediatorilor și observatorilor în procesul de negociere – Moldova, Transnistria, OSCE, Federația Rusă, Ucraina, Uniunea Europeană și Statele Unite. Scopul negocierilor în formatul 5+2 este de a elabora parametrii unei soluționări cuprinzătoare, bazată pe suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova în hotarele ei recunoscute pe plan internațional, cu un statut special pentru Transnistria în componența Moldovei.) fără România! Chiar dacă nu atacă nimeni, Ukraina intră în logica transnistrizării! Deci, adio NATO, adio UE! Nu cred că strategii de la Pentagon şi de la NATO nu au luat în calcul aceste detalii, minore! Pe Putin recunoașterea independenței celor două republici nu-l costă nimic și-i oferă toate opțiunile posibile, cîștigătoare indiferent de scenariu!

Dar, scenariştii de ocazie mai oferă o variantă de lucru, în patru paşi simpli: 1. Recunoaşterea independenței regiunilor Donețk și Lugansk (peste 50% din teritoriul lor este acum controlat de Ukraina). 2. Rusia cere Ukrainei să se retragă de pe teritoriul ”ocupat” al Republicilor Populare Donețk și Lugansk, a căror independență a recunoscut-o și al căror ”garant de securitate” este. 3. Cînd Ukraina refuză, trupele ruse deja intrate în LDNR ”oficial” iau măsuri pentru eliminarea prezenței ukrainene din zonă. 4. Pentru că ukrainenii rezistă militar, Rusia se vede nevoită să extindă zona de operațiuni militare către Nipru, Crimeea, regiunea Odesa… Sigur, scenariul acesta este unul despre care se tot vorbeşte. În această variantă, Rusia ar controla Nordul Mării Negre şi Gurile Dunării iar, cum spun cei mai deştepţi în cap!, “cine controlează Gurile Dunării, controlează Inima Europei”. Case closed!

În aceste situaţii, armata rusă va lupta prea puţin. De fapt, în ciuda investiţiilor masive şi a modernizării, armata rusă a luptat efectiv doar în Syria. În rest, războiul prin procură, cu separatişti şi mercenari este mult mai eficient! Reuters scrie de luni că “mercenari ruşi, aflaţi sub directa coordonare a serviciilor ruseşti de spionaj FSB şi GRU, şi-au sporit prezenţa în Ukraina în ultimele săptămîni, pe fondul temerilor crescînde ale statelor occidentale referitoare la intenţia Moscovei de a crea un pretext surpriză pentru a ataca Ukraina! Reuters citează trei surse separate din serviciile de informaţii occidentale care au confirmat creşterea prezenţei numărului de mercenari ruşi în Ukraina. Misiunile mercenarilor ar consta în acţiuni teroriste şi asasinate. Astfel, o posibilă invazie terestră ar fi precedată de război informaţional şi atacuri cibernetice îndreptate împotriva infrastructurii critice a Ukrainei, precum reţelele de electricitate sau de gaze naturale ale ţării. Conform serviciilor secrete occidentale, mercenarii fac parte din companii private de securitate care au strînse legături cu Serviciul Federal de Securitate al Rusiei (FSB), principalul succesor al fostului KGB, şi cu serviciul de informaţii al armatei ruse – GRU. Adică, un fel de Lukoil! Chiar şi Mircea Geoană confirmă: “În clipa de față, Federația Rusă a mobilizat forțe considerabile, are toate elementele de comandă, control, logistică, susținere, suport, un număr masiv de agenți infiltrați în Ukraina, cu miile, capabili să genereze destabilizare, provocări și chiar încercări de schimbare a regimului politic, deci, astăzi Federația Rusă ar putea să ia o decizie în acest fel”.

Pe mine, mă frămîntă o întrebare simplă: gazul, cine închide gazul în Ukraina? Abia atunci va fi nasol…

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE…

Asta cică ar fi ultima noapte de dragoste pe rit nou, să mai moară o dată, de ciudă Camil Petrescu! După ce omul cu şapcă de la Cotroceni şi-a înrămat toate pozele cu Stoltenberg, de pe la toate bazele americane din România, după ce şi-a făcut nod la batista de muci din buzunarul de piele al gecii lui Marcel, ca să nu uite că Stolty i-a promis un grup de luptă franţuzit, după ce toţi propagandiştii s-au tras în pozele de album cu oficialii NATO, iar fătucile s-au udat abundent în faţa primilor militari americani sosiţi în Ro mânia, codoşii războiului au zis că Putin îl va ataca pe Zelensky miercuri, 16 februarie 2022, înainte de prînz, să fie pregătite şi televiziunile de ştiri, ce dreku!

Dincolo de pozele oficiale, ar mai fi cîte ceva de spus. Cum scriam şi pe www.argument.ro, dar reiau aici pentru că repetiţia este mama învăţăturii, recent, Ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Excelenţa Sa Valery Kuzmin a făcut două afirmaţii de o importanţă deosebită, spun eu, care reprezintă două balize pe drumul relaţiilor ruso-române, cel puţin în următoarea perioadă de 10 ani. Prima afirmaţie sună aşa: “Distanța dintre București și Moscova este, metaforic vorbind, mult mai mare decît cea mai mare distanță de pe Pămînt”! Cea de-a doua, puţin mai jos…

Săptămîna trecută, mi s-a reproşat direct, de către unul dintre producătorii mei, că trăiesc în trecut şi balastul trecutului nu-mi dă voie să evoluez, să merg mai departe, să construiesc pentru viitor. Poate că e aşa, doar că cei care nu ţin cont de trecut nu pot construi pentru viitor. Şi, ar mai fi ceva: mă simt gol şi, în actuala conjunctură, nu prea desluşesc nici un viitor. Lumea pe care o cunosc eu a dispărut extrem de rapid. A fost o extincţie în masă a lumii “normale”! Astăzi, impostorii, ticăloşii, trădătorii, proştii, aroganţii, toate scursurile societăţii se lăfăie victorioşi în jurul nostru. Un bun amic, operator FOS, îmi spunea: “nu întoarce capul, ignoră şi mergi mai departe”. Un principiu bun pentru performanţă individuală şi de “haită”, acolo unde lupul dă valoare haitei şi haita dă putere lupului. Dar, pentru mine, imposibil de pus în practică în viaţa asta de zi cu zi, guvernată de o lume pe care nu o mai înţeleg…

Dar, să revin la obsesia zilei: războiul cu Rusia! Tata, pensionar la 80 de ani (Dumnezeu să-i dea putere şi viaţă lungă!) stă lipit ca marca de scrisoare de micul ecran acolo unde propagandiştii războiului corecţi politic, se află în pragul apoplexiei de dimineaţă şi pînă seara. Cassandrele războiului sînt tot mai nemulţumite (firesc, unele au cheltuit deja finanţările primite: un milion de euro contract cu NATO şi două milioane de euro contract direct cu SGG!!! Băăăi, nu s-a autosesizat nici un semi-zeu din ăsta, din justiţia legată la ochi şi perversată doctoral ca-n Mioriţa, nici un moldovean, nici chiar un Vrîncean…) de întîrzierea cu care Vladimir Putin emite ordinul de atac asupra Ukrainei.

Nu am să reiau, am scris aici, deja că Rusia NU va ataca Ukraina şi De ce! Astăzi, vreau ca uitîndu-mă în urmă şi trăind în trecutul meu mizerabil de predictibil din ultimii 20 de ani, să ne amintim unde am fost şi unde am ajuns. Întrebarea pe care mi-o pun, fără să găsesc răspunsul, este: de ce dintr-o ţară cu perspectivă am ajuns pe marginea prăpastiei? De ce am hotărît (sau au hotărît alţii?) ca în loc să construim punţi să le dărîmăm şi pe cele existente? De ce nu avem nici o reacţie? Sîntem drogaţi? Sîntem în altă dimensiune? Mă rog…

Episodul amintit este din 4 decembrie 2002 (!) şi este legat de Adrian Năstase. Da, da, hulitul premier PSD al României care a fost scos din politică mişeleşte de Traian Băsescu şi de o ambasadă (acum fără ambasador!) ameninţînd că dacă nu se retrage Bucureştiul va fi transformat într-un nou Kiev. Am mai scris despre şapca cu bani împărţită ONG-iştilor şi societăţii în civil pentru arderea capitalei României. Am depăşit momentul atunci, Adrian Năstase s-a retras din cursa prezidenţială şi Traian Băsescu a devenit cureaua de transmisie a progresismului într-o Românie bujbecă, transformată din cetăţeanul respectabil din cartier, în idiotul în casa căruia se ţin orgiile, se taie covoarele, se pişă în sarmale, se fură candelabrele, se cacă în piscină şi se şterge mătărînga de draperii, evident, idiotul împreună cu urmaşii-urmaşilor săi plătind cu vîrf şi îndesat bancherilor tăiaţi prinprejur. Şi, apropo, că mi-am amintit: Adrian Năstase este, potrivit chiar propriei mărturisiri postate pe blogul său, pe 13 Septembrie 2014, nașul de cununie al fiicei mari a președintelui turc, Recep Tayyip Erdogan, Esra, participînd, alături de soția sa, Dana Năstase, pe 13 Iulie 2004, cînd era prim ministru al României și președinte al PSD, la casătoria fiicei lui Erdogan, pe atunci premier al Turciei, cu Berat Albayrak. Tot în calitate de naşi (martori) la casătoria fiicei lui Erdogan au mai participat și premierul Greciei de atunci, Costas Karamanlis, alături de soția sa, Natasa, regele Iordaniei, Abdullah al II-lea și președintelePakistanului de la acea vreme, Pervez Musharraf. Vă daţi seama că relaţiile bilaterale între state se construiau şi în cadrul familiei extinse, la un ceai, la un rahat, la o şişa…

Să revin la 4 decembrie 2002 şi la interviul telefonic realizat de ziarul ADEVĂRUL cu premierul Adrian Năstase. La Berlin a avut loc atunci un Forum economic, reuniune aniversara a celor 50 de ani de activitate a Comitetului de Est al Economiei Germane. Germania considera Rusia si Romania ca ţări foarte importante pentru dezvoltarea investitiilor, schimburile bilaterale germane cu Romania se ridicau la 5 miliarde de euro anual, iar cu Rusia la 25 de miliarde. Adrain Năstase spune: “Am avut discutii fructuoase cu cancelarul Gerhard Schroeder (Schroeder a fost numit în consiliul de supraveghere al gigantului rus Gazprom, a anunţat vineri compania de gaz deţinută de statul rus, relatează DPA. Schroeder, care a fost cancelar al Germaniei în perioada 1998-2005, este un social-democrat şi prieten al preşedintelui rus Vladimir Putin n.a.). A avut loc şi o întrevedere la care partea germană a invitat trei prim-miniştri: pe dl. Djindjic, din Serbia (dînsul e la el acasa in Germania, a fost profesor acolo), pe dl. Kasianov si pe mine. Au participat înalte personalităţi germane, inclusiv ministrul Federal pentru Economie, dl. Klement, dar şi preşedintele BERD. Zilele trecute vorbisem la telefon cu premierul Kasianov şi am stabilit să avem o discuţie la Berlin. Luni seara, după dineu, la 11 noaptea, am avut o întrevedere pe care o consider foarte bună pentru relaţiile noastre bilaterale. … Acum, nivelul exporturilor româneşti în Federaţia Rusă se situează în fiecare an cu aproximativ un miliard de dolari sub valoarea importurilor”. “- La Bucuresti, preşedintele SUA, George W. Bush, a spus că România trebuie să devină o punte către noua Rusie. Aţi întreprins vreun demers în acest sens?” – “Cred că preşedintele Bush a ţinut să sublinieze importanţa poziţiei strategice a României. Depinde de noi să dezvoltăm relaţiile cu Rusia, un partener puternic din toate punctele de vedere”. “- Ce atitudine a avut premierul Kasianov faţă de invitarea României în NATO?” – “Nu am discutat despre NATO în întrevederea bilaterală. S-a discutat însă în plen despre acest lucru. Premierul Kasianov a reiterat punctul de vedere al Moscovei conform căruia nu era necesară extinderea NATO către Est. Eu mi-am permis să reamintesc ce am spus la Moscova, şi anume că, daca nu ne grăbeam să intrăm în NATO, am fi găsit Rusia acolo înaintea noastră. De altfel, vreau să reamintesc că înainte de a sosi la Bucureşti, chiar preşedintele Bush s-a dus la Sankt Petersburg pentru a se întîlni cu preşedintele Putin. Prin aceasta vreau să subliniez relaţiile speciale existente acum între SUA şi Rusia şi între NATO şi Rusia. Relaţii de o cu totul altă factură decît erau în trecut. Din acest motiv, nici Rusia nu s-a opus extinderii NATO. Invitarea României în NATO nu este îndreptată în nici un fel împotriva Rusiei, ţară cu care dorim să dezvoltăm cele mai bune relaţii”.

2002! Vremurile şi oamenii s-au dus! Deşi preşedintele american, neoconservatorul George W. Bush, şi-ar fi dorit ca România să reprezinte o punte între Occident şi „Noua Rusie” anii au trecut rapid, preşedintele rus Vladimir Putin a devenit un as al politicii de forţă, iar teritoriul României s-a transformat mai curînd într-un teatru de război rece între cele două mari puteri mondiale SUA şi Rusia. Petrolul şi gazele, bazele SUA, Republica Moldova şi Transnistria, istmul ponto-baltic, Marea Caspică şi Caucazul, sînt doar cîteva dintre subiectele fierbinţi care se învîrt în jurul „lacului ruso-turc”, Marea Neagră, Karadeniz.

Progresistul democrat vopsit Traian Băsescu, pe care de-a lungul timpului l-am bănuit greşit de a fi agent de influenţă rus, a făcut pe toată perioada celor 10 ani o serie de declaraţii care au deranjat autorităţile de la Kremlin, dar în concordanţă cu politica promovată de grupul de interese din interiorul Partidului Democrat american. Înaintea vizitei pe care a făcut-o la Moscova în februarie 2005, Traian Băsescu a declarat ziarului Moskovskie Novosti, că au fost pierduţi 15 ani în relaţia cu Rusia din cauza unor complexe istorice şi a unor complexe ale politicienilor care au condus România. Adevărat!

Şi pentru a da startul acuzaţiilor şi pentru a declanşa paranoia, Traian Băsescu a declarat că mai mulţi analişti şi jurnalişti din România au urmat instrucţiunile pe care le primesc de la Vocea Rusiei. De asemenea, el a spus că această companie rusă de stat de radio dezinformează publicul românesc. Conducerea companiei Vocea Rusiei l-a invitat pe Traian Băsescu să dea un interviu, pentru a expune personal poziţia sa cu privire la problemele ridicate în diferite publicaţii. Redactorul-şef al Redacţiei Mass-Media Internaţionale din cadrul Vocii Rusiei, Serghei Bereţ, s-a întîlnit chiar cu Traian Băsescu la Bucureşti!

În ianuarie 2006 la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reprezentantul Rusiei Konstantin Kosachev l-a întrebat pe preşedintele Băsescu cum se împacă instalarea bazelor americane în România, cu prevederile privind tratatul forţelor convenţionale în Europa şi cu alte angajamente legate de controlul armelor. În răspunsul său, Traian Băsescu a spus printre altele: „După cum am înţeles, dvs. reprezentaţi Federaţia Rusă. 30 de ani aţi stat în Romania şi nu v-am întrebat niciodată de ce aţi stat”.

În 2015, din postura de chibiţ, mă rog, fost preşedinte de stat şi europarlamentar, Traian Băsescu declară: „Rusia nu se va opri pînă cînd nu controlează tot sudul Ukrainei pînă la gurile Dunării. Acest tandem Crimeea-Gurile Dunării îi fac stăpînii Mării Negre”, a declarat fostul președinte, Traian Băsescu, invitat la emisiunea „X-press”, difuzată de B1Tv.

La ora actuală, din păcate, vocile României nu mai există! Există doar o serie de YES MANI oficiali care citesc comunicatele şi-şi dau cu părerea sau se bagă în seamă, singuri, o tăcere apăsătoare, dar plină de vizite şi fotografii pentru albumul de familie, din partea lui “spălaţi-vă pe mîini şi păstraţi distanţarea socială” şi o isterie sectară din partea propagandiştilor aflaţi braţ la braţ cu oficialii NATO sau fătucile ude de prezenţa militarilor americani. În acest context, ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Excelenţa Sa Valery Kuzmin, a declarat că “Distanța dintre București și Moscova este, metaforic vorbind, mult mai mare decît cea mai mare distanță de pe Pămînt”!

Dar, a făcut şi a doua afirmaţie interesantă despre care pomeneam în debutul acestui text. Kuzmin, într-o conferinţă de presă organizată cu ocazia Zilei Serviciului Diplomatic rus, s-a referit la actuala criză cu NATO. “În Rusia, în ultimii ani, una dintre vorbele înţelepciunii populare sau dacă vreţi una dintre glumele convenţionale sună în felul următor: cei care nu vor să îl asculte pe ministrul de Externe Serghei Lavrov vor trebui să îl asculte pe ministrul Apărării, Serghei Şoigu”. Interesant, nu? Mi se pare o ameninţare voalată şi un îndemn la învăţătura slovelor, mai ceva decît ROMÂNIA EDUCATĂ, broşura aia cu benzi desenate care a ieşit de pe “poarta tăcutului” şi a intrat direct în Strategia Naţională de Apărare 2020-2024!

Ambasadorul Rusiei a subliniat că interesele strategice ale Moscovei sînt interpretate „incorect”. Valery Kuzmin a subliniat că, în conformitate cu principiul indivizibilităţii securităţii, tratatele internaţionale prevăd că, într-adevăr, naţiunile sînt libere să opteze pentru alianţe de securitate, dar nu în detrimentul securităţii altor state. „Actuala situaţie, care a fost creată pas cu pas prin extinderea NATO, este diferită total şi faţă de situaţia din anul 1997, cînd a fost semnat Tratatul fundamental al relaţiilor Rusia-NATO. De aceea, noi insistăm ca toate forţele militare, infrastructura militară, în special sistemele de atac, sistemele ofensive de armament, să fie retrase de pe teritoriile tuturor statelor care au aderat la NATO după acel termen de 1997. Vă puteţi întreba de ce ar trebui să facem acest lucru. Ei bine, dacă vreţi un sistem echilibrat de securitate colectivă care să funcţioneze, ar trebui să acţionaţi pe bază de reciprocitate. Întrucît Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, în anii 1990, au retras toate forţele şi toate bazele militare din toate locaţiile din Europa situate dincolo de frontierele naţionale”, a subliniat ambasadorul rus.

„Pe de altă parte, la Deveselu, există lansatoare de tip MK-41; eu nu sînt expert militar, dar aceste sisteme pot fi readaptate facil şi rapid pentru utilizarea de armament strategic, precum, spre exemplu, rachete de croazieră Tomahawk, iar aceste rachete pot fi armate cu orice tip de focoase, convenţionale sau neconvenţionale. Iar acesta este punctul major. Auzim de multe ori în România că americanii au oferit garanţii şi aşa mai departe. Eu vă pot spune că Baza Deveselu, din ceea ce ştiu eu, a fost vizitată de reprezentanţi ruşi doar o dată, în urmă cu mult timp, cînd erau vizibile doar scînduri şi sfori în perimetrul bazei militare române şi au fost arătate doar planurile viitoarelor instalaţii americane de acolo. Între timp, vă pot spune, cel puţin din informaţiile pe care le-am primit, că nu prea are sens şi nu prea sînt beneficii să fie vizitată această bază, deoarece aceste lansatoare ne sînt binecunoscute, construirea lor şi capabilităţile nu sînt mari secrete în acest moment, pentru întreaga comunitate militară internaţională. Iar eu aş spune că nici o garanţie americană, mai ales la nivel verbal, dacă primiţi garanţii scrise, noi vă felicităm, dar noi nu am primit nici o garanţie americană, căci este o bază americană, am primit doar garanţii verbale, iar acestea sînt doar presupuneri, declaraţii care induc în eroare, că nu sînt îndreptate împotriva Rusiei, am auzit de ani de zile, de zeci de ani astfel de asigurări, iar acum, treptat, ne dăm seama că nu au nimic de-a face cu realitatea. Iar în această privinţă, putem spune că încrederea în Washington şi în NATO, dar mai ales în Washington, din punctul nostru de vedere s-a epuizat complet”.

Vreo reacţie politică românească la aceste declaraţii? Vreun comentariu? A doua zi, Kuzmin a fost chemat la Ministerul Afacerilor Externe să dea explicaţii! Dar, asta aproape că nu contează în economia acestui joc de la care noi am fost excluşi după momentele 2002-2004-2010 cînd păream parteneri smart, cum ar zice trotinetiştii azi, şi nu slugi obediente şi ticăloase. E clar că peste aceste jocuri, peste Europa de Est şi peste Ukraina, Rusia şi SUA, împreună cu Germania şi Franţa, îşi împart sferele de influenţă. Şi nu întreabă pe nimeni! Circul militar este doar pentru tata, pensionar de 80 de ani care-l priveşte speriat la televizor ascultîndu-i pe lătrătorii care văd numai război. Miza este energetică nu militară! Iar România va fi hrană, aliment, pentru vampirii energetici puternici care se înfruntă în timp ce noi chibiţăm. Sau, cum spunea cineva: dacă eşti invitat la cină şi nu ai tacîm la masă, precis eşti în meniu!

Exemplu concret: Gazoductul Nord Stream 2, construit de Gazprom și un consorțiu de firme europene, e o conductă extrem de controversată, despre care state precum România, Polonia, Marea Britanie și țările baltice cred că va crește dependența UE de gazele naturale rusești. Apărătorii cei mai puternici ai gazoductului sînt Germania (beneficiarul major al gazelor, cea care ne invita la masa discuţiilor în vremea lui Adrian Năstase!), Austria și Olanda. În Germania, principalul promotor este SPD, partidul fostului cancelar Gerhard Schroder, acum angajat al Gazprom. Unul dintre adversarii majori ai Nord Stream 2 este SUA, care vor să împiedice creșterea dependenței Europei de gazul rusesc, dar urmăresc și creșterea exporturilor de gaze lichefiate americane spre UE. Nord Stream 2 urmează să aducă gaze naturale de la Vîborg (Rusia) în portul german Greifswald (Marea Baltică), ”sărind” Ukraina și inundînd piața europeană cu gazul rusesc. Nord Stream 2 urmează să dubleze aprovizionarea cu gaze naturale din Rusia către Germania. Controversa principală legată de Nord Stream 2 constă în faptul că această conductă deviază aprovizionarea cu gaze naturale rusești de la ruta existentă care trece prin Ukraina, ceea ce face ca Ukraina, partenerul UE, să fie privată de taxele de tranzit cruciale pe care Rusia le plătea pînă acum. Ukraina, care se află în conflict deschis cu Rusia încă din 2014, după ce Moscova a anexat Peninsula Crimeea, a avertizat Europa că gazoductul Nord Stream 2 ar putea fi folosit de regimul de la Kremlin și mai ales de Vladimir Putin ca un mijloc de presiune geopolitică.

Gazprom are o participație majoritară. În plus, acțiunii la Nord Stream 2 mai au și companiile Uniper și Wintershall din Germania, compania Engie din Franța, anglo-olandezii de la Shell și austriecii de la OMV. De asemenea, fostul cancelar german, Gerhard Schroeder, este președintele comitetului acționarilor Nord Stream!

Razumeş? E limpede? Problema României este cum scăpăm de jaful generalizat, de impostori, de trădători şi de blestemul ăsta de asupritori care ne tot trimit la exemple din istorie, nu ne lasă să privim înainte, în viitor. Poate, pentru că pentru noi, românii, nu mai există viitor? Dacă scăpăm de 16 februarie, ziua în care Cassandrele războiului au promis că Putin va invada Ukraina, ar fi cazul să-i cam întrebăm de sănătate pe cei care ne conduc…

… BE PREPARED!

“…be prepared”, “news in a hostile world” sau “operating in a hostile world” reprezintă mai mult decît sloganuri, decît îndemnuri promoţionale sau de altă natură. Ele sînt un crez al activităţii depuse de BMTF de mai bine de 15 ani.

S-a împămîntenit o vorbă între corespondenţii de presă, atunci cînd sîntem întrebaţi ce facem, cu ce ne ocupăm… Răspunsul este, de cele mai multe ori: „facem ceea ce facem”. Dedesuptul acestor cuvinte stau, însă, îngrijorări multiple: jurnalismul nu pregăteşte o generaţie mai “safe”, jurnalismul se transformă din cauza tehnologiei, jurnalismul public dispare. În România, cel puţin, asta e percepţia! Pe de altă parte, mass-media este o armă distinctă în noul război hibrid, la fel precum artileria, iar jurnaliştii sînt un fel de Operatori ai acestei arme. Doar cu mass-media cîştigi bătălia pentru minţile şi sufletele adversarilor tăi, dar şi a propriei populaţii.

BMTF Risk Ak Demy şi-a propus să creeze un mediu propice pentru jurnalişti, arătîndu-le cum să acopere ştiri într-un mod mai sigur şi mai profesionist, în mediu ostil, luînd în considerare atît contextul local, precum şi standardele internaţionale în vigoare.

Lumea devine tot mai periculoasă pentru jurnalişti. Aproximativ 2.500 de jurnalişti au fost ucişi în ultimii 25 de ani; o medie de doi jurnalişti pe săptămînă. Cursanţii trebuie să înţeleagă riscurile legate de jurnalism. Ei trebuie să fie învăţaţi să păstreze condiţii de siguranţă, atunci cînd acoperă cu ştiri zonele de conflict şi dezastre naturale.

Atacurile şi crimele comise împotriva profesioniştilor din media au atins cote alarmante în ultimii ani, creînd un climat de teamă şi nesiguranţă. Mulţi jurnalişti au fost ameninţaţi, atacaţi şi chiar ucişi din diferite motive, inclusiv afilierea lor politică. În plus, reprezentanţii mass-media îşi exprimă mereu îngrijorarea cu privire la siguranţa personală ca fiind cea mai mare provocare de a-şi îndeplini atribuţiile lor profesionale. Împreună cu aceste probleme de siguranţă motivate politic, la jurnaliştii care acoperă evenimente în domeniu, se raportează o creştere a numărului de atacuri directe împotriva lor, pe stradă. Fenomenul fake news a devenit un pericol la adresa democrației, punînd sub semnul întrebării importanța libertății şi independenţei de exprimare, promovînd batjocorirea jurnaliștilor și subminarea rolului lor în societate. O normă pare să se fi schimbat și datorită faptului că un număr de politicieni proeminenți folosesc o retorică disprețuitoare faţă de jurnaliști, descriind mass-media ca fiind inamicul poporului. Aceasta îi legitimizează pe alții să facă același lucru! În timp ce amenințările sînt în creștere, tot mai puține voci susțin rolul important al jurnaliștilor în societate. Aceasta este o evoluţie periculoasă!

Mulţi jurnalişti au fost supuşi violenţei în timp ce acopereau incidente majore, cum ar fi proteste şi demonstraţii. Războaiele şi conflictele armate reprezintă o altă ameninţare majoră pentru jurnalişti. Atît personalul mass-media, precum şi instituţiile au fost ţinta unor atacuri, crime, precum şi distrugere intenţionată.

Realizînd importanţa acordării unui răspuns cuprinzător pentru a contracara această situaţie, BMTF RISK AK DEMY depune eforturi pentru formarea conexă a jurnaliştilor în materie de siguranţă personală.

BALINT MERCENARY TASK FORCE a fost înființată în 2005 ca un birou specializat în monitorizarea presei, producerea de analize, ştiri şi imagini din medii ostile, dar şi în vederea acordării de servicii CAT: consultanţă, analiză şi training. Compania a apărut ca urmare a deteriorării mediului de securitate la nivel internaţional şi necesitatea acoperirii mediatice a crizelor tot mai numeroase și operează cu patru tipuri de termeni: „o nouă lume”; „revoluţie şi contrarevoluţie”; „umanitate excedentară” şi „catastrofă naturală”.

În ultimii doi ani, crimele, arestările şi răpirile jurnaliştilor au atins maxime istorice. Aceste agresiuni reprezintă o ameninţare fundamentală, nu doar pentru profesioniştii ştirilor, dar şi pentru independenţa presei şi au scos la lumină riscurile în creștere cu care se confruntă jurnaliștii independenți. Într-o perioadă de maximă vulnerabilitate pentru presa din întreaga lume, jurnaliştii şi redacţiile ar trebui să lucreze împreună pentru a atinge standarde înalte de siguranţă şi pentru a proteja profesia şi rolul esenţial al jurnalismului în societatea globală.

Conflictul se află în centrul societății umane și atîta timp cît oamenii s-au luptat între ei, cineva a fost acolo pentru a observa ceea ce se întâmplă și a comunica informații altor persoane. Un jurnalist care este conştient de pericole şi gîndeşte în perspectivă are mai multe şanse de a rămîne în viaţă şi nerănit. Cea mai bună apărare de care dispune un jurnalist este atenţia lui. Dacă încearcă să înţeleagă strategia combatanţilor dintr-o zonă de război şi potenţialele arme folosite, un jurnalist poate reduce şansele de a fi rănit sau ucis.

Boot-campul HEST se desfăşoară pe 4 module: protecţie individuală, prim ajutor, hazard natural şi revolte sociale.

Atelierul Hostile Environment Safety Training (HEST) examinează o serie de probleme cu care se ocupă jurnalistul, cu un accent special pe punctul de vedere al jurnalistului, dar și pune în discuție literatură interdisciplinară și de cercetare academică. Atelierul HEST pune în discuţie interacțiunea dintre jurnalism și conflict, examinează modul în care jurnaliștii acoperă războiul și conflictul, explorează rolul mass-media și impactul tehnologiei, dar atinge şi abordări alternative, cum ar fi jurnalismul pentru pace. De obicei, avem invitați speciali, fie direct, fie prin intermediul comunicaţiilor. Atelierul înglobează o serie de prezentari şi vom îmbogăți experiența de curs cu un număr de documentare și filme de lung metraj care se referă la jurnalism și conflict.

Abordarea noastră privind siguranța pentru jurnaliști combină pregătirea specialiștilor în securitate cu măsurile practice de siguranță pentru mediile de lucru ostile exercitării profesiei. Încercăm să facem acest lucru cu un grup larg de parteneri, inclusiv jurnaliști locali, asociații profesionale și ONG-uri și, acolo unde este posibil, cu autorități locale și guvern.

Pachetul de securitate CAT al BMTF AK DEMY include:

• CONSULTANŢĂ în ceea ce priveşte situaţiile de conflict, criză şi urgenţă, echipamente de siguranţă, deplasare în mediul ostil;

• ANALIZA riscurilor și atenuarea amenințărilor, mediul ostil;

• TRAINING în primul ajutor, orientare în teren ostil, conducere ofensivă, conducere defensivă, comunicații, jurnalismul în zone de conflict, în situaţii de criză şi de urgenţă, legile internaţionale mass-media și codul de conduită etc.

• Advocacy: monitorizarea atacurilor și a nivelurilor de amenințare, coordonarea sprijinului internațional, elaborarea de ghiduri și manuale, facilitarea dialogului dintre forțele de securitate și mass-media etc.

Proiectat pentru femei și bărbați care trăiesc sau lucrează în medii violente, inclusiv agresiune sexuală. Atelierul HEST include: analiza situaţiei preliminare în vederea evitării de a devein ţintă, evaluarea și planificarea riscurilor, prim-ajutor de urgență, siguranța personală, situaţii de urgenţă şi revolte sociale. Cursul include aspectele psihologice ale mediilor cu risc ridicat. Instruirea are loc în medii de zi și pe timp de noapte.

Scopul boot-camp-ului HEST este de a-i învăţa pe jurnalişti să evalueze riscul şi să se comporte corespunzător în cazul conştientizării unui pericol. BMTF RISK AK DEMY urmăreşte sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia.

“…be prepared”, “news in a hostile world” sau “operating in a hostile world” reprezintă mai mult decît sloganuri, decît îndemnuri promoţionale sau de altă natură. Ele sînt un crez al activităţii depuse de BMTF de mai bine de 15 ani.

O EVOLUŢIE PERICULOASĂ!

Despre faptul că mass-media este o armă distinctă în noul război hibrid, la fel precum artileria, iar jurnaliştii sînt un fel de operatori ai acestei arme, scriu de ceva vreme. De altfel, presa a constituit o armă redutabilă în mîini dibace, încă din secolul 19! Doar cu mass-media cîştigi bătălia pentru minţile şi sufletele adversarilor tăi, dar şi a propriei populaţii.

România este în mijlocul unui astfel de război şi sîntem, ca de obicei, în pielea goală! Nepregătiţi! „Armata română, admirabil de dezorganizată”, rostea Generalul Berthelot, celebrele cuvinte. Peste decenii, generalul devine stradă, iar instituţia dominantă nu rosteşte nimic! Semn că dezorganizarea vine din noi!

Distorsionarea adevărului nu este o practică nouă. Propaganda și știrile false folosesc în special mediul online și dețin similitudini: ambele sînt metode de denaturare a adevărului, de convingere emoțională, care doresc să instige la acțiune, în majoritatea cazurilor negativă.

Un număr mare de știri false și manipulatoare care difuzează teorii șocante sau ale conspirației schimbă treptat percepția informațiilor. La început, oamenii pur și simplu nu percep dezinformarea, apoi pur și simplu nu o cred, dar ulterior, din cauza emiterii frecvente a unor astfel de materiale, oamenii încep deja să se îndoiască. Anume acesta este scopul pe care vor să-l atingă organizațiile și țările care manipulează cu informațiile.

Știrile false se transformă în prezent într-o problemă de securitate națională, un instrument care poate destabiliza lumea, și a sosit momentul să-l luăm în considerare în contextul securității! Rezultatul poate fi cuantificat în sondaje de opinie.

În toate perioadele DIFICILE, omenirea s-a confruntat cu dezechilibre psiho-mentale, iar una dintre aceste faţete ale pandemiei de COVID-19, de exemplu, este infopandemia sau patologia informaţională (infosistem patologic), care poate afecta chiar structurile fundamentale ale lumii, afirmă academicianul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, într-un interviu acordat AGERPRES. Sociologul Ilie Bădescu susţine că studiile dedicate efectelor infopandemiei sînt astăzi la un nivel avansat, iar informaţiile care zguduie temeliile structurilor de ordine din societate pot fi clasificate în baza scalei de impact folosite în toate studiile. Potrivit directorului Institutului de Sociologie al Academiei Române, situaţia actuală din România generată de infopandemie se află pe o scară de variaţii ale scorului între 3 şi 4, poziţie care trebuie să fie una de alarmă pentru factorii de decizie.

Dezvoltarea fenomenului «fake news» generează o criză pentru societatea contemporană şi ameninţă inclusiv buna funcţionare a democraţiilor liberale, cu riscuri asupra securităţii şi siguranţei naţionale. Există un veritabil bombardament informațional, menit să influențeze deciziile în domeniul securităţii individuale, comercial sau politic. În acest context, dezvoltarea unor abilități media și a unei capacități de a judeca critic, în mod independent, informațiile primite, nu constituie un element educațional de specialitate, dedicat doar celor interesați de științele comunicării sau de științele sociale, ci o provocare de bază pentru fiecare tînăr.

Potrivit sociologilor, trei ar fi factorii primordiali care predispun societatea românească la consumul de fake-news: şocul dezindustrializării, a pierderii identităţii economice a ţării, nivelul de educaţie şi, poate cel mai important, NEÎNCREDEREA ÎN STAT! De ce? De exemplu, pentru că în această Strategie de Apărare nu se mai resimte acut amenințarea corupției la adresa statului de drept, deși fenomenul a fost eroul strategiilor de apărare de după 2005. Poate și pentru că liderii partidului prezidenţial afirmă că au de gînd să guverneze pînă la final de mandat, iar lupta anticorupție i-ar putea ”incomoda”. Se vorbește puțin spre deloc despre pericolul reprezentat de lipsa autostrăzilor și de starea căilor ferate, de alterarea gravă a mediului prin defrișări masive, despre pericolul creșterii infracționalității ori al scăderii demografice dramatice.

Un alt factor pe care l-aş mai adăuga eu, o mass-media ostilă (pînă la un punct!) şi deprofesionalizată! Lipsei de încredere în instituţiile statului i se suprapune dorința arzătoare de îmbogățire venită din industria publicității online.

Fenomenul FAKE-NEWS şi dezinformarea sînt menţionate în Strategia Naţională de Apărare 2020 – 2024, un document care, teoretic este elaborat şi susţinut de şeful statului, a trecut prin CSAT şi a fost votat de Parlament, devenind firul roşu al mandatului prezidenţial şi, implicit, al guvernării în următoarea perioadă. Nu şi în România lui KWI! Dispare complet amenințarea corupției, cea teroristă e mult minimalizată, fenomenul imigrației e ca și inexistent, în schimb urcă în top Rusia, Covid, ”cea mai grea încercare a României de după 1989” și fake-news. Ddocumentul arată că atacurile cibernetice, acţiunile de influenţă derulate în spaţiul public, dezinformarea, răspîndirea de ştiri false şi posibile efecte nocive şi destabilizatoare ale importului unor tehnologii cu uz civil în cadrul acţiunilor asimetrice şi hibride sînt noi provocări de securitate.

In intervalul 2020-2024, mai mult ca oricand, eforturile de consolidare a rezilientei trebuie sa fie calibrate pentru a raspunde noilor tipuri de amenintari – subtile și subversive – survenite inclusiv pe fondul evolutiilor tehnologice.
Strategia de dezvoltare a unor instrumente eficiente pentru consolidarea rezilientei societale și a infrastructurilor critice include:
• imbunatatirea nivelului de conștientizare cu privire la actiuni ostile/de influenta derulate in spatiul public prin intermediul mass-media clasice sau online sau a think-tank-urilor, dificil de gestionat atunci cand apar și factori noi cu impact in plan securitar, precum fake news, a caror sursa de provenienta este adesea, greu de identificat și atribuit;

• facilitarea dimensionarii unor instrumente publice accesibile și transparente prin care sa fie expuse sursele de dezinformare, produsele și narativele acestora;
• creșterea capacitatii institutiilor de invatamint, cercetare, a think-tank-urilor și media de a identifica și combate mișcarile de dezinformare sustinute de actori statali sau non-statali ostili;
• creșterea nivelului de alfabetizare functionala pentru dezvoltarea gandirii critice și pentru reducerea gradului de vulnerabilitate a populatiei in fata fenomenului de raspandire de informatii false, care pot avea consecinte negative pentru securitatea nationala;

Aceasta strategie va fi completată de dezvoltarea unor instrumente eficiente pentru consolidarea rezilientei societale, care sa includă:
îmbunătăţirea nivelului de conștientizare cu privire la actiuni ostile/de influenta derulate in spatiul public prin intermediul mass-media clasice sau online (dificil de gestionat atunci cand apar și factori noi cu impact in plan securitar, precum dezinformarea sau raspandirea/fabricarea de știri false);
• includerea in curricula educationala a dezvoltarii gandirii critice cu privire la riscurile asociate agresiunilor informationale;
• introducerea pe scare larga a programelor de educatie din sfera competentelor digitale și a securitatii online.
Actiunile informative ostile continua sa vizeze dezvoltarea unor puncte de sprijin, utilizate in scop de influenta, obtinerea de informatii cu privire la evolutiile inteme, necesare sustinerii proceselor decizionale din statele de provenienta, dar și pentru rafinarea și dezvoltarea bazelor de sprijin și a canalelor de propaganda, cu potential de obstructionare a proiectelor strategice ale României și a deciziilor in stat” se arată în textul Strategiei de Apărare, foarte corect.

Dar, împreună cu penibila compunere ROMÂNIA EDUCATĂ, textul a rămas doar apă de ploaie, deşi în finalul documentului se specifică clar: “După adoptarea Strategiei naționale de apărare a țării pentru perioada 2020-2024, executivul și instituțiile publice cu responsabilități în securitatea națională sunt chemate să-și dezvolte strategii sectoriale și măsuri în domeniul de responsabilitate, destinate contracarării și combaterii riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților și îndeplinirii obiectivelor Strategiei”. Adică, această strategie este documentul suprem, firul roşu emis din puţul gîndirii prezidenţiale, nesecat izvor de cunoaştere şi înţelepciune, şi tot ce fac Guvernul, Parlamentul şi instituţiile statului se călăuzesc de cele scrise!

Au trecut doi ani şi dezinformările s-au înrădăcinat, s-au înmulțit, s-au transformat în teorii ale conspirației sau instrumente de propagandă care au scos oameni în stradă, au blocat un sistem medical deja suprasolicitat și au lăsat oamenii vulnerabili nepregătiți în fața unui virus despre care și experții încă mai caută răspunsuri. O societate democratică nu poate funcționa optim cîtă vreme informația pe baza căreia se votează este viciată grav.

Jurnalistul şi publicistul Ion Cristoiu afirmă că introducerea presei şi a fakenews-ului în Strategia de apărare naţională 2020-2024 reprezintă un pericol pentru mass-media, singura armă împotriva ştirilor false fiind educaţia.

Pe fondul unei crize economice, sociale sau politice, și în contextul manipulărilor de tip fake news, ideologii toxice pot căpăta avînt.

Pe de altă parte, fenomenul fake news este un pericol la adresa democrației, punînd sub semnul întrebării importanța libertății şi independenţei de exprimare, promovînd batjocorirea jurnaliștilor și subminarea rolului lor în societatea democratică. O normă pare să se fi schimbat și datorită faptului că un număr de politicieni proeminenți folosesc o retorică disprețuitoare faţă de jurnaliști, descriind mass-media ca fiind inamicul poporului. Aceasta îi legitimizează pe alții să facă același lucru.

În timp ce amenințările sînt în creștere, tot mai puține voci susțin rolul important al jurnaliștilor în societate.

Aceasta este o evoluţie periculoasă!

RUSIA NU VA INVADA UKRAINA

“Rusia ar putea ataca Ukraina pînă la sfîrşitul lunii ianuarie”, titrează, de ceva vreme, TOATE televiziunile şi ziarele print sau on-line din România, citînd cînd oficiali de la Kiev, cînd de la Washington, cînd surse oficiale de pe Tamisa. Obsesia pensionarului român s-a mutat de la “facturile la gaz şi curent” la “Putin a pus ochii pe Ukraina”, “va fi război şi nu ne mai dau pensiile”.

Eu am să fac, din nou, notă discordantă şi am să scriu: NU, RUSIA NU VA DECLANŞA UN RĂZBOI CU UKRAINA!, poate o mică răzmeriţă, dacă e să-l credem pe senilul preşedinte american Biden care a declarat că SUA nu se bagă în afacee dacă ruşii fac doar o incursiune în Ukraina şi se retrag rapid!, declaraţie reformulată şi nuanţată ulterior de oficiali ai Casei Albe! Însă escaladarea crizei ukrainiene înseamnă, în fapt, descurajarea unei eventuale încercări a Occidentului de a interveni mai mult decît au făcut-o deja!

Manipularea şi dezinformarea circulă în cel puţin două sensuri: o operaţiune psihologică în spaţiul de aşteptare ex-sovietic şi una asupra spaţiului românesc slăbit şi predilect pentru exhibarea fricilor societale.

Prima observaţie: sînt cîţiva ani în care diverşi oficiali militari sau civili de la Kiev încearcă să atragă atenţia asupra fostului stat sovietic cu o retorică victimizantă. Cantităţi uriaşe de informaţii mincinoase la adresa Rusiei au fost aruncate dinspre Kiev. La sfîrşitul lunii noiembrie 2021, chiar preşedintele ţării anunţa că va fi răsturnat de la putere printr-o lovitură de stat pe 1 sau 2 decembrie! Un astfel de comportament este precum cel din povestea românească cu Petrică şi lupul! Sigur, Ukraina a rămas fără Crimea şi e pe cale să piardă şi estul carbonifer, însă aceste două situaţii tactice demonstrează doar că Rusia NU doreşte un război cu Ukraina, ci o poziţionare strategică în contextul de securitate de la Marea Neagră. Extinderea NATO spre est, precum şi dezvoltarea sa europeană de apărare antirachetă (Deveselu!) sînt văzute ca ameninţări de doctrina militară rusă începînd cu 2014.

A doua observaţie: sîntem la sfîrşitul unui ciclu istoric, ciclul extinderii euro-atlantice înspre Est, şi e foarte limpede că această fereastră de oportunitate este folosită de Rusia pentru a sta bine la masa negocierilor globale şi strategice, acolo unde Rusia nu negociază niciodată un singur dosar! La sfîrşitul acestei perioade, e clar că lumea va arăta altfel. Vor exista alţi actori globali, alte centre de putere, pentru că despre asta este vorba şi nu despre oameni, vieţi şi destine, din analizele provincial-sentimentale! Cercetătorii think-thank-urilor vorbesc despre o confruntare SUA-China. Ea a şi început deja, dacă urmăriţi relaţia „nepotrivită” între yuan şi dolar, sau între capitalul chinez şi bonurile americane de trezorerie, importuri şi exporturi. Numai că gînditorii americani exclud Rusia din ierarhia puterilor globale, incluzînd-o în cea a puterilor regionale. Rusia vrea să demonstreze că nu este aşa!

A treia observaţie: războiul nu îl doreşte nimeni, de fapt: ruşii, pentru că şi-ar pierde orice dram de credibilitate, nu doar externă, ci şi internă – populaţia nu va mai susţine asemenea aventuri! La rîndul său, Ukraina nu, pentru că Ukraina îşi riscă statalitatea în baza unor promisiuni din partea unui NATO care este decis să se poziţioneze ferm pe falia de răscruce. Pentru Kremlin însă, protecţia Moscovei în Cîmpia de Vest este vitală. Toate invaziile militare, de la Napoleon încoace, au avut loc prin Belarus-Ukraina! Dacă Ukraina rămîne în ceaţa portocalie a NATO, distanţa peste „prăpastie” între Ukraina şi Kazahstan s-ar reduce la ceva mai mult de 600 de km! Reintrarea Ukrainei în matca sa firească reprezintă o victorie strategică şi necesară a Rusiei. În 2017 scriam: Pentru Rusia, Ukraina este extrem de importantă. Ea oferă două lucruri: poziţie strategică şi produse naturale şi agricole în această regiune de frontieră euro-asiatică! Ukraina este vitală pentru apărarea Rusiei. Moscova se află la numai 480 de kilometri de frontiera ruso-ukraineană, o cîmpie uriaşă uşor de traversat şi, astfel, greu de apărat. Mai mult, Ukraina găzduieşte două porturi critice, Odessa şi Sevastopol, care sînt mai importante pentru Rusia chiar şi decît Novorossiysk. Pierderea accesului militar şi comercial la aceste porturi ar submina complet influenţa Rusiei în Marea Neagră şi i-ar tăia accesul la Marea Mediterană! Mai mult: „Kievul”, a spus Vladimir Putin în discursul său din Crimeea din 2014, „e Mama Rusiei. Crimeea”, a mai zis el, „este pentru Rusia precum Muntele Templului pentru Ierusalim.” Ceste propoziţii spun totul despre forţa epică ce manipulează forţele de o parte şi de alta a frontierei.

Novaya Gazeta atrăgea recent atenţia că la nivelul elitei ruse există un consens că Ukraina ar trebui ruptă. Rusia ar trebui să ia partea de est (unde se află resursele de cărbune) şi sud (Crimeea fiind premiul cel mare), iar Occidentul să ia vestul Ukrainei, cu naţionaliştii şi greco-catolicii. Criza din sud-estul Ukrainei a fost provocată de Occident şi este folosită în scopul reanimării blocului militar nord-atlantic, a acuzat preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, în timpul unei reuniuni pentru elaborarea proiectului de stat pentru înarmare pînă în anul 2025, informează Interfax.

Vladimir cel Mare, cunoscut chiar ca Sfântul Vladimir, în urmă cu mai mult de un mileniu, în anul 988, a întemeiat regatul slav creștin precursor al Rusiei şi al Ukrainei. Tot el a unit Kievul cu Novgorodul.

Or, Rusia aceea se numea kieveană dintr-o rațiune precisă: capitala era la Kiev, în Ukraina de azi! Mai mult, la sfârșitul sec.X, puternicul cnezat al Rusiei Kievene și-a avut capitala (pentru 3 ani!) într-o cetate ale cărei ruine se găsesc astăzi pe raza comunei Nufăru, județul Tulcea!

Analiştii şi cercetătorii americani, democraţi şi republicani, prevăd o prelungire a actualei crize pînă în 2020. Unii dintre ei spun că vor fi altele, şi altele, şi altele, mereu în cascadă, într-o succesiune a determinismului, fiecare provocînd-o pe următoarea. La sfîrşitul acestei perioade, e clar că lumea va arăta altfel. Vor exista alţi actori globali, alte centre de putere, pentru că despre asta este vorba, şi nu despre oameni, vieţi şi destine, din analizele provincial-sentimentale!

Unde sîntem noi, ca ţară, cu fricile noastre neexplicate şi cu politica externă ciudat de provincială pe care o practicăm? De fapt, o practicăm? Pentru că am impresia că sîntem doar cei care dau din cap aprobator în cazul diferitelor poziţionări. România este, în continuare, un punct de contact între două sisteme care se confruntă în momentul de faţă, Est şi Vest. Şi aşa sîntem dintotdeauna! Că doar de aia a fost Al. Ioan Cuza domn unificator şi reformist! Pentru Vestul euro-atlantic şi pentru Rusia reprezentăm un spaţiu de revărsare, zonă-tampon, pentru că sîntem zonă de frontieră. În sensul în care aceste state, în perspectiva unei analize a intereselor lor, se uită către ce ar putea să le provoace riscuri existenţiale. Şi îşi definesc riscurile în funcţie de ceea ce au la frontieră, deci de zonele-tampon pe care trebuie să le aibă pentru a-şi proteja interesele, un spaţiu de dilatare alternantă de la vest la est şi de la est la vest, fără ca cele două entităţi aflate în dispută să se întîlnească efectiv.

Sîntem într-o zonă a întîlnirilor, culturilor şi a civilizaţiilor, ceea ce presupune un anumit comportament în care încercăm să echilibrăm interesele marilor puteri. În Republica Moldova am auzit des expresia “o ţară mică trebuie să facă o politică externă mare”. O ţară ca România ar fi trebuit să aibă o politică externă mare, însă, din păcate, acest exerciţiu s-a dovedit o pălărie prea mare pentru decidenţii politici de la Bucureşti, subdimensionaţi intelectual în ultima vreme, de la nivel de preşedinte la cel de membru în comisiile parlamentare NATO, sinecuri de paradă pentru mulţi troglodiţi preocupaţi doar de propria îmbogăţire şi şmenuri provinciale. O ţară considerată demult ca fiind teroristă în raport cu proprii cetăţeni. Nu ştiu dacă DECIENTUL POLITIC SPECTATOR are informaţia, sau o ignoră, referitor la cît de mult poate să întindă coarda cu poporul român. La ruşi, e mai simplu: dacă spun celebra formulă paşol tî nahui, poţi să ştii că ai atins nivelul maxim de nesimţire, tupeu jegos şi alte din astea. La noi, la români, e mai complicat, atîta timp cît ne-o pasăm mai mereu şi cu o voioşie de nedescris, „prin gură” unii altora, fără nici un efect! Personal, sînt convins că SRI deţine informaţii şi le-a comunicat „DECIDENTULUI POLITIC” care stă pitit ca porcu-n cucuruz în faţa oricăror proteste din pieţele României, considerate fasciste de Rareş Bogdan şi Murarii de serviciu credincios (sic!). De altfel, nivelul de încredere al oamenilor în guverne a înregistrat o scădere drastică în întreaga lume, am mai scris despre asta, ştire ce-i face pe politicienii puterii să se consoleze cu ideea că… vremea p… trece!

Ultima observaţie: nu trebuie să ne îngrijoreze perspectiva unui război, pentru că Rusia înţelege care sînt consecinţele unui astfel de război! Dar sîntem într-un punct de inflexiune la nivel global, şi trebuie să vedem că nu doar în Europa se fac astfel de presiuni, nu doar în Europa de Est există influenţe care se ciocnesc, ele există şi în Asia Centrală, şi în Asia de Est, Asia de Sud-Est, în toată zona Pacificului. Prin toate aceste presiuni pe care noi le resimţim aici în zona noastră de frontieră, vedem cumva o renegociere a poziţiilor globale, mai mult decît poziţiile Rusiei versus UE şi Rusiei versus SUA, ci o recalculare globală a tuturor puterilor.

CASSANDRELE RĂZBOIULUI ŞI PERICOLUL INADECVĂRII

Vrem sau nu vrem, conştientizăm, sau nu, viitorul imediat, şi pe termen lung, va fi modelat în umbra actualei pandemii, trecută pe un loc secund de Cassandrele războiului şi de postacii de serviciu activaţi în cea mai amplă operaţiune de defăimare publică de la Războiul din Golf din 1991, încoace. Nici Venezuela lui Cheavez nu a trăit atîta oprobiu, precum Rusia lui Putin. Astăzi, tot ce nu e mainstream e agent rus! Şi totuşi, confruntarea verbală dintre Rusia şi NATO (plus SUA, sau invers!) face parte din redefinirea spaţiului vital, în sec. XXI precum şi a siguranţei energetice.

În definirea proiectelor viitoare, analiştii şi publicul larg trebuie să țină seama de patru forțe majore care transformă peisajul global: globalizarea și apariția unui nou tip de regionalizare, accelerarea concurenței globale în domeniul tehnologiei, demografiile îmbătrînite și cursa împotriva schimbărilor climatice. Pandemia COVID-19 nu modifică fundamental arhitectura gestionării eficiente a riscurilor geopolitice, dar va accelera traiectoria fiecăreia dintre aceste tendințe.

Pandemia accentuează consecințele sociale, economice și politice ale îmbătrînirii populației. Profilul demografic al unei țări va modela poverile operaționale și în materie de costuri impuse de pandemie: societățile mai îmbătrînite se vor confrunta cu consecințe mai grave din punct de vedere economic și al pierderilor de vieți omenești provocate de această boală cu o revenire mai lentă a economiei. Națiunile cu o populație preponderent tînără, care se confruntă cu rate mari ale șomajului și cu fenomene de dislocare economică din cauza pandemiei, prezintă riscuri mai mari de tulburări sociale.

Europa este un continent îmbătrînit care este supus unor presiuni uriaşe migraţioniste, economice, dar şi identitare de natură politico-istorică. În Uniunea Europeană, presiunile în direcția fragmentării au fost evidențiate de un răspuns la pandemie care, cel puțin pînă în acest moment, a fost greoi și lipsit de coordonare. Aceşti cetăţeni europeni NU vor război cu Rusia! Cu atît mai puţin românii, cu o armată mică şi slab echipată, în ciuda declaraţiilor şi sumelor uriaşe cheltuite! Pentru a face faţă unui proiectat război cu Rusia, România ar trebui să înarmeze rezerviştii. Dar, rezerviştii, dacă pun mîna pe arme se vor opri, în primul rînd, la Bucureşti să rezolve nişte probleme nerezolvate, cu puternicii zilei. Apoi, dacă mai e cazul, vor merge mai departe!

De ce cred cassandrele într-o invazie rusească în Ukraina? Habar nu am! Mai ieftin şi eficient, pentru ruşi, ar fi să aplice UE şi NATO o lovitură în “burta moale”. Milorad Dodik, şi-a anunţat răspicat intenţia de a-i scoate pe sîrbi din statul comun BIH! Nimic nou sub soare! Doar adepţii globalismului se miră! Susţinerea separatismului şi situaţia din Kosovo au declanşat amplificarea tendinţelor separatiste, care au avut ca rezultat criza din regiunea spaniolă Catalonia. Practic, Europa a salutat divizarea mai multor state de pe continent, fără a-şi ascunde bucuria în legatură cu asta. Iar acum, iată, avem Catalonia şi Kurdistan, dar și Veneto și Lombardia, iar autonomiile etnice maghiare bat la ușă!

Disoluţia lentă și atomizarea de interese din sînul Uniunii Europene, populismul cras al liderilor din jur, chiar scăderea factorului de inteligență la leadership-ul european, statul slab în care domnesc grupări de interese care-i mimează neoficial serviciile, greoi, incomplet, sărac şi birocratizat, o corupţie mare, care o păzeşte pe cea mică, favorizează această mișcare pe care mulți se feresc să o numească… genetică!

Atît la nivel istoric, cît şi juridico-filozofic, sistemul internaţional din ultimii 25 – 30 de ani a fost marcat de tensiunea profundă între tendinţele naționale conservatoare şi cele revoluţionare anti-sistem împotriva lipsei de scrupule a unui stat hegemonic care abuzează de conceptul de suveranitate în manufacturile asociate cu corupția. În mod clar, orice tendinţă separatistă sau de autonomie pun în discuție consecințele semnării Păcii de la Westphalia (24 octombrie 1648), un troc prin care învingătorii şi învinşii îşi împărţeau diferitele provincii. Suveranitatea de tip westphalic, care se prezintă ca o suveranitate absolută, inflexibilă, a devenit, în noile condiţii, o piedică care impietează asupra capacităţii de a construi modele de guvernare adecvate.

Într-o asemenea situație, chiar cerrerile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.

Un nou studiu care a analizat demonstraţiile de stradă din 2006 pînă în 2020, a constatat că numărul mişcărilor de protest din întreaga lume a crescut de peste trei ori în mai puţin de 15 ani, informează Washington Post. Intitulat „World Protests: A Study of Key Protest Issues in the 21st Century”, studiul e realizat de o echipă de cercetători de pe lîngă Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) din Germania şi de Initiative for Policy Dialogue, o organizatie non-profit afiliată la Columbia University. Analizînd îndeaproape peste 900 de acţiuni de protest din 101 ţări si teritorii, autorii au ajuns la concluzia că trăim o perioadă istorică asemănătoare cu atmosfera din anii 1848, 1917 sau 1968, „cînd un număr mare de oameni s-au revoltat împotriva modului în care erau lucrurile, cerînd schimbări”. Dar care este cauza? Autorii vorbesc despre „esecul democratiei”. Ei au constatat ca majoritatea evenimentelor de protest pe care le-au studiat – 54% – au fost provocate de eșecul sistemelor politice.

În ultimii ani, Europa s-a confruntat cu cele mai ample mișcări de masă de oameni de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Peste un milion de refugiați și de migranți au sosit în Uniunea Europeană, majoritatea fugind de războiul și teroarea din Syria și din alte țări aflate în dificultate. În spatele politicii Germaniei de primire a refugiaţilor syrieni stă un compromis care nu poate fi ignorat. Preţul pentru azilul syrienilor este plătit de imigranţii din Balcani, care au fost deportaţi pe capete, scrie Wall Street Journal. Criza migraţiei din Europa este într-un punct critic, în care pilonii politicii în vigoare se află sub stres constant. Şi acum, pandemia care a blocat economia globală dar şi orice iniţiativă legată de migranţi şi piaţa muncii în Europa.

În spatele economiilor sînt modificări profunde – structurale, sociale, demografice – care pot duce la apariţia unei noi revoluţii!

Au explodat preţurile la energie şi alimente, dar de ce nu pot să crească şi salariile, pe medie, de la sine? Din cauza dezechilibrelor şi dezmăţului globalist de pînă în urmă cu doi ani! Potrivit Ziarului Financiar, economiile şi companiile au devenit prea productive, iar acest lucru, coroborat cu lipsa inflaţiei, a schimbat toate regulile!

1. Globalizarea, începută în anii ’80, a frînt clasa de mijloc, care este cea mai afectată în ţările occidentale. Multe joburi ale clasei de mijloc au plecat în ţările low cost, mai ales odată cu căderea comunismului, deschiderea pieţei est-europene şi creşterea Chinei.

2. Emigraţia în ţările vestice – acest lucru a dat posibilitatea companiilor să angajeze oameni pe salarii mai mici, ceea ce a pus presiune pe piaţa forţei de muncă şi pe sindicate.

3. Intrarea pe piaţa de muncă a femeilor – ultimele trei decenii au adus pe piaţa forţei de muncă din ce în ce mai multe femei care preiau şi poziţiile bărbaţilor, dar la salarii mai mici. În aceste condiţii, salariile nu cresc.

4. Echipamentele şi acum roboţii înlocuiesc forţa de muncă pe un cost mai redus – în ultimele decenii tot mai multe companii încearcă să înlocuiască oamenii cu echipamente sau roboţi pentru a deveni mai productive şi a face faţă concurenţei. Un echipament sau un robot nu oboseşte, nu cere majorări salariale, nu cere bonusuri, nu pleacă cînd vrea el, nu plăteşte taxe şi contribuţii la stat. Echipamentele au înlocuit joburile de mijloc. Iar acum, roboţii înlocuiesc procesele repetitive din companii, atacînd de data asta joburile low-cost.

5. Companiile mari au devenit din ce în ce mai mari, ceea ce a dus la scoaterea competitorilor de pe piaţă, darea oamenilor afară şi scăderea presiunii pe creşterea salariilor – în economiile occidentale cuvîntul de ordine este consolidarea, fuziunile şi achiziţiile, întărirea poziţiilor pe piaţă, cumpărarea concurenţilor şi închiderea lor, creşterea preţului produselor fără creşterea salariilor din companii.

6. Supracapacitatea de producţie – ultimii 30 de ani a adus o supracapacitate de producţie în toată lumea, ceea ce face ca firmele să aibă ca obiectiv într-un mod continuu reducerea costului prin toate mijloacele: înlocuirea oamenilor cu echipamente, cumpărarea concurenţei, trimiterea joburilor de mijloc în alte ţări pentru a reduce costul salarial.

7. Lipsa investiţiilor – în economiile puternice nu se mai fac investiţii de către companiile private decît dacă sînt noi tehnologii care înlocuiesc anumite modele de business, reduc numărul de salariaţi şi reduc costul salarial. Din acest motiv nu există cerere pentru noi locuri de muncă şi în consecinţă nu există presiune pe piaţa forţei de muncă în sensul creşterii salariilor.

8. Apariţia share economie şi a modelelor de business disruptive – de mai bine de două decenii, establishmentul economic mondial este dat peste cap de apariţia altor modele de business şi mai ales de apariţia de nicăieri, din alte zone, de tehnologie, a unor companii care lovesc în plin modelele tradiţionale. Google şi Facebook au distrus industria media, Uberul schimbă regulile în transportul persoanelor, Amazon a rupt din piaţa retailerilor tradiţionali, Tesla a ajuns să se bată cu marii producători auto, Apple a schimbat regulile în comunicare, digitalizare etc., low-costurile aeriene au răvăşit piaţa de transport tradiţională, ducînd la scăderea tarifelor, ceea ce a produs schimbări fundamentale în mobilitatea oamenilor, aducînd reduceri de costuri salariale în alte industrii pentru că pot să aducă oameni mai ieftin din alte ţări într-un timp foarte scurt.

9. Pentru că nu există inflaţie iar marile ţări occidentale sînt pline de datorii, nu mai au bani de investit în infrastructură – acest lucru nu creează locuri de muncă, nu creează cerere, nu creează presiune pe salarii.

10. Marile economii ale lumii, marile bănci, marii administratori de bani, marile companii de asigurări au prea mulţi bani, administrează prea mulţi bani. Pentru că sînt prea mulţi bani în lume care au fost economisiţi în ultimele şapte decenii prin diferite forme – democratizarea bursei, fonduri de investiţii, fonduri de pensii – şi nu există unde să fie investiţi în economii pentru că există supracapacitate, aceste mii de miliarde stau efectiv degeaba în conturi, cu 0% dobîndă. Pentru că aceşti bani nu sînt investiţi decît în titluri de stat, în blue-chipsuri, în real-estate, în terenuri, ei nu creează noi locuri de muncă, nu creează cerere, nu aduc majorări salariale ci, dimpotrivă, pun presiune pe companii să reducă costurile, să dea oameni afară, să investească mai puţin pentru a le aduce randamente mai mari.

Dacă establishmentul nu este atent, din rîndul tinerilor de astăzi care ştiu cel puţin două limbi străine, care se mişcă într-o parte şi-n alta, care vor şi speră la bani mai mulţi pentru a experimenta mai mult în domeniul vieţii personale, se va naşte noul Lenin, spune Cristian Hostiuc, Director Editorial ZF.

În urmă cu 100 de ani, imperiile s-au mărunțit în state naționale, dornice să-și afirme identitatea sufocată de abuzurile, birocrația și incompetența imperială. După un veac, aceleași tare trezesc în populațiile naționale abuzate dorința regăsirii identității regionale pentru o auto-guvernare onestă și echitabilă! Există o amprentă genetică socială primordială și nucleară: tribul și familia, pentru cea din urmă luptînd cu înverșunare motivată o parte a societății civile tradiționale, în frunte cu Biserica Națională. În România! Observația nu e nouă, juristul elveţian Gustav Moynier a propus în 1872 crearea unui tribunal internaţional care să judece dreptul ginţilor!

România este vulnerabilă, iar inadecvarea liderilor săi, fanarioţi de rit nou, nu face decît tînăra ţară, de doar 100 şi ceva de ani, să fie ameninţată cu dispariţia.

SECURITATEA ROMÂNIEI ŞI NERESPECTAREA CONSTITUŢIEI

Multe discuţii, în ultimul timp, referitoare la securitatea internă a românilor! De la autorităţi şi oameni politici, la organizaţii profesionale şi nonguvernamentale. Faptul că dezbatem acest subiect, înseamnă că în „sistem” există o problemă! Securitatea cetăţeanului român necesită un management permanent al riscurilor, vulnerabilităţilor şi ameninţărilor, precum şi proiecte de dezvoltare şi protecţie a infrastructurii critice necesare funcţionării în siguranţă şi la un nivel bine definit de cerinţele societăţilor actuale.

Incertitudinea, imprevizibilitatea, nesiguranţa, teama, lipsa de informaţii utile şi chiar lipsa normelor legale care să orienteze modul de acţiune al cetăţeanului şi comunităţilor, constituie factori de risc care afectează nivelul securităţii umane şi, prin extensie, cel al securităţii naţionale a României.

Orice ne-specialist în probleme de securitate vă poate spune că riscurile şi ameninţările îndreptate asupra propriului sistem s-au amplificat. Potrivit specialiştilor, globalizarea multiplică numărul, frecvenţa şi intensitatea riscurilor de securitate non-militară în cadrul sistemului internaţional. Dimensiunea politică a riscurilor şi ameninţărilor rezidă în slăbiciunea unor guverne sau instituţii, care conduc la fenomenul „statului captiv”, permeabil la recrudescenţa manifestărilor şi acţiunilor crimei organizate transfrontaliere ori ale grupurilor şi grupărilor teroriste.

Ameninţările de ordin economic, extrem de vizibile în aceşti ani pandemici, cuprind prezenţa sărăciei endemice şi crizele generate de problema asigurării apei şi energiei, alături de unele evoluţii negative pe piaţa mondială. Nesigurnţa generată de jocul pieţei este terenul fertil al unui pachet substanţial de ameninţări economice care pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale a unor state.

Accesul la resurse este vital. Epuizarea acestora de către naţiunile sărace, în contextul menţinerii creşterii demografice, va determina mari fluxuri migratoare. Apa potabilă este, după hidrocarburi, a doua resursă vitală a omenirii!

Care sînt, însă, principalele vulnerabilităţi şi ameninţări la adresa cetăţeanului şi comunităţilor locale din România? Coincid acestea cu cele considerate priorităţi de către decidenţii statului? Dinamica societăţii româneşti a dat naştere la noi provocări, iar acestor provocări este necesar să li se răspundă cît mai rapid, şi uneori prin politici şi măsuri care nu ţin de sistemul de securitate.

Există o multitudine de inadvertenţe între activitatea instituţiilor statului în ansamblul, activitate declinată pe priorităţile stabilite oficial, şi ceea ce ar trebui cu adevărat să preocupe la cel mai înalt nivel. Iar aceste inadvertenţe au ca rezultat o gestionare deficitară a problemelor reale. Cîteva, identificate de BMTF: * Diminuarea anuală a suprafeţei cultivate, cu efecte asupra securităţii alimentare; * Disoluţia autorităţii; * Cadru legislativ slab în domeniul legitimei apărări, sau subfinanţarea sistemelor agricol, medical, educaţional, slavare de vieţi, ordine şi siguranţă publică. Pe lîngă acestea, la nivelul societal, ameninţările identificate privesc nevoia de păstrare a identităţii unor comunităţi, minorităţi sau naţiuni. Riscurile se apropie de cele politice şi au sursa din interior.

Conflictele de muncă, inter-confesionale sau inter-etnice sînt tot atîtea riscuri de securitate non-militară. La acest nivel, societatea civilă şi organizaţiile non-guvernamentale joacă un rol important, de cele mai multe ori NU în beneficiul statului gazdă.

Corupţia şi economia subterană, crima organizată, traficul de persoane şi drogurile (a doua afacere la nivel mondial!), pandemiile, siguranţa alimentară sînt alte tipuri de ameninţări şi riscuri de securitate. De asemenea, nu trebuie minimalizate nici accesul la educaţie şi sănătate al unor naţiuni, sau accesul la medicamente şi politica corporatistă de repartizare a acestora. Globalizarea face ca o mare parte a riscurilor şi ameninţărilor să tindă să se transforme în ameninţări cu caracter extins. Chiar dacă procesul menţionat face ca anumite atitudini şi modele comportamentale sau unele pattern-uri instituţionale să fie adoptate în cuprinsul unor mari spaţii geografice şi geopolitice, particularităţile regionale, identităţile regionale şi specificităţile din care pot deriva riscuri şi ameninţări de securitate rămîn un element de care trebuie să ţinem seama în analiza mediului de securitate internaţional.

Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Statul, însă, se face părtaş la această eşuare socială. În Constituţia României, la Articolul 47 (1): „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Strategia de securitate naţională vizează, totodată, securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitară, ecologică şi culturală, securitatea financiară, informatică şi informaţională.

Capacitatea redusă de înţelegere a decidentului politic, despre interiorul unei naţiuni afectează posibilitatea de legiferare, afectează posibilitatea de reglare a administraţiei publice, împiedică dezvoltarea şi valorificarea resurselor, menţine capacităţi de producţie la nivel scăzut, afectează amploarea proceselor economice, stimulează modalităţi ilegale şi imorale de soluţionare a situaţiilor. Conform unei definiţii, Statul bunăstării „este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: (1) garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; (2) prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor „contingenţe sociale” (de exemplu boală, bătrîneţe, şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale; (3) garantînd tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961). Esenţa statului bunăstării constă în „existenţa unor standarde minime protejate de guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui cetăţean ca drept politic şi nu ca un act de caritate” (Wilenski, 1875). Aşadar, din punct de vedere social-economic, securitatea este un sentiment, sau acţiune, de solidaritate economică şi socială comunitară a celor bogaţi cu cei săraci, cu recunoaşterea pericolului potenţial pe care îl reprezintă „bomba subdezvoltării”. Demersul social-economic reprezintă suportul paşnic al securităţii (Gheorghe Nicolaescu, „Gestionarea crizelor politico-militare”, Ed. TopForm, 2003). O naţiune se află în stare de securitate dacă dezvoltă capacităţi eficiente de gestionare a necesităţilor sociale şi este capabilă să prevină implicarea excesivă a ideologiilor în procesele sociale organizate (Ghe. Nicolaescu, op.cit.).

În Articolul 135(2), din Constituţie se spune că: Statul trebuie sa asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Se poate spune că, din nou, Constituţia este încălcată, fapt ce generează riscuri suplimentare. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenta unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sînt generatoare de preocupări sau pericole: -dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile (gaz), -tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; – nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; -proporţia redusă, fragmentarea şi rolul insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale;- fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; – infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; -starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; -carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţămînt la cerinţele societăţii; -organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; -angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate.

Nu trebuie doar să ne rezumăm la a constata şi a deplînge lipsa securităţii individului, ci trebuie să căutam soluţii şi alternative astfel încît să-i asigurăm cetăţeanului securitatea conferită de Constituţie, astfel încît, atît el, cît şi societăţii, în ansamblu, să-i fie oferit cadrul pentru o dezvoltare constantă şi armonioasă. Este tot mai evident că SECURITATEA devine, în secolul XXI, pilonul pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, implicit, bunăstarea populaţiilor. Din acest punct de vedere, Constituţia României este un act extrem de vizionar. Dar, actualii diriguitori ai ţării, în frunte cu preşedintele, au dovedit că nu dau doi bani pe Constituţie care a fost terfelită în ultimii ani sub mandatul lui Klaus Iohannis…

SAHEL. SCHIMBĂRI CLIMATICE ŞI TERORISM

La începutul anului 2020, NASA a numit actuala secetă din Estul Mediteranei cea mai grea din ultimii 900 de ani. Schimbările climatice ca „multiplicator de forţe”, generează o creştere a frecvenţei şi intensităţii provocărilor cu care se confruntă astăzi ţările. Iar, Sahelul exprimă poate, cel mai concludent relaţia directă existentă între schimbările climatice şi proliferarea violenţei şi terorismului. Aşa cum apariţia şi dezvoltarea pirateriei pe coastele somaleze este strîns legată de reglementările internaţionale privind pescuitul, aşa disperarea fermierilor din regiunea Sahelului s-a transformat într-o sursă directă de instabilitate pentru două continente: Africa şi Europa! Efectele schimbărilor climatice reprezintă un factor de risc de destabilizare, de violență și de conflict. Schimbările climatice determină deşertificarea, iar aceasta degradează terenurile arabile, îngreunînd creşterea culturilor şi păşunarea animalelor. Temperaturile în Sahel cresc de 1,5 ori mai repede decît în restul lumii și întrucît, potrivit Organizației Națiunilor Unite, aproximativ 80% dintre terenurile agricole din Sahel sînt degradate, în condițiile în care aproximativ 50 de milioane de persoane care își cîștigă existența din creșterea animalelor își dispută teritoriul. Potrivit Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR), această situație conduce la insecuritate alimentară în rîndul populațiilor, care se confruntă cu dificultăți și care sînt puse în fața unor alegeri dificile.

Sahel constituie graniţa de sud a deșertului Sahara, în limba arabă cuvîntul însemnînd „ţărm”. În ultimii 50 de ani, regiunea Sahel a întîmpinat numeroase crize umanitare semnificative. Astfel, numai în ultimul deceniu, conflictele violente precum revolte, rebeliuni și terorism, au creat un haos în partea de vest, în special în bazinul lacului Ciad și subregiunea Liptako-Gourma. Aceste violenţe au epuizat eforturile și resursele guvernelor locale, deși partenerii internaţionali au oferit ajutor pentru logistica militară și instruire. Agricultura este una dintre sursele principale de subzistenţă din Sahel. Însă, randamentele din punct de vedere agricol și aprovizionarea cu apă a locuitorilor și a animalelor au fost ameninţate de schimbările climatice, crescînd incidenţa inundaţiilor, valurilor de căldură, a secetei și degradării terenurilor.

Potrivit Wikipedia, în 1972 Sahelul a fost lovit de unul dintre evenimentele grave și recurente de foamete și secetă, care au dus la numeroase decese din cauza foametei. Seceta, care a acauzat ani întregi de recolte mici şi o criză profundă a agriculturii, a provocat, pe lîngă distrugerea aproape completă a efectivelor de animale, migrații uriașe către sudul populației saheliene, care au declanșat procese de urbanizare excesive în zonele de sosire. În 1973 a fost înființat un Comitet permanent interstatal pentru combaterea secetei în Sahel (CILSS), care a reunit mai multe state africane și regiunea ( Senegal , Mauritania , Mali , Burkina Faso , Niger , Ciad , Capul Verde , Gambia și Guineea). Bissau ). Chiar și astăzi, criza alimentară este încă prezentă și sînt înregistrate zeci de mii de cazuri de malnutriție în toată regiunea (în special în Niger).

Din 2007, regiunea, afectată deja de prezența celulelor teroriste, din 2001, a cunoscut o creștere a urgenței teroriste de origine islamică radicală, slafistă, în special în zona de nord-vest (Mauritania, Mali, Niger, sudul Algeriei), cu secesiunea de facto a nordului Mali. Prezența Al Qaida în Maghrebul Islamic(Aquim), grupul Ansar Dine condus de Iyad ag Ghali, susținut de rebelii tuaregi care au declarat independența Azawad (Mişcarea de Eliberare Naţională din Azawad), stabilit în principal în nordul Mali, are rădăcini în partea centrală și de vest a Sahelului.

Forțele teroriste au fost responsabile în anii 2000 pentru răpirea și uciderea turiștilor străini, a diplomaților și a soldaților algerieni și malieni, pentru un atac asupra ambasadei israeliene din Nouakchott, capitala mauritană, în 2008 și un altul față de cea franceză din același oraș în 2009. În 2010, în iulie, armata maliană, cu sprijinul trupelor franceze, au lansat o operațiune militară împotriva forțelor rebele, care a fost apoi repetată un an mai tîrziu, în iunie. La 12 octombrie 2012, odată cu înrăutățirea crizei din zonă și în urma cererii de ajutor trimise de nou-născutul guvern al unității naționale condus de Modibo Diarra, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluția 2071 care prevede o intervenție armată la conducerea Uniunii Africane cu contribuția forțelor NATO și a țărilor occidentale. La 11 ianuarie 2013, preşedintele Franţei, Francois Hollande, în urma unei noi cereri din partea guvernului malian condus de Dioncounda Traore pentru intervenție urgentă, a aranjat o nouă expediere a trupelor franceze. Situaţia în zona Mali este, însă, departe de a putea fi rezolvată, forţele militare acţionînd asupra efectelor şi nu asupra cauzelor directe care au generat haos.

Activitățile teroriste sînt concentrate în mare parte în cinci zone principale, inclusiv în Somalia, în bazinul lacului Ciad și în Sahel, amenințări mai puține, dar persistente existînd în Africa de Nord și pe coasta de vest a Oceanului Indian. Deoarece, în 2019, Sahel a cunoscut cea mai rapidă intensificare a activității extremiste violente dintre toate regiunile, întrucît fiecare zonă are o dinamică unică și necesită o abordare regională unică, aceste provocări au afectat profund stabilitatea și pacea comunităților locale și ordinea tradițională bazată pe compromisuri și pe autoritatea morală a seniorilor și a liderilor tradiționali, înlocuite de dominația grupărilor armate de traficanți și teroriști.

Sahelul este una dintre regiunile cele mai afectate de proliferarea armelor ilicite de mici dimensiuni. Aceste arme nedocumentate și în majoritatea cazurilor deținute ilegal nu numai că amenință siguranța și securitatea comunităților, ci sînt, de asemenea, utilizate de rețele infracționale transnaționale periculoase, implicate în diverse forme de trafic, inclusiv de arme, de ființe umane și de droguri ilegale spre Europa. Nu doar armele mici şi neînregistrate sînt o problemă în regiunea Sahelului, ci şi armele oficiale, achiziţionate de statele eşuate din regiune. Potrivit noilor date ale Institutului internațional pentru cercetare în domeniul păcii de la Stockholm SIPRI: cheltuielile militare combinate ale statelor din Africa au crescut cu 1,5%, ajungînd la aproximativ 41,2 miliarde USD în 2019, marcînd prima creștere a cheltuielilor din regiune în cinci ani. Africa a importat 49% din echipamentele sale militare din Rusia, 14% din Statele Unite și 13% din China, în vreme ce China a exportat 20% din totalul vînzărilor sale de arme către Africa!

Dacă privim tabloul de ansamblu asupra regiunii, vedem un adevărat festival internaţional al traficului şi spolierii resurselor locale. În fiecare an se scoate în mod ilegal aur în valoare de miliarde de dolari din țările africane vestice prin Emiratele Arabe Unite (EAU) în Orientul Mijlociu. Potrivit Organizației Națiunilor Unite, gruparea extremistă somaleză Al Shabaab obține venituri în valoare de milioane de dolari din exporturile de cărbune către Iran și apoi către EAU, încălcînd sancțiunile ONU.

Sărăcia, lipsa educației, șomajul, conflictele, crizele și insecuritatea, combinate cu alți factori, cum ar fi statele eșuate, proasta guvernare și corupția afectează în special tinerii și oportunitățile oferite acestora, forțînd mulți să fugă și să-și părăsească locuințele și familiile pentru regiuni mai sigure sau alte continente, punîndu-și astfel în pericol viața, iar provocările menționate anterior sînt exacerbate de pandemia de Covid-19 și de agravarea efectelor schimbărilor climatice! Amenințarea din partea grupărilor militante islamiste din Africa nu are o natură uniformă, ci include activități desfășurate de o combinație în continuă schimbare de aproximativ două duzini de grupuri care acționează în mod activ în 14 țări.

Uniunea Europeană, direct interesată de situaţia din Africa Subsahariană a desfășurat trei misiuni și operațiuni militare în cadrul PSAC pentru a instrui și a consilia forțele armate din Somalia [misiunea de instruire a UE (EUTM) Somalia – 2010], din Mali (EUTM Mali – 2013) și din Republica Centrafricană (EUTM CAR – 2016), o operațiune navală militară [misiunea forțelor navale ale UE (NAVFOR) ATALANTA – 2009] și trei misiuni civile pentru a instrui și a consilia forțele de securitate internă din Mali [misiunea UE de consolidare a capacităților (EUCAP) Sahel Mali – 2012), Niger (EUCAP Sahel Niger – 2014) și Somalia (EUCAP Somalia – 2014), proiectul GAR-SI SAHEL, precum şi o misiune de consiliere (EUAM) în Republica Centrafricană.

Intensificarea atacurilor violente asupra școlilor publice, a asasinatelor, a răpirilor, a actelor de violență și a amenințărilor cu moartea împotriva cadrelor didactice și a elevilor a condus, potrivit UNICEF, la închiderea a peste 9000 de școli în Africa Centrală și de Vest, lăsînd aproape două milioane de copii fără educație adecvată, în timp ce un număr tot mai mare de copii sînt recrutați ca soldați-copii de către grupările extremiste.

Biroul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate (UNODC) a semnalat noi tendințe îngrijorătoare în ceea ce privește traficul de droguri în regiune, cu efecte negative asupra guvernanței, a securității, a creșterii economice și a sănătății publice. Potrivit Biroului, Africa de Vest, Africa Centrală și Africa de Nord sînt responsabile pentru 87% din toate opioidele farmaceutice confiscate la nivel mondial, iar UNODC recunoaște o legătură strînsă între traficul de droguri și finanțarea grupărilor armate.

Instabilitatea din Sahel generează o creştere semnificativă a numărului de migranţi care încearcă să traverseze Mediterana, ceea ce creează noi ameninţări asupra statelor europene. De asemenea, instabilitatea din Sahel oferă organizaţiilor teroriste mediul ideal pentru crearea de baze de antrenament, resurse umane şi materiale, dar şi trasee de transfer şi de atac, precum în 2015, cînd 70 de membri ai organizaţiilor teroriste active în Sahel au reuşit să pătrundă în Europa alături de migranţi. Nu în ultimul rînd, instabilitatea din Sahel oferă grupurilor de crimă organizată oportunitatea de a-şi creşte profiturile şi de a prospera.

Fermierii sînt deosebit de vulnerabili la evenimentele meteorologice severe şi la schimbările climatice. În consecinţă, este posibil ca aceştia să intre în rîndurile organizaţiilor teroriste ca alternativă pentru susţinerea financiară şi materială a familiilor. De exemplu, micşorarea lacului Ciad, situat în Sahel, a contribuit la creşterea numărului de recruţi ai organizaţiei teroriste Boko Haram.

În plus, unele organizaţii teroriste au devenit principalul furnizor de servicii pentru cetăţenii din statele ”eşuate”. Prin natura sa, statul trebuie să ofere cetăţeanului serviciile necesare – educaţie, asistenţă medicală etc. Din această perspectivă, atît JNIM (Jama’a Nusrat al Islam wa al Muslimeen), cît şi ISWAP/ ISGS (Statul Islamic din Vestul Africii) sînt implicate în comunităţile locale cu acţiuni concrete în domeniul educaţiei, sănătăţii, alimentaţiei, taxelor şi reducerii activităţilor de tip criminal”. După modelul tradiţional islamic din Orientul Mijlociu.

50 de operatori FOS români, susţinuţi de un detaşament de infanterie, probabil din cadrul Scorpionilor roşii, B26, vor participa la misiunea din Sahel, fondurile necesare pregătirii şi executării acestei misiuni fiind asigurate din bugetul Ministerului Apărării Naţionale pentru anul 2021. Franţa a lansat operaţiunea Barkhane în 2014 pentru a lupta împotriva grupurilor islamiste din ţările din Sahel: Mali, Mauritania, Burkina Faso, Niger şi Ciad. În luna martie a acestui an, Franţa şi alte 12 ţări au creat Gruparea de Forţe Takuba, care asigură asistenţă forţelor armate maliene. Concret, la operaţiile în zonă participă în prezent militari de elită din Franţa, Italia, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia, Germania, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Regatul Unit şi Grecia şi militari români.

Zona în care vor acţiona şi operatorii FOS români este considerată foarte periculoasă pentru că este scena pe care se desfăşoară mai multe grupări teroriste feroce. Este vorba de aripa din Sahara a ISIS (ISIS-GS) şi filiala sahariană a Al-Qaida (JNIM), care deşi nu au doctrine identice colaborează destul de des la nivel tactic. Tot în zonă mai activează şi alte grupări islamiste de o mai mică anvergură, precum al-Murabitoun, Ansar al-Dine, Boko Haram sau Frontul Eliberării Macinei.


DECEMBRIE 1989 O REPETIŢIE PORTOCALIE?

32 de ani de la Revoluţie. În seara de 15 decembrie, sute de oameni s-au adunat în fața casei lui Laszlo Tokes, de pe Timotei Cipariu, din Piaţa Maria din Timişoara. Mulţi, şi cei mai “apţi de luptă”, bărbaţi şi femei între 35 şi 55 de ani, agenţi de influenţă maghiari veniţi în dimineaţa acelei zile, cu trenul, de la Oradea, Satu Mare, Cluj şi Arad. Dar, asta apare în rapoartele Securităţii de atunci, cu nume şi prenume şi date din buletin. Le-a ieşit! Pe 16 decembrie s-a strigat pentru prima dată JOS CEAUŞESCU! Au mai trecut patru zile pînă cînd au ieşit fabricile, în 20…

În urmă cu 32 de ani, să nu ne mai minţim, au existat cel puţin trei manifestaţii: o Revoluţie, o Lovitură de Stat şi o Revoltă provocată din afara ţării de profesionişti care exersau, putem spune astăzi, Primăvara arabă! Cei care au participat la REVOLUŢIE, în spiritul acelui Decembrie, au luptat pentru LIBERTATE! “Vom muri şi vom fi liberi”!, au strigat acei tineri, înarmaţi doar cu idealuri, în faţa armelor adevărate.

Astăzi, după 32 de ani, LIBERTATEA e ciudat înţeleasă şi nu ştiu dacă cineva ar mai fi fost dispus să iasă în stradă în Decembrie 1989 dacă ar fi ştiut ce se va întîmpla peste ani…

DE exemplu: într-o absurdă logică a luptei incompetenţilor şi tupeiştilor împotriva criticilor, fosta conducere a TVR cere unei instanţe din România Liberă să constate „caracterul ilicit” al reacţiilor publice ale unui sindicat, MediaSind, împotriva abuzurilor şi corupţiei din Televiziunea Română! Adică, într-o traducere pe limba oamenilor fosta directoare paranormală de la Craiova a celei mai mari instituţii publice de media din ţara asta, cere ca judecătorii să interzică critica de orice fel! Adică, precum se întîmplă şi la surorile la fel de publice, zecile de abuzuri în funcţie să fie trecute cu vederea şi să fie “tratate” în interior, departe de ochiul publicului larg. Evident, aceste abuzuri vor fi urgent preluate de presa privată care nu iubeşte deloc media publice şi este strict interesată doar de scandalurile legate de acestea! Dincolo de context, rămîne uimirea din Decembrie: tu, director la o instituţie de presă, să ceri să fie închisă gura celor care te critică, e similar cu arestările şi execuţiile din urmă cu 32 de ani!

Sigur, asta nu e tot! După 32 de ani, impostorii au pus mîna pe Ţară! Este cea mai înfricoşătoare adunătură de derbedei care au jefuit ţara asta, din istorie! Mulţi, dar proşti! Mă rog, e vorba de cei ce se lasă jefuiţi de “tagma jefuitorilor”. Adică, vă daţi seamă, dragi revoluţionari din 1989, dragi camarazi din GARDA 200, cît de mare este dorinţa de parvenire a acestor impostori??? Vă daţi seama că “şcoala vieţii” bate filmul? Vă daţi seama că INTRIGA dusă la sublim bate tot ce ştiinţa a descoperit în materie de civilizaţie, corectitudine, bun-simţ şi competenţă profesională?

Să revin la spiritul lui Decembrie. Spuneam, mai la început, că în 15 decembrie, agenţii de influenţă ai Budapestei erau grupaţi sub fereastra pastorului de pe Timotei Cipariu. Documentaţi, cu nume, prenume, loc de muncă, muncă informativă etc. Astăzi se ştie, deşi nu se recunoaşte oficial, trădătorii din interiorul Naţiunii române, au fost sprijiniţi şi ajutaţi direct de turiştii sovietici, de fraţii sîrbi şi de maghiarii care serveau celula CIA de la Budapesta, în speranţa abolirii Trianonului!

După 32 de ani, am sputea spune că Ungaria are idei puţine şi fixe. Da, şi nu greşim prea mult! Dar, în faţa unei politici externe fără orizont, fără viziune şi mereu rectivă – am numit politica Bucureştiului a ultimilor ani -, avem de-a face cu un demers coerent, articulat, instituţionalizat. Budapesta e coerentă, indiferent că eşti de acord, sau nu, cu ceea ce întreprinde! Sigur, Ungaria nu ne-a fost niciodată prietenă, dar a fost un adversar corect şi consecvent. Din păcate, nu am învăţat nimic de la el (adversarul!) nici măcar atunci cînd politicile economice şi sociale favorizează cetăţeanul maghiar, îndemnat şi stimulat – de trecut şi prezent! – să adopte o atitudine de grof în raport cu vecinii europeni! Nu e vina lor că-şi păstrează, şi luptă pentru asta!, identitatea şi demnitatea, e vina noastră că ne păstrăm atitudinea de slugi laşe, şmechere şi trădătoare! Nu e vina nimănui că Budapesta clamează renunţarea la banii europeni în schimbul îndoirii coloanei, e vina noastră că rămînem sideraţi atunci cînd bunul tău prieten te vinde ca pe o cîrpă şi nu-ţi mai răspunde la telefon sau mesaje! Cam acolo sîntem!

Ultima observaţie de decembrie. După 32 de ani de la Evenimentele din 1989, despre care scriam, mai sus, că au fost 3 în 1, şi după ce modelul a fost perfecţionat, deputaţii Uniunii Europene spun că aşa ceva nu se mai poate şi adoptă sancţiuni împotriva unei companii private din Rusia. ”Wagner este o societate militară privată rusă folosită pentru destabilizarea securităţii în Europa şi în state terţe din vecinătatea ei, în special în Africa”, explică un diplomat european, săptămîna aceasta. Nimic despre companii similare occidentale, nimic despre parctici similare ale unor ONG-uri, nimic despre perfecţionarea acestor proceduri, testate în România lui 1989, în 30 de ani!

Vă mai amintiţi cum, în 2009, un Traian Băsescu striga la microfon, cu venele unflate, la gît, că Adrian Năstase a furat alegerile? Vă amintiţi că ameninţa că dacă nu va fi desemnat cîştigător, Bucureştiul se va transforma într-un nou Kiew? Sute de milioane de dolari erau pregătite, în buzunarele ONG-urile afiliate …, să scoată lumea în stradă! n zilele de 1-5 decembrie 2009 tineri străini, aduşi la studii gratuite în România, au ieşit în stradă, împreună cu GDS, au facut acţiuni de protest în toate oraşele mari din România pentru susţinerea lui Băsescu. George Sörös este cel care a contribuit, prin mişcarea “revoluţia portocalie”, la schimbările politice din Ukraina, Georgia şi instaurarea Regimului Băsescu în România! Pentru această reuşită, Soros şi-a „făcut mîna” cu sîrbii de la OTPOR care l-au îndepărtat de la putere pe Slobodan Miloşevici, care au instruit, ulterior, activişti din toate ţările revoluţiilor portocalii! Şi „Mişcarea din 6 aprilie“, vîrful de lance al revoluţiei egiptene, a fost pregătită de OTPOR. Centrul pentru Acţiuni şi Strategii Non-violente Aplicate (CANVAS), cu sediul la Belgrad, este fundaţia unde lucrează mulţi veterani ai OTPOR. CANVAS este finanţat, printre alţii, de fundaţia Freedom House a lui George Soros şi de Institutul Internaţional Republican, care are sediul în biroul lui John McCain, fostul candidat la preşedinţia SUA, din 2008. Despre CANVAS, presa internaţională a scris că s-a implicat în majoritatea „revoluţiilor colorate” din fostul spaţiu sovietic, de la „Revoluţia trandafirilor” din Georgia, în 2003, la cea „Portocalie” din Ukraina, în 2004, şi pînă la cea a „Lalelelor” din Kîrkîzstan, în 2005.

„Organizaţiile Non-Guvernamentale” (ONG) au apărut la începutul anilor ’80, prin „privatizarea” unor activităţi specifice CIA. Fondatorul lui „National Endowment for Democracy”, Allen Wistein – un ONG binecunoscut – spunea: „Facem o mulţime de lucruri, pe care acum 25 de ani le făcea CIA.” Ideea a fost foarte bună. Prin „privatizarea” unor activităţi CIA, SUA impiedicau astfel adversarii să o critice pentru „amestec în treburi interne”. Aşa au apărut „Freedom House” (director James Woolley, fost director CIA), „National Democratic Insitute” (condus de fostul secretar de Stat, Madeleine Albright), „Open Society Institute” (patronata şi finanţată de George Soros). Metodele lui Soros sînt dezvăluite în „Washington Post” din 22 septembrie 1991. Ceea ce ridică, cel puţin, o problemă de „incompatibilitate”! În afară de bursele oferite unor oameni care au devenit, ulterior, consilieri prezidenţiali, miniştri, europarlamentari sau şefi de servicii secrete externe (ce stupid!), în România, Soros s-a mai ocupat şi de elaborarea şi tipărirea manualelor şcolare alternative, care au bulversat învăţămîntul de azi! La un moment dat, presa internaţională vorbea despre prezenţa miliardarului Soros între acţionarii companiei Gold Corporation!

În aceste condiţii, la 32 de ani de la Decembrie 1989, despre care INTERES NAŢIONAL vorbim? Despre a cui LIBERTATE? Să mai înţelegi ceva? Fără cuvinte…

SYRIA. ANUL AL 11-LEA…

This photo taken earlier this year shows residents of Yarmouk, a neighborhood of Palestinians in Syria, lining up as far as the eye can see to receive food supplies.

S-au împlinit anul acesta 10 ani de la declanşarea războiului din Syria. A intrat în al 11-lea! După 11 ani de măcel, Siria nu mai ţine prima pagină a ziarelor, nu mai face breaking news la televiziuni. Mass-media a uitat-o şi a căzut în uitare şi în rîndul opiniei publice. Doar refugiaţii sirieni ne mai amintesc, din cînd în cînd, de ţara aflată în tragedie. Şi această imagine. Din Yarmuk, devenită virală în presa internaţională!

Din măreţul stat oriental a rămas doar o umbră. Cei care au dorit schimbarea regimului Assad au avut surpriza că şi anul acesta Bashar a fost reales în funcţie, în cadrul unui scrutin considerat „o farsă” de criticii săi. Statele occidentale au calificat, de asemenea, alegerile, ca nefiind nici libere nici corecte, relatează BBC. În ziua votului, însă, preşedintele sirian a declarat că opinia Occidentului „nu valorează nimic”. Assad a cîștigat alegerile cu 95,1% dintre voturi, la o prezență de 78,6%. Bashar al-Assad, în vîrstă de 55 de ani, se află în funcția de președinte din 2000, cînd i-a urmat în această funcție tatălului său, Hafez al-Assad, care a condus, țara, la rîndul său, timp de 29 de ani.

Un protest de mari dimensiuni a fost organizat în provincia Idlib, controlată de rebelii anti-Assad. În acest moment, Idlibul este controlat de forţe ostile guvernului sirian. Devine tot mai clar că guvernul de la Damasc a obţinut totul şi îi mai rămîne doar să cîştige războiul care nu conteneşte de la declanşarea Primăverii Arabe. Provincia Idlib este situată în partea de nord-vest a Siriei, lîngă Marea Mediterană şi frontiera cu Turcia. În mod normal, pentru restul lumii nu ar trebui să conteze prea mult cine o controlează. Dar în geopolitică, uneori cele mai mici şi mai obscure locuri provoacă cele mai mari temeri printre marile puteri – şi este exact ceea ce face Idlibul. Viitorul provinciei nu reprezintă problemă de importanţă mondială, dar ea a fost deja scena unei confruntări între Rusia, Turcia, Iran, SUA şi Siria, plus o implicare într-o bună măsură a kurzilor.

Primăvara siriană, devenită război cu implicare internațională, a făcut după 120 de luni 594.000 de victime, dintre care 22.000 copii. 2,1 milioane de civili au fost răniți și au rămas mutilați pe viață. Este bilanţul – provizoriu – generat de ambiţiile unor grupuri de schimbare a regimului de la Damasc, supravieţuirea miraculoasă a acestuia datorîndu-se în parte incapacităţii inamicilor săi de a forma un front unit. Aceştia din urmă l-au detestat pe Assad şi nu au avut încredere în el, dar în egală măsură şi ei s-au detestat reciproc şi nu au avut încredere unii în ceilalţi. Acesta a fost fundamentul puterii guvernului sirian timp ce aproape 50 de ani. Idlibul este una dintre ultimele redute rebele, o bucată de teritoriu care stă în calea lui Assad către victorie. Forţele rebele de acolo au în faţă distrugerea garantată.

Totul a început cu demonstrații anti-guvernamentale, împotriva hegemoniei membrilor sectei alawite, apropiați de familia dictatorului Bashar al-Assad, împotriva guvernului și a conducerii armatei și a organelor de securitate, Mukhabarat, dar și împotriva șomajului, corupției și încălcării drepturilor omului. Pe 15 martie 2011, sirienii au ieșit în stradă la Damasc motivați de victoria unor proteste similare din Tunisia și Egipt. Numai că manifestațiile s-au transformat treptat în război civil. Un război civil în care au fost angrenate din ce în ce mai multe forțe militare interne şi externe. Un război al marilor puteri prin interpuşi! Una din cele mai temute grupări, parte a opoziției, a fost Frontul Jabhat Al-Nusra (‎The Support Front for the People of Greater Syria), care şi-a construit „faima” prin intermediul unor imagini în care soldaţii lui Bashar al-Assad au parte de cele mai cumplite tratamente, inclusiv acte de canibalism simbolic: într-un clip care circulă și acum pe internet, un luptător Al-Nusra mănîncă inima unui soldat. Scopul grupării îl reprezintă consolidarea unui stat pan-islamic aflat sub incidenţa sharia, în interpretarea sa radicală. Pe lîngă Al-Nusra, în Siria fiinţau şi alte grupări – ISIS – asociate opoziţiei, majoritar sunnite, care luptă împotriva guvernului, sprijinit de brigăzi şiite şi de Hezbollah.

După 10 ani de război sîngeros şi distrugerea aproape totală a unei bijuterii de ţară, e limpede că războiul a angrenat: regimul aflat la putere și de aliații săi, Iran, Rusia și Hezbollah, rebelii, respectiv Armata Siriană Liberă și Forțele Siriene Democratice Kurde susținute de SUA și state membre NATO, grupările jihadiste salafide precum Frontul al-Nusra și Statul Islamic al Irakului și Siriei (Daesh), precum și alte grupări susținute de Turcia și Arabia Saudită. Devenită teren de confruntare între puterile lumii, Siria a pierdut mii de civili în raiduri aeriene și sub văpaia rachetelor ruseşti, alte mii în bombardamentele Coaliției Internaționale, în atacuri ale forțelor turcești, în atacurile aeriene și terestre israeliene și ca victime ale așa-ziselor formațiuni anti-regim, printre care și ISIS.

Bilanțul suferințelor nu se oprește aici. Aproximativ 13 milioane de civili, inclusiv sute de mii de copii și femei, au fost strămutați după ce infrastructura, spitalele, școlile și proprietățile private și publice au fost deteriorate sau distruse iremediabil.

În iulie 2016, orașul Alep, unul dintre cele mai vechi orașe din lume a fost distrus de luptele între rebeli şi armata pro-guvernamentală.

La ora actuală, regimul de la Damasc controlează peste 60% din teritoriul sirian, după o serie de victorii înregistrate începînd cu 2015 de forţele regimului, susţinute de Rusia, contra jihadiştilor şi insurgenţilor.

Printre regiunile care continuă să se sustragă controlului său se numără ultima enclavă a rebelilor Idlib în nord-vest, zonele controlate de Turcia de-a lungul frontierei de nord şi părţile din nord-estul ţării aflate sub controlul forţelor kurde.

După Afghanistan şi Yemenn, Siria este probabil cea mai devastată țară din lume. Toată lumea vrea o bucată din Siria, chiar dacă interesele sînt diferite. Și sirienii sînt prinși la mijloc, într-un război care pare să nu mai aibă legătură cu ei. E greu de imaginat ce se va întîmpla și cum va arăta Siria. Au trecut 10 ani şi mai bine. Am intrat în al 11-lea!

“PEACE POLITICAL COMMUNICATION” ŞI CULTURA DE SECURITATE

Poate părea paradoxal şi jignitor, dar incultura naţională de securitate reprezintă un factor de risc şi o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Statul român şi-a încălcat constant angajamentele luate la NATO şi UE de a aloca fonduri necesare promovării culturii de securitate, societatea civilă nu pare interesată de subiect, iar cetăţeanul, principalul beneficiar, este mai preocupat de preţul caltaboşului decît de a trage la răspundere Guvernul, să zicem, pentru încălcarea Strategiei de Securitate Naţională.

În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un produs de consum, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. La ora actuală, securitatea naţiunii este un concept definit prin lentilele deformatoare ale ideologiilor, mai mult sau mai puţin expirate, prezente în spaţiul politico-militar. Statul este principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii. În acest context, Asociaţia PEACE POLITICAL COMMUNICATION şi-a propus să contribuie la promovarea culturii de securitate şi combaterea pandemiei de fake-news şi să devină, un furnizor de resurse şi informaţii pentru profesioniştii din domeniul securităţii private şi pentru publicul larg.

Cultura de securitate reprezintă totalitatea noţiunilor, ideilor şi informaţiilor de care dispun, la un moment dat, cetăţenii statului, referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate, dar şi modalitatea de dezvoltare a unor atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protecţiei personale, de grup şi statale faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale, precum şi promovării lor în mediul intern şi internaţional de securitate. Educaţia de securitate este una preventivă şi de gestiune a noului mediu de securitate intern şi internaţional, precum si a tipurilor de ameninţări la adresa securităţii. Mai pe înţelesul tuturor: cultura de securitate a fiecăruia se realizează prin educaţia de securitate şi ajută fiecare individ, familie sau grup să se apere în faţa agresiunilor la care este supus din exterior, inclusiv din partea propriului stat.

Persistenţa INculturii de securitate adînceşte anomia socială şi incapacitatea de a reacţiona pozitiv la nedreptăţile sau agresiunile la care fiecare individ este supus. Mass-media este un vector important de formare a culturii de securitate, dar din experienţa ultimilor ani, reprezintă principalul pol de rezistenţă la tentativele timide de promovare a educaţiei de securitate şi a politicilor de securitate ce ar trebui asumate de cetăţeni. Potrivit lui Ulrich Beck, trăim într-o societate a riscului( 1992), iar riscul zero nu există. Pornind de la această afirmaţie, Donald Snow (2007) defineşte riscul ca o ecuaţie: RISC = AMENINŢARE – CAPABILITATE.

Într-o democraţie, politica de securitate este transparentă şi amplu dezbătută, iar judecarea unei politici de securitate se face de către electorat, în timp ce viabilitatea unei strategii poate fi supusă atît scrutinului politicienilor, cît şi scrutinului public, prin referendum. Ce ne facem atunci cînd cultura de securitate lipseşte, iar electoratul nu este în măsură să emită păreri faţă de politica de securitate naţională?

Dacă pe timp de război succesul unei politici naţionale de securitate îl reprezintă „cîştigarea războiului”, pe timp de pace criteriul de bază este acela de estimare a modului de îndeplinire a obiectivelor strategice asumate (în campania electorală, eventual), pe baza unor COSTURI REZONABILE, definite de către POPULAŢIE!

Strategia naţională de securitate, ca document de planificare strategică adoptat din patru în patru ani, încearcă să pună în acord obiectivele strategice stabilite de decidenţii politici, cu resursele disponibile şi să ofere cursul de acţiune (conceptul) pentru realizarea lor. În realitate, în România, Strategia Naţională de Securitate a fost mereu ignorată sau contrazisă, din motive politicianiste (Zulean, op.cit. p.51). Întrebare logică: care este scopul strategiei de securitate? Evident, acela de a propune un concept strategic, un plan de acţiune, CLAR ŞI EXPLICIT, pentru a explica modul de angajare a resurselor, în scopul îndeplinirii obiectivelor!

Lipsa educaţiei de securitate la nivel naţional se remarcă prin absenţa oricărei reacţii publice la încălcarea repetată a Strategiei de Securitate Naţională a României, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Potrivit acesteia, securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită.

Securitatea internă priveşte, deopotrivă, siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală (inclusiv în domeniul sănătăţii şi educaţiei populaţiei!) şi asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate, securitatea activităţilor financiar-bancare, a sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului. Pentru asigurarea capacităţii de acţiune în orice situaţie, este necesară implementarea unui sistem naţional integrat de management al crizelor, ce va articula, într-o reţea modernă şi funcţională, toate structurile – civile şi militare, din administraţia centrală şi locală – cu atribuţii în acest domeniu şi va asigura coordonarea eficientă a resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură folosite pentru prevenirea pericolelor, controlul şi înlăturarea manifestărilor negative, lichidarea consecinţelor şi restabilirea sau reconstrucţia stării de normalitate. Acest sistem va urmări asigurarea unui nivel optim de pregătire şi planificare operaţională şi funcţională a tuturor structurilor cu responsabilităţi în domeniu, pentru gestionarea întregului spectru al crizelor din domeniul securităţii.

Buna guvernare constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare. Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României.

Ca orice strategie, RESURSA este esenţială. „Principala resursă pentru îndeplinirea acestui program o reprezintă voinţa politică a forţelor cărora poporul le-a încredinţat responsabilitatea guvernării şi legătura acestora cu poporul, cu oamenii care şi-au pus speranţele în acest program. Realizarea obiectivelor strategiei securităţii naţionale implică un efort major de conştientizare a acestei răspunderi şi a nevoii de consolidare a bazei politice şi civice a guvernării, precum şi cerinţa apelului la judecata poporului şi la angajarea sa conştientă în realizarea programului”. Cetăţeanul român este, însă, principalul beneficiar al politicii de securitate şi, deci, are dreptul şi datoria de a contribui activ la construcţia ei cotidiană. Cetăţeanul, depozitarul legitim al drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care se întemeiază statul democratic, are – potrivit Constituţiei – în materie de securitate naţională, drepturi inalienabile dar şi obligaţii proprii, asumate conştient. De aceea, cetăţenii trebuie să-şi dezvolte un comportament participativ şi responsabil, educaţia civică fiind calea cea mai potrivită pentru armonizarea acestor drepturi şi obligaţii ce conferă adevărata substanţă a patriotismului civic autentic şi profund. Acesta este dezideratul Asociaţiei PEACE POLITICAL COMMUNICATION.

Pentru cetăţenii Uniunii Europene, securitatea constituie una dintre priorităţile majore. Principalele riscuri şi ameninţări infracţionale cu care se confruntă în prezent Europa, şi anume terorismul, formele grave de criminalitate, criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea informatică, traficul de fiinţe umane, exploatarea sexuală a minorilor şi pornografia infantilă, infracţionalitatea economică şi corupţia, traficul de armament şi criminalitatea transfrontalieră, se adaptează extrem de rapid la schimbările ştiinţifice şi tehnologice, în încercarea lor de a exploata în mod ilegal şi de a submina valorile şi prosperitatea societăţilor noastre deschise. Astfel, este vital ca Strategia de securitate internă să se poată adapta atît la nevoile cetăţenilor, cît şi la provocările inerente caracterului dinamic şi global al secolului XXI. Conceptul de securitate internă trebuie înţeles ca un concept vast şi cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare, pentru a aborda aceste ameninţări majore precum şi alte ameninţări cu un impact direct asupra vieţii, siguranţei şi bunăstării cetăţenilor, inclusiv dezastrele naturale şi cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundaţiile şi furtunile. Pentru a face faţă acestor fenomene, statele membre ale UE dispun de propriile politici şi strategii naţionale de securitate. Rămîne ca ele să fie şi aplicate, iar analiza evoluţiilor viitoare să fie completată şi adaptată în permanenţă.

Strategia Naţională de Securitate a României este parte integrantă din Strategia Europeană de Securitate. Eludarea ei, din motive pur politicianiste, reprezintă o vulnerabilitate şi o breşă de securitate în cadrul Strategiei Europene.

Absenţa unei culturi de securitate la nivelul cetăţenilor favorizează derapajele decidentului politic în procesul de implementare a strategiei naţionale. Educaţia de securitate şi siguranţă la nivelul cetăţeanului, atît din mediul urban, dar şi din cel rural, se impune ca o necesitate de grad „zero” în vederea garantării securităţii interne a României şi a Uniunii Europene în următorii ani.

ASEDIU PSY-OPS ŞI HIBRID

Despre faptul că mass-media este o armă distinctă în noul război hibrid, la fel precum artileria, iar jurnaliştii sînt un fel de operatori ai acestei arme, scriu de ceva vreme. De altfel, presa a constituit o armă redutabilă în mîini dibace, încă din secolul 19! Doar cu mass-media cîştigi bătălia pentru minţile şi sufletele adversarilor tăi, dar şi a propriei populaţii.

România este în mijlocul unui astfel de război şi sîntem, ca de obicei, în pielea goală! Nepregătiţi! „Armata română, admirabil de dezorganizată”, rostea Generalul Berthelot, celebrele cuvinte. Peste decenii, generalul devine stradă, iar instituţia dominantă nu rosteşte nimic! Semn că dezorganizarea vine din noi!

Distorsionarea adevărului nu este o practică nouă. Propaganda și știrile false folosesc în special mediul online și dețin similitudini: ambele sînt metode de denaturare a adevărului, de convingere emoțională, care doresc să instige la acțiune, în majoritatea cazurilor negativă.

Un număr mare de știri false și manipulatoare care difuzează teorii șocante sau ale conspirației schimbă treptat percepția informațiilor. La început, oamenii pur și simplu nu percep dezinformarea, apoi pur și simplu nu o cred, dar ulterior, din cauza emiterii frecvente a unor astfel de materiale, oamenii încep deja să se îndoiască. Anume acesta este scopul pe care vor să-l atingă organizațiile și țările care manipulează cu informațiile.

Știrile false se transformă în prezent într-o problemă de securitate națională, un instrument care poate destabiliza lumea, și a sosit momentul să-l luăm în considerare în contextul securității! Rezultatul poate fi cuantificat în sondaje de opinie.

În toate perioadele pandemice, omenirea s-a confruntat cu dezechilibre psiho-mentale, iar una dintre aceste faţete ale pandemiei de COVID-19 este infopandemia sau patologia informaţională (infosistem patologic), care poate afecta chiar structurile fundamentale ale lumii, afirmă academicianul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, într-un interviu acordat AGERPRES. Sociologul Ilie Bădescu susţine că studiile dedicate efectelor infopandemiei sînt astăzi la un nivel avansat, iar informaţiile care zguduie temeliile structurilor de ordine din societate pot fi clasificate în baza scalei de impact folosite în toate studiile. Potrivit directorului Institutului de Sociologie al Academiei Române, situaţia actuală din România generată de infopandemie se află pe o scară de variaţii ale scorului între 3 şi 4, poziţie care trebuie să fie una de alarmă pentru factorii de decizie.

Dezvoltarea fenomenului «fake news» generează o criză pentru societatea contemporană şi ameninţă inclusiv buna funcţionare a democraţiilor liberale, cu riscuri asupra securităţii şi siguranţei naţionale. Există un veritabil bombardament informațional, menit să influențeze deciziile în domeniul securităţii individuale, comercial sau politic. În acest context, dezvoltarea unor abilități media și a unei capacități de a judeca critic, în mod independent, informațiile primite, nu constituie un element educațional de specialitate, dedicat doar celor interesați de științele comunicării sau de științele sociale, ci o provocare de bază pentru fiecare tînăr.

Pe fondul unei crize economice, sociale sau politice, și în contextul manipulărilor de tip fake news, ideologii toxice pot căpăta avînt.

Pe de altă parte, fenomenul fake news este un pericol la adresa democrației, punînd sub semnul întrebării importanța libertății şi independenţei de exprimare, promovînd batjocorirea jurnaliștilor și subminarea rolului lor în societatea democratică. O normă pare să se fi schimbat și datorită faptului că un număr de politicieni proeminenți folosesc o retorică disprețuitoare faţă de jurnaliști, descriind mass-media ca fiind inamicul poporului. Aceasta îi legitimizează pe alții să facă același lucru.

În timp ce amenințările sînt în creștere, tot mai puține voci susțin rolul important al jurnaliștilor în societate.

Aceasta este o evoluţie periculoasă!

În ultimii 30 de ani, NICI O SINGURĂ PUBLICAŢIE DE POLITICĂ EXTERNĂ nu a mai avut succes pe piaţa de presă din România, publicul fiind „îndrumat” spre can-canul intern, atît la radio cît şi la televiziune! Asta înseamnă o lipsă a culturii internaţionale dar şi de securitate, cu o MARE VULNERABILITATE informaţională şi informativă la nivelul populaţiei! Deşi România este UN STAT ASEDIAT, NU avem o reacţie coerentă de contracarare a războiului PSY-OPS, deşi specialişti de valoare avem!

NICOLAE CIUCĂ ESTE PRIETENUL MEU. POATE, ŞI AL TĂU!

Îl cunosc pe Nicolae Ionel Ciucă de 20 de ani. De pe vremea cînd era maior. Şi am scris acest lucru, de mai multe ori, fără să mă ascund în spatele lui Ionaşcu, 2trenuleţ2 sau Jan Georgescu. Am semnat articole, relatări, interviuri şi documentare video fără să fiu plătit de Cineva, fără să-mi ceară Cineva acest lucru şi fără ca Cineva să mă recompenseze vreodată cu Ceva. Niciodată, Nimeni nu a pus la cale ca împreună cu mine, sau cu colegii mei, să construiască o viitoare carieră politică a Generalului! Martor e chiar Generalul deşertului (nick name pe care eu l-am lansat în spaţiul public!) că Niciodată nu i-am cerut Nimic! Tot ce am scris/vorbit despre Nicolae Ciucă s-a bazat EXCLUSIV pe fapte şi pe documentarea jurnalistică – termen devenit aproape necunoscut şi hulit în “jurnalismul” de azi! Confruntarea de la Nassiriyah, pe care camarazii italieni o denumesc BATTAGLIA a fost un episod real pe care muşcătorii de cur ai lui Nicolae Ciucă nu au cum să o înţeleagă pentru că ei nu au auzit un foc de armă nici măcar în poligon. Vă invit să ascultaţi propoziţia rostită de actualul general Dan Ionescu, în documentarul realizat împreună cu camaradul Ilie Pintea, în care Dan spune: “atunci am văzut pentru prima dată cum arată o rachetă anti-tanc din faţă”!

Nicolae Ciucă este militar de carieră. A fost comandantul Batalionului 26 Infanterie, dar a fost şi Camaradul subordonaţilor săi. A ştiut din prima zi cînd a pus piciorul într-un TO că tehnica este importantă, armamentul este important, dar, cei mai importanţi sînt oamenii! Cea mai importantă resursă a Armatei române este resursa umană! Ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi gradaţi extrem de bine pregătiţi, pregătire care a suplinit, de cele mai multe ori, carenţele de echipare şi birocraţia sistemului militar românesc.

Cunosc de 20 de ani sistemul militar românesc. Practic, acesta a evoluat sub ochii mei. Experienţa alături de Partenerul american şi cei din NATO a modernizat sistemul, a creat noi proceduri. La scrierea unor dintre ele am participat direct şi nemijlocit! Am cunoscut şi ofiţerii care au trimis primele PC-uri din dotarea comandamentelor, la reparat, pentru că s-au stricat suporturile de pahare. Am cunoscut şi ofiţeraşi care au făct plîngere că la cursurile de pregătire pentru rangers-i erau trataţi de sergenţii-instructori americani la fel ca toţi candidaţii la acest titlu de luptători de elită. Am cunoscut şi ultimii Moş Teacă din Armata română care, oricît ar fi incercat ofiţerii de legătură şi consilierii să le ridice valoarea profesională nu erau decît nişte caporali cu trese de lt.col! Dar, am cunoscut şi militari care în aceşti ani, printr-o pregătire continuă, fac faţă oricărei provocări şi se pot integra în orice armată din lume. Nicolae Ciucă este, poate, reprezentativ pentru momentul istoric actual al României! Şi toate acestea, sau o mare parte dintre ele, se datorează parteneriatului cu Armata SUA.

Datorită militarilor americani, a simplilor soldaţi, acolo, în TO, departe de România, militarii români au înţeles exact poate, valoare exactă a Patriotismului, Ţării, Drapelului şi Imnului Naţional! Iar comandanţii US Army au ales ca parteneri, trimiţîndu-i la şcoli (indirect, fireşte!) pe cei mai buni dintre ofiţerii, subofiţerii, maiştri militari şi gradaţii Armatei române. Pe cei mai buni şi profesionişti luptători români, ca pepinieră de cadre pentru o armată parteneră pe care o doreau de nădejde în TO şi în acest colţ de Europă în care ne găsim. Să spunem, că a fost un deal de tip win-win. Militarii români cîştigau cunoştinţe, experienţă şi un avantaj de promovare în carieră, iar americanii cîştigau prieteni şi parteneri de nădejde! Nicolae Ciucă nu numai că a fost “şcolit” la academiile americane de război, dar a şi absolvit cu note maxime! Şi-a făcut prieteni printre comandanţii americani şi colegii străini – precum actualul preşedinte al Egiptului! – care, în decursul anilor au avansat în diferite structuri de comandă.

A fost detaşat pe lîngă CENTCOM şi a urcat în ierarhia militară, firesc! Era general cu două stele şi comandant al Diviziei de la Buzău cînd am realizat documentarul despre Nassiriyah! Îl despărţeau 8 ani, cred, două stele de general şi multe responsabilităţi în diferite funcţii militare şi, ulterior civile, de momentul de astăzi.

Am mai spus-o şi o repet, fără să mă ascund în spatele pseudonimelor sau a conturilor false, că nu cred că Nicolae Ciiucă a fost, sau este, “omul lui Iohannis”. Mai degrabă, înclin să cred că Iohannis este “omul lui Ciucă” pentru că la Pentagon sau la Departamentul de Stat în dreptul României stă scris numele lui Ciucă nicicum a maimuţoilor politici care s-au perindat în fruntea dregătoriilor fanariote de la Bucureşti. Pentru partenerul american – care, ne place sau nu, este un jucător de forţă în politica Europei de Est! – Nicolae Ciucă a fost şi este un reper şi un element de stabilitate! Aşa că, atunci cînd a ajuns la Cotroceni, Iohannisului I s-a pus în vedere să fie atent în relaţia cu Generalul!

După ce a jucat la cacealma, mai multe cărţi, viitorul ţării şi al locuitorilor ei, după 50 de zile Iohannis l-a instalat pe Nicolae Ciucă prim-ministru! Cred că din disperare! Nicolae Ciucă nu este om politic, nu are partid. Singurul Partid al lui Nicolae Ciucă a fost şi este ARMATA ROMÂNĂ şi singura doctrină politică este ROMÂNIA! Nicolae Ciucă nu este comod. Nici pentru lighioanele din partidul în care a poposit după ieşirea în rezervă, nici pentru Cotroceni, nici pentru aşa-zis-a opoziţie, nici pentru aventurieirii şi escrocii care se vîntură prin ţara asta ca printr-un sat fără cîini. Dovadă sînt lătrăii de toate culorile politice, din toate taberele, din toate serviciile româneşti şi străine care-l muşcă pe Ciucă de turul pantalonilor de camuflaj. Nu-i va fi uşor. Este comandantul unei armate de neinstruiţi fiecare cu fire de comandă în altă parte. Dar, sînt convins că pregătirea sa militară de execepţie şi lecţiile învăţate, chiar de la colegii săi – Al Sissi este unul dintre ei şi este, repet, Preşedintele Egiptului! – îi vor fi de folos şi o va scoate la capăt. Sînt convins că în cel mai scurt timp veţi vedea, fiecare dintre voi, că Ţara e guvernată şi merge într-o direcţie nu bălteşte neputincioasă sub bagheta unor ipochimeni politici. Acordaţi-i încredere generalului, aşa cum Camarazii săi i-au acordat încredere în TO! De 20 de ani, Nicolae Ciucă e prietenul meu, de joi, 25 noiembrie 2021, poate şi al vostru!

P.S. Încerc, în ciuda răcnetelor isterice ale “deontologilor”, încă un plan de carieră pentru Nicolae Ciucă: dacă guvernarea militarului Ciucă va obţine calificativul Foarte Bine, militarul Nicolae Ciucă ar putea fi viitorul Preşedinte al României! Hai cu înjurăturile, detractorilor!!!