Categorie: Analiză

„Ce vor fi libertatea, pluralismul şi fiabilitatea informaţiei pînă în 2030? Răspunsul la această întrebare se joacă astăzi”

La 3 mai, este celebrată Ziua mondială a Libertăţii presei, hotărîtă de Adunarea Generală a ONU în anul 1993. La iniţiativa organizaţiei “Reporteri fără frontiere”, la 20 aprilie, este marcată Ziua internaţională a presei libere. Sărbătoarea a fost instituită anul 1991.

Între două sărbători, marcate doar de reprezentanții breslei, jurnalismul, în toate formele sale, rămîne o profesie sub presiune, ameninţată în permanenţă în diverse colţuri ale lumii, dovadă stînd victimele care se înregistrează an de an. Rămîn numeroase cazurile de jurnalişti care mor, sînt răniţi sau încarceraţi pentru curajul de a spune adevărul.

Următorii zece ani vor constitui, fără îndoială, „un deceniu decisiv” pentru libertatea presei, criza sanitară actuală, dar și crizele alimentară și climatică, suprapuse, amplificînd numeroasele dificultăţi economice, politice, precum şi lipsa de încredere de care suferă acest sector, trage un semnal de alarmă „Reporteri fără frontiere” (Reporters sans frontieres, RSF).

„Epidemia este ocazia pentru statele cel mai jos clasate să aplice strategia de şoc, teoretizată de Naomie Klein: ele profită de stupoarea publică şi de slăbirea mobilizării pentru a impune măsuri imposibil de adoptat în vremuri normale”, a declarat Christophe Deloire, secretar general al organizaţiei.

Infodemia, „pandemia de informaţii false în jurul maladiei”, este pretextul legilor represive, relevă Christophe Deloire, subliniind că amestecul între propagandă, publicitate, zvonuri şi jurnalism „dezechilibrează garanţiile democratice pentru libertatea de opinie şi de expresie”.

Epidemia accelerează de asemenea criza economică a presei: „în Liberia, ziarele tipărite au încetat să apară, în timp ce în SUA, peste 30.000 de persoane care lucrau în media şi-au pierdut locurile de muncă de la începutul crizei”, detaliază Christophe Deloire.

„Ce vor fi libertatea, pluralismul şi fiabilitatea informaţiei pînă în 2030? Răspunsul la această întrebare se joacă astăzi”, a apreciat Christophe Deloire.

Jurnalismul nu a fost niciodată mai periculos, iar jurnaliștii spun că nu au simțit niciodată mai nesigure locurile lor de muncă. Fie în mass-media publice – radioul public și TVR – , fie în cele private. Din România, sau de aiurea! Un sondaj finalizat recent de către INSI, relevă faptul că 88 la sută dintre jurnaliștii din întreaga lume spun că siguranța jurnaliștilor și a lucrătorilor mass-media este o problemă mai mare decît în urmă cu 10 ani, iar 86% dintre ei spun că jurnaliștii sînt mult mai amenințați de violență. Cei mai expuși acestui risc sînt jurnaliștii locali!

Potrivit INSI, 1480 de jurnaliști și lucrători mass-media și-au pierdut viața în ultimii 10 ani. Adică, o medie de 131 pe an! Majoritatea, 822, a murit pe timp de pace! Tot mai multe grupări: teroriste, de interese, politice, care doresc să controleze CÎMPUL DE LUPTĂ AL INFORMAȚȚILOR își doresc să scoată din joc jurnaliștii. La rîndul său, managementul este tot mai zgîrcit cînd vine vorba de proprii jurnaliști a căror misiune este privită tot mai sceptic de la apariția rețelelor de socializare.

Lipsa de respect pentru profesie este o altă vulnerabilitate scoasă în evidență de sondajul INSI care relevă faptul că jurnaliștii NU MAI SÎNT VĂZUȚI CA OBSERVATORI IMPARȚIALI ȘI NEUTRI ci ca susținători ai unor interese economice sau politice, atît ei cît și radiodifuziunile pe care le reprezintă și care distorsionează mesajul sau îl ascund, în favoarea divertismentului faptului divers. Rolul jucat de jurnaliștii cetățeni contribuie, de asemenea, la scăderea respectului față de jurnaliștii profesioniști.

În orice situație, freelancerii sînt deosebit de vulnerabili. Atacați de personaje care doresc să-i reducă la tăcere, sau de managementul mass-media care le diminuează sau suprimă plățile și contribuțiile bănești. Reducerea bugetelor pentru producție, de multe ori în favoarea creșterii bugetelor de premiere a managementului!, se soldează cu închiderea birourilor de corespondență.

Multe din organizațiile care au înțeles că investițiile în oameni se întorc înzecit, au sporit furnizarea de echipamente și traininguri pentru jurnaliștii proprii și freelancerii colaboratori. De asemenea, numărul de furnizori de servicii de formare și training pentru securitatea jurnaliștilor în medii ostile, revolte sociale și situații de urgență a crescut, de serviciile acestora beneficiind freelancerii și jurnaliștii locali.

O mantră a jurnalismului spune că nu există nici o poveste pentru care merită să mori. Dar, există povești valoroase pentru care merită să-ți asumi riscuri! Problema pe care ne-o punem este de a evalua aceste riscuri cît de clar și de atent putem. Nu a mai fost nici o altă perioadă în care jurnaliștii, editorii lor și organizațiile mass-media, cum ar fi INSI, să depună un efort atît de mare pentru a încerca să evalueze pericolele la care sîntem expuși. Dar, nici nu a existat vreun moment în care jurnaliștii să se afle de atîtea ori, la locul potrivit în momentul nepotrivit! În prea multe zone, jurnaliștii nu mai sînt doar un risc calculat, predictibil, raportat la linia frontului. Sîntem prima linie! Crimele nerezolvate, răpirile pentru răscumpărare, decapitările jurnaliștilor se întîmplă, acum, într-un ritm alarmant. Astăzi, de prea multe ori, am devenit povestea. Iar acesta nu este drumul firesc al jurnalismului!

Jurnaliștii locali și freelancerii sînt printre cei mai vulnerabili. Mult mai mult se face pentru a evidenția riscurile cu care se confruntă aceștia, decît pentru protecția efectivă a lor, pentru alocarea de resurse, de către organizațiile de știri pentru care lucrează.

Noi, toți, trebuie să fim atenți pentru fiecare dintre noi! Jurnalismul este ceea ce facem și sperăm să continuăm să facem. Dar, treaba noastră este de a spune povestea, nu de a fi povestea! Avem nevoie de siguranță și de asigurări care permit ca noi, toți, să trăim pentru a continua să spunem povestea! Și în următorii 10 ani!

Obiective pe cîmpul de luptă al informației

Controlul și difuzarea informațiilor a devenit un cîmp de luptă sîngeros, iar jurnaliștii, victime ale părților aflate în conflict. Că lucrătorii mass-media sînt acum ținte, este deja un DAT, iar acest lucru a devenit posibil și cotidian odată cu bombardarea televiziunii publice sîrbe, la Belgrad în 1999 pentru a le opri difuzarea propriilor informații. Jurnaliștii, indiferent de vîrstă, sînt combatanți pe cîmpurile de luptă, atît în zonele de conflict, under fire, dar și în zonele de pace, România, Caraș-Severinul și Reșița nu fac excepție, unde oameni puternici, politicieni corupți sau oameni de afaceri, autorități locale au văzut jurnalismul ca pe un act împotriva propriilor interese și AU CUMPĂRAT SAU AMENINȚAT jurnaliști.

Jurnaliștii au suferit întotdeauna de o reputație proastă în rîndul unui anumit segment al populației. Dar, acum, o mulțime de oameni pretind a fi jurnaliști, ba chiar afișează și o legitimație, și nu practică profesiunea în normele etice învățate de noi. Acest lucru îndreptățește, oarecum, publicul să manifeste o atitudine ostilă față de jurnaliști.

Concluzie

Este trist că jurnaliștii vor continua să fie uciși pentru că își fac meseria. Indiferent de evoluția tehnologiei, cu atîtea conflicte, regimuri brutale, rebeli sau teroriști care dețin puterea, este greu de imaginat că situația se va îmbunătății. Jurnaliștii să nu mai fie prezenți în teatrele de război este puțin probabil să se întîmple și ar fi contrar rolului pe care aceștia îl joacă, de a patra putere. De fapt, nivelul în creștere al concurenței îl va face să-și asume riscuri din ce în ce mai mari. Chiar și cei care lucrează în spatele frontului se supun riscului de a fi supravegheați de guverne sau oameni de afaceri corupți. Retragerea și abandonarea misiunii publice nu este o opțiune. Pentru că, dincolo de concurența acerbă din industrie, care ne fac să ne riscăm viețile, avem o misiune publică de îndeplinit, pe front sau în spatele său! Este clar că avem nevoie să ne știm în siguranță și să știm să gestionăm problemele, dacă acestea apar.

Dialogul între managementul interesat de profit și personalul angajat sau freelanceri, în cadrul organizațiilor care trimit echipe în zone periculoase este esențial, în primul rînd în determinarea noțiunii de RISC REZONABIL și dacă acest isc este RECOMPENSAT CA ATARE! Dacă nu vom face acest lucru, vor muri și mai mulți jurnaliști. Este simplu! TOȚI jurnaliștii, inclusiv cei noi, aflați în redacții, trebuie să fie instruiți corespunzător pentru munca pe care o fac. Tensiunile cu care se confruntă trebuie să fie pe deplin recunoscute și recompensate ca atare. Toți proprietarii media sau editorii trebuie să-și redefinească raportul dintre profit și siguranță. Este inadmisibil să trimiți în misiune jurnaliști fără echipament adecvat, pregătire de specialitate și asigurare de riscuri și viață. De asemenea, este inacceptabil ca jurnaliștii să părăsească universitățile fără o conștientizare adecvată a importanței siguranței la locul de muncă. Cursuri opționale privind siguranța jurnaliștilor în condiții extreme pot fi organizate pe lîngă fiecare clasă universitară, de jurnaliști specializați, cu experiență, care să ofere viitorilor reporteri ABC-ul siguranței personale.

Avem nevoie să prețuim și să onorăm curajul colegilor noștri care-și riscă propria siguranță asigurîndu-se că nu sîntem orbi la ceea ce se întîmplă în jurul nostru și prin aceasta asigurînd opinia publică de continuarea luptei împotriva nedreptății.

Fiecare poveste are un preț, dar pentru nici o poveste nu merită să mori! Nici în următorii 10 ani! Grei!

ZIUA CAMERONE

30 aprilie este o zi specială. Este o zi încărcată de semnificaţii şi de simbolistică. Este ziua în care se sărbătoreşte curajul, dăruirea, vitejia, spiritul de sacrificiu. Este o zi marcată cum se cuvine, în Franţa, e adevărat!

Legiunea Străină a luat fiinţă prin ordonanţa emisă la 10 martie 1831, semnată de regele Franţei Louis Philippe, ca un vîrf de lance al armatei coloniale franceze în operaţiunile împotriva triburilor kabile şi berbere, conduse de Abd el Kader, pentru cucerirea Algeriei, începută în anul anterior.

Sute de campanii militare au trecut peste chipiurile albe. Poate mii! Însă, în timpul campaniei din Mexic, se consumă evenimentul cel mai reprezentativ din istoria Legiunii, unul din momentele care au dat naştere LEGENDEI…

La 30 aprilie 1863, compania căpitanului Danjou, formată din 60 de legionari, ţine piept într-o fermă din sătucul Hacienda Camerone de Tajeda, pînă la ultimul om, asaltului a mai bine de 2.000 de mexicani. De atunci, 30 aprilie, ZIUA CAMERONE, este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii străine!

Este sărbătoarea de care se agaţă orice legionar! Este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii: cinstirea camarazilor căzuţi, cinstirea eroismului lor, şi nu data de 10 martie, cînd acest corp de armată se naşte din voinţa Statului (a regelui dar… statul sînt eu!). Am cunoscut mulţi legionari care, dezamăgiţi de propriile patrii, au hotărît să slujească una singură şi să strige: LEGIO PATRIA NOSTRA!

În această lumină, mă gîndesc cum după 1989 am abandonat simbolurile care dădeau românilor curajul de a merge înainte, simboluri internaţional valabile: imn, drapel, stemă. A trebuit să intrăm în NATO pentru ca militarii români – singurii care au un contract de muncă DE SÎNGE – cu România, să redescopere simbolurile fundamentale şi importanţa lor.

Nici o bătălie celebră românească nu este sărbătorită de armata română!

Civilii nu le preţuiesc nici acum! Nu am reuşit să depăşim, ca popor, simbolistica primordială a popoarelor africane: primăvară, cules, vară, zi, noapte, semănat, recolte etc. Nimic monumental! Nimic durabil! Personalităţile noastre sînt „parcate” în Cimitirul Bellu. Prin comparaţie, polonezii aşază aceste personalităţi în Castelul Wavel din Krakowia, o rachetă monumentală care-i înalţă deasupra naţiunii! Şi, apropo de poloniezi! Un mare popor, legat de simboluri. Am urmărit în acea duminică neagră înmormîntarea preşedintelui Poloniei şi a soţiei sale, ceremoniile, cortegiul, sutele de mii de oameni adunaţi să-i conducă pe ultimul drum. M-a impresionat cum oamenii aruncau zeci de flori pe capota maşinii americane, Hummer, care tracta afetul de tun cu coşciugul preşedintelui. Brusc, mi-am adus aminte de o altă scenă pe care nu o voi putea uita niciodată: copil fiind, am văzut la televizor trenul acela sumbru care aducea trupul preşedintelui Tito la Belgrad. Sute de mii de sîrbi aşezau flori pe calea ferată în faţa trenului mortuar. Sute de mii de fire! Fantastic! Mă gîndesc cum ar fi reacţionat poporul român dacă i s-ar fi întîmplat o astfel de tragedie.

Popoarele mari, monumentale, din istoria noastră, dăinuie prin simboluri. Nu degeaba maghiarii se aşază mereu sub Coroana Sfîntului Ştefan, sau Jobbik a înfiinţat Garda Maghiară! Noi vom celebra şi în continuare Ziua soarelui! Nici măcar căluşari nu mai avem. Sînzienele sînt acum pe centuri în Italia… Între Carpaţi şi Mare s-au aşezat, confortabil, impostorii şi incompetenţii. Din cauza lor, poporul român este în pericol de moarte!

Vorbeam zilele trecute cu un prieten care, muncind pe brînci, cîştigă şi 30.000 de euro pe lună: îşi face bagajele să plece în Australia! Sătul de tălpile, beţele şi piedicile puse în calea celor care vor să facă ceva. Mare popor, mare caracter!

LEGIO PATRIA NOSTRA! La mulţi ani!

CÎND RĂUL TRIUMFĂ

După 20 de ani, SUA și NATO, în diferite forme de alianțe și structure, se retrag din Afghanistan. Cu coada între picioare! Obiectivul central declarat initial nu numai că nu a fost atins niciodată, dar țara este pec ale să accepte din nou o conducere medieval talibană. Sprijinul popular faţă de talibani este confirmat şi de lucrătorii umanitari din Afghanistan. „Mulţi oameni percep acum RS ca o forţă de ocupaţie”, a spus Anne Jones, un activist umanitar care a trăit în Afghanistan”. Ei nu mai fac parte din soluţie, ci au devenit problema! Alături de intelligence, România are în Afghanistan unii dintre cei mai buni instructori militari, FOS și infanteriști.

U.S. soldiers from the 3rd Cavalry Regiment greet their Afghan police counterparts during an advising mission to an Afghan police station constructed by ISAF near Jalalabad in the Nangarhar province of Afghanistan December 20, 2014. REUTERS/Lucas Jackson (AFGHANISTAN – Tags: CIVIL UNREST POLITICS MILITARY)

Ştirile despre Af-Pak nu mai fac rating, indiferent de importanţa sau ineditul lor.

Cu scurte perioade de acalmie, în care societatea afghană a prosperat peste „limita maximă admisă” de anumite cercuri politice internaţionale, Ţara lui Afghan a fost mereu tărîmul înfruntărilor sîngeroase, în ciuda momentelor de diplomaţie aparentă… O constată, pe pielea lor, goală, noaptea, din ce în ce mai des, trupele SUA și NATO care încearcă să pacifice această „inimă” energetică şi comercială a Asiei.

Afganistanul este un loc extrem de violent care fascinează, dar îi pune în dificultate pe expaţii aflaţi acolo. Fără să am pretenţii de psiholog, spun doar că violenţa se află la originea multor probleme sociale care îi face pe afgani să rămînă săraci, ignoranţi şi terorizaţi. Aceste sentimente debutează încă din copilărie. Occidentalii care ajung să cunoască realităţile din acest spaţiu sînt îngroziţi să descopere amploarea violenţei. Nu este vorba numai de bărbaţi care se ucid reciproc pentru chestiuni minore, dar, mai ales, de violenţa femeilor şi a copiilor. Medicii şi asistentele care lucrează în diferite spitale de campanie, sau participă la acţiuni CIMIC şi de Medical Care văd zilnic astfel de exemple: copii bătuţi cu sălbăticie, mutilaţi de părinţi, sau mame împuşcate de proprii fii. Conflictul dintre generaţii se extinde chiar în interiorul aceluiaşi trib. Există facţiuni care doresc să se adapteze şi să trăiască potrivit timpurilor moderne. Există altele (susţinute de talibani!) care vor să conserve actualul mod de viaţă, care nu acceptă alte şcoli decît cele religioase, care glorifică restricţiile în stilul de viaţă, fără televizor, muzică sau job-uri pentru femei. Vîntul schimbării suflă, timid, printre triburile pashtune, aducînd, însă, numeroase neplăceri şi o creştere a violenţelor interne!

Violenţa capătă noi dimensiuni la vîrsta adultă. De exemplu, în urma anchetei efectuate de NATO după asasinarea fratelui fostului preşedinte Karzai, Ahmad, guvernatorul Provinciei Kandahar, s-a stabilit că moartea acestuia nu s-a datorat unui complot taliban şi nici unei reglări de conturi între clanurile de traficanţi de droguri (fratele preşedintelui fiind un fel de „guru” zonal în traficul cu droguri şi arme!). Asasinul a fost un apropiat al lui Ahmad Karzai, care a descoperit că, pentru o greşeală, urma să fie pedepsit în public, în faţa tuturor angajaţilor, adică acest gest însemna „ruşine publică”. În consecinţă, angajatul şi-a ucis şeful, apoi s-a lăsat împuşcat de gărzile de corp ale acestuia, ieşind „din scenă” acoperit de onoare! Onoarea este la mare preţ în standardele afghane, mai ales atunci cînd vorbim de un anumit standard de viaţă şi de o oarecare educaţie (ar trebui să fie reinventată şi în România politică!). A muri pentru onoare reprezintă un factor comun în culturile tribale din Afghanistan. Iar armele, tot mai ieftine şi mai multe după invazia sovietică din Afghanistan (în decembrie 1979), au facilitat „scoaterea în evidenţă a onoarei”.

Cultura ONOAREI este, în principiu, un lucru bun. O regăsim la toate popoarele. Mă rog, la majoritatea, unele preferînd să fie fidele proverbelor de genul: „capul plecat sabia nu-l taie”! În Afganistan, însă, această cultură este viciată mult de Islamul militant, introdus şi susţinut de Arabia Saudită, dar şi de Pakistan, în anii 1980 – 1990 ca o contrapondere la asaltul ideologiei sovietice, dar, mai ales, de proliferarea opiului, adus din zonele tribale ale Pakistanului, în anii 1990. Acest „cadou” pakistanez a revenit cîtorva sute de mii de traficanţi afghani, care deţin averi fără precedent, şi care exercită violenţă şi teroare împotriva conaţionalilor. Grupările militante islamice văd în traficul de droguri o sursă de venit. Talibanii, după ce au aplicat o politică de distrugere a culturilor de mac în Emiratul Islamic Afghanistan, astăzi au făcut alianţe cu bandele de traficanţi pentru a finanţa contraofensiva împotriva militarilor NATO. Pentru majoritatea afghanilor, însă, opiul este un blestem naţional, milioane de afghani devenind dependenţi! Nu este o problemă nouă, sînt doar prea mulţi bani în joc! Este nevoie de un guvern care să acţioneze coerent împotriva acestui flagel, însă mulţi miniştri şi oficiali de rang superior se regăsesc pe statele de plată ale lorzilor drogurilor (alţii, mai la început, se mulţumesc cu etnobotanicele!).

Afganistanul deţine 90% din producţia de opiu din lume, adica 5.800 de tone pe an, care constituie ingredientul principal al heroinei. Produs în cantităţi record, opiul i-a transformat în sclavi pe foarte mulţi copii. Dependenţa le este transmisă de multe ori de la naştere, de la mamele lor. Nu puţine sînt, însă, şi femeile care îi sedează special ca să îi liniştească, mai ales din lipsa hranei, procedeu practicat şi în satele din Moldova, în care copiilor flămînzi li se dau ceai din mac. Centrele de reabilitare din capitala afgană Kabul reuşesc cu greu să facă faţă numărului mare de dependenţi. Cel puţin 1 milion de afghani sînt dependenţi, inclusiv foarte mulţi copii. Analiştii spun că banii proveniţi din comerţul ilegal cu opiu finanţează insurgenţa talibană..

După retragerea totală a forţelor SUA și NATO, afganii vor rămîne să trăiască între opiu şi onoare.

Specialişti în contrainsurgenţă şi analişti în probleme de securitate au afirmat, în repetate rînduri, ani de zile, însă, că războiul din Afghanistan nu poate fi „cîştigat“ militar şi că retragerea trupelor este inevitabilă. Indiferent de succesele tactice din teren, Coaliţia a pierdut bătălia pentru cîştigarea „sufletelor şi minţilor” afghanilor. Democraţia occidentală, vînturată ca un nou tip de jihad, nu se potriveşte acelui spaţiu geografic, iar populaţia civilă şi negustorii sînt tot mai oprimaţi de noii conducători „democratici” ai ţării, lucru care nu se întîmpla în perioada Emiratului islamic! Pe de altă parte, talibanii nu au iniţiat acţiuni de terorism împotriva puţinilor occidentali aflaţi pe teritoriul afgan, nu au avut ambiţii în afara Afganistanului şi nu au fost deosebit de ataşaţi de Al Qaeda.

În raportul “Asistenţă şi conflict în Afganistan” al International Crisis Group publicat şi de blogul „http://blackopssecurity.blogspot.com/” se arată că eforturile din Afghanistan nu au reuşit să stabilizeze această ţară, ce va ceda dacă asistenţa internaţională nu va fi reevaluată. În decursul războiului, liderii afgani s-au îmbogăţit personal prin acţiuni flagrante de corupţie, prin delapidarea fondurilor alocate de coaliţia NATO pentru reconstrucţie şi prin nepotism. Guvernele de la Kabul, dezbinate, corupte şi incompetente, nu au  beneficiat de legitimitate, respect şi loialitate din partea populaţiei afghane, terorizate tocmai de actualele trupe de securitate afghane, antrenate, echipate şi…plătite de Occident, dar şi de temutul serviciu de spionaj afghan.

Potrivit raportului ICG referitoar la Afganistan: – strategiile derulate pînă în prezent s-au concentrat prea mult pe obiective militare şi nu au acordat suficientă atenţie dezvoltării – de exemplu strategia militară contrainsurgenţă adoptată în 2009, ce prevedea o suplimentare a trupelor pentru a contracara extinderea influenţei talibanilor, nu a dus la un Afghanistan stabil din punct de vedere politic sau viabil din punct de vedere economic. Dovadă că trupele afghane de securitate au devenit „noile miliţii” şi că structurile democratice (Preşedinţie, Guvern, parlament etc) nu îşi exercită autoritatea decît în 70% din capitala Kabul; – nu există posibilitatea ca asistenţa internaţională pentru forţele de securitate afghane să stabilizeze ţara în următorii ani în cazul în care nu vor exista schimbări semnificative în strategiile, priorităţile şi programele internaţionale – în condiţiile în care comunitatea internaţională intenţionează să predea sarcina asigurării securităţii afganilor şi să retragă toate forţele străine – În condiţiile în care statul afghan nu va fi  în poziţia de a oferi servicii de bază cetăţenilor săi, ceea ce va submina şi mai mult stabilitatea internă; – în pofida asistenţei umanitare şi pentru dezvoltare în valoare de miliarde de dolari şi a suplimentării personalului civil, pe lîngă cea a trupelor, eforturile s-au concentrat prea mult pe obţinerea de rezultate rapide; – o mare parte din ajutor nu ajunge de la guvernul central la nivelul provinciilor sau districtelor. Programele nu includ nici asistenţa, nici monitorizarea oficialilor locali afghani, pentru a asigura că acoperă nevoile populaţiei şi sînt subminate de corupţia de la Kabul.

Deşi apar semne ale emancipării sociale, Af-Pak-ul continuă să aibă probleme uriaşe care par să depăşească clar comunitatea internaţională. Dincolo de afacerea prosperă cu droguri, corupţia endemică, criminalitatea, înapoierea socială pare de nerezolvat. Coaliția se retrage. Talibanii se întorc. Răul triumfă!

GLOBALIZARE ŞI TRIBALISM

O lume globală crează probleme globale. O lume globală înseamnă, însă, şi renaşterea orgoliilor locale, fărîmiţare, divizare. Un fel de „unitate în diversitate”. Regiuni întregi doresc independenţa faţă de un „centru” considerat corupt, sau arhaic, bazîndu-se pe tradiţii ancestrale sau, bogăţii subterane pe care le revendică în folos propriu. În multe colţuri ale lumii „Zonele verzi” de genul celor din Baghdad, sînt o realitate, iar „oraşele-stat” par tot mai mult o soluţie de viitor, în timp ce societatea anomizată se re-tribalizează. Globalizarea este re-simţită de fiecare şomer din Caraş-Severin care nu reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă la compania Autoliv. Dar, de fapt,

CE ESTE GLOBALIZAREA?

Am găsit pe Internet cea mai fascinantă definiţie a globalizării: „Întrebare: Care este cea mai adevarată definiţie a globalizării? Răspuns: Moartea prinţesei Diana! Întrebare: Cum aşa ? Răspuns: O prinţesă engleză cu un amant egiptean, are un accident într-un tunel francez, într-o maşină germană cu motor olandez, condusă de un belgian, beat cu wiskey scoţian, urmarită fiind, îndeaproape, de paparazzi italieni pe motociclete japoneze! Prinţesa era tratată de un doctor american cu medicamente braziliene. Şi chestia asta, îţi este trimisă de un român care foloseşte tehnologia lu’Bill Gates, iar tu o citeşti pe o clona de IBM care foloseşte cipuri taiwaneze, cu monitor coreean, asamblate de muncitori din Bangladesh într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare din India, şi descărcată de sicilieni în porturi, trasportată din nou în camioane conduse de şoferi mexicani şi, în final, vîndută ţie, de evrei! Asta înseamnă globalizare”! Pornind de la acest banc,semnificaţia pozitivă a globalizării este aceea de progres. Schimb de informaţii şi de tehnologie,o economie fără bariere şi fără influenţa politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piaţă.

Dincolo de înlănţuirea amuzantă, şi deloc improbabilă, gluma ascunde o realitate a secolului nostru: interdependenţa economică şi socială care, însă, modifică din temelii lumea „aşezată” a secolului XX!  În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor. În ultimul timp, ideile privind globalizarea sau termenul de „global” au început să fie tot mai des şi larg utilizate, ajungînd să se refere la „orice, de la Internet la hamburger” (Susan Strange. The Retreat of the State: The Diffusion of Power in the World Economy, Cambridge University Press, 1996). Într-un interviu acordat ziarului Times (http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004, Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane. Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. Comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs recent o prognoză pentru următorii 15 ani. Se aşteaptă ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în  ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). SUA vor militariza spaţiul extra-terestru, violînd flagrant tratatele internaţionale, pornind de la ipoteza că va creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi, ceea ce va face necesare noile forme ale forţei militare pentru a asigura interesele comerciale şi de investiţii ale SUA intr-o lume zguduită de dezordinile provocate de săraci”.     

Interesante şi concrete explicaţiile date de neo-liberalul american. Şi foarte sigure, în acelaşi timp! Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI  (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! Această realitate, şi efectele ei, care frămîntă planeta, preocupă (şi îngrijorează) lumea, este acceptată, şi impusă, ca într-o uriaşă piaţă. În studiul său : CRIZA,  ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE   – vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă.  « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. Deşi nu există, se fac simţite un guvern şi un partid de guvernămînt mondiale. Schengen,UE, ONU, NATO, CEFTA, OPEC, FMI etc. sînt uşi (intrări/ieşiri) ale spaţiului global ». Adică, ce spune autorul studiului este să acceptăm globalizarea ca pe un dat, ca pe un fenomen al naturii, implacabil şi de neoprit.

Pînă la apariţia Guvernului mondial, globalizarea este, deocamdată, financiară, economică şi culturală. Ordinea internaţională este una corporatistă şi nu interstatală. Capitalismul globalist s-a eliberat de politică. Cele 10 forţe care au făcut Pămîntul plat (Thomas L. Friedman Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Polirom, 2007 citat de Conf. George Cristian Maior în cursul său „Globalizarea şi antiglobalizare. Proiecţii asupra evoluţiei fenomenului terorist”.) generează în fiecare zi transferuri de suveranitate, în detrimental statului-naţiune şi în profitul organismelor supranaţionale: ONU, NATO, UE, politic vorbind, şi în favoarea pieţelor organizate sau a marilor grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate. Entităţi de orice natură, economică, financiară, culturală, se eliberează de frontierele teritoriale şi de normele juridice naţionale. La fel ca ştiinţa, globalizarea poate fi considerată  sau “un dar de la Dumnezeu”, sau “o unealtă a Diavolului”. Depinde din ce parte priveşti! Globalizarea uneşte şi dezbină, apropie şi desparte, omogenizează dar şi diversifică, coagulează, dar şi fărîmiţează, sporeşte bogăţia dar extinde şi aria sărăciei. Analistul Ilie Şerbănescu, reamintea cititorilor în articolul: “Globalizare cu sens unic”, apărut în Revista 22, că “Globalizarea accentueaza mereu si mereu discrepantele. 1% dintre cei mai bogati oameni din lume detin 40% din averile totale mondiale, in timp ce 50% din populatie acumuleaza doar 1% din averi – este concluzia unui raport al  Institutului Mon dial de Cercetare si Dezvoltare Eco­nomica (WIDER) de la Universitatea Na tiunilor Unite”.

Xavier Raufer, în volumul „Cele 13 capcane ale haosului mondial” (Ed. Corint, 2004, pp. 27-28) face o trecere în revistă a „locomotivelor” globalizării: „Dintre cele 100 principale puteri economice ale lumii (state şi întreprinderi laolaltă!), 51 nu mai sînt state-naţiuni, ci corporaţii multinaţionale. Printre primele 60 de puteri economice ale lumii (înainte de declanşarea Crizei economice, n.a.) mai găsim: Mitsubishi, Royal Dutch Steel, Itochu, Exxon, Toyota, General Electric, BP. Dintre primele 60 de puteri mondiale, primele 22 sînt state, iar pe cea de-a 23-a poziţie se află General Motors, chiar în faţa Danemarcei, iar pe locul 26 Ford Motors, chiar în faţa Norvegiei! Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”, în 28 septembrie 1999. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, este de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rîndul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” (op.cit. pp. 229-232), atarg atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice. Rămas sin gur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip „political correctness” şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, „înnegrindu-le” cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe si tua ţia lumii, capitalul internaţional nu se ara tă dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare – nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde!

STATUL-NAŢIUNE ÎNTR-O LUME GLOBALĂ

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ». Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile.  Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.” James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de conf. George Cristian Maior,  defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc.

TRIBALISM, REVOLTĂ, TERORISM

Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Franţa, de exemplu, consideră necesar să se protejeze în faţa culturii Coca-Cola (SAVA, Ionel, Nicu, STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 194). Cultura fast-food este percepută de Italia ca o ameninţare. S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Cauzele terorismului sînt complexe. Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (…) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie civile. (…) Mai trebuie luate în calcul şi alte elemente: supraaglomerarea unor localităţi, crearea acelor megalopolisuri care determină explozia violenţei; răspîndirea cazurilor de incompatibilitate lingvistică, culturală şi de civilizaţie, cauzate de exodul în ţările bogate a unor valuri de emigranţi din ţările sărace”, ce formează grupuri şi comunităţi închise, inadaptate şi mereu în conflict cu majoritatea. Şi Florentin Scaleţchi analizează, în studiul SECURITATE COMUNITARĂ ŞI TERORISM, cauzele fenomenului terorist la nivelul grupurilor.          Este deosebit de important ca orice fenomen social nociv să fie combătut şi eradicat prin studierea şi eliminarea cauzelor care l-au generat sau îl întreţin. În legătură cu flagelul terorismului contemporan, se impune constatarea că, analizînd rezultatele nenumăratelor reuniuni, întîlniri, conferinţe şi alte manifestări internaţionale în domeniu, inclusiv dezbaterile în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, se evidenţiază faptul că preocupările pe marginea cunoaşterii şi combaterii factorilor care generează terorismul nu au dus la un rezultat definitoriu; acelaşi lucru se desprinde şi din parcurgerea numeroaselor materiale sociologice, politice, militare sau de altă natură consacrate terorismului.

Unii cercetători susţin că în contextul globalizării, a presiunilor economice şi sociale, nu se doreşte relevarea cauzelor generatoare de terorism pentru că se vrea mascarea adevărului. În acest sens, profesorul american H.H.Cooper sublinia: „răspunsul la întrebarea de ce o persoană devine terorist este de a găsi scuze prin referire la individ şi nu la cauze politice, condiţii sociale sau altceva” . Tot astfel, Edward Hyames, din Marea Britanie, merge mai departe afirmînd că „a căuta cauzele fenomenului echivalează cu încercarea de a-şi asigura legitimitatea”. Profesorul Vojin Dimitrievici, de la Facultatea de Drept din Belgrad, spune: „Anumite origini ale terorismului pot fi deplorabile în sine, datorită situaţiilor penibile (rasism, colonialism, violarea drepturilor omului), în timp ce altele nu sunt astfel, dacă se ţine seama de faptul că teroriştii, în ansamblu, provin din minorităţi frustrate”.

Pe plan intern, terorismul are foarte multe cauze care rezidă în principiu în:

– inegalitatea socială; polarizarea bogăţiei şi a sărăciei;

– aroganţa puterii;

– lupta pentru putere şi supremaţie;

– ura celui slab faţă de cel puternic, izvorîtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;

– proliferarea disperării;

– exercitarea de către cel puternic a unor presiuni şi acţiuni pe care cel slab le consideră a fi teroriste;

– incompatibilităţi grave în perceperea sistemelor de valori;

– existenţa unor tensiuni, convingeri şi prejudecăţi care cer un alt proiect de aşezare a lumii;

– hotărîrea de a distruge, nu pentru a construi, ci pentru a spulbera şi pentru a instaura frica.

Pe plan internaţional, se poate aprecia că acţiunile teroriste s-au desfăşurat, pînă în prezent, cu predilecţie în trei zone: cea a statelor puternic industrializate, unde terorismul este generat de gravele contradicţii sociale sau economice, de un puternic sentiment de frustrare şi alienare manifestat mai ales în rîndurile tineretului; a doua zonă este cea a ţărilor unde trecutul istoric a generat contradicţii naţionale sau religioase puternice, determinînd, de exemplu, pe basci, pe irlandezi sau musulmani să treacă de la rezistenţa organizată la violenţa teroristă în scopul recunoaşterii drepturilor lor de către metropolă; ultima zonă este cea a ţărilor din lumea a treia, unde terorii dictatorilor îi corespunde violenţa grupurilor extremiste.

            Specialiştii în materie evidenţiază drept cauze ale terorismului internaţional următoarele:

– politica de dominaţie, expansiune şi hegemonie;

– discriminarea rasială, politica de aparthaid;

– folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi violarea independenţei politice, a suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a statelor;

– amestecul în treburile interne ale altor state;

– încercările de a impune unor grupuri naţionale părăsirea teritoriilor;

– exodul forţat al populaţiei persecutate;

– intensificarea activităţilor organizaţiilor fasciste şi neofasciste;

– menţinerea unei ordini economice internaţionale injuste şi inechitabile;

– exploatarea străină a resurselor naturale naţionale;

– distrugerea sistematică de către o putere străină a populaţiei, florei, faunei, mijloacelor de transport şi structurilor economice;

Pandemia de CORONAVIRUS a reușit să aducă în prim plan un nou tip de teroare, pe care înainte îl puteam înțelege numai în contextul unui atac terorist clasic. Virusul a forțat o nouă conviețuire accelerată să ia amploare peste noapte: a insuflat o frică de necunoscut si de străini, a golit străzi, restaurante, cafenele, a oprit transportul aviatic și a închis granițe. În țările lovite cel mai tare, a adus urgența momentului din spitale să atingă cote de război, cu doctori și asistente medicale luptînd ca în tranșee pentru viața pacienților. Deci, acești noi parametrii ai fricii îi putem clasifica drept terorism! Terorismul pandemiei este atît de vast, încît nu poate fi detectat și oprit la granițe și nu răspunde măsurilor normale de combatere a grupărilor teroriste: supraveghere, liste internaționale de suspecți, misiuni speciale de intervenție sau blocarea finanțării acestor grupuri.

Pentru că suntem atît de concentrați pe coronavirus, nu vedem că sînt atacuri Daesh în Syria, în Iraq, chiar și în Afghanistan aceste atacuri continuă. Uităm ce se întîmplă acolo și cînd momentul pandemiei va fi spre final, ne vom trezi și vom vedea că am uitat de noile și reînnoitele grupuri teroriste, care sînt din nou puternice! Mai mult, Consiliul Europei a avertizat cu privire la o potențială folosire sporită a armelor biologice, precum viruși sau bacterii. Teroriștii nu vor uita „lecțiile învățate” în timpul pandemiei de coronavirus. Daunele create astfel ar fi cu impact rapid și potențial global!

Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, Antonio Guterres, a avertizat recent că pandemia declanșată de noul tip de coronavirus (Covid-19) ar putea duce la abuzul de tehnologii digitale și noi atacuri teroriste, precum atacuri cibernetice și terorism biologic. Antonio Guterres a susținut un discurs în contextul săptămînii dedicate luptei împotriva terorismului. În discursul său înaltul oficial a marcat că împreună cu Daesh, al-Qaeda și alte grupări afiliate, Neonaziștii, susținătorii supremației rasei albe și alte grupări rasiste încearcă să beneficieze de diviziuni și conflictele locale.

Afirmînd că Daesh încearcă să se restructureze în Syria și Iraq, Guterres a spus: “Pandemia a demonstrat punctele noastre slabe împotriva noilor tipuri de atacuri teroriste, precum abuzul de tehnologie digitală, atacuri cibernetice și terorism biologic.”

Așa se face că, în situaţii de criză, în care cetăţenii sînt puşi să aleagă între libertate şi siguranţă, doctrina paternalismului libertarian ar putea fi compromisul ideologic perfect. Scopul acestui concept propăvăduit intens la nivel global ca o șansă în evoluția societală, este acela de a evita arbitrariul, hazardul, precum şi efectele dăunătoare.” (Sunstein, Cass; Thaler, Richard (2003), Cass Sunstein, Richard Thaler, Libertarian Paternalism, American Economic Review, 2003, pp. 175- 178). Nu garantează, însă epuizarea de sens a terorismului!

ȘI CU… ȘI CU SUFLETUL ÎN RAI…

În ultimele 72 de ore, în timp ce românașul era ocupat cu ale lui, Ukraina a atacat pozițiile separatiștilor din Estul țării. Rusia a masat forțe importante la frontieră. SUA și NATO (deci, și România!) a anunțat că vor veni în sprijinul Ukrainei, China a avertizat NATO că… nu e cazul să se bage! Agenția de presă EFE sintetizează, deși a fost Paște și pentru ei:

Tensiunea în Donbas – scena unui conflict armat încă din 2014 între forţele proguvernamentale ukrainene şi rebeli separatişti susţinuţi de Rusia – s-a amplificat odată cu acuzaţiile reciproce între Kiev şi Moscova de mobilizare a trupelor şi de pregătiri pentru o posibilă ofensivă, provocînd îngrijorarea SUA şi a NATO, comentează sîmbătă agenţia de presă EFE.

Preşedintele ukrainean Volodimir Zelenski a acuzat Moscova „că-şi arată muşchii” la graniţa cu autoproclamatele republici populare Doneţk şi Lugansk şi îşi sporeşte prezenţa trupelor în zonă sub acoperirea unor exerciţii militare.

În ultimele zile, Kievul a lansat o intensă activitate diplomatică pe lîngă partenerii săi internaţionali, în special SUA şi NATO, pentru a avertiza despre escaladarea situaţiei din estul ţării.

Zelenski şi-a asigurat vineri susţinerea preşedintelui american Joe Biden, care şi-a reafirmat „sprijinul de neclintit pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a Ukrainei în faţa agresiunii ruse care continuă în Donbas şi în Crimeea”.

Kievul acuză Moscova de uciderea a patru soldaţi ukraineni la sfîrşitul lunii martie de către rebelii separatişti într-o încălcare a încetării focului în vigoare din 2015, ceea ce ridică numărul de morţi în rîndurile ukrainene la 20 de la începutul anului, cărora li se adaugă 57 de răniţi.

Conform datelor ONU, conflictul din Donbas s-a soldat cu circa 14.000 de morţi de la declanşarea sa în 2014.

Serviciul de informaţii militare al Ukrainei a tras un semnal de alarmă, denunţînd că Rusia a început pregătiri cu scopul de a forţa armata ukraineană să răspundă la „acţiuni ostile” pe linia de demarcație a forţelor în Donbas.

Aceasta ar servi drept scuză pentru ca Rusia să-şi sporească prezenţa militară în teritoriile separatiste din estul Ukrainei prin introducerea unor „unităţi regulate” cu pretinsul scop de a „proteja cetăţeni ruşi”, avînd în vedere că zeci de mii de ukraineni din Donbas au primit deja paşapoarte ruseşti.

„O tentativă a forţelor de ocupaţie ruse de a pătrunde mai mult în adîncimea teritoriului ukrainean nu poate fi exclusă”, susţine Kievul.

Acest scenariu a fost deja utilizat în 2008 în Osetia de Sud, cînd trupe georgiene au intrat pe teritoriul regiunii separatiste în urma unor provocări, căzînd în capcana Moscovei, potrivit unor experţi independenţi ruşi, ceea ce a declanşat intervenţia militară a Rusiei, sub pretextul „impunerii păcii”, care a condus la recunoaşterea independenţei Osetiei de Sud, precum şi a celeilalte regiuni separatiste georgiene Abhazia de către Federaţia Rusă.

„De-a lungul frontierei ukrainene, în zonele ocupate temporar şi în Crimeea au fost desfăşurate 28 de grupuri tactice ruseşti la nivel de batalion”, declarase marţi şeful Statului Major al armatei ukrainene, generalul Ruslan Homaceak, în parlament.

Ţinînd cont de aceasta,”s-a luat o decizie de consolidare a grupării forţelor comune pe teritoriul regiunilor Doneţk şi Lugansk (la graniţa cu Rusia) şi în sectorul Crimeii”, a adăugat el.

Kremlinul a răspuns că Rusia îşi deplasează sau îşi mobilizează trupele pe teritoriul său „după cum îi convine”. „Acest lucru nu ar trebui să deranjeze pe nimeni şi nu reprezintă o ameninţare pentru cineva”, a declarat Dmitri Peskov, purtătorul de cuvînt al preşedinţiei ruse.

Aşa cum au informat surse EFE din cadrul Alianţei cu sediul la Bruxelles, NATO este îngrijorată de „activităţile militare recente la scară largă ale Rusiei în Ukraina şi în împrejurimile sale”, problemă care a fost discutată în cadrul reuniunii Consiliului Atlanticului de Nord, care a avut loc joi.

Preşedinţia ukraineană a denunţat circa 600 de încălcări ale armistiţiului de la începutul anului şi a acuzat Rusia că încearcă să „torpileze” procesul de pace, precum şi regimul de încetare a focului în vigoare din februarie 2015 şi care a fost consolidat în iulie 2020.

Prin urmare, pentru a contracara concentrarea de trupe ruse la frontieră şi a preveni eventuale provocări militare, Kievul a propus vineri reprezentantului NATO în Ukraina, Alexander Vinnikov, organizarea de exerciţii comune între armata ukraineană şi trupele aliate.

Măsurile de descurajare ar presupune patrule aeriene comune în spaţiul aerian ukrainean sau, aşa cum a sugerat ambasadoarea canadiană Larisa Galadza, creşterea nivelului de pregătire de luptă a trupelor din ţările Alianţei care se învecinează cu Ukraina.

În cadrul unei convorbiri telefonice cu ministrul de externe ukrainean Dmitri Kuleba, secretarul de stat american Antony Blinken şi-a exprimat „preocuparea” pentru situaţia securităţii în estul Ukrainei.

În acelaşi timp, ministrul apărării Lloyd Austin a mers mai departe, asigurîndu-l pe omologul său ukrainean Andrei Taran de angajamentul SUA de a ajuta Ukraina să îşi consolideze capacitatea militară pentru a se putea apăra mai eficient împotriva agresiunii ruse, potrivit departamentului său.

„În cazul escaladării agresiunii ruse, SUA nu vor lăsa Ukraina singură şi nu vor permite ca aspiraţiile agresive ale Rusiei împotriva Ukrainei să se realizeze”, a declarat Austin, potrivit Kievului.

În replică, Peskov a avertizat vineri că o posibilă desfăşurare a trupelor SUA pe teritoriul ukrainean va duce la creşterea tensiunilor în apropierea frontierelor ruse şi a spus Moscova va fi constrînsă atunci să adopte măsuri suplimentare de securitate.

Se remarcă un interes sporit al Administrației Biden față de Ukraina, fie doar și prin prisma afacerilor familiei pe fostul teritoriu sovietic, precum și o nouă încercare a Ukrainei de a atrage în conflict țările NATO, prin diverse declarații și acțiuni diplomatice. Asta la scurt timp după ce oficialii democrați de la Kiev au acuzat România de masacrul de la Fîntîna Albă!

Și cu… și cu sufletul în rai…

RĂZBOIUL HIBRID ȘI VASALITATEA ROMÂNIEI

Scriu de ani de zile: acţiunile hibride agresoare devin o caracteristică frecventă a mediului de securitate contemporan şi urmăresc exploatarea vulnerabilităţilor naţionale în plan politic, militar, economic, social, informaţional şi infrastructură.Ceea ce se întâmplă acum în România reprezintă un război hibrid, foarte bine structurat care are drept obiectiv, în această fază, destabilizarea psihică și emoțională a societății românești. Dar, nu numai, astfel de operațiuni regăsindu-se și în alte țări din proximitate. Ani de zile, am ignorat aceste manifestări! România e supusă acestui război hibrid folosindu-se conturi false pe rețelele de socializare, trolli, campanii de manipulare, de fake news, instigare la ură, intoleranță, amenințare. Sînt operațiuni care vizează, în primul rînd, partea vulnerabilă a populației.

După majoritatea analiştilor militari, „războiul modern” este diferit de ceea ce omenirea a trăit pînă în zilele noastre. Cu certitudine, acesta va reprezenta tot o „continuare a politicii prin alte mijloace”, a să citez din Carl von Clausewitz, o diversitate de acţiuni caracterizate de violenţă, planificate, organizate, conduse şi executate, de factorul uman în competiţia sa continuă pentru resurse limitate.

 „Războaiele hibride” sînt întotdeauna precedate de o perioadă de precondiţionare societală şi structurală pentru a se identifica structura sociopolitică, menită a fi manipulată în scopul separării de structura naţională existentă, pentru a o transforma în forţă de opoziţie sau/şi domeniile vulnerabile care pot perturba funcţionarea normală a statului. Lucru care s-a întîmplat, aș spune nestingherit, timp de 30 de ani pe teritoriul national.

O metodă de a crea clivaje de resentimente o reprezintă introducerea în ecuaţia agravării diferendelor sociale, amestecul şi influenţa organizaţiilor non-guvernamentale.

În războiul hibrid, esenţiale nu sînt doar slăbiciunile militare, ci mai ales cele societale, adică cele non-militare, pe care cel care generează agresiunea încearcă să le fructifice: tensiuni societale, instituţii slabe şi corupte, dependenţă economică/energetică etc. Bazat pe aceste slăbiciuni, un război hibrid comportă acţiuni diverse, de la terorism la propagandă mediatică. Un stat slab este ţintă predilectă a unui război hibrid. Stat slab înseamnă stat fără instituţii puternice, cu cetăţeni dezangajaţi faţă de stat sau chiar ostili lui, dependent economic de potenţiali inamici, măcinat de corupţie, deci uşor de infiltrat la nivelul deciziei strategice.

Care ar fi interesul agresorului față de România?

Secole de-a rîndul, Imperiul Otoman a folosit metoda costisitoare a războiului pentru a cuceri noi teritorii, însă, la un moment dat, a descoperit un mod mult mai eficient de folosire a resurselor: plasarea în vasalitate şi controlul regiunilor cucerite a devenit o „afacere” mult mai profitabilă – se percepea un bir, se folosea forţa de muncă, se obţineau produse şi servicii, dar nu se investea capital. Seamănă? România are deja statutul de vassal global! Dar, să revin la război!

Războiul hibrid este agresiunea care, ca o ciupercă, creşte pe un mediu deja carent pe care, treptat, îl ia în posesie. Doar că sămînţa e aruncată din exterior. Folosind modelul Otoman, poate fi simulat un scenariu prin care o entitate, statală sau nu!, şi-ar asigura controlul asupra unei alte entităţi, fără a-i schimba forma de organizare şi fără a prelua efectiv conducerea acesteia. Obiectivele sînt slăbirea statului prin scăderea încrederii populaţiei în decidenţi şi în instituţiile statului, stimularea unor sentimente de insecuritate, erodarea identităţii naţionale, crearea şi consolidarea controlului asupra actului decizional şi a proceselor care asigură buna funcţionare a administraţiei.

În războiul hibrid, efectele sînt înţelese ca o schimbare a stării unei entităţi. Deşi consecinţele ar trebui să fie predictibile, caracterul neliniar al acţiunilor  face ca acestea să poată fi „văzute şi simţite” doar după ce s-au manifestat.

Referitor la agresiunea externă, chiar dacă pare greu de crezut, dar manualul nu minte!, există cîteva elemente care indică faptul că România este, în ultimii ani, „ţintă” prin:

– distrugerea imaginii în cadrul UE prin: accentuarea fenomenului corupţiei, incapacitatea clasei politice de a adopta măsuri eficiente;

– crearea unor situaţii conflictuale la frontiere: vezi Republica Moldova, Ucraina şi Rusia;

– acţiunile incoerente în plan economic ale liderilor politici;

– îndatorarea excesivă a ţării;

Un astfel de conflict hibrid, nedeclarat, care urmăreşte să atingă obiective strategice fără a încălca normele de drept internaţional, exploatează vulnerabilităţile actorului statal supus agresiunii într-o aşa numită „zonă gri”, aflată la intersecţia dintre starea de pace, criză şi război. Aceste vulnerabilităţi pot fi determinate de lipsa unor politici adecvate, de prevederi legislative imperfecte, lipsa de cooperare şi coordonare între instituţii.

Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean, România şi societatea românească sînt, astăzi, mai vulnerabile ca oricînd. Pe acest fundal, în ultimele săptămîni, dar şi în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. Terorismul politic a atins cote demne de 11 septembrie! De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent.

Astfel de ameninţări hibride care urmăresc să exploateze vulnerabilităţile unui actor statal, de instituţii slab pregătite şi corupte, sau referitoare la tensiunile etnice existente într-un stat ţintă nu sînt noi. Presa joacă un rol în orice tip de război, dar într-un război hibrid, nedeclarat, rolul ei este şi mai semnificativ.

Potrivit Donei Tudor, agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare. Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale, negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale, impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală, crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.

Astăzi, aș complete eu, rețelele de socializare au o putere colosală în acest tip de conflict.

În loc de concluzie:

Avem, însă, nevoie şi de o clasă politică sănătoasă şi curată care să înţeleagă întregul context şi să conştientizeze că dacă România nu va lua măsuri cât mai curând pentru a contracara efectele războiului hibrid şi pentru a se pregăti pentru ce poate fi mai rău, riscă să piardă meciul politicii externe regionale. Este timpul să ne trezim!”, a conchis Dan Barna, la  dezbaterea găzduită și moderată în calitate de vicepreşedinte al Comisiei pentru politică externă din Camera Deputaţilor în octombrie 2018!

Be prepare…

La începutul acestui an, Campul de la Soceni a găzduit Atelierul ce a avut ca temă Pandemia. Un subiect dezbătut în aceste zile de mulți contractori cu notorietate şi companii private de implementare a legii: anxietatea irațională reprezintă, potrivit specialiștilor, unul dintre cele mai înalte niveluri de frică, și nu are nici o legătură cu măsura reală a amenințării în sine, dar este creată ad-hoc, pentru a împiedica societatea vizată să își desfășoare activitățile zilnice, menită să reducă principiile rezistenței sociale, paralizînd-o și făcînd-o să provoace daune economiei de stat și capacității de redresare și modului de viață, implicit a apărării naționale.

Aceasta este o strategie modernă, folosită astăzi de grupuri teroriste!

Anxietatea irațională, generată de Covid-19, obligă populația vizată să se comporte irațional, să suspende activitățile zilnice din cauza fricii extreme și contagiunea acesteia.

Conform definiției, Terorismul este o tactică de luptă neconvențională, asimetrică,  folosită pentru atingerea unor obiective politice. El se bazează pe acte de violență spectaculară acționate asupra unor populații neimplicate în mod direct în conflict dar cu potențial de presiune asupra conducerii, cîteodată conducerea face acte de terorism asupra populației (stat, organizații, categorii sociale sau, împotriva unui grup de persoane civile) în sensul scontat de teroriști – producerea unui efect psihologic generalizat de panică și intimidare, augmentat de folosirea manipulativă a mediei, cu scopul atingerii unui obiectiv greu de realizat prin mijloace democratice sau convenționale.

Seamănă? Sună cunoscut?

Proiectat pentru femei și bărbați care trăiesc sau lucrează în medii violente, inclusiv agresiune sexuală, Atelierul HEST include: analiza situaţiei preliminare în vederea evitării de a deveni ţintă, evaluarea și planificarea riscurilor, prim-ajutor de urgență, siguranța personală, situaţii de urgenţă şi revolte sociale.

Scopul atelierelor și boot-campurilor BMTF Risk AkDemy este de a-i învăţa pe jurnalişti să evalueze riscul şi să se comporte corespunzător în cazul conştientizării unui pericol. Se urmăreşte sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia! Am avut conferențiari din cadrul: BMTF, Academia Națională Bodyguard, UZPR, Ordinul Militar al Veteranilor din Teatrele de Operații și a fost extrem de interesant!

Am promis că revenim cu o altă temă de actualitate ce se va întinde pe tot parcursul acestui an: Schimbarile climatice – factor de accelerare al violentelor si miscarilor sociale. Vorbim, analizăm, ne consultăm și ne instruim pentru inevitabilele schimbări de climă și efectele conexe ale acesteia: impactul asupra alimentației, migrației, forței de muncă, habitatului, transporturilor, energiei, sănătății. Important, pentru fiecare lucrător mass-media specializat este să proiecționeze aceste sectoare și să abordeze temele nu cu panică și breaking-news, ci systematic, cu calm și professionalism.

Pentru Vestul țării, întîlnirile și dezbaterile de acest gen sînt importante și pentru faptul că războiul din fosta Yugoslavie, din urmă cu 22 de ani, a generat o poluare masivă, agresivă și diversă, cu consecințe pe termen lung, în întreaga zonă a Balcanilor.

Mediul  natural  poate  fi  considerat  ca  obiectiv  militar  în  cazul  în  care:  prezintă  importanţă  economico-strategică,  de  exemplu  mediul  ce  conţine  instalaţii şi  industrii  de  interes  vital  pentru  ducerea războiului şi a căror distrugere, capturare sau neutralizare creeazăun avantaj military sau este folosit pentru comiterea unor acte de ostilitate, cum ar  fi  organizarea  apărării  tactice  de  către  unul  dintre  beligeranţi  într-o  rezervaţie naturală.

Loviturile aeriene aplicate împotriva Yugoslaviei au generat, alături  de  pierderile  materiale  şi  umane,  un  dezastru  ecologic  cu  grave  consecinţe  atît  pentru  sănătatea  umană,  cît  şi  pentru  calitatea  mediului,  inclusiv  pentru  unele  ţări  limitrofe.  Potrivit  constatărilor  Echipei  Speciale  pentru  Balcani  a  ONU,  patru  localităţi  au  fost  afectate  în  mod  special  de  poluare:  Pancevo  (la  20  km  de  Belgrad),  Novi  Sad  (capitala  Voivodinei),  Kragujevac (în sudul Serbiei) şi Bor (aproape de frontiera cu Bulgaria). Pe cele de la Pancevo, le-am documentat personal în 1999, la fața locului, în calitate de correspondent de război.

În România, în perioada bombardamentelor, în zonele de graniță (Moravița, Oravița, Naidăș) vegetația se uscase brusc în urma unor „ploi acide”. Autoritățile românești nu au dat însă publicității rezultatele studiilor privind poluarea României și afectarea populației în urma norilor radioactivi generați de bombardamentele cu uraniu sărăcit.

Majoritatea resurselor de apă ale Yugoslaviei au fost contaminate prin eliberarea în mod direct a substanțelor nocive precum clor lichid, clorura de vinil, acizi, sodă caustică, cianuri, fenoli, electroliti, benzen, toluen, săruri de potasiu, amoniac, uree și alți compuși chimici toxici în apa rîurilor. Apoi, distrugerea utilajelor industriei chimice, petroliere și farmaceutice din vecinătatea imediată a marilor orașe ca Belgrad, Novi Sad, Pristina, Pancevo, Subotica, Smedero, Cacak, Krusevac, a provocat eliberarea unor cantități uriașe de substanțe periculoase cum ar fi, compuși policarbonatici, dioxina, mercur, clor, amoniac, oxizi de azot, dioxid de sulf, monoxid de carbon, benzen, hidrocarbonati, floruri de hidrogen, cloruri de hidrogen și a particulelor conținînd metale grele. Incendiile și arderea reziduurilor chimice folosite în industria materialelor plastice și îngrășăminte au emanat mari cantități de amoniu, nori toxici de gaze adunîndu-se asupra acestor orașe.

Bombardarea complexului petrochimic Pancevo a determinat arderea a circa  800  tone  de  clorură  de  vinil  monomer,  produs  cancerigen.  În  urma  arderii  s-au  degajat  în  aer,  printre  alţi  compuşi  toxici,  acid  clorhidric,  dioxină,  fosgen.  Golirea  la  timp  a  rezervoarelor  de  amoniac  a  dus  la  evitarea   generării   unei   grave   poluări   în   oraş,   însă   a   provocat   prin   deversare,  distrugerea  faunei  Dunării  pînă  la  30  km  în  amonte.  De  asemenea,  peste  1.000  tone  de  hidroxid  de  sodiu  (sodă  caustică)  au  fost  aruncate în fluviu, consecinţa fiind poluarea gravă a acestuia.

Dupa bombardamentele de mai multe zile asupra complexului chimic de țiței din Pancevo (Rafinaria de țiței din Pancevo, HIP „Petrohemija”, HIP „Azotara”) nivelul de toxicitate în aer a atins cote incredibile, imediat după bombardament, de peste 18.000 ori peste norma admisă. Norul poluant care s-a format pe o întindere de zeci de km conținea materiile produse de arderea vinilhidromonomerilor, clorului, oxidantilor de clor, amoniacului, oxizilor de azot, produselor de la arderea țițeiului și a combustibililor si altor produse secundare și necontrolate. Evident, norul s-a miscat și spre România, afectînd locuitorii din orașele de la granița de vest.

La  Novi  Sad,  în  urma  bombardamentelor  succesive  asupra  rafinăriei, circa  73.000  tone  de  petrol  brut  şi  produse  derivate  au  ars  sau  au  fost  deversate  în  canalizare  infiltrîndu-se  în  apa  subterană.  La  Kragujevac,  bombardarea  uzinei  de  autovehicule  „Zastava“  a  provocat  o  poluare  de  mare amploare care a afectat solul, apele şi aerul. Bombardarea minelor de cupru,  a  centralei  electrice  şi  a  depozitului  de  hidrocarburi,  situate  în  apropierea frontierei bulgare, a generat o poluare transfrontalieră. Efectele războiului asupra mediului sînt imense, dar nu spectaculoase şi nici imediate. Acestea se vor vedea în timp!

Acesta este doar un exemplu. De aceea ne întîlnim, discutăm, analizăm, oferim consultanță și training. Pentru a fi pregătiți pentru ziua de mîine!

TERORISMUL STATULUI CLIENTELAR

Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine.

Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile… invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică şi comune. Dar şi cu frustrări pe măsură născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate.

Această „reţetă de succes” a fost aplicată şi în alte colţuri ale lumii. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu.

Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism. Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alienarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte.

Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora.

Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut.

Există un moment în care vine scadenţa. Acel moment a venit! Astăzi, plătim factura greşelilor trecutului. Copiii noştri vor plăti, în viitor, pentru erorile guvernării din prezent. Existenţa statului clientelar nu mai are nevoie să fie dovedită în justiţie, deşi personajele sînt reale, vieţuiesc printre noi, în posturi cheie! Din păcate, ce se întîmplă acum în România nu are darul de a creea un vînt de optimism. Poate doar vînturi! Ţara se prăbuşeşte şi, mai grav, în jurul nostru ţările se prăbuşesc!

Conform cărţii, terorismul este: 1980 James Adams (IRA) – ameninţarea cu violenţa în scopuri politice de către indivizi sau grupuri de indivizi, indiferent dacă acţionează pro sau contra autorităţii guvernamentale existente, cînd aceste acţiuni au intenţia de a şoca, intimida sau consterna un grup ţintă mai larg decît victimele imediate. Sau: Frank C. Carlucci III, Secretar al Apărării în timpul administraţiei lui G. Bush – terorismul este în mod esenţial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. Scurt pe doi şi, vă asigur, că nu se referea la manevrele din spatele lui Iohannis sau Ciolacu! Sau: Vasile Simileanu – terorismul naţional este exercitat, de la caz la caz, de grupuri teroriste formate din cetăţeni ai statului în cauză, care acţionează împotriva instituţiilor de stat, sau, dinpotrivă, de către sistemul de stat care acţionează împotriva propriilor cetăţeni. Fără comentarii! Recunoaşteţi situaţia? Pentru că terorismul este acea manifestare menită să provoace teroarea. Teroarea, conform cărţii, poate fi definită ca fiind starea de teamă şi angoasă continuă! Cum caracterizaţi ultimele luni din viaţa Dumneavoastră? România are toate semnalmentele unui stat eşuat! Cu o clasă politică rapace, ruptă total de realităţile din teren, cu instituţii inerte şi ostile cetăţeanului!

„Vezi asta? E pur şi simplu, ziua de mîine”!, îi spune Atto generalului Garisson, în celebrul film Elicopter la pămînt.

DEEP INSIDE IN POLITICAL CORRECTNESS

Președintele american ales, Joe Biden, a calificat mulțimea care a asaltat Capitolul SUA drept teroriști domestici, referindu-se la aceasta drept „una dintre cele mai întunecate zile din istoria națiunii noastre”. „Nu îndrăznesc să-i numesc protestatari”, a spus Biden. „Erau o mulțime revoltătoare. Insurecționisti. Teroriști domestici. Este atît de simplu. Este atat de simplu”.

Astfel, Biden a spus că intenționează să facă o prioritate în adoptarea unei legi împotriva terorismului intern și că a fost îndemnat să creeze un post la Casa Albă care să supravegheze lupta împotriva extremiștilor violenți inspirați ideologic și să sporească finanțarea pentru combaterea lor ”, a relatat The Wall Street Journal.

Legea federală definește terorismul intern ca fiind acte periculoase și ilegale menite să constrîngă o populație sau să influențeze guvernul. Deși pot exista acuzații în unele state, nu există nici o infracțiune federală generică.

Filmul regizat de deep state urmărește doar să impună pe retina publicului că Trump este vinovat! Mă umple de furie aserțiunea rostită apăsat de diverși comentatori și agenți de influență – și preluată ad-literam de universitari în comunicare! – cum că Donald Trump a divizat națiunea americană în cei patru ani de mandat la Casa Albă. Aceasta, amestecată cu adevăruri clare despre comportamentul politic de show-man de televiziune al fostului președinte, are menirea de a manipula o opinie publică ce stă prost cu memoria colectivă și a crea imaginea de monstru politic al lui Donald Trump. De aici și pînă la comercializarea de hîrtie igienică avînd tipărit portretul lui Trump pe fiecare pătrățel, precum Saddam Hussein în 1991, nu mai e decît un pas! Demonizarea adversarului politic se face după manual!

Iluzia corectitudinii politice crede că poate fugi de realitate prin cuvinte, irigă abundent canalele imposturii universal și duce, de multe ori, la pierderea simțului realității.

Din păcate, opinia publică uită anul de grație 2016 atunci cînd Donald Trump a învins-o pe Hillary Clinton! Uită de protestele, multe violente, care au generat #rezist în Estul american și în România. Dar, nu numai! Uită de faptul că New York Times a publicat o scrisoare prin care își cere scuze cititorilor că a fost portavocea lui Clinton și și-a uitat menirea jurnalistică de bază, uită că Washington Post și-a cerut scuze public pentru fake-news-ul potrivit căruia Rusia s-ar fi amestecat în campania electorală americană – subiect reluat și amplificat de echipa lui Trump inclusiv acum, în 2020! – . Uită de polarizarea societății americane din urmă cu patru ani!

Totul este doar o supapă menită să creeze iluzia egalitarismului, nu să modifice polii de putere!

În 2016, Anne Trujillo, prezentatoarea Alegerilor la un post american de televiziune spunea: Cred că în cazul de faţă, cel puţin dacă vorbim de alegerile prezidenţiale, pare din ce în ce mai rău, pare că nivelul este din ce în ce mai jos în privinţa limbajului folosit, din cauza insultelor şi cred că asta a provocat o nelinişte în rândul alegătorilor. Cred că în acest caz, ţara noastră este divizată între republicani şi democraţi, suntem un fel de ţară jumătate-jumătate, dar cred că sunt oameni care nu sunt mulţumiţi de niciunul dintre candidaţi, aşa că se găsesc undeva la mijloc, fără un loc anume în care să meargă. La rîndul său, Shannon Ogden, prezentatorla postul Denver 7, spune: Nu am văzut aşa ceva în 23 de ani în care fac acest lucru. Aş fi pierdut atât de mulţi bani, dacă aş fi pariat cine vor fi nominalizaţii de data aceasta. Cred că i-am intervievat pe majoritatea candidaţilor republicani şi nimeni nu s-ar fi gândit că Trump va fi cel nominalizat. Eu credeam că va fi Jeb Bush sau Marco Rubio, probabil, sau chiar Ted Cruz . Am crezut că ştiu câte ceva despre politică până la aceste alegeri când mi-am dat seama că nu ştiu nimic. Ce credeam că e sus e jos, în acest an, ce părea negru este alb, astfel încât nu ştiu ce o să se întâmple. Donald Trump a exploatat o furie, sentimentul de naţiune înstrăinată, pe care îl au foarte mulţi oameni din această ţară, aşa că totul va trebui dat pe faţă şi au sentimentul că acel individ o să îi asculte şi de aceea cred că s-a ajuns la situaţia imprevizibilă, pentru că nimeni nu mai este pe culoarele deja stabilite. Au mers după instinct şi este foarte multă pasiune în acest an şi aceşti doi candidaţi au venit să reprezinte polii opuşi ai acestei ţări. Este o nebunie!

După victoria lui Trump, presa democrată s-a dezlănțuit cu furie, o furie care nu a scăzut în intensitate pe întreg mandatul. Publicațiile anti-Trump s-au dezlănțuit după alegerea candidatului republican, după o campanie în care presa americană de orientare democrată sau republicană a dat dovada unui partizanat fără limite. Unul din comentatorii Fox News, televiziune care l-a susținut pe candidatul republican, constata că “lucrurile au devenit urîte după alegeri”, notînd faptul că o serie de jurnaliști din tabăra Clinton și-au exprimat fără reținere furia în public după înfrîngerea candidatului preferat. “Imaginați-vă cum acești jurnaliști liberali ar fi reacționat dacă Clinton, care a ținut un discurs elegant ieri, ar fi cîștigat iar suporterii lui Trump ar fi numit-o în continuare o mincinoasă și o infractoare care trebuie închisă”, scrie, în 2016, comentatorul FoxNews, Howard Kurtz. Acesta susține în comentariul său că Trump a atins în campanie coarda sensibilă a americanului alb, plătitor de facturi, care este furios și frustrat de un sistem politic care face prea puțin pentru el. “Iar cei mai mulți jurnaliști care lucrează pentru organizații media naționale pur și simplu au pierdut contactul cu acești oameni”, scrie comentatorul Fox, potrivit News.ro.

De cealaltă parte, un comentator Huffington Post ridiculizează “era omului alb” pe care America o va traversa sub președinția lui Donald Trump. “Numiți (victoria lui Trump) triumful omului alb furios de pretutindeni. Milioane de americani sînt pe cale să alfle ce înseamnă să fie condus de echivalentul unchiului beat care, la masa de Thanksgiving day, refuză să respecte regulile de politețe și ale corectitudinii politice”, scrie Chris Weigant în editorialul intitulat “Triumful omului alb furios”. Tot în 2016!

Donald Trump a cîștigat alegerile prezidențiale din Statele Unite în anul 2016 printr-o frază simplă: „Să facem America Grozavă din nou”. În cei patru ani petrecuți la Casa Albă, Trump a militat pentru principii de tipul „America în primul rînd” și a luptat pentru aducerea locurilor de muncă și a lanțurilor de producție înapoi în Statele Unite. O parte dintre aceste lucruri le-a și făcut. Din ianuarie 2017, Statele Unite au creat peste 480.000 de locuri de muncă în producție, deși analiștii consideră că per total, creșterea în acest domeniu s-a diminuat în ultima perioadă. În ceea ce privește comerțul, Donald Trump a luat o poziție dură față de China și a lansat mai multe politici care să protejeze producătorii americani de competiția străină, iar acestea rămîn principalele aspecte ale planului său pentru comerțul celei mai mari economii mondiale. În mandatul său, președintele a pus acentul pe renegocierea unor acorduri comerciale pe care le considera nedrepte pentru Statele Unite, precum Nafta (între SUA, Canada și Mexic) sau părăsirea lor (Parteneriatul Trans-Pacific).

În campania din 2016, Trump a promis că va repara deficitul comercial al Statelor Unite (diferența dintre importuri și exporturi), care, pentru prima dată în șase ani, s-a micșorat în 2019. Cu toate acestea, nu toți economiștii sînt de acord că acest lucru sugerează o îmbunătățire a economiei. În luna august 2020, Trump a spus că vrea să ofere credite fiscale pentru a determina companiile americane să își mute fabricile din China înapoi în SUA, astfel „finalizînd dependența de China”. Trump a impus de asemenea taxe asupra mai multor bunuri din Uniunea Europeană, de la oțel la vinuri franțuzești, amenință cu taxe asupra oțelului și aluminiului din Brazilia și Argentina și a reimpus taxe asupra unor produse din aluminiu canadiene.

Printre promisiunile din campania electorală din 2016 a lui Donald Trump se numără și anularea Affordable Care Act, cunoscută sub numele de Obamacare și creată de fostul președinte american Barack Obama. În cei patru ani petrecuți la Casa Albă, Donald Trump nu a reușit să elimine Obamacare, considerată în general bună pentru americani, dar a reușit să aducă anumite modificări. Președintele a promis și reducerea prețurilor la medicamente în Statele Unite. În luna iulie 2020, Trump a luat o serie de măsuri care vor permite reduceri și importarea unor medicamente mai ieftine, deși analiștii din domeniu nu consideră că aceste măsuri vor avea un impact major. În domeniul sănătății, Trump a declarat criza opioidelor o urgență de sănătate națională în anul 2017 și a oferit un buget de 1,8 miliarde de dolari statelor pentru prevenție, tratament și măsuri de recuperare. De asemenea, a făcut pași spre restricționarea prescripțiilor de opioide.

Donald Trump a lăudat în mai multe rînduri First Step Act, lege implementată pe durata mandatului său, drept un pas cheie pentru o reformă în justiție. Actul aprobat în 2018 a fost semnificativ și a reformat legi la nivel federal, a oferit judecătorilor mai multă discreție în ceea ce privește condamnările și a întărit eforturile pentru reabilitarea prizonierilor. Trump a promis și Second Step Act, care urma să se adreseze dificultăților de angajare a foștilor prizonieri, dar nu a fost propusă nici o lege în acest sens.

În timpul campaniei din 2016, Trump s-a prezentat drept un susținător ferm al poliției și a rămas așa pe durata celor patru ani, chiar și în ultima perioadă, cînd țara a fost cuprinsă de proteste împotriva nedreptăților rasiale realizate de polițiști. În luna iunie 2020, Trump a semnat un ordin executiv prin care a introdus mai multe reforme în poliție, oferind granturi pentru îmbunătățirea practicilor, precum și pentru crearea unei baze de date care să cuprindă abuzurile realizate de ofițeri.

Donald Trump a avut aproape 80 de milioane de voturi. Mulți tineri l-au susținut. A creat pentru milenariști peste 300.000 de locuri de muncă. America Great Again s-a simțit în buzunarele oamenilor. A stîrnit apetitul pentru prosperitate și asta a deranjat. Tinerii din familiile tradiționale doresc să ducă o viață mai bună. Să aibă un loc de muncă. Și să-și întemeieze o familie. 

Înainte era lupta de clasă, acum e lupta cu valorile, cu perenitatea vieții creștine și cu normalitatea! Cei aproape 75 de milioane de votanți ai lui Trump nu vor ca SUA să cadă în mîinile globaliștilor!

În Marea divizare, Joseph E. Stiglitz propune modalități de contracarare a problemei cu care America se confruntă din ce în ce mai mult. Stiglitz afirmă că inegalitatea este o chestiune de alegere: rezultatul cumulat al politicilor injuste și al priorităților prost gîndite. Începînd cu politicile publice din era Reagan si continuînd cu Marea Recesiune si îndelungatul ei siaj, politicile iresponsabile – dereglementarea, reducerile de taxe, scutirile fiscale pentru grupul de 1% al celor mai bogați americani – care îi lasă în urmă pe mulți americani și transformă visul american într-un mit tot mai irealizabil. Ca și Trump, Stiglitz îndeamnă la soluții reale: creșterea taxelor pentru corporații și oamenii bogați; mai mult ajutor pentru copiii oamenilor săraci; investiții în educație, știință și infrastructură; ajutor pentru proprietarii de locuințe îndatorați, nu pentru bănci; și, mai important decît orice, redresarea economiei.

Ca și în cazul comerțului, Donald Trump a promis să pună Statele Unite pe primul loc și în ceea ce privește politica externă. În formularea oficială de la Casa Albă, acest lucru înseamnă „reafirmarea suveranității Americii și dreptul tuturor națiunilor să își determine propriul viitor”, cu un focus pe asigurarea securității și prosperității.

În practică, aceste principii au dus la retragerea din mai multe acorduri internaționale, cum ar fi Acordul Climatic de la Paris, sau retragerea din unele instituții internaționale, precum Organizația Mondială a Sănătății. De asemenea, Trump a intrat în conflict cu mai multe alianțe internaționale. În cazul NATO, Trump a cerut membrilor săi să crească bugetul alocat Apărării. O altă promisiune făcută de Donald Trump de-a lungul primului mandat a fost reducerea numărului de militari americani staționați în alte țări, în special în Germania și Afghanistan. Cu toate acestea, numărul trupelor este la aproximativ același nivel ca în momentul în care Trump a preluat funcția.

Criticii președintelui au declarat în numeroase rînduri că Trump a creat tensiuni cu aliații apropiați ai Statelor Unite și a încercat să se apropie de adversari, precum Coreea de Nord și Rusia. Printre „reușitele” din politica externă din primul mandat al lui Donald Trump se numără facilitarea acordului dintre Israel și Emiratele Arabe Unite pentru normalizarea relațiilor, precum și uciderea lui Abu Bakr al-Baghdadi (liderul Statului Islamic) și al generalului Qasem Soleimani, lider militar iranian.

Potrivit raportului Analiza alegerilor americane: media, alegători și campanie editat de Darren Lilleker, Daniel Jackson, Einar Thorsen și Anastasia Veneti și  publicat în 2017, la scurt timp după alegeri, obiectivitatea media a fost doar o amintire frumoasă! Jim Rutenberg își punea întrebarea cum ar putea un jurnalist care îl consideră pe Trump un demagog rasist și cu tendințe naționaliste să relateze despre el respectînd normele obiectivității. Concluzia raportului este că jurnaliștii nu au reușit să facă acest lucru.

Media și-a dovedit inabilitatea de a face față provocărilor alegerii unui președinte precum Donald Trump în cadrul paradigmelor de obiectivitate jurnalistică, echilibru și corectitudine. Rețelele sociale au declanșat un război informațional fără reguli împotriva președintelui Trump. E pentru prima oară cînd giganții tehnologici intră cu bocancii în treburile politice, ceea ce ne confirmă încă o dată supoziția că Joe Biden nu e decît o marionetă în războiul mondial pentru globalizare.

În campania din 2016, dar și pe parcursul mandatului său, Donald Trump a folosit social media pentru a-și trimite eficient mesajele. Nu numai că a atins audiențe uriașe într-un timp foarte scurt, dar s-a folosit de social media pentru a-și crea brandul într-un mod emoțional. Astăzi, social media este cea care l-a blocat pe Trump în transmiterea mesajelor! Asta în timp ce, de ani de zile grupările teroriste din întreaga lume se bucură de o libertate greu de înțeles…

Blocarea conturilor președintelui american Donald Trump și a susținătorilor săi pe rețelele sociale este o manifestare a cenzurii și a totalitarismului digital. După suspendarea conturilor lui Donald Trump de pe twitter și facebook, comunitatea suporterilor săi s-a mutat pe aplicația Parler. Printr-un alt abuz și aceasta a fost scoasă din Apple Store și de pe Google Play.

Ca răspuns la presiunile din toate direcțiile, inclusiv ale propriului personal, Twitter a urmat exemplul Facebook și a eliminat contul lui Donald Trump. Și nu a fost doar Trump. Conturile au dispărut rapid, inclusiv unele conturi populare ale susținătorilor luiTrump, remarcă jurnaliștii de la consortiumnews.com.  

Toate acestea se întâmplă exact la timp pentru administrația Biden, despre care criticii își exprimaseră deja îngrijorări grave cu privire la viitorul cenzurii pe internet.

Dezvăluirea a fost făcută de jurnaliștii de la consortiumnews.com, platforma media de investigații înființată de jurnalistul de renume Robert Parry – cel carr a acoperit afacerea Contra-Iran pentru Associated Press și Newsweek.

Corectitudinea politică este limbajul ce reprezintă preșul sub care trebuie acoperită mizeria realității!

Pentru că, da, libertatea de exprimare este relativă! Bombardarea televiziunii sîrbe – principalul mijloc de comunicare al președintelui Slobodan Miloșevici! – pentru a împiedica transmiterea altor opinii, a fost un moment important în clădirea acestei noi doctrine a libertății de exprimare, sub mandat Clinton, într-o societate deschisă care a introdus în dreptul internațional Dreptul individului este mai presus decît dreptul statului!

AMERICA FIRST

Miercuri, 6 ianuarie, întreaga planetă a asistat la un spectacol greu de crezut în urmă cu puţin timp, care seamănă izbitor cu Mineriada din 13-15 iunie, de la București: mii de susţinători ai unui preşedinte care a pierdut alegerile atacînd simbolul democraţiei americane. Patru persoane au decedat şi 52 au fost arestate în timpul protestelor violente desfăşurate la Capitoliu, unde manifestanţi pro-Trump au reuşit să intre în clădirea care găzduieşte Congresul Statelor Unite. Șeful poliţiei din Washington DC, Robert Contee a declarat că cel puţin 14 ofiţeri de poliţie au fost răniţi, dintre care doi grav, în confruntările cu manifestanţii.

Acesta este rezultatul unei confruntări pe viață și pe moarte, la propriu, din scrutinul American, bătălia între Republicani și Democrați, între un personaj care “nu e cu toate țiglele pe casă” și unul care “nu știe unde le-a pus”, ca să citez o glumă de peste ocean. Acesta este, însă și rezultatul mişcărilor BLM şi tuturor mizeriilor promovate de „apostolatul politic corect”.

Statele Unite sînt zguduite din temelii. Nu Trump e principalul vinovat, ci toţi adepţii politicii promovate de Soros şi de proiecţiile sale planetare ale societăților deschise.

Seminţele violenţei extreme în SUA au fost plantate cel puțin cu un scrutin în urmă, atunci cînd democrații lui Hillary Clinton zguduiau lumea cu protestele îndreptate împotriva lui Trump, permanentizîndu-le acum, înaintea acestei campanii electorale, cînd bande de negri au devastat magazine, restaurante, clădiri administrative și o campanie media anti-Trump întreținută permanent. Totul, în numele democraţiei și a drepturilor omului, duse la extrem!

Dacă stau și mă gîndesc bine,doctrina  dreptului individului în fața dreptului statului, promovată în perioada Bill Clinton, a dus la bombardarea sălbatică a Serbiei și la declarația secretarului de stat Madeline Albright, referitoare la bombardarea Iraqului, potrivit căreia un popor care nu mai produce plus-valoare culturală trebuie eliminate (aproximativ!).

Senatorul republican Mitt Romney a afirmat miercuri seară că atacul împotriva Capitoliului a fost o „insurecţie”.  Preşedintele american în exerciţiu, Donald Trump, i-a numit pe protestatari „mari patrioţi” şi a repetat falsele afirmaţii că a cîştigat alegerile prezidenţiale de la 3 noiembrie. Primul şef de personal al preşedintelui în exerciţiu, Reince Priebus, a scris pe Twitter că „mulţi dintre oamenii aceştia nu sînt altceva decît terorişti interni. Şi mulţi criminali şi indivizi care creează probleme, toţi acţionînd într-o manieră opusă patriotismului”. Alții nu s-au sfiit să-I catalogheze drept insurgenți!

Cît de fragile e granița între patrioți și insurgenți…

A existat mereu o doză de scepticism printre comentatorii politici că Trump chiar va merge atît de departe cu delirul contestării alegerilor din ultimele luni şi că-şi va lăsa susţinătorii să arunce în haos Washingtonul. Un puci ratat. O tentativă de lovitură de stat desfăşurată ca un spectacol ridicol care a lăsat în urmă morţi şi răniţi, o groază generală faţă de vulnerabilitatea unui eveniment democratic minimal – tranziţia paşnică a puterii – şi o reputaţie profund pătată a Statelor Unite ca primă democraţie liberală a lumii.

Drapele cu sloganul AMERICA FIRST fluturau pe scările Capitoliului. Problema e că fiecare a tradus acest slogan în interesul propriu. Unii în susținerea globalismului, ceilalți, în sprijinul acordat americanului de rind! Două falii abrupte ale politicilor americane.

Apariția tenebrosului politician Donald Trump a fost posibilă tocmai datorită existenței acestor falii profunde! Lupta, pe viață și pe moarte – la propriu -, este între două sisteme, între două concepte. Pe de o parte, tradiționalismul – izolaționist, și pe de cealaltă, neo-marxismul – progresist – globalist. Pentru că, oricît am vrea să abstractizăm, nu-l putem dezlega pe Trump de imaginea americanului fundamental, și nici pe Biden de societățile deschise sorosiste.

Românul obișnuit cînd vorbește de America folosește aceleași stereotipii – țara tuturor posibilităților – și poate enumera 10 orașe mari și importante. Dincolo de acestea, însă, există o Americă profundă, fundamentalistă, în care își duc viața sute de milioane de oameni. Finanțele, băncile, bursa, avocații, tehnologia, mass-media, universitățile, corporațiile, viețile de film se regăsesc în marile metropole, care înfierbîntă imaginația și care germinează democrația americană și bazinul electoral al lui Joe Biden. America ogarului cenușiu este complet diferită. Este America armelor, a proprietăților mici, a trudei necontenite, a fermelor apăsate de datorii, a muncitorilor din oțelării, a falimentelor și eșecurilor, a simplității, a celor care vorbesc puțin, a mîndriei de a reuși pe cont propriu în lupta cu viața și cu un sistem nu totdeauna corect. Este America celor ce se înrolează în US Army din datorie față de țară, a drapelului cu stele și dungi, a Republicanilor. Ei sînt cei care l-au votat pe Donald Trump, crezînd într-o administrație cu reguli simple, ușor de înțeles și pus în aplicare, favorabilă americanului de rînd, în detrimentul corporațiilor, a companiilor străine pe care le acuză de șomaj și sărăcie. Spiritul business pe care s-a clădit America îl face pe americanul fundamental(ist) să nu aștepte din partea statului ajutor social sau asigurări de sănătate speciale. Pentru mulți dintre ei, statul nu există. America sînt eu! Altfel stau lucrurile în marile orașe, acolo unde milioanele de noi imigranți, născuți într-un alt tip de sistem, pun presiune pe sistemul de asigurări sociale și de sănătate, unde legile simple sînt fluidizate de armate de avocați, unde visul american se citește în cotațiile la bursă.

Înfrîngerea lui Trump este privită ca o înfrîngere a Americii fundamentale, iar victoria lui Biden ca pe relansarea asaltului corporațiilor împotriva micului american sărăcit nu într-o dispută dreaptă, de tip win-win, ci prin jonglerii bursiere și avocățești.

Membri ai guvernului american au analizat posibilitatea înlăturării de la putere a lui Donald Trump după lovitura în forţă a partizanilor săi în Congres, au raportat miercuri seară mai multe media, notează AFP.

Discuţiile s-au centrat asupra celui de-al 25-lea amendament la Constituţia americană, care îi autorizează pe vicepreşedinte şi o majoritate a cabinetului să îl declare pe preşedinte „inapt” să îşi exercite funcţiile, potrivit canalelor CNN, CBS şi ABC, care se sprijină pe surse anonime.

Trump iese din scenă, momentan, extrem de șifonat, dar cu o aura mistică în fața a milioane de americani. Nu este exclus ca această aura mesianică să-l determine să construiască un nou partid, al Poporului (?), după ce și Republicanii conservatori s-au dezis de el. Asta dacă nu va avea mari problem în justiție… correct politice!

RESET

M-am trezit, într-o dimineață de 2021 mult mai tăcut ca de obicei. Gînduri, gînduri se ciocneau în spatele ochilor mei, spărgîndu-se în străfulgerări de lumină. Era o lumină caldă, prietenoasă, de vară, de viață… Ființa umană este o mașinărie extrem de complexă. Încă de la Facere este înzestrată cu un program de bază pe care încercăm să-l descifrăm de zeci de ani, dar pe care nu-l putem explica. Certitudinea există doar în legătură cu dragostea, element dovedit combustibil universal al evoluției speciei. Nu-mi iese din cap imaginea pruncului la sînul mamei. Sigur, proiectantul a amplasat sistemul de hrănire extrem de eficient, de fapt scopul proiectului îl reprezintă atingerea trupurilor, a inimilor, schimbul de informații wireless de modelare a programelor, de instalare a extensiilor cerebrale calibrate de undele inimii mamei. E fascinant! E fascinant cum îmbrățișările și atingerile redau forța de a merge mai departe, atunci cînd aceasta dispare (prin pierderi de program). E fascinant cum legăturile acestea între oameni au creat o istorie, prin colectivități tot mai extinse, cum legăturile acestea non-invazive au modelat mii de ani relația cu mediul înconjurător al planetei, cum legăturile acestea au fost extinse în societate, relația tandră între mamă și prunc reflectîndu-se în realitățile istorice dintre țară și națiune! Updatări de soft se fac mereu, prin emoții, și cred că teatrul reprezintă o astfel de updatare, atunci cînd emoția este transmisă direct, față în față, pentru că fără această conectare venală, chiar, teatrul, așa cum îl cunoaștem astăzi, va dispărea rapid…

Sigur, unele erori de soft au adus pe lume tirania umană fără chip, care încearcă să substituie rolul fundamental al legăturii umane, al undelor cerebrale și herțiene – cele ale herțului! – și, folosind pandemia, să schimbe sistemele politice și economice globale, să schimbe, în primul rînd, fundamental, societatea, credințele și tradițiile, să reseteze mamiferul uman lipsindu-l de fundamentul existenței sale: emoția, empatia, iubirea, practic motorul și sensul evoluției speciei umane.

RESETÁ, resetez, vb. I. A reinstala unul sau mai multe programe într-un calculator. – Din engl. reset. Despre asta este vorba! O resetare planetară, la nivel social, care transformă progresismul într-o nouă religie globală unică, pentru că globalizarea nu poate exista fără acțiunea mulţimilor.

Timp de aproape un an, copiii au fost despărțiți de prieteni și obligați să stea închiși în casă, părinții n-au dormit nopți la rînd cu gîndul la ce vor pune pe masă în săptămînile următoare, iar vîrstnicii s-au întrebat dacă nu cumva au ajuns la capătul vieții mai devreme decît le era destinat. Aceasta este prima imagine a reset-ului pandemic!

Sîntem informați de reprezentanții Forumului Global de la Davos că modelul economic de dezvoltare a societății umane nu mai este sustenabil. În consecință, teoriile economice ar trebui schimbate fundamental cu consecințele asumate pentru societăți. Sîntem convinși că civilizația umană nu are nici o șansă să salveze planeta atîta vreme cît creșterea populației nu se va plafona rapid și cît timp comportamentul nostru consumerist nu se va schimba fundamental! O obsesie permanentă a diriguitorilor lumii: creșterea demografică spectaculoasă care pune în pericol existența rasei umane și sistemul consumerist, o plagă reală a capitalismului, lăcomia și invidia generate de acesta.

2020 a arătat întregii omeniri cît de vulnerabile sînt sistemele construite în ultimii 30-40 de ani, cît de fragile sînt economiile, sistemele publice de sănătate, educație, infrastructură, care sînt riscurile externalizării producției de bunuri de importanță vitală, dar și inutilitatea unor politici economice care s-au axat pe consolidarea ofertei mondiale și au neglijat politicile sociale și de mediu, diminuînd cererea agregată.

Anul în care am intrat va continua bătălia pentru reîmpărţirea lumii, asta este clar. O bătălie între globalizare şi încercarea unor sisteme regionale, cum este Uniunea Europeană sau sistemele naţionale, de a opri acest lucru. Nu este numai de acum. Această bătălie este de 40-50 de ani. Ideea de mare resetare a revenit acum, dar cartea scrisă de un autor german, pe această temă,  este de vreo 10-15 ani. Europa Unică este un proiect social care fost gîndit ca un “stat social” care să facă exact acelaşi lucru: să elimine diferenţele majore, să aducă la un standard de subzistenţă decent toată populaţia, păstrînd identităţile naţionale, să facă o piaţă care să fie reglată un pic mai bine decît piaţa haotică a capitalismului primitiv. În timp ce Europa de Vest se descreştinizează, statele din Europa Centrală şi de Est se recreştinizează, ca o măsură de autoapărare.

Directorul general al FMI a spus că lumea are de ales între Marea Resetare sau Marea Inversare (Marea Inversare însemnînd „mai multă sărăcie, mai multă fragmentare și mai puțin comerț”). WEF a prezentat lumii două potențiale rezultate. Primul este că Marea Resetare poate fi realizată relativ pașnic, cu națiuni care acceptă obiectivele împinse de planificatorii globali. Al doilea rezultat, avertizează, ar fi mult mai perturbator și mai dăunător. S-ar întîmpla prin țări care nu reușesc să abordeze „relele adînc înrădăcinate ale economiilor și societăților, care ar putea vedea o resetare”, impuse de șocuri violente precum conflicte și chiar revoluții.

Există doar o fereastră îngustă de oportunitate pentru Marea Resetare pe care slugile din România ale conceptului se străduiesc să o ţină larg deschisă cît mai mult timp, indiferent de consecințe.

 „România are nevoie de resetare și de reconstrucție. Această pandemie ne-a afectat pe toți prin amploare și gravitate. Nu există sectoare ale economiei care să nu fi avut de suferit într-o proporție mai mare sau mai mică. Însă o abordare constructivă implică tratarea crizei și ca oportunitate, pentru a așeza România pe fundamente sănătoase. Este un uriaș pas înainte care în mod obligatoriu va trebui consolidat”, a spus Klaus Iohannis.

Marea Resetare va fi tema celei de-a 51-a reuniuni a Forumului Economic Mondial din Davos, în 2021. Agenda sa va exprima angajamentul de a orienta economia mondială spre „un viitor mai echitabil, sustenabil și rezilient.” Programul cere un „nou contract social” care să fie centrat pe egalitate rasială, justiție socială și protecția mediului. Schimbările climatice necesită din partea noastră „decarbonizarea economiei” și aducerea gîndirii și comportamentului uman „în armonie cu natura”. Scopul este construcția unor „economii mai egale, inclusive și sustenabile”. Promotorii FEM consideră că această nouă ordine mondială trebuie „urgent” implementată, subliniind că pandemia „a demonstrat nesustenabilitatea sistemului nostru actual”, căruia „îi lipsește coeziunea socială”.

Teoreticienii uită realitatea imediată și de aici, din Lumea bună a politicii globale, nu din Africa, nu din India, nu din România: aproape 24 de milioane de americani riscă să nu aibă ce mînca. Numărul a crescut cu un sfert, de la izbucnirea pandemiei de Covid-19. Cozile din fața băncilor de alimente și a cantinelor sociale sînt din ce în ce mai mari. Americanii spun că reușesc să își plătească facturile, dar nu le mai rămîn bani și pentru mîncare.

Pachetele cu mîncare includ alimente de bază precum cartofi, ceapă, ulei, făină, în total aproape 30 de kilograme de mîncare, dar și cîte un curcan. Nu se știe însă cît timp vor mai fi resurse pentru a susține atîția americani nevoiași, potrivit CBS News.

Am văzut așa ceva în Iraq-ul lui Saddam Hussein, supus sancțiunilor internaționale. Despre atingere, emoții, umanizare, nimic! Totul despre progresism, distanțare, digitalizare, transformare, tehnologizare.

De la Vukovar la Kandahar și înapoi

Revoluția m-a găsit acasă, ca pe orice bănățean din afara Timișoarei. Venisem în învoire și eram la teatru împreună cu doi prieteni, locotenenții Bucur și Preotesoiu, pe care i-am cunoscut la „Cîntarea României”. Foc de talentați! Primul, poet pasionat de teatru, cel de-al doilea, poet și… revoluționar – s-a răzvrătit oficial într-o ședință de partid în care a cerut să se respecte statutul Partidului Comunist și prevederile Congresului al XII –lea al PCR! Era cercetat. Se simțea o tensiune în armată și nu numai. Era ca și cînd un vînt puternic urma să se iște. Îmi povesteau despre Armata a 5-cea, din care făceau parte ofițeri tineri din toată țara. Nu înțelegeam nimic!

By Darius BALINT

În sala Casei de Cultură, sala teatrului, s-a vorbit de protestatarii de la Timișoara. Bucur și Preotesoiu au devenit neliniștiți. Am plecat toți trei cu un taxi, spre casă. În Triaj, am ocolit puțin pentru o confirmare. Da, era! Antenele Unității de rachete parcă înebuniseră. În acea noapte am plecat spre unitatea militară din Lugoj, unde îmi executam ultimele săptămîni de stagiu militar la școala de subofițeri. La sfîrșitul unei zile reci de octombrie, în cazarma UM 01008, din Timișoara, șeful Biroului Front, maiorul Mitroi, m-a convins să mă înscriu la acea școală. Aș fi avut concentrări mai ușoare în anii ce ar fi urmat. Camaradul meu, sergentul Dragoș Frîncu – astăzi, preot! – mi-a spus că, de fapt, ordinul venise de la comandantul Unității, lt.col. Gheorghe Borăscu, un zbir, cu uniformă impecabilă care-ți amintea de un ofițer SS.

Întors în unitate, la Lugoj, am încărcat tone de muniție în camioane pentru a contracara un atac de pe teritoriul Ungariei. Au urmat focurile de armă, deplasările cu TAB-urile la Timișoara – celebre, deja! -, asaltul asupra unității de securitate de la Lugoj, prizonierii, dezinformarea, psihoza, întoarcerea în Timișoara Liberă, paza de la PecoTim. Aceasta a fost, pentru mine, Revoluția română din 1989!

La Reșița, la începutul lui martie 1990, se năștea o lume nouă. Revoluționari, instituții noi, Garda 200, ziare… cu toții ne doream o lume mai bună. Cam, ca în Yugoslavia, ziceam eu, acolo unde, părinții mei mergeau anual și se întorceau cu blugi, gumă de mestecat, banane și ciocolată Cipi-Ripi.

În 1991 eram, deja, reporter la Ziarul Timpul și Yugoslavia dădea în clocot. Perfect, mi-am spus! Cineva trebuie să consemneze și, ar fi bine să fiu eu acela. Gheorghe Jurma, directorul ziarului, mi-a cerut o declarație pe propria răspundere, în caz că pățesc ceva să nu am pretenții financiare din partea ziarului. Nu mai auzisem așa ceva, dar am scris. Era vară. A doua zi, eram deja într-un autobuz spre Vîrșeț. Era perioada în care jumătate din Reșița se ocupa cu comerțul trans-frontalier. La Vîrșeț î-am cunoscut pe ziariștii de la Libertatea, ziarul românesc din Voivodina. Radomir Muncean mi-a rămas prieten, peste ani! În biroul lui Aleksander Putnik, corespondentul Politika Ekspress, doi colegi de la Televiziunea Novi Sad s-au oferit să mă ducă cu mașina în capitala Voivodinei. Minunat! Seara eram cazat la hotel Centar și mîncam o masă caldă. Ăsta era noroc!

A doua zi, un taximetrist s-a oferit să mă ducă la Bacika Palanka, de unde am luat un autobuz spre Baciko Novo Selo. Eram la cîțiva kilometri de Vukovar, orașul de pe malul Dunării, pe care ș-il disputau croații și sîrbii încă din 25 august. Soarele cald, ca un gălbenuș strălucea peste acoperișurile clădirilor din centru. Oamenii erau speriați și suspicioși. La Kafana, pe terasă, un individ m-a atras atenția. Era jurnalist, 100%. Jurnaliștii arată, peste tot, la fel. Poartă vestă și o geantă grea pe umăr, au o privire curioasă, mascată de o detașare de operetă. Am intrat în vorbă. Aveam 21 de ani, o vestă galbenă primită de la ACR și un rucsac de un albastru strident. David Steel era corespondent pentru o agenție de știri de care nu auzisem și locuia, în chirie, lîngă sediul Poliției Yugoslave. Eram ca picat din lună! Îmi povestea că plătea o taxă pentru fiecare informație primită de la polițiști, dar și din partea revoluționarilor croați. Am locuit trei zile în apartamentul lui Steel de pe strada Dunavska. Ziua mergeam pe malul Dunării și trăgeam cu urechea la sunetele ce păreau tiruri de arme și explozii. Pe 14 septembrie, revoluționarii croați au luat cu asalt depozitul de arme ale Armatei Yugoslave de la Sajniște, în sudul Vukovarului. Cîteva ore, aerul s-a umplut de un vuiet și tiruri de armă. Pe seară, militarii sîrbi au atacat suburbiile din sud-vestul orașului, dinspre Negoslavici. Era altceva, sunete metalice specifice șenilelor de tanc, ordine scurte, răcnite, larmă, focuri de armă. Steel mă cheamă la conferința de presă de la Sajniște. În fața cazărmii apare un autobuz verde, plin cu jurnaliști aduși de la Belgrad. La scurt timp, o Lada Breack a Televiziunii Novi Sad parchează lîngă autobuz. Liderii militari sîrbi susțin o conferință de presă în care ne spun despre multiplele asalturi ale croaților asupra depozitelor de arme ale Armatei Federale și asupra posturilor de poliție. Unele au căzut. Acum, revoluționarii croați au arme și muniții. Dintr-o clădire micuță aduc un prizonier croat, vizibil bătut. La gît purta un colier din degete, iar oficialii sîrbi ne-au asigurat că erau degete… sîrbești, tăiate de la cei uciși în Bătălia Cazărmilor. Mi-a ajuns! Experiența a fost intensă. Am plecat spre țară cu colegii de la Novi Sad, nedumerit de pasiunea cu care sîrbii și croații se omorau reciproc în intenția de a distruge o țară care m-a făcut să visez frumos în copilărie. Vukovarul a căzut pe 18 noiembrie!

Un an mai tîrziu, în 1992, într-o seară de sfîrșit de primăvară, regretații Nicolae Pîrvu și Bogdan Herzog, secretarul de redacție și directorul Radio Timișoara, al cărui corespondent devenisem, m-au chemat urgent la sediu. Urc în trenul de noapte și dimineață, la 7 eram deja în biroul de pe strada Cluj. Pleci în Transnistria, vrei?, mi-au spus. Dacă pățești ceva te facem președintele asociației handicapaților din Timișoara. Plec!

Cu Trenul foamei pînă la Iași și cu autobuzul pînă la Chișinău. Ajung la Radio Moldova unde mă așteaptă Arcadie Gherasim, Valeriu Săhărnean și Sandu Dorogan. În Radio Moldova l-am cunoscut, pentru prima dată, pe Gabriel Ionescu, corespondentul Radio România. Regretatul Eugen Preda se afla în tranșee, lîngă podul peste Nistru, urmărea cu binoclul, întreaga noapte, mișcările gardiștilor și relata fabulos în matinalul lui Paul Grigoriu. Mergeam cu un GAZ al Ministerului Apărării din Moldova, la Coșnița și pe Platoul Cocieri, în plasa Corjova din Raionul Dubăsari. Acolo se afla Grupul Răzeșii și polițiști aduși din toată Moldova care se schimbau la cîteva zile. Muniția lipsea, în livezi erau săpate tranșee, țăranii erau disperați. Seara mă întorceam la Chișinău, la Hotel Ecran, unde locuiam. Într-un astfel de drum am cunoscut-o pe Valentina Ursu, viitoare jurnalistă extrem de cunoscută pe malul Bîcului. Pe 21 iulie 1992 războiul de pe Nistru se încheia. Moldova sîngera…

Sîngera și Bosnia-Herțegovina în următorii ani. Presa occidentală a publicat, la un moment dat, fotografii cu sute de morminte ale bosniacilor uciși de sîrbi. Toți aveau cruce la cap! Am fost în zonă și am făcut propriile fotografii, împreună cu regretatul Gabi Ștefănescu. Dar, atît!

În 1999 m-am întors în spațiul ex-yugoslav, odată cu Operațiunea Forțele Aliate a NATO. Adică, cu bombardarea Serbiei, între 24 martie și 10 iunie 1999, a obiectivelor cu dublă utilizare: fabrici, centrale electrice, transformatoare, căi ferate… Clădiri superbe, construite cu dragoste şi devotament –sîrbii și muntenegrenii îşi iubesc casele –au devenit ruine. În războaiele secesioniste, beligeranții şi-au distrus ceea ce iubesc cel mai mult: casele. NATO le distruge tot ceea ce sîrbii iubesc cel mai mult: casele. 25 martie nu este o zi de primăvară, ci una de război. Ea trece, în tristețea sârbilor şi în revolta oamenilor, ca un blestem.  Frunzele  crude  au  încă  pe  ele  fumul  exploziilor. Focul mai arde. În orașele dunărene, sîrbii mîndri, pe cai albi, fac scut uman pe poduri. Degeaba! Sirenele sună. Tensiunea creşte. Aerul este puternic fîlfîit de aripa morţii. Lupta începe. Sînt bombardate, cu mare precizie, obiective din apropierea oraşului Belgrad, iar la  ora  23.25  este  vizat  Pancevo. Locuiam, practic, într-un fost wc public din parcul central, din Pancevo, transformat în bar și, acum, în adăpost, împreună cu colegi de la Televiziunea Serbija. Mă deplasam cu ei, mîncam împreună.  Erau profund și mereu revoltați. Odată cu ei, o mare parte a populaţiei Yugoslaviei. Toată lumea ştia că NATO slujește anumite interese şi, în urma  spargerii bipolarității îşi caută o nouă filosofie în timp ce exodul populaţiei de etnie albaneză din Kosovo continuă.  Pentru că bombardamentele  şi  războiul instituie nesiguranţa  clipei şi a vieţii. Iar oamenii fug totdeauna din calea prăpădului, a pîrjolului. Kosovo se afla însă sub două amurguri, unul care venea  din  cer, celălalt, pe pămînt. Sîrbii cîntă Tamo Daleko…

23 aprilie. Sînt cam nedormit. La ora 03.00, la Novi Sad, s-au auzit zece explozii. La aceeaşi oră, uzina chimică din Lucani, un pod de la Mramor şi un depozit de carburanţi de la Bogutovac au fost ţinta aceloraşi bombardamente, ca şi alte obiective din zona Sremska Mitrovica. La ora 03.05, aviaţia NATO a lovit sediul televiziunii sîrbe din Belgrad, ca obiectiv legitim. Colegii sîrbi sînt șocați. Cu toții sîntem revoltați. Pragul fusese trecut. Jurnaliștii deveneau combatanți!

În1999, celebrul scriitor dizident, PAUL GOMA, publica la Paris, BUTELII ARUNCATE ÎN MARE, jurnal. Paul Goma publică, sub titlul AU VENIT AMERICANII, în 3 mai 1999, pag.55: „Sare din pagină corespondenţa din Belgrad semnată Mario Balint, deplasat-sponsorizat, cum sîntem înştiinţaţi. „”Nici un post de TV occidental nu a spus că majoritatea refugiaţilor care au umplut Macedonia şi Albania fug din calea bombelor NATO şi nu din cale represiunii sîrbe””. Evident, posturile de televiziune occidentale sînt cu toate mincinoase, spre deosebire de TV Koşava, proprietatea fiicei lui Miloşevici. Spre deosebire de TV Beograd, cea ascultînd te tovarăşa de viaţă a tovarăşului cu acelaşi nume. Apoi: deplasarea sponsorizată de Banatera, Rescom Reşiţa, Eurosat Bavaria Caransebeş trebuie onorată, nu? Ba bine că nu. (…) Taman aşa: Sîrbii nu numai că nu-i alungă pe Albanezi de pe pămîntul lor, unde se aflau cu cel puţin 18 secole înaintea invadatorilor slavi, dar îi roagă în genunchi să rămînă pe loc – că aşa-s ei, Sîrbii (au dovedit-o în Croaţia şi în Bosnia): buuuni…; şi ortodooocşi… ” În pagina următoare, scriitorul revine cu citatele mele din COTIDIANUL: „În p.3 cunoscutul sponsorizat Mario Balint cîntă pentru Dvs. melodia îndrăgită: „”NATO vrea să-i lasă pe sîrbi şi fără istorie””” După care, Goma îi acoperă cu invective pe toţi cei care, în presa de atunci, jurnalişti, editorialişti şi scriitori, au ţinut partea sîrbilor conduşi de „demonul-tovarăş Miloşevici”!

În 2001 eram de serviciu, în tura de știri la Radio Timișoara cînd Turnurile Gemene cădeau. Pe 12 octombrie, la Cercul military Timișoara se lansa prima carte dedicată evenimentelor de la 11 septembrie, scrisă în timp record împreună cu colegul și prietenul Raico Cornea, publicată la Editura Ancăi Augusta. Un an mai tîrziu, o vizită a ministrului apărării, Ioan Mircea Pașcu, la Timișoara îmi deschidea drumul spre Orient! Într-o zi de octombrie aterizam în Valea Arghandab din Afghanistan.

As-salamu-alaykum! Sîntem la Kandahar. Anul 1380 după Sharia, Legea islamică. E cald, deşi e numai ora 2, Zulu. Sau 8, ora României, sau 10,30, ora Afganistanului. Ora Zulu este ora de coordonare a trupelor americane din întreaga lume. Kandahar este un loc fierbinte al istoriei moderne. Fierbinte şi pentru că soarele de octombrie încălzeşte oceanul de praf la 35 de grade, ziua. Vara, aici este iadul: 50 de grade! Metalul frige şi nu poţi să-l atingi fără să capeţi o arsură urîtă. Periplul meu este în spaţiu şi timp. Spaţiul… fixat geografic pe hartă dar, nemărginit. Timpul… prelungindu-se şi răsucindu-se în spirale de sute de ani. Un loc sterp, dominat de praf şi de… nimic. Amar experiment de început de mileniu…

Ne cazăm în tabăra de tranzit, exact în spatele clădirii aeroportului, vecini cu EOD-iştii iordanieni. Cortul este uriaş, noaptea, frigul pătrunzător. Nu cred că în anii 60, textele lui Walter Lippman, un monstru sacru al presei americane, de care Casa Albă ţinea cont necondiţionat, aveau nevoie de îndemnul coranic: „citeşte”! Lippman scria, în btreacăt că, la acea dată, doar trei erau ţările lumii cu adevărat libere şi trăiau fără nici o constrîngere din afară: Cambodgia, Libanul şi Afganistanul. Peste Cambodgia s-a abătut teroarea kmerilor roşii şi a „tovarăşilor copii”, Libanul, Elveţia Orientului, ţara unde şeicii îşi trimiteau soţiile şi îşi depuneau banii s-a spulberat în ura războiului civil. Afganistanul, care nu a contractat niciodată un împrumut internaţional, condus de un rege care administra modernitatea cu linguriţa şi domnea peste supuşi mulţumiţi, mari admiratori ai filmelor indiene, dar şi a lui John Weine, care aveau în case mobilă din lemn de nuc, biblioteci uriaşe, şcoli, case luxoase în Wazir Akbar Khan, picnicuri la Paghman şi automobile Ford, a căzut pradă urii de neînţeles. La preluarea conducerii Kabulului de către Alianţa Nordului, între 1992 şi 1996, de exemplu, diferite facţiuni au emis pretenţii asupra unor părţi din oraş. Dacă mergeai din Shar-e-Nau în Kereth-Perwan, ca să cumperi ceva, riscai să fii împuşcat sau aruncat în aer de o rachetă. Practic, aveai nevoie de viză ca să treci dintr-un cartier în altul.

În 1989 am fost părtaş la Revoluţia română cu arma în mînă. Eram o gloată de ţopîrlani care tăiau frunze la cîini şi aşteptam să treacă zilele să scăpăm de disciplină şi de hainele verzi. După 12 ani, am descoperit o altă armată română. La Kandahar am întîlnit profesionişti ai războiului, mulţi dintre ei aflîndu-se la a 2-a sau a 3-a misiune de luptă. Veterani! Cei mai buni dintre cei buni! Am fost lîngă Gen. dr. Mihail Popescu, şeful Statului Major General al Armatei Române, cînd a citit Ordinul de Zi cu ocazia Zilei Armatei Române. Emoţii. I-am privit în ochi şi mi-am zis: „sînt o altă armată”! Mă simţeam legat de băieţii noştri. Senatorul Sergiu Nicolaescu, preşedintele Comisiei de Apărare din Senat, spunea la Kandahar acelaşi lucru: „Am demonstrat că sîntem mai buni decît cea mai bună armată din lume”!

Ne întoarcem spre bază. La periferie zac mii de maşini dezmembrate. Transformate în piese de schimb. Afară din oraş se face cărămidă crudă. Afganii îşi reconstruiesc viaţa şi speră că va fi pace. Nu-i interesează nici de talibani, nici de „riusii”, nici de americani.

Mă întorc în Timișoara cu o grămadă de fotografii. Jeni și Mircea Tonenchi hotărăsc pe loc publicarea lor într-un album. Primul. La expoziția foto și lansare – asezonată cu carne de oaie cu mentă, nan și iaurt – directorul Radio Timișoara, Mihai Anghel, prevestea viitorul: ce urmează? Evident, Iraq-ul!

Ajutat de medici și oameni de afaceri sirieni din Timișoara, în februarie 2003 începe aventura irakiană care se încheia în 2010! Un taxi mă duce de la Damasc la Bagdad în primele zile din februarie în plină eră Saddam Hussein. Ajung la Hotel Mansour, pe malul Tigrului. Acolo îl cunosc pe Doctor, cel mai oltean dintre irakieni și pe Dragoș Tăbăran, corespondentul TVR, care mă pun în temă. Pe 6 februarie începeam relatările la RRA. Viața în Bagdad era destul de liniștită iar noi nu aveam altceva mai bun de făcut decît să o cunoaștem. Locuiam într-un hotel de stat, pe Strada Haifa, foarte aproape de viitoarea Zonă Verde – în care ajungeai făcînd stînga pe Strada Yafa – , vis-à-vis de Ministerul Informațiilor și aproape de Cinematografia iraqiană. Pe unul din geamurile camerei mele se vedea Podul Sinak scăldat în lumină. Al-Mansour era un cartier select, la Vest de Tigru, învecinat cu Kadhimiya. Peste pod, în Est, era Adhamiyah și Karadah, locuri pe care aveam să le cunosc foarte bine. Pe 8 februarie 2003, transmiteam din Baghdad: “În ciuda optimismului afişat de locuitorii Baghdadului, tonul vehement al discursului rostit aseară de preşedintele american G. W. Bush, nu mai lasă loc îndoielilor: va fi război în Iraq! Astăzi, a fost zi de rugăciune, dar şi de cumpărături. Cei cu dare de mînă au cumpărat mai multe provizii alimentare decît de obicei. S-au cumpărat, însă, în cantităţi mai mari, detergenţi şi lumînări. În urmă cu aproape o săptămînă, Guvernul iraqian a distribuit raţiile alimentare în avans, pe două luni, iar zilele acestea se pregăteşte distribuirea raţiilor pe încă trei luni.

Mîine, se aşteaptă sosirea la Baghdad a şefului inspectorilor ONU, dr. Hans Blix, şi a directorului AIEA, Mohammed El-Baradey, pentru lămurirea unor puncte din raportul ONU, considerate de Iraq a fi ambigue. Vizita celor doi înalţi oficiali se face la iniţiativa Guvernului Iraqian. Ce se ştie sigur ese că preşedintele Saddam Hussein nu se va întîlni cu inspectorii ONU, aşa cum au cerut aceştia. Preşedintele iraqian a spus că personal, este foarte ocupat, dar că toate aspectele pot fi clarificate de către consilierii săi şi reprezentanţii guvernului. Surse din cadrul Ministerului Informaţiilor cred că inspectorii ONU vor prezenta în data de 14 februarie un nou raport, în ciuda nerăbdării afişate de Washington, un atac împotriva Iraqului fiind posibil oricînd, începînd din 15 februarie”.

Dincolo de acţiunile pacifiste şi negocierile cu inspectorii internaţionali, iraqienii ştiu că va fi război. Ali Al-Saad, unul din însoţitorii mei din Baghdad, spunea că poporul iraqian este prea mic să oprească războiul.  În aceste condiţii, Partidul Baas pregăteşte rezistenţa populaţiei civile. Întreprinderile de stat au plătit salariile în avans, pe şase luni, salariul mediu al unui angajat la o firmă de stat fiind de aproximativ 25.000 de dinari, adică 10 USD! Şi pensiile au fost achitate pe şase luni înainte. Astăzi a început distribuirea raţiilor alimentare pe încă trei luni, în avans. Lista unei astfel de raţii, distribuită prin cele 73.000 de centre din ţară, pe o lună, pentru o persoană, arată astfel: 2 kg de zahăr, 9 kg de făină, 2,5 kg de orez, 1,250 kg de ulei, cîte 500 g de fasole şi hummus, 300 g de ceai, sare şi două săpunuri şi 300 g de detergent. Populaţia spune că Saddam Hussein a redat poporului iraqian demnitatea. Viaţa este foarte ieftină. Energia electrică pe care o familie o consumă timp de două  luni costă 1 USD. Apa, la fel. Benzina costă 2 USD/100 litri, iar o masă copioasă la un restaurant bun nu depăşeşte 2 USD. Construcţia unei vile cu 4 camere şi anexe costă, în Baghdad, 15.000 USD. Din pricina embargoului de mai bine de 10 ani, multe familii au sărăcit şi stau cu chirie în apartamente de bloc, majoritatea construite după 1991. Chiria unei vile cu 4 camere ajunge, însă, şi la 100 USD pe lună!

În acest timp, Partidul Baas a pregătit şi rezistenţa armată în marile oraşe. Fiecare familie a fost dotată cu un AK-47 şi 500 de cartuşe, iar fiecare cartier de locuinţe a primit în dotare un tun anti-aerian. De două zile, pe clădirea Ministerului Informaţiilor a fost montată o mitralieră AA.

Seara de 19 martie este caldă. Tigrul curge pe sub fereastră și luminile podului Sinak se oglindesc în apă. Noaptea, clădirea se cutremură și geamurile sar de pereți. A început! 40 de rachete de croazieră și bombe bunker buster, de 900 kg, lovesc Dara Farms, din sudul capitalei. Pun salteaua patului în dreptul ferestrei dinspre Strada Haifa și las geamul deschis spre Tigru. Mă așez pe mochetă și număr: 2… 3… 4…26 … 32… 40… Sirene și tropotul sacadat al tunurilor AA. Dimineața, bătăi puternice în ușă mă trezesc. Am ațipit. Un minut, poate. Prin fum și miros de sulf ajung la telefonul de la recepție. Președintele Radioului, Dragoș Șleuleanu îmi cerea impoerativ să părăsesc Baghdadul. Am plecat spre Damasc și, apoi spre Amman, dar aveam să revin curînd. Pe 9 aprilie, Baghdadul era cucerit de trupele americane.

1991 – sau 1989! – 2018. Yugoslavia, Transnistria, Iraq și Afghanistan. Lumi în mișcare și spulberate. Ani în care am transmis istoria în plină ebulație. De la Vukovar, cel mai vestic punct pe harta războiului personal, pînă la Kabul, cel mai estic element geografic al carierei de jurnalist de război. De la prostia naivă din 1991, la experiența din 2018, anul ultimei misiuni în Kandahar. Am fost martor la destrămarea unor lumi și crearea unor destine. O dorință? În 2022, la 20 de ani de la începutul războiului meu din Afghanistan, îmi doresc să fiu prezent, din nou, alături de militarii români și americani, ca să pot pune stiloul războiului în cui!

Ca reporter, sînt martor ocular. Daca nu sînt acolo nu pot să miros sau să simt. Cel mai important rol al unui jurnalist este să fie acolo! S-a împămîntenit o vorbă între corespondenţi, atunci cînd sîntem întrebaţi ce facem, cu ce ne ocupăm… Răspunsul este, de cele mai multe ori: „facem ceea ce facem”. Dedesuptul acestor cuvinte stau, însă, îngrijorări multiple: jurnalismul nu pregăteşte o viitoare generaţie, jurnalismul se transformă din cauza tehnologiei, jurnalismul public dispare. În România, cel puţin, asta e percepţia! Personal, am încercat să fac ceva, să sprijin confrații, să-mi pun întreaga experiență, pricepere și expertiză în scopul siguranței jurnaliștilor ce acționează în medii ostile și a decriptării informațiilor dușmănoase. NEWS IN A HOSTILE WORLD e mai mult decît un slogan, iar SECURITY NEWS & SAFETY JOURNALISM e mai mult decît o misiune asdumată.

BALINT MERCENARY TASK FORCE a fost înființată în 2005 ca un birou specializat în monitorizarea presei, producerea de analize, ştiri şi imagini din medii ostile, dar şi în vederea acordării de servicii CAT: consultanţă, analiză şi training. BMTF are în componenţă jurnalişti veterani, porofesionişti în domeniul comunicării şi securităţii, angajaţi în respectarea libertăţii de exprimare şi promovarea profesionalismului. BMTF sprijină prin toate mijloacele jurnaliştii şi lucrătorii umanitari pentru consolidarea fluxului liber de informaţii credibile şi nemanipulate. Pentru acest deziderat asigurăm transferul de cunoştinţe şi abilităţi elevilor, studenţilor şi jurnaliştilor, organizaţiilor care operează în medii ostile violente sau repressive. Scopul nostru este de a ajuta aceste personae să poată lua deciziile cele mai bune pentru propria lor Securitate. Se urmăreşte sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia. De 15 ani!

La mulți ani, nouă!

DUALISMUL MESIANIC AL ORDINELOR MILITARO-RELIGIOASE

Astăzi, e marți. 13 octombrie. Se spune că dacă astăzi ar fi fost vinery 13, ar fi fost o zi cu mare ghinion. A FOST! Vineri, 13 octombrie 1307, în zori, toţi Cavalerii Templieri din Franţa sînt arestaţi în comanderiile lor, la ordinul lui Filip cel Frumos. De la arestarea acestora, pînă la condamnarea lor la moarte, pe 18 martie 1314, se scurg aproape şapte ani, într-un proces trucat încă de la început. Filip cel Frumos se dovedeşte un jurist priceput, expert în manipularea opiniei publice, de la popor pînă la Papă, fără să mai vorbim de judecători!

Un proces politic bazat pe stenograme trunchiate şi mărturii smulse sub tortură care ne aminteşte tuturor de zilele pe care le trăim astăzi!

Odată cu Templierii a pierit o epocă, cea a spadei şi economiei agricole, şi zorii statelor „justiţiare” se iveau. Istoria Ordinului coincide, cu aproximaţie de cîţiva ani, cu cea a Cruciadelor, astfel încît nu îi putem înţelege pe templieri „scoşi din contextul istoric”.

Ordinul Templului se naşte în anul 1118, iar bula „Vox clamantis” a Papei Clement al 5-lea îi pune capăt în 1312. 20 de ani despart cucerirea Ierusalimului de naşterea ordinului. Alţi 20 despart sfîrşitul cruciadelor de dispariţia Ordinului. Odată cu dispariţia, Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Christos intră în istorie şi în legendă. Ei sînt „păstrătorii Graal-ului”, menţiune care a ţesut mii de poveşti despre cupa cu sîngele lui Christos, cu Maria Magdalena, soţia, şi urmaşul de sînge al lui Iisus, fără să ne gîndim, nici o clipă, că graal-ul era un fel de colivă galeză, o mîncare obişnuită în Levantul acelei perioade. Avînd putere şi influenţă, Templierii păstrau grînele în depozitele comanderiilor. Legiunea Străină a împrumutat de la ei chipiul alb şi securea, precum şi modelul social al pensionarilor legionari. Francmasonii şi aiuriţii de pretutindeni vor să le moştenească trecutul pentru a se legitima public pe o scară socială superioară. Oricum ar fi, vineri 13, a fost cu mare ghinion pentru Templieri.

Istoria ordinelor militaro-religioase merită, după părerea mea, încă o explicaţie, între sumedenia de explicaţii şi teorii vehiculate în ultimii 200 de ani, cu prisosinţă. Nu este un studiu istoric detaliat. Nu aceasta este intenţia autorului, ci, mai degrabă, oferirea unor indicii spre aprofundarea sistematică şi sistemică a problemei. Evident, nemulţumirea legată de explicaţiile oferite în cele cîteva lucrări studiate m-au determinat să încerc să pun cap la cap cîteva evidenţe, din punctul meu de vedere. Departe de a vedea în ordinele militaro-religioase moştenitorii unei înţelepciuni oculte – abordare preferată de o pseudo-literatură ocultă – cred că naşterea şi istoria acestora sînt indisolubil legate de perioada istorică în care au evoluat, de mediul politico-religios al cruciadelor, cînd avînd în vedere necesitatea de a avea o armată permanentă , ordinele militare au fost create, fiind adoptate ca al patrulea jurămant monastic.

Dacă astăzi, mulţi privesc evoluţia ordinelor militaro-religioase în plan ocult şi ezoteric, acordîndu-le „urmaşi” francmasoni, personal cred că industria de securitate privată este similară, astăzi, cu ordinele cavalereşti din perioada de 200 de ani a Cruciadelor. Atunci, ca şi acum, cele două tipuri de structuri trebuie privite în contextul istoric al apariţiei, dezvoltării şi… desfiinţării lor! Blackwater, Triple Canopy sau DynCorp., cele trei mari companii militare private pot fi asimilate uşor Ordinului Templului, Ordinului Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan, sau Cavalerii de Malta, Cavalerilor Sf. Maria, sau Cavalerii Teutoni: transnaţionale şi cu interese globale privind Calea, bogate şi respectate, pizmuite, hulite şi invidiate, dar fără suportul cărora nici o armată „cruciată” nu s-ar fi aventurat în vechiul Orient Mijlociu. În jurul lor s-au ţesut legendele, favorabile şi nefavorabile, sub aura lor mîncarea galeză din grîu fiert, graalul, un fel de colivă dar mult mai rea la gust, s-a transformat în Potirul pe care-l caută şi astăzi o groază de lume. „Păstrătorii Graalului” erau Templierii, cei care aveau suficientă putere de a-şi asigura hrana – fie ea şi săracă! – trupelor proprii, în perioade în care foametea trimitea acasă, în Occident Cruciaţii mînaţi în luptă de mirajul bogăţiilor fără de seamăn ale Ierusalimului. Evident, au existat şi alte ordine cavalereşti, „naţionale”, cum ar fi Ordinul Jartierei, al cavalerilor britanici, sau Calatrava, Alcantara şi Navarra, în Spania Reconquistei, un fel de Armor Group. Bogăţiile ordinelor cavalereşti au fost semnificative, la fel cum sumele cîştigate de companiile de securitate în zonele de război sînt considerate uriaşe.

Cinci ordine militaro-religioase mari s-au format în Tara Sfînta între sfîrşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea: Cavalerii Sfîntului Mormînt (circa 1099), Cavalerii Templieri (circa 1118), Cavalerii Ospitalieri (circa 1099 sau ai Sfîntului Ioan), Cavalerii Spitalului Sfînta Maria din Ierusalim (Cavalerii Teutoni) şi Cavalerii Sfîntului Lazăr. Ordinele cavalereşti se înscriu în succesiunea ordinelor militare aparute în timpul Cruciadelor. Un ordin militar este o societate creştina de cavaleri, care a fost înfiinţat pentru apărarea credinţei, fie în Ţara Sfîntă, împotriva Islamului sau împotriva pagînilor (în special în regiunea Mării Baltice) în Europa. Mai multe comenzi au devenit secularizate mai tîrziu, dar „dualismul” despre care istoricii şi fanaticii Templierilor vorbesc, a rămas. În 1818, Joseph von Hammer a comparat ordinele catolice militare, în special, templierii, cu anumite modele, cum ar fi secta asasinilor. În 1820, José Antonio Conde a sugerat că au fost modelate pe Ribat, o instituţie fortificată religios care a unit un mod de viaţă religios cu lupta împotriva duşmanilor Islamului. Personal, cred că lucrurile stau mult mai simplu.

Conciliul ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 şi avea să creeze, pentru prima dată, după Israelul antic, o religie oficială de stat care consfinţea şi sporea puterea politică a Împăratului Constantin. Părintii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii: unii, în frunte cu Alexandru, Osiu, sau diaconul Atanasie susţineau credinţa „ortodoxş” că Iisus Hristos este şi Dumnezeu şi om; alţii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii şi încă vreo 20 de episcopi, erau de părere că Iisus a fost un profet muritor inspirat de Dumnezeu, iar alţii, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ţineau calea de mijloc. Acesta a prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul omiousios „asemă­nător după fiinţa cu Tatăl” în loc de omoousios „deo­fiinţă cu Tatăl”, cum afirma doctrina ortodoxă. Marea Schismă din 1054 a împărţit creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică – universală) şi estică (ortodoxă – a Dreptei Credinţe a Bisericii Creştine din primul mileniu de existenţă). Principalele cauze ale separaţiei au fost dispute asupra autorităţii papale şi inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au existat şi alte cauze, cum ar fi dispute legate de jurisdicţia asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice, însă, mai important mi se pare „Conceptul cezaropapismului”, o concentrare a puterii religioase şi politice în mîinile aceleiaşi persoane. Schismele din sînul creştinismului nu erau noi. Cea de la 1054 relua, practic, disputele din perioada proto-creştină cînd grupurile religioase se revendicau de la numeroase şcoli de gîndire. Creştinii şi iudeii au ajuns să se concentreze pe un singur Mesia (James Tabor, „Dinastia Iisus”, Ed. RAO, 2010, pag. 185). Însă, potrivit istoricilor, nu la fel stăteau lucrurile în sec.I, cînd în Manuscrisele de la Marea Moartă se citeşte despre DOI MESIA, care aveau să deschidă calea spre Împărăţia lui Dumnezeu: unul de neam regesc, din Casa lui David şi celălalt, preot din spiţa lui Levi, după cum scrie profetul evreu Zaharia (sec. 6 î.Hr.). Imaginea celor doi Mesia a devenit un simbol pentru multe secte iudaice de orientare apocaliptică. Testamentul celor Doisprezece Patriarhi, citat de James Tabor, datînd din sec.II î.Hr., spune: „Căci Domnul va ridica un mare preot din Levi şi un rege din Iuda”, pentru mîntuirea lui Israel. Pentru acel „timp” se pregăteau Esenienii, auto-izolaţi la Qumran, lîngă Marea Moartă, pregătind CALEA mîntuirii lui Israel. În acest context istoric şi de credinţă s-au derulat faptele celor doi veri, Iisus din Nazareth şi Ioan Botezătorul, care, conform istoricilor şi cercetătorilor teologi, se trăgeu din Neamul lui David şi cel al lui Levi, Maria, mama lui Iisus fiind verişoară cu mama lui Ioan Botezătorul, spiţă a lui Levi. Aprofundarea acestui subiect nu reprezintă scopul acestui text! Cert este că, acest binom mesianic va fi trezit speranţele a mii de oameni care aşteptau sosirea celor Doi Mesia, ca un semn sigur al sfîrşitului, mîntuirea lui Israel de sub dominaţia romană, ieşirea din viaţa grea a momentului istoric respectiv. Cărţile spun că pînă şi Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, a fost marcat de usturătoarea chemare la pocăinţă lansată de Ioan Botezotorul, şi îngrozit de mesajul radical al lui Iisus, înregistrat şi de Evanghelia după Matei, cap.10, versetele 34, 35 şi 36: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt/n-am venit să aduc pace, ci sabie/ Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamasa, pe noră de soacra sa/ Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Sigur, teologii pun aceste versete în lumina Dreptei Credinţe în faţa lui Dumnezeu şi a Căii deschise de Iisus spre Mîntuire. Indiferent de explicaţii şi conotaţii, cu siguranţă, mişcarea populară declanşată de Iisus şi Ioan Botezătorul se transforma într-o revoluţie, pe deoparte împotriva stăpînirii romane, iar pe de alta, împotriva exceselor castei preoţeşti ce gravita în jurul Templului din Ierusalim. O greşeală de tactică face ca „revoluţia” să nu-şi atingă scopul iniţial, însă, uciderea celor doi Mesia (conform scripturilor şi vechilor proorociri), distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. şi preluarea „comenzii” de către fratele mai mic al lui Iisus, Iacov, supranumit „cel Drept”, va schimba situaţia. În Faptele Apostolilor, Iacov şi adepţii originari ai lui Iisus sînt descrişi ca fiind „prima biserică a Ierusalimului”, iar viitorii episcopi şi „patriarhi” ai Oraşului Sfînt îşi revendicau linia succesorală (califatul) din Iacov, fratele lui Iisus.

Epoca mediavală nu se deosebeşte fundamental de primul secol al creştinismului. Dacă după Marea Schismă, Biserica Răsăriteană domina un spaţiu relativ întins şi compact – de aici şi absenţa „nevoii” de a patrona ordine militaro-religioase -, Biserica Apuseană făcea eforturi de implementare a credinţei în spaţii păgîne. Viaţa cotidiană era extrem de grea, birurile nenumărate, iar o viziune apocaliptică era atractivă pentru locuitorii Occidentului măcinat de sărăcie, boli, războaie şi biruri. Atunci cînd Papa Urban al II-lea a declanşat, în 1095, Prima Cruciadă, aceasta nu era, de fapt, decît apogeul unei lungi serii de apeluri şi de veşti îngrijorătoare venite din Ţara Sfîntă, atît de dragă inimilor creştine (Regine Pernoud, „Templierii, cavalerii lui Christos”, Ed. Univers, 1995). După o lungă succesiune de războaie şi stăpîniri ale Ierusalimului, Califul Al-Hakim cucereşte Ierusalimul, în 969, iar în 1009 distruge Rotonda Sfîntului Mormînt. Cînd vestea s-a răspîndit, a provocat revolta clerului din Occident şi al enoriaşilor, declanşînd un fenomen care va continua 200 de ani: cruciadele, greu de organizat în contextul în care forţa armelor era divizată şi răsfirată între nobilii acelor vremuri. Papalitatea avea nevoie de o armată proprie. Şi ea s-a materializat, aducînd sub aceeaşi cruce ordinele cavalereşti înfiinţate în acea perioadă, mai ales în Ţara Sfîntă, cel mai controversat fiind cel al Templierilor.

Putem presupune că acestea şi-au obţinut dualitatea, despre care se vorbeşte atît de mult, odată cu contactul avut în Ierusalim cu Biserica lui Iisus şi cu patriarhii acesteia, aşa cum scriam, urmaşii declaraţi ai lui Iacov. De altfel, în 1127, Cavalerii Sărmani ai lui Hristos, înfiinţaţi în 1118 şi recunoscuţi de papalitate în 1120, stabiliţi pe Muntele Templului cu scopul de a proteja pelerinii spre şi la Locurile Sfinte, primesc din partea Patriarhului Ierusalimului, drept emblemă, „crucea ortodoxă dublu tăiată” (Marlin Hopkins, „Enigma Cavalerilor templieri. Istorie şi legături mistice”, Ed. Art, 2008, pag. 22), de fapt, simbolul vechii credinţe (Calea esenienilor) în cei doi Mesia, Iisus şi Ioan Botezătorul, de fapt, nimic altceva, decît credinţa vechilor evrei în mîntuirea prin sabie şi credinţă, prin David şi Levi! Ea le este acordată de către Patriarhul Latin al Ierusalimului, Daimbert, arhiepiscop de PIsa şi văr al lui Bernard de Clairvaux, aflat în strînsă legătură cu Ioan al 8-lea, al 89-lea Primat al Bisericii din Ierusalim, descendent direct al lui Iisus şi fratelui acestuia, Iacov cel Drept, uns direct de Domnul, care a păstorit creştinismul în Oraşul Sfînt pînă în anul 62 d.h., continuator al tradiţiei creştine în Ierusalim, de la Iacov cel Drept, primul Patriarh. Aceşti oameni, fac profesiune de credinţă în faţa Patriarhului Ierusalimului, punîndu-şi forţele în slujba regelui Oraşului Sfînt. Canonicii Sfîntului Mormînt sînt în relaţii apropiate cu ei (Arnaud De La Croix, „Templierii. Istoria călugărilor-soldaţi”, Ed. Lucman, 2003, pag. 97). Ulterior, după ce papalitatea „unge” Ordinele Cavalereşti, aceştia folosesc „croix patee”, răspîndită, în diferite forme, la toate Ordinele. Templierii sînt cei care nu renunţă, însă, definitiv, la Dreapta Credinţă a Bisericii lui Iisus şi utilizează SIGILIUM MILITIE cu imaginea a doi călăreţi pe un singur cal. Crucea Ortodoxă dublu tăiată, rămîne, însă, pe sigiliul Ordinului Ospitalierilor Sfîntului Ioan (Regine Pernoud, op.cit. pag. 60). Aceasta este interpretarea pe care eu o dau acestor sigilii şi crucii iniţiale. Refuz asocierea simbolurilor ordinelor militare cu speculaţii ezoterice referitoare la fratele geamăn al lui Iisus, sau cu simbolistica sărăciei, a fraternităţii cavalereşti etc, promovate de numeroşi alţi autori. De asemenea, aşa numitul „simbolism ascuns” al Ordinelor, şi în special al Templierilor – regăsit în bisericile şi catedralele zidite de aceştia- , are legătură directă cu Biserica originară a lui Iisus şi Ioan Botezătorul şi cu dualitatea vechilor credinţe ebraice în Mîntuire, o Mîntuire spre care aspira întreaga societate a Evului Mediu. Veneraţia Templierilor pentru Iisus şi Ioan Botezătorul, „cu egală iubire”, era bine cunoscut în acea vreme şi acceptat de către Biserica Catolică, chiar în epoca de represiune a acestora.

La fel ca şi revoluţia iniţiată de Iisus şi Ioan Botezătorul, Ordinele militaro-religioase au eşuat în apărarea Ţărilor Levantine şi a Ţării Sfinte, după 200 de ani eforturi şi transformări în Europa. Ele s-au secularizat, au „migrat” în Malta, sau în Ţările Baltice, înfiinţîndu-şi chiar şi un stat, Prusia, dar au poposit şi pe meleagurile Banatului, la Mehadia sau Coronini. Dualismul MESIANIC, însă, a rămas neştirbit.

JURNALIȘTI = COMBATANȚI ÎN RĂZBOIUL MODERN

Redacţiile din întreaga lume, dar şi cele din România, tot mai slăbite de o criză, nu neapărat economică!, îşi pun întrebarea: de ce să trimitem corespondenţi în zone de conflict, mari consumatori de fonduri şi resurse de orice fel?

Reporteri tineri au mers mereu la război! Am făcut -o şi eu,si am supravietuit datorită norocului şi a camarazilor mei în uniformă de care mă simt extraordinar de legat sufleteşte! În aceste războaie “asimetrice” am întîlnit mulţi camarazi: profesionişti pasionaţi, aventurieri, bloggeri, turişti de război, tineri freelanceri. Britanici, americani, spanioli sau italieni. Majoritatea, deşi par cu capul în nori sînt bine pregătiţi, au urmat cursuri de specialitate finanţate de ziare sau radio-difuzori, sau sponsorizate de organizaţii non-guvernamentale pentru freelanceri.

Fiind corespondent de război am avut, întotdeauna, o altă viziune, extrem de tehnică, despre această profesie. Descopăr, însă, că “tribul nostru mic”, ar trebui să dezvolte, ca jihadiştii!, un cult al martiriului!

Activitatea de reporter de război, corespondent special, jurnalist de criză, sau oricum s-ar numi el în interiorul unei redacţii, este o profesie în sine!

Înmulţirea situaţiilor de urgenţă şi extinderea ariilor mediilor ostile, creşterea numărului şi intensităţii ameninţărilor la adresa comunităţilor, apariţia de noi riscuri şi vulnerabilităţi, pandemia asta năucitoare,  impune tratarea cu maximă seriozitate a acestei specializări. Facultăţile de jurnalistică din România nu au specializarea: reporter special. Nici corespondent de război! Există, însă, posibilitatea specializării ulterioare prin intermediul cursurilor de specialitate. Reporterii speciali sînt o categorie considerată costisitoare: salarii mai mari decît media, echipamente speciale, cursuri o dată pe an, deplasări lungi cu costuri pe măsură. Ei sînt, însă, o consecinţă a lumii în care trăim şi a nevoii de informare permanentă, corectă şi rapidă a consumatorului de informaţie. Inexistenţa lor ar face lumea media, poate, mai liniştită, dar mult mai periculoasă şi expusă riscurilor!

După anul 1999, jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI, recunoscută chiar de către oficialii militari. Reglementările internaţionale, juridice şi în materie de presă, NU au nici o relevanţă în zone de conflict unde acţionează grupări, de cele mai multe ori, îndreptate împotriva ordinii internaţionale actuale, chiar dacă nu anarhiste.

Jurnalistul nu face altceva decît să răspîndească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi factuale? Dintr‑o asemenea perspectivă, nu am reprezenta decît rotiţe într-un sistem, manipulînd şi trezindu-ne manipulaţi, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei.

Momentele de „glorie” ale jurnaliştilor de război s-au încheiat odată cu Războiul din Vietnam, acolo unde, o acreditare de presă îţi oferea rangul de ofiţer şi posibilitatea de merge oriunde pe linia frontului alături de militarii americani. Odată cu Primul război din Golf, lucrurile s-au schimbat, transmisiunile în direct, care pun în pericol operaţiunile militare, dar nu numai!, au transformat jurnaliştii în „ţinte legitime” pentru toate taberele aflate în conflict. Să ne amintim, doar de bombardarea Televiziunii Sîrbe, asimilată drept cea mai puternică armă psihologică utilizată în Războaiele Balcanice. Jurnaliştii sînt consideraţi COMBATANŢI şi sînt trataţi ca atare.

 Jurnaliştii” actuali sînt „arondaţi” intereselor patronatului din presă, majoritatea formatorilor de opinie fac parte din categoria persoanelor susceptibile de a avea vulnerabilităţi. Vulnerabilităţle sînt date de: slaba pregătire profesională, obedienţa faţă de un baron local, de un sponsor, apartenenţa la fosta poliţie politică, interese economice, fie de apartenenţa la un grup politic. Cum, parte din patronatul din presă are grave probleme de moralitate şi chiar de legalitate, este clar că acesta va face jocul celui care i-o va impune!

Unii dintre noi sînt jurnalişti de mulţi ani, 32 în cazul meu!, şi vor rămîne aşa pînă ies la pensie. Chiar dacă e criză, chiar dacă mai dispar ziare. Nu dispărem toţi. Pentru că ne place munca asta la nebunie.

Da, e greu în vremurile astea să fii jurnalist, însă există jurnalişti care se bucură în continuare că lucrează. Există o listă destul de lungă de motive pentru care să renunţi, să-ţi dai demisia, dar meseria asta nu este făcută pentru ciumpalaci. Nu e pentru oameni care spun tîmpenii, care au făcut o facultate doar ca să aibă o diplomă şi acum învîrt hîrtii sau ştime prin redacţii de provincie. Dincolo de erorile şi abuzurile punctuale, eco-sistemul mass-media din România suferă în mod vizibil de slăbiciuni sistemice. O spun deschis, pentru că atît de mult îmi place meseria mea şi asta nu mă face să renunţ!

GLOBALIZARE ŞI TRIBALISM

O lume globală crează probleme globale. O lume globală înseamnă, însă, şi renaşterea orgoliilor locale, fărîmiţare, divizare. Un fel de „unitate în diversitate”. Regiuni întregi doresc independenţa faţă de un „centru” considerat corupt, sau arhaic, bazîndu-se pe tradiţii ancestrale sau, bogăţii subterane pe care le revendică în folos propriu. În multe colţuri ale lumii „Zonele verzi” de genul celor din Baghdad, sînt o realitate, iar „oraşele-stat” par tot mai mult o soluţie de viitor, în timp ce societatea anomizată se re-tribalizează. Globalizarea este re-simţită de fiecare şomer din Caraş-Severin care nu reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă la compania americană de la Moldova Nouă. Dar, de fapt,

CE ESTE GLOBALIZAREA?

Am găsit pe Internet cea mai fascinantă definiţie a globalizării: „Întrebare: Care este cea mai adevarată definiţie a globalizării? Răspuns: Moartea prinţesei Diana! Întrebare: Cum aşa ? Răspuns: O prinţesă engleză cu un amant egiptean, are un accident într-un tunel francez, într-o maşină germană cu motor olandez, condusă de un belgian, beat cu wiskey scoţian, urmarită fiind, îndeaproape, de paparazzi italieni pe motociclete japoneze! Prinţesa era tratată de un doctor american cu medicamente braziliene. Şi chestia asta, îţi este trimisă de un român care foloseşte tehnologia lu’Bill Gates, iar tu o citeşti pe o clona de IBM care foloseşte cipuri taiwaneze, cu monitor coreean, asamblate de muncitori din Bangladesh într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare din India, şi descărcată de sicilieni în porturi, trasportată din nou în camioane conduse de şoferi mexicani şi, în final, vîndută ţie, de evrei! Asta înseamnă globalizare”! Pornind de la acest banc,semnificaţia pozitivă a globalizării este aceea de progres. Schimb de informaţii şi de tehnologie,o economie fără bariere şi fără influenţa politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piaţă. Dincolo de înlănţuirea amuzantă, şi deloc improbabilă, gluma ascunde o realitate a secolului nostru: interdependenţa economică şi socială care, însă, modifică din temelii lumea „aşezată” a secolului XX!  În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor. În ultimul timp, ideile privind globalizarea sau termenul de „global” au început să fie tot mai des şi larg utilizate, ajungând să se refere la „orice, de la Internet la hamburger” (Susan Strange. The Retreat of the State: The Diffusion of Power in the World Economy, Cambridge University Press, 1996). Într-un interviu acordat ziarului Times (http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004, Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane. Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. Comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs recent o prognoză pentru următorii 15 ani. Se aşteaptă ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în  ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). SUA vor militariza spaţiul extra-terestru, violînd flagrant tratatele internaţionale, pornind de la ipoteza că va creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi, ceea ce va face necesare noile forme ale forţei militare pentru a asigura interesele comerciale şi de investiţii ale SUA intr-o lume zguduită de dezordinile provocate de săraci”.     

Interesante şi concrete explicaţiile date de neo-liberalul american. Şi foarte sigure, în acelaşi timp! Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI  (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! Această realitate, şi efectele ei, care frămîntă planeta, preocupă (şi îngrijorează) lumea, este acceptată, şi impusă, ca într-o uriaşă piaţă. În studiul său : CRIZA,  ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE   – vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă.  « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. Deşi nu există, se fac simţite un guvern şi un partid de guvernămînt mondiale. Schengen,UE, ONU, NATO, CEFTA, OPEC, FMI etc. sînt uşi (intrări/ieşiri) ale spaţiului global ». Adică, ce spune autorul studiului este să acceptăm globalizarea ca pe un dat, ca pe un fenomen al naturii, implacabil şi de neoprit.

 Pînă la apariţia Guvernului mondial, globalizarea este, deocamdată, financiară, economică şi culturală. Ordinea internaţională este una corporatistă şi nu interstatală. Capitalismul globalist s-a eliberat de politică. Cele 10 forţe care au făcut Pămîntul plat (Thomas L. Friedman Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Polirom, 2007 citat de Conf. George Cristian Maior în cursul său „Globalizarea şi antiglobalizare. Proiecţii asupra evoluţiei fenomenului terorist”.) generează în fiecare zi transferuri de suveranitate, în detrimental statului-naţiune şi în profitul organismelor supranaţionale: ONU, NATO, UE, politic vorbind, şi în favoarea pieţelor organizate sau a marilor grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate. Entităţi de orice natură, economică, financiară, culturală, se eliberează de frontierele teritoriale şi de normele juridice naţionale. La fel ca ştiinţa, globalizarea poate fi considerată  sau “un dar de la Dumnezeu”, sau “o unealtă a Diavolului”. Depinde din ce parte priveşti! Globalizarea uneşte şi dezbină, apropie şi desparte, omogenizează dar şi diversifică, coagulează, dar şi fărîmiţează, sporeşte bogăţia dar extinde şi aria sărăciei. Analistul Ilie Şerbănescu, reamintea cititorilor în articolul: “Globalizare cu sens unic”, apărut în Revista 22, că “Globalizarea accentueaza mereu si mereu discrepantele. 1% dintre cei mai bogati oameni din lume detin 40% din averile totale mondiale, in timp ce 50% din populatie acumuleaza doar 1% din averi – este concluzia unui raport al  Institutului Mon dial de Cercetare si Dezvoltare Eco­nomica (WIDER) de la Universitatea Na tiunilor Unite”.

Xavier Raufer, în volumul „Cele 13 capcane ale haosului mondial” (Ed. Corint, 2004, pp. 27-28) face o trecere în revistă a „locomotivelor” globalizării: „Dintre cele 100 principale puteri economice ale lumii (state şi întreprinderi laolaltă!), 51 nu mai sînt state-naţiuni, ci corporaţii multinaţionale. Printre primele 60 de puteri economice ale lumii (înainte de declanşarea Crizei economice, n.a.) mai găsim: Mitsubishi, Royal Dutch Steel, Itochu, Exxon, Toyota, General Electric, BP. Dintre primele 60 de puteri mondiale, primele 22 sînt state, iar pe cea de-a 23-a poziţie se află General Motors, chiar în faţa Danemarcei, iar pe locul 26 Ford Motors, chiar în faţa Norvegiei! Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”, în 28 septembrie 1999. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, este de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rîndul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” (op.cit. pp. 229-232), atarg atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice. Rămas sin gur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip „political correctness” şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, „înnegrindu-le” cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe si tua ţia lumii, capitalul internaţional nu se ara tă dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare – nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde!

STATUL-NAŢIUNE ÎNTR-O LUME GLOBALĂ

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ». Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile.  Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.” James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de conf. George Cristian Maior,  defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc.

TRIBALISM, REVOLTĂ, TERORISM

 Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Franţa, de exemplu, consideră necesar să se protejeze în faţa culturii Coca-Cola (SAVA, Ionel, Nicu, STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 194). Cultura fast-food este percepută de Italia ca o ameninţare. S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Cauzele terorismului sînt complexe. Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (…) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie civile. (…) Mai trebuie luate în calcul şi alte elemente: supraaglomerarea unor localităţi, crearea acelor megalopolisuri care determină explozia violenţei; răspîndirea cazurilor de incompatibilitate lingvistică, culturală şi de civilizaţie, cauzate de exodul în ţările bogate a unor valuri de emigranţi din ţările sărace”, ce formează grupuri şi comunităţi închise, inadaptate şi mereu în conflict cu majoritatea. Şi Florentin Scaleţchi analizează, în studiul SECURITATE COMUNITARĂ ŞI TERORISM, cauzele fenomenului terorist la nivelul grupurilor.          Este deosebit de important ca orice fenomen social nociv să fie combătut şi eradicat prin studierea şi eliminarea cauzelor care l-au generat sau îl întreţin. În legătură cu flagelul terorismului contemporan, se impune constatarea că, analizînd rezultatele nenumăratelor reuniuni, întîlniri, conferinţe şi alte manifestări internaţionale în domeniu, inclusiv dezbaterile în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, se evidenţiază faptul că preocupările pe marginea cunoaşterii şi combaterii factorilor care generează terorismul nu au dus la un rezultat definitoriu; acelaşi lucru se desprinde şi din parcurgerea numeroaselor materiale sociologice, politice, militare sau de altă natură consacrate terorismului.

Unii cercetători susţin că în contextul globalizării, a presiunilor economice şi sociale, nu se doreşte relevarea cauzelor generatoare de terorism pentru că se vrea mascarea adevărului. În acest sens, profesorul american H.H.Cooper sublinia: „răspunsul la întrebarea de ce o persoană devine terorist este de a găsi scuze prin referire la individ şi nu la cauze politice, condiţii sociale sau altceva” . Tot astfel, Edward Hyames, din Marea Britanie, merge mai departe afirmînd că „a căuta cauzele fenomenului echivalează cu încercarea de a-şi asigura legitimitatea”. Profesorul Vojin Dimitrievici, de la Facultatea de Drept din Belgrad, spune: „Anumite origini ale terorismului pot fi deplorabile în sine, datorită situaţiilor penibile (rasism, colonialism, violarea drepturilor omului), în timp ce altele nu sunt astfel, dacă se ţine seama de faptul că teroriştii, în ansamblu, provin din minorităţi frustrate”.

Pe plan intern, terorismul are foarte multe cauze care rezidă în principiu în:

– inegalitatea socială; polarizarea bogăţiei şi a sărăciei;

– aroganţa puterii;

– lupta pentru putere şi supremaţie;

– ura celui slab faţă de cel puternic, izvorîtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;

– proliferarea disperării;

– exercitarea de către cel puternic a unor presiuni şi acţiuni pe care cel slab le consideră a fi teroriste;

– incompatibilităţi grave în perceperea sistemelor de valori;

– existenţa unor tensiuni, convingeri şi prejudecăţi care cer un alt proiect de aşezare a lumii;

– hotărîrea de a distruge, nu pentru a construi, ci pentru a spulbera şi pentru a instaura frica.

Pe plan internaţional, se poate aprecia că acţiunile teroriste s-au desfăşurat, pînă în prezent, cu predilecţie în trei zone: cea a statelor puternic industrializate, unde terorismul este generat de gravele contradicţii sociale sau economice, de un puternic sentiment de frustrare şi alienare manifestat mai ales în rîndurile tineretului; a doua zonă este cea a ţărilor unde trecutul istoric a generat contradicţii naţionale sau religioase puternice, determinînd, de exemplu, pe basci, pe irlandezi sau musulmani să treacă de la rezistenţa organizată la violenţa teroristă în scopul recunoaşterii drepturilor lor de către metropolă; ultima zonă este cea a ţărilor din lumea a treia, unde terorii dictatorilor îi corespunde violenţa grupurilor extremiste.

            Specialiştii în materie evidenţiază drept cauze ale terorismului internaţional următoarele:

– politica de dominaţie, expansiune şi hegemonie;

– discriminarea rasială, politica de aparthaid;

– folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi violarea independenţei politice, a suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a statelor;

– amestecul în treburile interne ale altor state;

– încercările de a impune unor grupuri naţionale părăsirea teritoriilor;

– exodul forţat al populaţiei persecutate;

– intensificarea activităţilor organizaţiilor fasciste şi neofasciste;

– menţinerea unei ordini economice internaţionale injuste şi inechitabile;

– exploatarea străină a resurselor naturale naţionale;

– distrugerea sistematică de către o putere străină a populaţiei, florei, faunei, mijloacelor de transport şi structurilor economice;

Pandemia de CORONAVIRUS a reușit să aducă în prim plan un nou tip de teroare, pe care înainte îl puteam înțelege numai în contextul unui atac terorist clasic. Virusul a forțat o nouă conviețuire accelerată să ia amploare peste noapte: a insuflat o frică de necunoscut si de străini, a golit străzi, restaurante, cafenele, a oprit transportul aviatic și a închis granițe. În țările lovite cel mai tare, a adus urgența momentului din spitale să atingă cote de război, cu doctori și asistente medicale luptînd ca în tranșee pentru viața pacienților. Deci, acești noi parametrii ai fricii îi putem clasifica drept terorism! Terorismul pandemiei este atît de vast, încît nu poate fi detectat și oprit la granițe și nu răspunde măsurilor normale de combatere a grupărilor teroriste: supraveghere, liste internaționale de suspecți, misiuni speciale de intervenție sau blocarea finanțării acestor grupuri.

Pentru că suntem atît de concentrați pe coronavirus, nu vedem că sînt atacuri Daesh în Syria, în Iraq, chiar și în Afghanistan aceste atacuri continuă. Uităm ce se întîmplă acolo și cînd momentul pandemiei va fi spre final, ne vom trezi și vom vedea că am uitat de noile și reînnoitele grupuri teroriste, care sînt din nou puternice! Mai mult, Consiliul Europei a avertizat cu privire la o potențială folosire sporită a armelor biologice, precum viruși sau bacterii. Teroriștii nu vor uita „lecțiile învățate” în timpul pandemiei de coronavirus. Daunele create astfel ar fi cu impact rapid și potențial global!

Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, Antonio Guterres, a avertizat recent că pandemia declanșată de noul tip de coronavirus (Covid-19) ar putea duce la abuzul de tehnologii digitale și noi atacuri teroriste, precum atacuri cibernetice și terorism biologic. Antonio Guterres a susținut un discurs în contextul săptămînii dedicate luptei împotriva terorismului. În discursul său înaltul oficial a marcat că împreună cu Daesh, al-Qaeda și alte grupări afiliate, Neonaziștii, susținătorii supremației rasei albe și alte grupări rasiste încearcă să beneficieze de diviziuni și conflictele locale.

Afirmînd că Daesh încearcă să se restructureze în Syria și Iraq, Guterres a spus: “Pandemia a demonstrat punctele noastre slabe împotriva noilor tipuri de atacuri teroriste, precum abuzul de tehnologie digitală, atacuri cibernetice și terorism biologic.”

Așa se face că, în situaţii de criză, în care cetăţenii sînt puşi să aleagă între libertate şi siguranţă, doctrina paternalismului libertarian ar putea fi compromisul ideologic perfect. Scopul acestui concept propăvăduit intens la nivel global ca o șansă în evoluția societală, este acela de a evita arbitrariul, hazardul, precum şi efectele dăunătoare.” (Sunstein, Cass; Thaler, Richard (2003), Cass Sunstein, Richard Thaler, Libertarian Paternalism, American Economic Review, 2003, pp. 175- 178). Nu garantează, însă epuizarea de sens a terorismului!

AVERTISMENTUL LIBAN ȘI NECESITATEA SCHIMBĂRII DE PARADIGMĂ

Aproximativ 2.750 de tone de nitrat de amoniu erau stocate în depozitul portului din Beirut unde s-a produs marţi explozia care a provocat victime şi daune fără precedent în capitala libaneză, transmite miercuri AFP. Potrivit unui nou bilanţ furnizat de Ministerul Sănătăţii, cel puţin 73 de persoane şi-au pierdut viaţa şi 3.700 au fost rănite în exploziile de la Beirut. Multe clădiri au fost avariate de explozie, inclusiv sediul fostului premier Saad Hariri şi biroul CNN, pagubele ajungînd pînă la 10 kilometri, au declarat unii martori, iar imaginile făcute publice pe internet arată cum maşinile au fost răsturnate. Aeroportul din Beirut, situat la 10 kilometri de port, a suferit daune severe, potrivit imaginilor publicate de site-ul de ştiri Al-Aan.

O navă acostată în faţa portului din Beirut este în flăcări, a declarat un corespondent al AFP, fără a fi posibil să se stabilească dacă la bordul navei există pasageri. În port, un ofiţer a cerut jurnaliştilor să se îndepărteze de zonă, temîndu-se de o explozie a navei din cauza rezervorului cu combustibil. Mai multe depozite din port au fost devastate, în timp ce solul este plin de cioburi, a constatat corespondentul AFP. O sursă de securitate de la faţa locului a declarat că mai există fragmente de corp uman pe teren şi că operaţiunile continuă pentru a transporta victimele.

Aproape toate vitrinele magazinelor din cartierele Hamra, Badaro şi Hazmieh au sărit în aer, la fel ca şi geamurile autoturismelor. Numeroase maşini au fost de altfel abandonate, cu airbag-urile umflate.

Explozia din Beirut s-a simţit pînă în Cipru, care se află la o distanţă de 234 kilometri. Suflul exploziilor a generat un val seismic echivalent cu cel al unui cutremur cu magnitudinea de 3,3 grade pe scara Richter.

Consiliul Suprem de Apărare a recomandat guvernului să declare „stare de urgenţă” timp de două săptămîni în Beirut. În această perioadă, o „putere militară supremă va fi responsabilă de toate prerogativele în materie de securitate”, potrivit comunicatului dat publicităţii la încheierea reuniunii.

Guvernul libanez se va întruni miercuri într-o şedinţă de urgenţă.

Tragedia libaneză se suprapune peste o serie întreagă de situații excepționale, generate de natură sau de intervenția umană, altele decît pandemia de Coronavirus și care demonstrează, încă o dată, că nimeni nu poate fi pregătit pentru tot!

Frecvența și intensitatea crescute a situațiilor excepționale din ultimii ani, care se abat tot mai des și asupra României m-au determinat, în urmă cu mai bine de zece ani, să militez în favoarea constituirii unui minister pentru situații de urgență. Nici un om politic, deputat sau senator, nu a găsit de cuviință NU să susțină, măcar să aducă în dezbatere o astfel de propunere, lansată la momentul respectiv de societatea civilă prin intermediul Grupului pentru Securitate și Democrație!  

Între timp, demersurile la vîrf ale dr. Raed Arafat au dus la înființarea DSU, un fel de agenție de stat precum FEMA, care, însă, este dependentă financiar de Ministerul de Interne. Și de aici, o serie de inconveniente, neînțelegeri și contre între diversele arme ale ministerului generate și de filozofia existențială a acestora – jandarmeria și poliția, ordine publică și coerciție, pompierii – salvare de vieți! – dar care, pînă la urmă, ca un creuzet mobilizează energiile (și banii!) în slujba cetățeanului! Sau, așa ar trebui să fie!

Cum nu există pădure fără uscături, și Ministerul de Interne este bîntuit, în ultimii ani, de “încălzirea globală” care generează, uneori, corupție, incompetență, dispreț, scoase la iveală, uneori, de presă, aruncînd, astfel, o pată neagră pe obrazul extrem de mulților profesioniști din system!

Îmi amintesc doar de ura primitivă prin care “masele populare” cereau lapidarea unui profesionist desăvîrșit, col. Orlando Șchiopu! Evident, ațîțate și manipulate din plin…

Dar, referirea la Liban avea un alt scop. Acela de a conștientiza nevoia schimbării de paradigmă în ceea ce privește protecția civilă și arma pompieri, care devine elementul defensive principal pet imp de pace.

În primul rînd, astăzi, pompierii nu mai sînt pompieri. Sau instalatori, așa cum le scrie pe diploma de absolvire a Facultății de Pompieri. Protecția civilă a devenit o armă pe cale de dispariție a cărei extincție va fi consemnată natural, odată cu ieșirea la pensie a ultimului specialist. Pregătirea unei noi generații se impune de urgență, mai ales dacă ținem seama de absența unei generații întregi de specialiști, pensionați, care nu au mai transmis cunoștințele unor noi și viitori protecționiști civili!

Munca și specializările au devenit de o complexitate deosebită. De aceea, este dificil să numești astăzi, un pompier… pompier! El este echivalentrul unui operator al Forțelor Speciale! Cred că denumirea de OPERATOR DSU ar fi cel mai potrivit! Operator FOS – Operator DSU!

În al doilea rind, numărul acestor operatori DSU este mic, insufficient pentru a face față provocărilor actuale, nici măcar pentru acoperirea încadrărilor în schgemele de personal. De la tandemul Băsescu-Boc încoace, restructurările au fost făcute de contabilii, nu de profesioniști independenți. Guvernele ulterioare au scos la pensie, în condiții speciale, o generație întreagă de profesioniști salvatori care mai puteau contribui, ani buni, la succesul unor intervenții. Repartiția forțelor și mijloacelor se face raportat la numărul de locuitori, nu la tipurile de risc sau distanțele ce trebuiesc parcurse în raioanele de intervenție. Dar, aceasta este o temă ce trebuie dezbătută de specialiști…

În al treilea rind, dacă ieșirile din system au dezechilibrat și vor dezechilibra sistemul, este clar că e imperios necesară echilibrarea acestuia. Bazinul de recrutare și parteneriatele public/private cu SPSU, în tot cee ace înseamnă SALVARE de vieți și bunuri, sînt esențiale. De la slavamarii profesioniști și atestați prezenți vara pe lacuri sau ștranduri, pînă la salvarea de vieți în cazul seismelor sau exploziilor, incendii de pădure, alunecări de teren etc.

Dacă parteneriatul cu companiile private poate fi realizat relative ușor, bazinul de recrutare reprezintă cheia noii paradigm în care trebuie private intervențiile viitoare.

Desființarea stagiului militar obligatoriu și trecerea la o armată de profesioniști a adus beneficiile unei cariere militare de multe ori, de excepție. Însă, renunțarea la pregătirea militară s-a făcut fără a pune ceva în loc. Așa se face că avem generații de tineri nepregătiți. Îi vedem stînd, pe la inundații etc. O alternativă ar trebui să fie stagiul civil obligatoriu, în care fiecare cetățean care a împlinit vîrsta de 18 ani, după ce a fost luat în evidențe ca apt combatant, să fie trecut prin stagii de pregătire pentru intervenții în situații de urgență, gen acordarea primului ajutor, transportul răniților, stingere incendii, căutare/salvare în caz de inundații, alunecări de teren, seisme, explozii etc. Un fel de “Salvator din pasiune” dar la altă scară și cu alte rezultate!

Cred în nevoia schimbării de paradigm în cee ace privește salvarea de vieți. Problema e că timpul pare că nu mai are răbdare cu noi. Dacă demarăm schimbarea astăzi, vom vedea rezultatele peste cîțiva ani!

CE ESTE MIC, RĂU, NEGRU, URÎT ȘI BATE LA UȘĂ?

O întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”!

Noua Lume care se naşte sub ochii noştri are nevoie de o Nouă Securitate. Pentru că, în ciuda intenselor „eforturi” de pace, războiul continuă să se desfăşoare, pe regiuni, cu punctualitate, în formele sale cele mai brutale.

Trăim momentul conflictelor regionale, limitate, asimetrice şi, de multe ori, urbane! Secolul XXI este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate.

Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă. Tranziţia  nu e ceva trecător, existenţa personală e percepută la limita hazardului, iar singurele certitudini sînt schimbarea şi nesiguranţa!

Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate.

Într-o lume ce pare a fi a INSECURITĂŢII DOBÎNDITE, securitatea este un drept fundamental al fiinţei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele şi condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sînt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi ale comunităţii umane. În concluzie, securitatea individului presupune controlul adecvat al pericolelor, nu absenţa lor totală, ea antrenînd cu sine o senzaţie de bunăstare, de linişte şi fără teama zilei de mîine. Securitatea individului ar trebui asigurată de către Stat, care, din păcate, este tot mai vulnerabil la schimbările societale, economice, militare şi de interacţiune cu actori non-statali. Actorii statali şi non-statali joacă un rol semnificativ în realizarea securităţii economice, atît la nivel naţional, cît şi regional şi global (General de brigadă dr. PIGUI Traian , SECURITATEA ECONOMICĂ ŞI SECURITATEA UMANĂ GLOBALĂ, UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE, CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE, Nr. 10 (XXII), August 2004). În acest moment, statele tradiţionale, Westfalice (!), se dovedesc incapabile de reacţie rapidă. Există o serie de surse ale insecurităţii. Printre acestea, potrivit studiului lui Julliette Voinov-Kohler, se află: securitatea economică (şomaj); securitatea utilizării (accesul la muncă, sărăcie, munca copiilor); securitatea alimentară (accesul inegal la hrană); protecţia sănătăţii (existenţa unor boli grave, accesul diferit şi diferenţiat la asistenţă medicală); securitatea mediului (poluarea apei, solului, aerului, tăierea pădurilor, catastrofe naturale); securitatea personală (violenţa fizică, violenţa domestică, abuzul asupra copiilor, probleme specifice sexului, demnitate umană, droguri etc.); securitatea culturală (atingerea adusă sistemului de valori, discriminare, opresiune); securitate politică (conflicte interstatale, libertatea de expresie, tortură, represiune, violarea drepturilor omului).

Securitatea înseamnă că beneficiile obţinute, sînt protejate în faţa riscului dezechilibrelor sociale, economice, politice, risc care interesează componenta socială a securităţii naţionale despre care vorbeşte și Berry Buzan în lucrarea sa „Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după războiul rece”.

Potrivit lui Buzan, în această categorie de riscuri sînt incluse sărăcia, inegalităţile sociale şi economice, persistenţa unor „pungi cronice de sărăcie”, migraţia, scăderea populaţiei, îmbătrînirea demografică, fragmentarea şi polarizarea socială, diluarea sentimentului de încredere între cetăţeni, fragilizarea spiritului civic şi dificultăţile în exprimarea solidarităţii civice.

România este deplin vulnerabilă la riscurile sociodemografice care pot afecta siguranţa naţională pe dimensiunea socială.

În anul2007,  aderării la UE, sărăcia afecta un sfert din populaţia României, iar după un deceniu de integrare europeană această problemă persistă. Potrivit Eurostat, peste 28% dintre tinerii angajaţi din România se aflau în risc de sărăcie, în anul 2018. Peste 15% dintre angajaţii din România sînt săraci. Conform aceluiaşi birou european de statistică, 41,7% dintre românii cu vîrste mai mici de 18 ani (copii şi tineri), sînt supuşi riscului de sărăcie sau excluziune socială. Conform unui raport al World Vision România, în anul 2018, un copil din nouă mergea la culcare flămînd.

În anul 2017, aproximativ un sfert de milion de români au emigrat pentru o perioadă mai mare de 12 luni, iar 85% din acest stoc de emigranţi este constituit din persoane active economic, avînd vîrste cuprinse între 15 şi 64 de ani.

În anul 1990, populaţia României însuma peste 23,2 de milioane de locuitori, iar în anul 2018, populaţia stabilă şi-a redus efectivul la 19,5 milioane de locuitori. În anul 1990, ponderea persoanelor vîrstnice în totalul populaţiei era de aproximativ 10%, iar la nivelul anului 2018, procentul vîrstnicilor depăşea 19%, ceea ce înscrie şi România în rîndul ţărilor europene îmbătrînite demografic. Indicele de îmbătrînire demografică este de 114,3%, ceea ce înseamnă că la 114 persoane vîrstnice (peste 65 de ani) avem 100 de persoane tinere (0-14 ani).

România se caracterizează printr-un procent ridicat al populaţiei rurale (aproximativ 46%) în comparaţie cu celelalte ţări ale Uniunii Europene (media UE este 28,5%). Partea de Vest a ţării se caracterizează printr-un spaţiu rural mai puţin populat, ceea ce are influenţă asupra dezvoltării socio-economice a zonei respective. Deşi populaţia ocupată în agricultură are o pondere ridicată, contribuţia sectorului agricol la formarea PIB este redusă în cazul României (4,4% în anul 2017).

Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Statul, însă, se face părtaş la această eşuare socială. În Constituţia României, la Articolul 47 (1): „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale  se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Strategia de securitate naţională vizează, totodată, securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitară, ecologică şi culturală, securitatea financiară, informatică şi informaţională.

O întrebare rămîne nepusă (vorba colegului Ilie Pintea!) – această stare este generată de români şi permanenta lor luptă pentru putere, sau interese externe creează psihoza agresivităţii şi conflictului permanent? Referitor la agresiunea externă, chiar dacă pare greu de crezut, dar manualul nu minte!, există cîteva elemente care indică faptul că România este, în ultimii ani, „ţintă” prin:

– distrugerea imaginii în cadrul UE prin: accentuarea fenomenului corupţiei, incapacitatea clasei politice de a adopta măsuri eficiente;

– crearea unor situaţii conflictuale la frontiere: vezi Republica Moldova, Ungaria, Ukraina şi Rusia;

– acţiunile incoerente în plan economic ale liderilor politici;

– îndatorarea excesivă a ţării;

Cum se realizează aceste lucruri? Potrivit http://militar.infomondo.ro/, în primul rînd, prin manipularea şi constrîngerea celor mai activi vectori ai vieţii economico-sociale: clasa politică şi mass media.

Scopul acestui text este de a vă face să luaţi în serios lumea ce va veni! Aţi uitat? Ce este mic, negru, urît, rău şi bate la uşă? Viitorul! Să-l aşteptăm pregătiţi!

Bibliografie:

Buzan, Berry (2005). Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după războiul rece (ediţia a II-a), Editura Cartier: Bucureşti.

Sava, Ionel Nicu (2005), Studii de securitate, Editura Ziua: Bucureşti.

Nemțoaica mea dragă…

… cînd am vorbit ultima dată? Pe mess? Era în mai. Pe 8 mai! Mi-era tare dor de tine și… nu am vrut să te sun, mă înțelegi că nu am putut să rîd și să glumesc, cum am făcut întotdeauna… rîdeam împreună, ca proștii din orice situație, pentru că rîsul ne făcea să trecem mai ușor peste greutăți, nedreptăți…

… tu erai motorul optimismului și al bunei dispoziții… mereu, sufletul petrecerii… tu ne adunai pe toți! Tu, Nemțoaica mea dragă, tu care nu ai spus niciodată nu!

Așa ai făcut și de data asta! Numai că, îngerul ăla, negru, care-ți dădea tîrcoale putea să mai aștepte! Nu era o știre importantă, nu era o relatare, nu era o misiune… era o arătare pe care doar tu o vedeai și noi, îi simțeam prezența încercînd să o alungăm din preajma ta.

Îți scriu, acum, ca să te cert, să-ți cer iertare, să-ți mulțumesc…

… mai știi cînd îmi dădeai să mănînc chiftele de soia? A fost… e o viață, de atunci! Le aduceai calde, din bucătărie, într-un vailing de plastic…

… te-am așteptat… zile în șir, dacă le pun cap la cap… de fapt, ți-am mai spus-o, ești singura femeie din viața mea pe care am așteptat-o mereu, și mereu… a, ai uitat pernuța cu care dormeai în trenul de Caransebeș… mai știi? Mai știi ce cafea proastă făceau în Piața Maria? Dar, era caldă și trenul de la Reșița era înghețat bocnă! Dar, tu zîmbeai mereu și chiar te bucurai ca un copil de aburii fierbinți ai zațului, la primele ore ale dimineții de iarnă…

… de Ion Rațiu îți mai amintești? Marele român Ion Rațiu din mașina căruia făceai cu mîna unei mulțimi care te adora… ce-am mai rîs atunci…

… sau, cînd am plecat, în 2004, în luna de miere, cu tine? În Irak! Ce ne-am mai distrat!

… nu vreau să-ți reproșez foarte multe, Nemțoaica mea dragă… doar că… nu știu cum voi mai merge la Maria fără tine! Cu cine mă voi mai coordona de acum? Pe cine sun să verific o știre, să cer o poză?

Refuz să cred că e adevărat! Pentru tot ce ne-ai dat, pentru sufletul tău, dragostea, prietenia, zîmbetul, dorul, profesionalismul, conștiința îți spun RESPECT CAMARADE!

Drum lin, Nemțoaica mea dragă! Te vom iubi mereu!

Nomen est Omen

Derek Chauvin este numele polițistului American care l-a sufocat cu piciorul pe gît pe compatriotul său afro-american și a declanșat revoltele din Statele Unite. Chauvin, predestinat!

Pentru cei care nu deslușesc exact înțelesul cuvîntului ȘOVIN, DAX-ul e de ajutor: Atitudine politică constînd în afirmarea superiorității unei națiuni asupra altora, în manifestarea exclusivismului și a intoleranței naționale. 2 (Pex) Naționalism extremist.

Gestul lui Derek Chauvin este emblematic pentru rasismul residual și clivajul social american, o prăpastie atît de adîncă, încît e greu de imaginat în Europa, considerate, de unii analiști, drept politică de stat la Casa Albă!

La o săptămînă după moartea la Minneapolis a lui George Floyd, Washington, New York, Los Angeles şi alte zeci de alte oraşe americane şi-au întărit măsurile de securitate după violenţele care au cuprins SUA.

Într-o scurtă alocuţiune, Donald Trump a anunţat luni seara desfăşurarea a „mii de soldaţi bine înarmaţi” şi poliţişti la Washington, catalogînd drept o „ruşine” tulburările din ajun în capitala federală. În timp ce el se exprima în grădina de la Casa Albă, care arăta ca o tabără sub asediu, poliţia a efectuat tiruri cu gaze lacrimogene pentru a dispersa manifestanţii pașnici adunaţi în exteriorul perimetrului.

Obiectivul era de-a elibera calea spre biserica Sf.Ioan, clădire emblematică din apropiere care a fost avariată duminică seara. Preşedintele s-a deplasat pe jos pînă acolo, înconjurat de membri ai cabinetului său, pentru a se lăsa fotografiat la faţa locului cu o Biblie în mînă, imagine symbol pentru conservatorii americani ce pozează în apărători ai creștinismului!

Contracandidatul democrat, Joe Biden a denunţat de mai multe ori moartea lui George Floyd şi „rasismul instituţional” care erodează, în opinia sa, Statele Unite.

Ca și cum Garda Națională nu ar fi fost suficientă, Donald Trump a anunţat desfăşurarea a mii de soldaţi înarmaţi ai US ARMY şi de forţe de poliţie la Washington.

„Sînt preşedintele legii şi a ordinii şi susţin toate protestele paşnice. Dar în în ultimele zile, naţiunea noastră a fost acaparată de anarhişti profesionişti, de gloate violente, piromani, jefuitori, nelegiuiţi, răzvrătiţi, Antifa şi alţii. Unele state şi guverne locale nu reuşit să ia măsurile necesare pentru a păstra siguranţa oamenilor”, a menţionat Trump. „Acestea nu sînt proteste paşnice. Acestea sînt acte de terorism intern”, a adăugat preşedintele american. “Primarii şi guvernatorii trebuie să instituie o prezenţă copleşitoare a forţelor de ordine, pînă cînd violenţele vor fi oprite”, a declarat Trump din grădina Casei Albe, în timp ce protestatarii erau dispersaţi cu gaze lacrimogene. ”Dacă un oraş sau un stat refuză să ia măsurile necesare pentru a apăra viaţa şi bunurile locuitorilor lor, atunci voi desfăşura armata SUA şi voi rezolva rapid problema în locul lor”, a avertizat Trump. „Chiar în timp ce vorbim, desfăşor mii şi mii de soldaţi bine înarmaţi, personal militar şi agenţi ai forţelor de ordine pentru a opri răzvrătirile, jaful, vandalismul, atacurile şi distrugerea proprietăţii”, a afirmat şeful Casei Albe.

Surprinzător, partial, Trump are dreptate. Demonstrațiile permit, la cîteva ore de la declanșarea lor, ralierea invariabilă a extremiştilor de stînga şi de dreapta, sau islamişti, a oportuniştilor şi conspiraţioniştilor, precum şi a multora din cei animaţi pe drept sau pe nedrept de o perpetuă ostilitate viscerală împotriva puterii şi a demnitarilor care o deţin.

Aproximativ 5.000 de soldaţi din Garda Naţională au fost desfăşuraţi în 15 state şi în capitala federală Washington, unde numeroşi demonstranţi s-au comasat în faţa Casei Albe, scandînd diverse sloganuri şi aprinzînd focuri. Potrivit cotidianului The New York Times, preşedintele Donald Trump a fost dus vineri seară într-un buncăr, în timpul unei manifestaţii similare în faţa reşedinţei oficiale.

Manifestaţii s-au desfăşurat de asemenea la Miami şi New York, unde participanţii, în special tineri, au scandat Black Lives Matter (Viaţa negrilor contează) şi Nu pot respire (ultimele cuvinte rostite de George Floyd înainte de a deceda).

Revoltele provocate de moartea lui George Floyd au pus sub stare de asediu oraşul New York. Primarul New York-ului a urmat exemplul altor 40 de oraşe care au început să pună în aplicare aceste măsuri.

Starea de asediu presupune interdicţia de circulaţie între orele 23:00 şi 06:00.

Protestatarii au ignorat de cele mai multe ori aceste restricţii, iar acest lucru a cauzat noi tensiuni, Trump repetînd de cîteva ori sintagma TERORISM INTERN. Să se aștepte americanii la o revedere a PATRIOT ACT? Sub altă formă? O lege care nu va elimina din ȚARA TUTUROR POSIBILITĂȚILOR a șovinismului, rasismului și discrepanțelor sociale uriașe.

Trăim vremuri interesante și, cu siguranță, Derek Chauvin va rămîne în istorie. Nomen est Omen!

„Pero non son hombres, son demonios!”

Măsurile de izolare afectează și ceremoniile Legiunii Străine. Comandamentul Legiunii (COMLE) a decis astfel că ceremoniile comemorării a 157 de ani de la bătălia de la Camaron, dar și tradiționala petrecere organizată la Aubagne, vor fi închise publicului.

„La 30 aprilie, comemorarea luptei de la Camaron o vom face între noi, fără public. Tema din acest an –să ne angajăm pentru a învinge – este mai actuală ca niciodată. Vom fi complet în ton cu camarazii care se află în teatre de operațiuni. Este o premieră, dar circumstanțele excepționale reclamă măsuri excepționale”, a explicat generalul Denis Mistral, comandantul Legiunii Străine.

„Cu toții rămînem mobilizați și disponibili, fără să coborîm garda. Misiunea rămîne sacră, ca în toate războaiele, ca de fiecare dată cînd ne angajăm în luptă. De această dată, împotriva acestui inamic invizibil vor putea apărea noi misiuni și va fi necesar să le îndeplinim ca pe toate celelalte, cu loialitate de onoare”, a continuat generalul Mistral, citat de Opex 360.

În medie, aproximativ 10.000 de persoane asistă la petrecerea organizată de legionari la Aubagne, cu ocazia comemorării luptei de la Camaron.

Legiunea Străină, a luat fiinţă prin ordonanţa emisă la 10 martie 1831, semnată de regele Franţei Louis Philippe, ca un vîrf de lance al armatei coloniale franceze în operaţiunile împotriva triburilor kabile şi berbere, conduse de Abd el Kader, pentru cucerirea Algeriei, începută în anul anterior. Sute de campanii militare au trecut peste chipiurile albe. Poate mii! Însă, în timpul campaniei din Mexic, se consumă evenimentul cel mai reprezentativ din istoria Legiunii, unul din momentele care au dat naştere LEGENDEI…

La 30 aprilie 1863, compania căpitanului Danjou, formată din 62 de legionari, ţine piept într-o fermă din sătucul Hacienda Camerone de Tajeda, pînă la ultimul om, asaltului a mai bine de 2.000 de mexicani. Compania cuprindea inițial un număr de 120 de militari, însă boala a înjumătățit acest număr la 62 de militari apți combatanți. Iar naționalitățile lor erau multiple: austrieci, belgieni, elvețieni, francezi, germani, olandezi, polonezi, prusaci, 1 danez, 1 spaniol, 1 italian, 1 englez. Toți aveau vârste cuprinse între 17 și 40 de ani, căzuți eroic, la datorie, într-o luptă inegală. Pierderile mexicane se cifrează, după diverse surse, între 500 și 800 de militari.

La aflarea veștii despre eroica și curajoasă faptă de arme a Legiunii străine de la ferma Camerone, din 30 aprilie 1863, împăratul Na poleon al III-lea a ordonat înscrierea pe steagul Legiunii a vestitei inscripții „Camerone 1863”. Tot în urma unui ordin imperial, pe zidurile de la Domul Invalizilor au fost gravate numele căpitanului Danjou și ale sublocotenenților Vilain și Maudet.

De atunci, 30 aprilie, ZIUA CAMERONE, este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii străine! În fiecare an, la 30 aprilie, începînd din 1906, în toate unitățile Legiunii străine este citită, într-o ceremonie impunătoare, relatarea „oficială” a bătăliei de la hacienda Camerone, gloriosul „Alamo” al acestei unități de elită a armatei franceze.

Pe locul bătăliei, a fost ridicat la 1892 un monument. Un altul a fost ridicat ulterior, în locul celui dintîi, mai impunător, la 1948, inaugurat oficial la 1963. Pe acesta poate fi citită și astăzi următoarea inscripție: „Aici fură mai puțin de 60, care s-au opus unei întregi armate. Masa acesteia i-a zdrobit. Viața mai degrabă decît curajul i-a abandonat pe acești soldați francezi la Camerone, la 30 aprilie 1863. În memoria lor, patria a ridicat acest monument.”

Este sărbătoarea de care se agaţă orice legionar! Este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii: cinstirea camarazilor căzuţi, cinstirea eroismului lor, şi nu data de 10 martie cînd acest corp de armată se naşte din voinţa Statului (a regelui dar… statul sînt eu!). Am cunoscut mulţi legionari care, dezamăgiţi de propriile Patrii, au hotărît să slujească una singură şi să strige: LEGIO PATRIA NOSTRA!

În această lumină, mă gîndesc cum după 1989 am abandonat simbolurile care dădeau românilor curajul de a merge înainte, simboluri internaţional valabile: imn, drapel, stemă. A trebui să intrăm în NATO pentru ca militarii români – singurii care au un contract de muncă DE SÎNGE – cu România, să redescopere simbolurile fundamentale şi importanţa lor. Nici o bătălie celebră românească nu este sărbătorită de armata română! Civilii nu le preţuiesc nici acum! Nu am reuşit să depăşim, ca popor, simbolistica primordială a popoarelor africane: primăvară, cules, vară, zi, noapte, semănat, recolte etc. Nimic monumental! Nimic durabil! Personalităţile noastre sînt „parcate” în Cimitirul Bellu. Prin comparaţie, polonezii aşează aceste personalităţi în Castelul Wavel, din Krakowia, o rachetă monumentală care-i înalţă deasupra naţiunii! Şi, apropo de poloniezi! Un mare popor, legat de simboluri. Am urmărit în acea duminică neagră înmormîntarea preşedintelui Poloniei şi a soţiei sale, ceremoniile, cortegiul, sutele de mii de oameni adunaţi să-i conducă pe ultimul drum. M-a impresionat cum oamenii aruncau zeci de flori pe capota maşinii americane, Hummer, care tracta afetul de tun cu coşciugul preşedintelui. Brusc, mi-am adus aminte de o altă scenă pe care nu o voi putea uita niciodată: copil fiind, am văzut la televizor trenul acela sumbru care aducea trupul preşedintelui Tito la Belgrad. Sute de mii de sîrbi aşezau flori pe calea ferată în faţa trenului mortuar. Sute de mii de fire! Fantastic! Mă gîndesc cum ar fi reacţionat poporul român dacă i s-ar fi întîmplat o astfel de tragedie!

Popoarele mari, monumentale, din istoria noastră, dăinuie prin simboluri. Între Carpaţi şi Mare s-au aşezat, confortabil, impostorii şi incompetenţii. Din cauza lor, poporul român este în pericol de moarte! Vorbeam, zilele trecute, cu un prieten care, muncind pe brînci, cîştigă şi 30.000 de euro pe lună: îşi face bagajele să plece în Australia! Sătul de tălpile, beţele şi piedicile puse în calea celor care vor să facă ceva. „Nu sînt eu mai deştept, şi nici tu, decît alţii. Însă mai vrem să facem ceva pentru Ţara Asta”, mi-a spus, cu o furie teribilă în glas! Mare popor, mare caracter!

În acest an, ceremonia are o notă specială, cu cea de-a 80-a aniversare a Demi-Brigăzii Legiunii Externe (a fost creată în 1940 și a fost principala unitate a primei divizii franceze libere, forțele franceze libere) și a centenarului Regimentului din Castelnaudary.

Bon Cameron a tous!