Categorie: Analiză

NU MAI CONTEAZĂ CANDIDATUL

Că tot mi-a deschis o prietenă apetitul pentru citate din autori mult huliți: „Luaţi oricare ţară parlamentară, începînd cu America şi pînă la Elveţia, începînd cu Franţa şi pînă la Anglia, Norvegia etc.: adevărata activitate „de stat“ se desfăşoară în culise, ea este efectuată de departamente, cancelarii, state-majore. În parlament se pălăvrăgeşte doar, urmărindu-se în mod special scopul de a înşela „gloata“”, scria în 1917, în lucrarea Statul și revoluția, V.I. Lenin! Care mai spunea, în aceeași lucrare: „Democraţie pentru o minoritate infimă, democraţie pentru cei bogaţi – iată democratismul societăţii capitaliste […] cei asupriţi sînt lăsaţi să hotărască o dată la cîţiva ani care anume din reprezentanţii clasei asupritoare îi va reprezenta şi îi va călca în picioare în parlament!”

Nasol, pentru noi, este că Lenin avea dreptate. Și mai nasol este că de atunci pînăm acum nu s-a schimbat nimic! Poate doar denumirile. Statul a devenit deep-state, dar culisele au rămas culise, un fel de hrube întunecate în care se pune la cale istoria.

Așa se explică povestea președintelui Joe Biden, cel care a fost urcat pe soclul celui mai important om al planetei și a fost dat jos, cu șuturi în fund, în plină dezbatere – total atipică! – televizată, din istoria campaniilor electorale americane, pus să renunțe în scris la o nouă candidatură, în timp ce, într-o nefirească absență de o săptămînă, americanii se întrebau dacă mai trăiește, sau nu! Casa Albă a tăcut, nefiresc!

Iată, insă, că suspansul de hollywood s-a risipit! Joe Biden va vorbi miercuri seară despre decizia sa de a-și retrage candidatura, transmite Le Figaro.vPreședintele american, acum fost candidat la realegere, nu a vorbit încă despre motivele care l-au determinat să renunțe. Biden își va explica decizia de a nu candida pentru un al doilea mandat miercuri seară în timpul unei transmisiuni adresate națiunii, a spus el marți într-un mesaj pe X. Diferite informații spun că se va întîlni și cu Bibi Netanyahu, aflat în turneu la Washington. Alte surse spun că premierul israelian va avea o întîlnire cu Kamala, vicepreședinta recent intrată în cursa electorală în locul lui Potus.

Kamala Harris este candidatul tipic al globaliștilor: măritată la 49 de ani, fără copii, mama din India, tatăl din Jamaica, soțul evreu! Progresistă pînă-n măduva oaselor, a devenit cel mai ironizat și disprețuit vicepreședinte din istorie. În mod constant, ea a fost mai puțin populară decît șeful ei, Joe Biden. Ea a fost responsabilă cu securitatea frontierelor, dar nu a mers nici măcar o dată să viziteze frontiera și nu a făcut nimic pentru a împiedica criza imigranților. Este ironizată pentru primii ani în care a dobîndit putere politică ca iubită și amantă a unor bărbați căsătoriți și mai în vîrstă.  În calitate de vicepreședinte, a fost alături de Biden timp de patru ani lungi. Politicile lui Biden privind frontiera, inflația, energia verde, criminalitatea, DEI, spălarea creierului transsexualilor și permiterea ca băieții să participe în competițiile sportive ale fetelor sînt toate eșecuri teribile și copleșitor de nepopulare. Ea le-a sprijinit pe toate! În plus, ascultînd-o pe Kamala ce prostii debitează, n-ai de ce să mai rîzi de politicienii noștri de strînsură.

Nimic nu contează, însă, din toate acestea! La o televiziune “cualiti” rău, cea mai cualiti, cum altfel, am văzut o știre despre cum “românii sînt de acord cu candidatura Kamalei Harris”. Doamne ajută! Să fie într-un ceas bun!

Ea pare să fie candidatul. Are sprijinul lui Biden, al fiului lui George Soros, al sindicatelor și tuturor celor 50 de șefi de organizații de stat Democrate. Numai soții Obama nu și-au anunțat susținerea pentru vicepreședintă… Deci, e ceva în spate…

Numai că, eu nu cred că Kamala (sic!) va fi aleasa democraților și rămîn la convingerea mea că Michelle Obama se încălzește pe margine… Dacă tot este epoca femeilor de culoare, măcar să fie!

Degringolada asta democrată îmi confirmă, încă o dată, că nu clasa politică occidentală, aflată într-o derivă intelectuală nemaiîntîlnită, conduce, ea fiind doar simplă executană a unor ordine care vin din afara spectrului politic. Fiindcă asta se vrea! Și revin la citatele celebre amintite de prietena mea. ” În sensul propriu al cuvîntului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia”, se scrie în Manifestul Partidului Comunist, Karl Marx & Friedrich Engels.

Trăim în era post adevăr,  post-capitalism, post-democrație. Sîntem deja în era corporatocrației care a pus stăpînire pe sistemul politic global, în fruntea căruia propmovează  catastrofe intelectuale. Uniunea Europeană nu face excepție. Nu mai spun de România în care românii par indiferenți la cine va lua locul muntelui de ignoranță și nesimțire de la Cotroceni!

14 IULIE 2024. BASTILIA, EMMANUEL, ROBINETTE, DONALD ȘI KLAUS

  • Vedere dinspre România trepanată

Era nevoie de o revoluție, de robespierri, de concepte masonice nou-nouțe pentru ca masele să accepte luciul ghilotinei în locul zidurilor Bastiliei. Astăzi, Bastilia a ridicat ziduri în creiere, România trepanată fiind cel mai bun exemplu, global aș zice, de inacțiune în condițiile uciderii sale lente ca națiune și ca stat, nu de către elitele mercantile globale, ci de proprii concetățeni, trădătorii de serviciu și ÎN serviciul istoriei.

1.Franței i-a trecut glonțul de dreapta pe la ureche. Partidul lui Le Pen, considerat de propagandiști de extremă dreaptă, a fost la un pas de a pune primul ministru și a rescrie agenda europeană. Printr-o mobilizare interesantă, partidul care dădea glas voinței electoratului alb francez – mai puțină imigrație, mai multă ordine, mai puține drepturi și ajutoare sociale etc – a fost spulberat de extrema stîngă, adică tocmai aceea care militează pentru mai multe drepturi și mai mulți imigranți! Interesantă basculare… partidele de stînga și de centru s-au aliat pentru a ”salva democrația” de balaurul naționalist. Lumea bună a Parisului a răsuflat ușurată după ce ”extremiștii de dreapta” din partidul lui Le Pen au ratat majoritatea în parlamentul francez, fără să fie nici cum deranjată de primul loc obținut de comuniști și socialiști – extrema stîngă, la fel de globalistă ca democrații lui Joe Biden. La apelul miliardarilor filantropi de la Davos, partidele politice tradiționale, indiferent de orientarea lor, și-au unit eforturile în cadrul unor largi coaliții, pentru a combate falsa amenințare. Sat cu sat, oraș cu oraș, țară cu țară.

Falsele amenințări apocaliptice ( ”măcelarul Putin”) au fost create special cu scopul de a se obține o coeziune de nezdruncinat împotriva dușmanului comun, în fapt acțiuni de PR de sute de miliarde de dolari din bugete publice aflate la cheremul unor interlopi ca Ursula von der Leyen, Emmanuel Macron sau Joe Biden.

Să revin! Oricum ar fi, MacronLeon a pierdut Franța! De fapt, în ultimii doi ani, Emmanuel a pierdut TOTUL! Ultimele posesiuni din Africa, unde a fost umilit de Sahel, teritoriul din Pacific își urzește independența față de Paris, iar Farnța continentală se află la cheremul globaliștilor care-l folosesc pe locatarul de la Elysee doar pentru a provoca tăvălugul estic lipsit de umor.

Macron trebuie să plece! Și el știe asta foaarte bine, doar că trage de timp cu speranța că nu se va naște, între timp, un Ibn Robespierre Abu Mujahid  pe străzile Parisului. Între timp, a mai pus Lumea la cale, la reunoiunea NATO de la Washington.

2. Sleeping Joe a fost gazdă bună pentru reuniunea NATO care a marcat 75 de ani de viață a organizației, născută pentru a ține Rusia în afara Europei și Germania la capac. Misiune îndeplinită cu succes în ultimii ani, grației politicii democrate înțelepte. 75 de ani de pace care au dus, inevitabil, la emanciparea statelor africane și asiatice care au tîrît greutățile unor istorii de asuprire și colonialism sălbatic. S-au trezit și s-au emancipat și acum își revendică dreptul la existență liberă, pașnică și demnă! La fel ca Joe Biden, servilul slujitor al sistemului globalist, pe care fiziologia nu-l mai ajută în misiunea sa. Dezbaterea cu Trump, organizată de televiziunea de casă CNN – o replică palidă a mult mai vocalei și crajoasei A3CNN! -, a relevat un președinte obosit de viață și de matrapazlîcuri, dar Summitul NATO a pus capac. Gafele președintelui, confundarea lui Zelensky cu Putin sau a Kamalei cu Trump a culminat cu decorarea Secretarului General, Stoltenberg, căruia i-a spus, în glumă, ceva de genul: “Mai întreabă nevastă-ta de mine”? Nordicul și-a arătat dinții…

NATO a decis: sprijinim Ukraina pînă la capăt, chiar dacă acest capăt este în…Pacific!

Elitele occidentale au ieșit din contact. Din punct de vedere economic, politic și internațional, implicarea noastră în conflictul din Ukraina ne-a costat deja scump pe toți. Și există motive întemeiate să ne temem că situația se va înrăutăți! Elitele conducătoare, vasale ale SUA din Europa, care sînt total iresponsabile față de propriul popor, continuă să urmeze cursul actual de confruntare cu Rusia.

Orbiți de propriile lor iluzii, așa-numiții „experți” din Occident au descris Rusia drept o țară primitivă, drept „o benzinărie cu arme nucleare”. Potrivit acestora, economia Rusiei este în ruine, armata sa este bolnavă, armele sale învechite și soldații săi demotivați. Rușii ar pierde un război convențional împotriva Ukrainei și nu și-ar folosi niciodată armele nucleare de teama sfîrșitului lumii, a fost mantra elitelor SUA/NATO/UE și a presarilor lor.

La Washington, șefii de guvern europeni și-au jurat loialitate păpușarului prezidențial senil Biden, în spatele căruia stăpînii păpușari ai complexului militar-industrial american trag sforile.Totul pentru imperiul american! Și nu pentru propria noastră țară, este motto-ul lor.

3.Moartea i-a arătat astăzi dinții lui Donald Trump. După ce democrații au încercat să-l oprească în cursa spre Casa Albă, prin orice mijloace, astăzi a fost împușcat în urechea dreaptă. Cîțiva milimetri au lipsit pentru ca, cel mai probabil, să asistăm la un nou Capitoliu. Care s-ar fi putut transforma lesne în război civil!

În America, modelul global al democrației și libertății planetare absolute, propaganda a pierdut măsura. Ideea e că indivizii sătui de minciuni și promisiuni deșarte, de o viață chinuită, furați, mințiți și batjocoriți, desconsiderați și anulați ca cetățeni, pun mîna pe armă și-și fac singuri dreptate. ONE MAN CAN CHANGE THE WORLD WITH A BULLET IN THE RIGHT PLACE, spunea, în 1969, lunetistul Malcom McDowell.

Presa oficială îl prezintă pe atacatorul de 20 de ani ca pe un votatnt republican, membru al Asociației Americane a Armelor. Adică, o afacere de familie care nu merită investigații suplimentare. Asta dacă nu am ști că posesorii de arme au probleme cu democrații, iar probabilitatea ca un republican să-și împuște viitorul președinte este redusă, republicanii fiind mai puțin consumatori de… iarbă decît democrații. Faptul că lunetiștii de la Secret Service au dormit în papuci trece în planul doi. Există cel puțin un mort și cîțiva răniți. Iar media alternativă vorbește de trei trăgători, în afara lui Thomas Crooks.

Sigur, sînt mulți cei care spun că diaabolicul Trump și-a înscenat atentatul care l-a ratat la milimetru. Doar cîțiva milimetri au făcut diferența între Casa Albă și cimitirul familiei. Dacă și-a înscenat atentatul, are sînge în instalație cît tot complexul militar-industrial!

Eu cred că politicienii neoliberali globaliști și propagandiștii MSM sînt autorii morali ai acestei tentative de asasinat. S-au promovat mormane întregi de maculatură despre ”pericolul Trump” pentru democrație, atît în SUA, cît și în Europa. Isteria anti-Trump a ajuns la cote inimaginabile în rîndul globaliștilor, alimentînd din plin sentimentele de ură ale unor psihopați. Iar justiția americană a pus capac, prin hărțuirea neîncetată a fostului președinte. Lumea a văzut clar, odată cu tentativa de asasinat asupra lui Trump, cine incită la violență. Cine este capabil de crimă. Unde se află adevărul și unde minciuna. Politicienii globaliști și jurnaliștii din dotare au mîinele pătate de sînge.

4.În România, influensări ca CTP sau Lucian Mîndruță, sau RT l-au zugravit pe Trump în cele mai negre culori, ca pe un criminal în serie. Cu siguranță s-ar fi găsit inclusiv printre români un Thomas Crooks dispus să apese pe trăgaci, la o adică. Și să salveze, astfel, Noua Ordine Mondială bazată pe reguli. Nici un cuvînt, însă, despre trădătorul local, Klaus Werner. Le-a mîncat pisica limba?

Dacă ar exista un concurs global de cea mai dezgustătoare persoană din lume, nu mă îndoiesc că locatarul de la Cotroceni l-ar cîștiga cu coroniță! Fără vreun mandat din partea țării, a guvernului sau a parlamentului, Iohannis a semnat ”Acordul privind cooperarea în domeniul securității între Ukraina și România”, în marja summit-ului NATO de la Washington.

Pe scurt, România participă oficial la războiul ruso-ukrainean. Deocamdată fără soldați trimiși pe front. În rest, absolut toate instituțiile statului sînt mobilizate exemplar pentru a servi ireproșabil regimul Zelensky cu tot ceea ce este necesar: armament, muniție, bani, motorină, curent electric (apropo, de asta avem cele mai mari facturi din UE?), informații din zona serviciilor speciale, antrenament pentru piloți și alte cadre militare, servicii medicale de urgență, rute de transport produse alimentare. Și așa mai departe. La Cotroceni și la Palatul Victoria nu există o prioritate mai mare decît sprijinirea regimului Zelensky. Vorbim despre un efort uman și financiar imens, derulat departe de ochii publicului. Un efort decis în spatele ușilor închise, de către administrația Cotroceni și Deep State-ul conectat direct la telefoanele Pentagonului. O țară în care mai presus de democrație vorbim de stabilitate și continuitate. Vom vedea cum ostașul se află cu adevărat în slujba țării! God Bless…!

Totul în tăcerea mormîntală a poporului! Captiv în Bastilia mentală. România trepanată este succesul real al lui Klaun Iohannis… Fi-mi-ar scîrbă!

O DECIZIE CÎT O FLEGMĂ ÎN OBRAZUL ISTORIEI

Privind în cărțile de istorie, constat cu amărăciune că spațiul istorico-geografic numit astăzi generic ROMÂNIA nu s-a prea bucurat de conducători, de lideri, în ultimele secole. Amintirea marilor voevozi, romanțată sau nu, a fost terfelită de personaje oligofrene, trădătoare și incapabile intelectual să se ridice la nivelul predecesorilor.

Zilele acestea, istorici de strînsură și propagandiști în haine de jurnaliști au înfierat cu mînie proletară Ordinul de zi emis la ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 cînd Armata Română primeşte de la generalul Ion Antonescu legendarul: „Ostaşi, treceţi Prutul! S-a vorbit de o eroare istorică și de înaltă trădare, acuzație pentru care mareșalul-patriot a și fost executat, iar numele și memoria sa continuă să fie terfelite și astăzi de trădătorii de neam și țară!

Tot acest vacarm a acoperit și aruncat în derizoriu (memoria românului fiind de scurtă durată!) gestul ultimului conducător al spațiului denumit generic România. Personajul care a scuipat pe popor și pe destinul lui istoric mai multe flegme decît toți domnitorii fanarioți la un loc. În 10 ani de obediență și slugărnicie absolute față de noile Înalte Porți ale momentului, groful din jilțul de la Cotroceni, a spoliat nu doar resursele țării, pe care le-a utilizat în folosul propriu, dar, mai ales, demnitatea, credibilitatea și aspirațiile unui întreg popor. Pentru a-și atinge scopurile de mărire s-a înconjurat de slugi trădătoare și obediente, într-un disperț total față de lege, ordine, normalitate și democrație. Avid de onoruri și funcții dincolo de capacitățle sale intelectuale, profesorașul de fizică a sacrificat, cu bună știință, pînă și securitatea țării, fără să dea socoteală nimănui!

Într-unul din foarte rarele CSAT-uri din timpul domniei fanariotului pe persoană fizică, s-a luat o singură decizie, controversată, cea a donării (!) unui sistem Patriot, Ukrainei. Să ne înțelegem, nu pun în discuție nevoia de armament a Ukrainei aflată în război cu Rusia și nici dorința de sprijin a acestuia de către aliații din interes sau de strînsură! CONTEXTUL este discutabil pînă la granița trădării naționale și dincolo de aceasta! Cum spunea Cineva, dacă decizia luată ar fi urmarea unei evaluări proprii privind amenințările, dacă ar fi rezultatul unei solicitări directe, în plan bilateral din partea Ukrainei, totul ar avea un alt sens. Analiza MapN spune că nu este cazul să renunțăm la un sistem de rachete de acest tip. Dar, cine e MapN-ul ăsta, cînd pohta ce-o pohtește vătaful este fără seamăn?

Indivitul ăsta grandoman și rupt de realitate și-a dorit să fie șef la NATO, că doar de aia a învățat să coase nasturi în armată! Pentru asta, avea nevoie de miruirea de la Casa Albă (care deja își exprimase susținerea pentru olandezul zburător!). Pentru asta a promis orice, prin gura celuilalt trădător obedient, locatarul unei vile de Hollywood, bugetar în Washington. S-a cerut Patriot! Dar miruirea nu a avut loc! Mai mult, i s-a spus că oricum România nu mai primește restul de baterii achitate în avans, cu banii jos, ca la curve! După așa o victorie personală, era nevoie de un CSAT ca să ascundă totul după documente secrete și rapoarte de specialitate. Deși România nu are de o bună perioadă un titular pe funcția de șef al Reprezentanței Militare la NATO și UE, partenerii străini au fost informați în avans că România îl susține pe Rutte. Pe noi, țăranii de la coarnele plugului românesc, groful nu a considerat necesar să ne informeze. Oricum rămînem cu banii dați și fără apărare AA, deși ne aflăm în FRONTLINE-ul amenințării reprezentate de Rusia în Europa.  

În context trebuie remarcată și recenta conferință din Elveția a celor 90 de state prietene ala Statelor Unite, de unde România a lipsit APROAPE, cu desăvărșire după excluderea brutală a nebunului din cărțile NATO. Și tot în context trebuie inclusă și recenta întîlnire G-7 unde s-a ajuns la un acord pentru un împrumut de 50 miliarde de dolari care se adaugă altor 50 miliarde de euro hotărît în februarie parca, de liderii UE și celor 60 aprobate de congresul american. Și chiar în ziua respectivă americanii au comunicat că suspendă livrările de Sisteme Patriot către aliați pentru a putea ofgeri Ukrainei apărarea de care are nevoie.  

Aflată și ea în prima linie, Polonia, care are o apărare AA mult mai avansată decît a noastră, narewul lor de short range fiind deja integrat cu Patriot-ul lor, care dispune și de „creierul” IBCS, a refuzat, să transfere o baterie Ukrainei. La fel au făcut-o și țările din linia a 2-a sau a 3-a, Olanda noului secretar general al NATO, Spania sau Grecia.

Paradoxul este ca în această perioadă toate! Patriot-urile din Israel sînt dezafectate….

În acest context, decizia CSAT-ului de la București pare să vină că nuca în perete! O țară, din prima linie, care lipsește de la evenimente majore, are niște inițiative în dezacord cu trendul general, exclusiv pentru satisfacerea orgoliului personal al unui trădător dezaxat este firesc să nu beneficieze de atenția și respectul partenerilor strategici. Ba mai mult, dacă ne aducem aminte bine, sacrificiile de după 23 august 1944, au fost urmate de o perioada neagră care a inclus și ignorarea suferințelor a sute de mii de români uciși în lagărele sovietice sau idealurile partizanilor din munți, spulberate de așteptarea americanilor și gloanțele NKVD-ului!

Există doar interese politice și economice majore. NU parteneriat strategic!

Modul cum au procedat Iohannis și camarila face ca această donație să-și piardă semnificația și nu mă aștept ca Zelenski și ukrainienii să-și schimbe părerea față de români!  De altfel, am fost martor direct la tratamentul de slugă pe care Zelenski i l-a aplicat lui Iohannis la Summit-ul de la Bulboaca! S-a văzut clar că liderul de la Kiev nu vrea să stea de vorbă cu un purtător de mesaj al Marelui Licurici. Zelenski vorbește cu Licuriciul în persoană! Umilitor! Mai mult, îmi aduc aminte de o discuție privată cu un fost ambasador american la București care a dat de înțeles că groful din Sibiu a fost tolerat pe funcție doar pentru a-l sprijini și a-i netezi calea spre Cotroceni adevăratului prieten al Americii, generalul Ciucă! Voi reveni!

Pînă atunci, nu pot decît să privesc cu stupefacție cum teoria țucălarilor analiști militari care spune că dacă dăm un Patriot acesta va fi mai aproape de Rusia, deci ne va apăra mai bine, este îmbrățișată de toți neica-nimeni cu pretenții de experți și gargaragii de serviciu, dar și de o Rusie care răspunde provocărilor Occidentale cu aceeași monedă și care a anunțat că va dona armament țărilor partenere: Yemen, Coreea, poate Cuba, Venezuela etc.

Sigur, pe individul de la Sibiu care a scuipat pe România mai multă flegmă decît toți fanarioții în decursul istoriei, nu-l trage nimeni la răspundere, dacă alegerile sînt cîștigate de cine trebuie. Nu contează că e trădător cu acte în regulă, iar portretul său ar trebui să poarte ștampila WANTED! Nu contează că Statul se diluează pînă la dizolvare. Despre demnitate și onoare, nu e cazul să vorbim, sîntem deja celebri în istorie pentru trădările noastre și trădătorii de vază.

O REVOLTĂ A SĂRACILOR

Europa a votat! Prezenţa provizorie continentală estimată la alegerile europene este de circa 51%, potrivit datelor iniţiale anunţate duminică seară de legislativul european, informează dpa. Aceasta înseamnă că rata de participare la alegerile europene este în creştere, în condiţiile în care, în urmă cu cinci ani, prezenţa la vot a fost de 50,66%. Din punct de vedere istoric, prezenţa la vot la alegerile pentru Parlamentul European a scăzut constant de la primele alegeri din 1979 (61,99%) până în 2014, cînd a atins un minim istoric de 42,6%.

Creşterile au fost deosebit de pronunţate în ţările cu prezenţă la vot istoric scăzută, precum Slovacia, Ungaria, Polonia sau România, notează EFE. Dar participarea a crescut semnificativ şi în alte ţări mai mari cu o istorie mai lungă în Uniune, cum ar fi Germania şi Spania (14%, până la 60,73%).

În general, această creştere a fost apoi interpretată ca un nou angajament mai larg faţă de politica europeană şi un interes reînnoit pentru Uniune, notează EFE.

Potrivit unui studiu postelectoral realizat de Parlamentul European, deşi s-au înregistrat creşteri la toate grupurile socio-demografice, principalul factor care a contribuit la creştere a fost participarea tinerilor alegători care s-au mobilizat pe fondul îngrijorării faţă de schimbările climatice, pe fondul eficienţei comunicării pe reţelele sociale.

Parlamentul European creditează duminică noapte grupul Partidului Popular European (PPE) cu 184 de locuri în viitoarea legislatură, în baza unei proiecţii realizate plecînd de la rezultate provizorii şi estimări din 26 de ţări. Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor (S&D) ar urma să obţină 139 de locuri, iar Renew Europe, 80 de locuri, conform proiecţiei PE din jurul orei locale 02.30.

Potrivit acestei proiecţii, grupurile PPE, S&D şi Renew, care au format şi în fosta legislatură marea coaliţie care a decis compromisurile în hemiciclul european, ar urma să cumuleze 403 locuri dintr-un total de 720 şi vor continua să deţină controlul în legislativul comunitar.

Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni (ECR) este creditat cu 73 de locuri, potrivit noii proiecţii bazate pe rezultate parţiale şi estimări din 26 de ţări.

Grupul Identitate şi Democraţie (ID) ar urma să obţină 58 de locuri, conform proiecţiei PE, după ce a capitalizat rezultatele foarte bune din Franţa, Austria, Olanda. Pe de altă parte, deşi AfD a obţinut al doilea scor în Germania, faptul că a formaţiunea a fost exclusă din grupul ID face ca locurile sale să nu fie atribuite acestuia proiecţiile PE.

Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană ar urma să obţină 52 de locuri, iar Grupul Stîngii – GUE/NGL, 36 de locuri.

Deputaţii neafiliaţi ar urma să obţină 45 de locuri, iar partidele intrate în categoria Alţii, respectiv care nu sînt încă afiliate unui grup constituit în PE, alte 53 de locuri.

În Germania, partidul de guvernămînt, social-democraţii cancelarului Olaf Scholz au suferit cel mai slab rezultat de pînă acum, la alegerile europarlamentare. Partidul Social-Democrat a ieşit pe locul al treilea, după extrema dreaptă, AfD. În Spania, Partidul Popular de centru-dreapta i-a înfrînt pe socialiştii premierului Pedro Sanchez, însă nu cu diferenţa la care sperau. Partidul populist al premierului Italiei, Giorgia Meloni, a înregistrat, de asemenea, un rezultat bun.

Rezultatele parţiale ale alegerilor pentru Parlamentul European arată că în statele membre ex-comuniste, extrema dreaptă a avut mai puţin succes decît în vest, transmite Reuters. În Polonia, cea mai mare ţară a regiunii, coaliţia de centru a premierului Donald Tusk a cîştigat alegerile, în timp ce în Slovacia, opoziţia pro-europeană a învins coaliţia premierului populist Robert Fico, care a fost recent victima unei tentative de asasinat. Agenţia de presă notează şi cazul României, unde coaliţia PSD – PNL a obţinut 54% din voturi, faţă de 14% AUR, partid catalogat ca fiind extremă dreaptă. În Ungaria, partidul FIDESZ al premierului Viktor Orban, cu un discurs populist, anti-UE, anti-imigraţie şi pro-rus, a ieşit pe primul loc, dar a obţinut cel mai slab rezultat în 20 de ani. În schimb, partide de extremă dreaptă şi dreapta radicală au cîştigat alegerile în Franţa, Austria şi Italia, şi s-au clasat pe locul doi în Germania şi Olanda. Preşedintele Macron a ieşit foarte rapid şi a declanşat alegeri parlamentare anticipate, probabil în ideea de a stopa ascensiunea partidului populist de dreapta al lui Marine Le Pen.

Ce a surprins în aceste alegeri e scorul AUR. La un moment dat, AUR era prezentat în sondajele de opinie cu peste 20%, am văzut în exit-poll-urile pentru alegerile europarlamentare un scor de 15%. La fel surprinde subperformanţa coaliţiei din care face parte USR.

În România, dar nu numai, potrivit statisticilor, participarea mai ridicată la vot a avut-o categoria de vîrstă de peste 65 de ani. Datele arată că tineri între 18 şi 24 de ani au tratat votul cu dezinteres. Constatăm aici că este vorba de o prăpastie între generaţia tînără şi mediul politic, de mesajele care vin dinspre politic şi care probabil nu sînt extrem de bine ţintite pentru electoratul tînăr. Acolo unde au votat, studiile arată că tinerii sînt atrași de partidele de extremă-dreapta – Chega (Destul) din Portugalia sau Vox din Spania. Atracția este exercitată acum de partidele anti-imigrație și anti-sistem. ”Nu este un fenomen care se manifestă doar în categoriile celor cu venituri mici sau cu fără educație superioară. O postare pe social media cu tineri germani din familii bogate cântând cântece împotriva imigranților arată că ceea ce până acum se petrecea în spatele ușilor închise, prin frățiile din universități, începe să iasă în public”, scrie Eurointelligence. Întrebarea este dacă cei care acum au 18-24 de ani și se îndreaptă spre partide antisistem vor reveni la partidele tradiționale odată ce se vor așeza la casele lor. Nimic nu este sigur. Partidele antisistem de acum ar putea deveni noua normalitate.

Partidele anti-sistem, catalogate drept populiste de media asociată tradiționaliștilor, au fost asociate cu extrema dreaptă. Însă asta ar însemna să uităm de revolta Occupy Wall Street, de protestele din Hong Kong, de Brexit, de Vestele Galbene din Franța, cazuri în care populiștii de stînga s-au unit cu cei de dreapta. Obiectivul a fost mai multă democrație și mai puțină cîrdășie între marile afaceri și guvern. Nu este vorba nici măcar despre o mare mișcare împotriva elitelor, pentru că elitele sînt absolut necesare pentru a conduce guvernele lumii, iar Joe Biden a demonstrat cel mai bine acest lucru: cînd liderul SUA are probleme cognitive, este în pericol de prăbușire nu doar America, ci întreaga lume. Iar ascensiunea anti-sistemului și toate spaimele produse în redacțiile marilor ziare ar putea înceta repede dacă elitele care guvernează și-ar folosi și jumătate din energie în slujba oamenilor simpli, dacă ar începe să-i asculte și să-i respecte și pe cei săraci. Mai puțin război în Ukraina, zero masacre israeliene în Gaza, renunțarea la limbajul dual și la tratarea diferită a acelorași subiecte este tot ce cer săracii Europei și ai Occidentului care susțin partidele anti-sistem.

”O stafie umblă prin Europa – stafia populismului. Toate puterile bătrînei UE s-au unit într-o sfîntă hăituială împotriva acestei stafii: papa schimbărilor climatice și președinta Comisiei, cancelarul Scholz și președintele Macron, islamo-stîngiștii francezi și poliția gîndirii din Germania”… Totuși, aceste alegeri contează. Parlamentul a devenit mai influent în afacerile UE. În ultimii ani, Comisia condusa de Ursula von der Leyen a introdus politici care să ”europenizeze” – adică să centralizeze la Bruxelles –  domenii cheie care afectează națiunile europene, de la Pactul Verde care îi afectează pe fermieri, pînă la Pactul pentru Migrație, care este unul împotriva existenței frontierelor”, scrie Mick Hume, iar eurodeputatul polonez Ryszard Legutko a susținut recent, pentru European Conservative, că ”Parlamentul European nu ar trebui să existe. Este conceput pentru un viitor ipotetic, cînd ar urma să existe un popor european”!

Sistemul politic al UE și aliații săi din presă s-au unit pentru o campanie care să denigreze și să delegitimeze revolta democratică a timpurilor noastre. Ei încearcă să catalogheze orice protest sau mișcare politică din afara curentului lor tot mai îngust drept ”extremism de dreapta”, despre care spun că trebui interzis, cenzurat, șters sau chiar pus după gratii.

”Ei încearcă să reducă importanța revoltei populare, spunînd, spre exemplu, că fermierii care protestează sînt niște țărani netoți exploatați de extrema dreapta. Un așa-zis expert a și sugerat că fermierii ar trebui să agațe steagul LGBT pe tractoare, probabil pentru a-i ține departe pe nenorociții de extremiști de dreapta, așa cum se credea că usturoiul ține departe vampirii”, mai scrie Hume.

Contrar denigrărilor, Primăvara Națiunilor nu este o invenție a ”extremiștilor” politici. Furia popoarelor Europei împotriva sistemului s-a manifestat înaintea furiei populiștilor. Suntem martorii manifestării unei falii adînci între două Europe. Există o Europă cu centrul în citadelele elitiste de la Bruxelles, Luxemburg și Frankfurt, unde comisarii UE, judecătorii și bancherii centrali decid ce este mai bine pentru restul. Și există o Europă reală, unde milioane de europeni trebuie să suporte consecințele asupra modului lor de viață. Această falie face ca anti-sistemul să nu cedeze. Aceasta este o revoltă a săracilor împotriva unui viitor incert, chiar dacă rezultatele de duminică sînt favorabile elitelor tradiționaliste.

CAMPANIA ELECTORALĂ, FAZA PE “VULPE”

Foto: Wikipedia

Prima dezbatere intelectuală din această campanie electorală s-a produs zilele acestea! Adversarii politici, strîns comasați în jurul intereselor, au declanșat o diatribă comic/penibilă nu în jurul renașterii istorice, sau spirituale, sau modernist futuristă a județului Caraș-Severin, ci a memoriei și staturii celui mai cunoscut și apreciat feldmareșal german din cel de-al Doilea Război Mondial, Erwin Rommel, cunoscut ca Vulpea Deșertului.

Campania electorală, faza pe Vulpe, este cel puțin hilară și conține accente pe care le mai întîlnim doar la liderii politici ai Israelului de astăzi. Nu explic, ca să nu fiu catalogat antisemit și alte astfel de tîmpenii care sufocă spatial public! O dezbatere intellectual – istorică pe marginea personalității remarcabile a lui Erwin Rommel mi s-a părut, însă, interesantă, sperînd să descopăr, între protagoniști, importanți cunoscători ai istoriei, artei militare sau logisticii, elemente direct aplicabile în buna organizare și funcționare a unei comunități, pentru care ducem zbaterea numită campanie electorală și alegeri democratice. Sigur, totul dincolo de Wikipedia care, mai nou, tțne de loc de școală elementară.

Pentru cine nu știe subiectul, amintesc că la reuniunea de familie de marți, între liderul PNL, Nicolae Ciucă, cu conducerea și candidații PNL în alegerile locale, întîlnire la fapt de seară, undeva, la Băile Herculane, departe de ochii alegătorilor, actualul și viitorul primar al Reșiței, omul de afaceri Ioan Popa, a declarant că: „Vom trece peste ei (peste PSD n.a.), vom trece peste ei exact cum au trecut panzerele lui Rommel în Africa de Nord. Aşa vom trece peste ei… ca panzerele”. PSD-ul se grăbește cu un comunicat official în care spune că: Idolul primarului Ioan Popa, Erwin Rommel, a fost feldmareşal al Wehrmacht-ului celui de-Al Treilea Reich. Sunt nenumărate dovezi ale comiterii de crime de război din partea armatei Germaniei naziste în Nordul Africii în timpul în care aceasta a fost condusă de Erwin Rommel. Și cere conducerii PNL să se delimiteze de aceste declaraţii scelerate ale lui Ioan Popa făcute într-un context electoral. În plus, dincolo de mesajul pro-nazist, trebuie remarcată violenţa de discurs şi încurajarea violenţei fizice faţă de membrii PSD de care dau dovadă liderii PNL din Caraş – Severin.

Ioan Popa contraatacă ca la blitzkrieg și declară: Referitor la mizeria de comunicat marca PSD Caraș-Severin, prin care declarațiile mele de la o întâlnire electorală susținută ieri, la Herculane, sunt catalogate ca pronaziste, îi rog pe luminații PSD-iști să consulte Wikipedia… Declarațiile mele de ieri se referă doar la un briliant strateg militar, recunoscut pentru onoarea de care dădea dovadă în luptă…

Mă opresc aici! Nu pot intra în polemici cu specialiștii în Wikipedia! Dar, totuși, pentru adevărul istoric, trebuie spus că Afrika Korps, constituită pe fundamentul Regimentului 5 Panzer – cu 150 de tancuri! – și avînd reputația sinonimă cu cea a comandantului său, General der Panzergruppe Erwin Rommel, nu a trecut peste britanicii și australienii din Nordul Africii, ci a oprit înaintarea acestora la El-Agheila. Ceea ce, din punct de vedere electoral contemporan, e bine și așa! După această victorie, generalul-colonel Rommel este promovat Generalfeldmarschall!

Rămîne de văzut dacă alegoria istorică se va aplica și în contemporaneitatea wikipedistă și generalul Popa va fi promovat de Reichul panelist la funcția de președinte de partid…

Tot pentru adevărul istoric, altul decît cel din komunicatele oficiale, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Rommel a fost complet reabilitat, Afrika Korps nu a fost învinuită niciodată de crime de război!

M-aș fi bucurat ca această dispută de largă respirație intelectuală și deontologică să amintească de faptul că Rommel, înainte de a fi Vulpe a fost Vultur! Erwin Rommel a luptat și în județul Hunedoara, aici, lîngă noi, și este cunoscut de unii istorici. Acest lucru este confirmat chiar de el în cartea “Infanteria atacă”, lucrare în care liderul militar german descrie experiențele sale în Primul Război Mondial. Drumul lui Rommel prin Munții Vulcanului include, inclusiv, Stațiunea Straja, pe care am vizitat-o de curînd, datorită unui eveniment de suflet, la invitația fratelui meu, Ilie Pintea. Casă de piatră, Rareș!

Rommel era, la acea vreme, locotenent și conducea o companie de vînători de munte, cu care ajunge în Hunedoara în octombrie 1916, după ce luptase în Franța. Cel mai cunoscut feldmareșel german descrie un atac eșuat al trupelor bavareze prin Defileul Surduc și Pasul Vulcan, operațiune care determină debarcarea companiei comandate de Rommel, la Uricani, ulterior ocupînd poziții pe Înălțimea 1794, Șigleul Mic – lîngă Vîrful Muncelu – spre zona de creastă a granite între România și Imperiul Austro-Ungar. Românii sînt caracterizați drept dușmani periculoși.

Rezistența din Pasul Vulcan este condusă de Generalul Ion Dragalina (născut la 16 decembrie 1860 la Caransebeș – aștept candidații la primăria Orașului să se dueleze în cunoștințe istorice despre acest emblematic strateg și erou!), care avea să fie rănit la 12 octombrie 1916, la podul din apropierea Mănăstirii Lainici. În ploaia de gloanţe germane generalul a fost rănit de două gloanţe în braţul stîng şi în omoplat. A fost transportat de urgenţă la postul sanitar din Gura Sadu, unde rănile i-au fost bandajate, iar ulterior a fost dus la spitalul din Târgu Jiu şi apoi la Craiova. Medicii au decis amputarea braţului, însă pacientul a fost urcat în tren, din ordin al Marelui Cartier General, pentru a fi transportat la Spitalul Militar de la Palatul Regal din Bucureşti, unde a și murit pe 9 noiembrie 1916, din cauza infectării rănilor.  

La 11 noiembrie 1916, Compania a 2-a, condusă de Rommel, e pregătită de atac la 200 de metri pe pantele Leșului. După două atacuri pe flancuri, după prînz, compania lui Rommel desființează pozițiile românilor dintre Gruba Mare și Leșului. Pe 15 noiembrie 1916, Compania locotenentului Erwin Rommel intră în Tîrgu Jiu, iar la începutul lui decembrie participau la ocuparea Bucureștiului. Cunoaște și gustul înfrîngerii, la Oituz, Mărășești și Mărăști, iar după acest moment este trimis să lupte în Italia.

În județul vecin, există un traseu turistic, din care județul cîștigă bani, denumit Drumul lui Rommel. Propun să fie închis și inițiatorii lui să fie judecați și condamnați pentru promovarea și elogierea unui personaj nazist!

Cît despre faza pe Vulpe a campaniei electorale, spune multe despre competitori, din ce în ce mai săraci în cunoștințe proprii, dependenți de propagandă, stereotipii și tehnologie și obișnuiți să reacționeze la grămadă, fără o proprie judecată.

JURNALIȘTII ROMÂNI DE RĂZBOI, AFLAȚI ÎN SERVICIUL PUBLIC, AU SALARII DE MIZERIE

Jurnaliştii se confruntă cu provocări semnificative în căutarea şi diseminarea informaţiilor despre probleme contemporane, cum ar fi războaiele, tulburările sociale și protestele violente, catastrofele naturale, dificultăţile din lanţurile de aprovizionare, migraţia climatică, industriile extractive, mineritul ilegal, poluarea, braconajul, traficul de animale, defrişările sau schimbările climatice. Asigurarea vizibilităţii acestor probleme este crucială pentru promovarea păcii şi a valorilor democratice la nivel mondial, scrie Agerpres.

Consiliul Europei a lansat la sfîrșitul anului trecut o campanie pentru „îmbunătăţirea siguranţei jurnaliştilor” şi „protejarea libertăţii presei”, în condiţiile observării unei „înmulţiri a actelor de violenţă şi intimidare” împotriva acestora, relatează AFP.

Prin intermediul acestei campanii, lansată sub sloganul „Jurnaliştii contează”, instituţia, cu sediul la Strasbourg, speră să „sensibilizeze publicul cu privire la rolul jurnaliştilor” şi contribuţia acestora la „menţinerea unei societăţi democratice şi pluraliste.

Prin această campanie, „ne propunem să ajutăm guvernele să protejeze jurnaliştii, astfel încît aceştia să-şi poată face meseria fără interferenţe nejustificate şi fără intimidare sau violenţă”, a declarat secretarul general al Consiliului Europei, Marija Pejcinovic Buric. „Este aproape imposibil să ne imaginam o democraţie adevărată fără mass-media pluralistă şi independentă”, a insistat ea.

Consiliul Europei cere celor 46 de state membre să implementeze „planuri naţionale de acţiune pentru siguranța jurnaliștilor”. Inclusiv României!

La sfîrșitul lunii februarie a.c., Consiliul Național al Audiovizualului a organizat, la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, Gala pentru Excelență în Jurnalism. La eveniment au participat, alături de membrii CNA și profesioniști din mass-media, reprezentanta Consiliului Europei, șefa Direcției Libertate de Expresie și CDMSI, Direcția Generală Democrație și Demnitate Umană, Artemiza Tatiana Chișca, din partea European Broadcasting Union (EBU) consultanta pentru țările din Europa Centrală și de Est – Irina Radu și purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării Naționale, general de brigadă Constantin Spînu, iar prin înregistrări video, președinta Comitetului pentru Protecția Jurnaliştilor, Jodie Ginsberg și secretarul general al Federației Europene a Jurnaliștilor, Ricardo Gutierrez.

Discuțiile s-au axat pe importanța asigurării securității jurnaliștilor, misiunea lor de informare a publicului și rolul însemnat pe care rezultatul muncii lor îl are în societate.

Mi-au plăcut mult cuvintele președintei CNA, Minica Gubernat. Au fost, poate, cel mai frumos omagiu adus jurnaliștilor de război din România în ultimii 30 de ani. „În mijlocul haosului și al violenței, jurnaliștii de război sînt steaguri ale demnității umane și ale libertății presei. Sînteți ochii și urechile lumii, iar munca voastră este esențială pentru ca publicul să înțeleagă tragediile și complexitățile conflictelor din întreaga lume” a afirmat președinta CNA, Monica Gubernat.

Președinta Comitetului pentru Protecția Jurnaliştilor a precizat că „Libertatea presei nu este o problemă partizană. Este un drept fundamental care stă la baza democrației. Mulțumim acelor jurnaliști care continuă să raporteze în ciuda celor mai grave riscuri. Munca voastră contează. Voi contați. Și vom continua să vă sprijinim și să vă apărăm”.

Totodată, Ricardo Gutierrez a menționat că „Este timpul ca statul să lucreze la elaborarea unui plan național de acțiune, cu participarea activă a organizaţiilor jurnaliştilor. Asigurarea securității jurnaliștilor în zonele de conflict începe cu asigurarea siguranței acestora pe timp de pace”.

Mda…

Numai că, realitatea în care trăiesc puținii jurnaliști de război aflați în serviciul public reprezintă o vulnerabilitate și un risc tocmai la adresa democrației și a demnității umane, despre care se făcea vorbire în debutul campaniei JOURNALISM MATHER în România.

Am să fac referire EXCLUSIV la puținii jurnaliști de război aflați în serviciul public. Despre ceilalți, la fel de puțini, angajați, sau nu, ai posturilor comerciale nu voi face vorbire pentru că nu cunosc mecanismele și sistemele care îi guvernează.

Jurnaliștii de război aflați în serviciul public NU sînt jurnaliști de război! Nici măcar de criză, de urgență, sau speciali, cum vreți să-i numiți, deși ei acoperă cu predilecție evenimentele legate de războaie, conflicte civile, catastrofe naturale, în țară și străinătate. Ei sînt asimilați jurnaliștilor obișnuiți care își desfășoară munca cotidiană între birou și o conferință de presă. Chiar sînt încadrați pe posturi de corespondenți locali sau reporteri. Salarizarea este în jurul a 800 de euro! Atît! Sigur, remunerația subdimensionată reprezintă o vulnerabilitate și un risc pentru toate categoriile de jurnaliști, însă pentru corespondenții de război, care își riscă viața, sănătatea și libertatea, cu atît mai mult! Angajatorul va spune, întotdeauna, că legislația este una restrictivă, că bugetul nu permite, că…, că…, că jurnaliștii încasează diurnă pentru deplasările pe care le face.

Să le luăm pe rînd:

În perioada participării României în misiunile din Iraq și Afghanistan, corespondentul de presă primea o diurnă echivalată cu diurna militarilor aflați în misiune. Nu în întreaga perioadă, dar în ultimii ani, așa s-a întîmplat. Diurna era mai mare pentru că cele două țări asiatice erau recunoscuta ca fiind în stare de război, de către legiuitorul român! Ukraina, deși se află în stare de război de doi ani, nu se încadrează la aceleași prevederi, se pare, iar diurna este una obișnuită, turistică aș putea spune, deși realitățile din teren sînt altele. Dar, nu înțelege contabilitatea și celebra Curte de Conturi ce se află într-un teatru de operațiuni.

În perioada războaielor asiatice am vrut să renunț, de multe ori. Nu au existat înlocuitori pentru aceste misiuni! Pentru că, totuși, grupul nostru de war correspondents este mic.

Salariile mizerabile, care nu-ți permit să trăiești fără grijă de la plată la avans, nu sînt sigurele probleme. Decontarea cheltuielilor cu transportul, combustibilul în teatrul de operațiuni, fixeri etc nu există! Totul se face din diurna aceea, pe care o drămuiești în așa fel încît să-ți ajungă pe parcursul întregii misiuni. Nu vorbim de bani care să-ți permită o extragere de urgență, sau cheltuieli neprevăzute.

Echipamentele de protecție individuală este singura dotare specifică oferită de angajator. Sigur, pentru un freelancer poate fi suficient. Nu și pentru o corporație care deține supramația pe piața media din România!

Pentru că NU EXISTĂM ca jurnaliști de război, altfel decît orice reporter începător, conform grilei de salarizare, nu existăm nici ca structură distinctă în cadrul companiei. Nu există o promovare în ierarhie care să permită corporației să valorifice experiența dobîndită în misiunile internaționale. Nu există o echipă care să întocmească planuri de siguranță și să se ocupe de cursuri de specialitate. Nu există o coerență în misiunile efectuate. Dacă bugetul permite, se fac, dacă nu, nu! Deși, noi ne aflăm ÎN SERVICIUL PUBLIC! Anul acesta NU se fac, pentru că, evident, nu sînt bani!

Inițiativa și presiunile pentru misiuni se fac de către jurnaliști, iar cînd MINUNEA se întîmplă, este ca și cum primim o mare favoare! Semnăm o declarație pe proprie răspundere cum că nu avem nici o pretenție de la corporație în caz de Doamne ferește și… nici măcar asigurări medicale simple nu se pot încheia pentru că nici o companie de asigurări din România nu o face pe teritorii aflate în conflicte armate!

Dacă reluați primele paragrafe ale acestui text, vedeți că afară e vopsit gardul… SIGURANȚA JURNALIȘTILOR DE RĂZBOI AFLAȚI ÎN SERVICIUL PUBLIC ESTE O GLUMĂ PROASTĂ! Deși, JOURNALISM MATHER!

Din cînd în cînd, ALȚII, NU AI TĂI, ne bagă în seamă. Mulțumim CNA! Mulțumim Casei Regale a României!

PATRIOT CONTRA PREMIU/NATO CONTRA PREȘEDINȚIA CE, sau ȚARA PE PERSOANĂ FIZICĂ

Mă fascinează odioșii. Persoanele acelea lipsite de scrupule și de simțul măsurii. Pătrunși pînă în buric de mania grandorii, de prea-plinul unei scîrbe veșnice la adresa celorlalți. Disprețuitori și ușor idioți, față de care ai anumite rețineri în a le adresa un cuvînt. Privirea goală, amestecată cu cuvinte puține ce par verdicte nu le doresc abătute asupra mea.

Un astfel de odios s-a intersectat cu viața mea în urmă cu 10 ani. Cînd regretatul Sorin Frunzăverde l-a însoțit la o conferință de presă. Mă rog, și atunci am vorbit mai mult eu decît el. Părea din prezentare un candidat care nu-și suflă mucii cu provincialii. Și așa a rămas! Provinciala Românie s-a ales din partea lui cu flagme. Rare! Ca o dovadă de prețuire. De fapt, ce scriu eu este o răutate! O expunere a sentimentului de frustrare care mă macină în ultimii 10 ani. Groful nu e așa cum scriu. Nu, nu e retard! E diabolic. E guvernat de masa înmulțită cu viteza la pătrat. Dar, e chel! E chel de empatie și alte sentimente.

Singura calitate afișată e disciplina. E disciplinat în raport cu angajatorul care i-a oferit 10 ani de trai pe vătrai. Sînt convins că nici măcar o bășină de Sibiu, din aia, europeană care intră în vizorul încălzitorilor globali, nu o scapă fără bilet de voie de la stăpîn! Un adevărat Iohann Faust! Nu, pactul nu e cu Educația… Cei care știu ce pact a semnat odiosul ăsta, și cu cine, l-au tratat ca atare, la întîlnirile oficiale. Imaginile televiziunilor stau mărturie. Nici măcar actorașul de la Kiev nu-l băga în seamă știind că este doar un purtător de mesaj și nu un decident important! Am fost martor la astfel de gesturi de ignor care m-au deranjat personal. Pe El, nu! Sigur, are dreptate cînd spune: am apropiat cele două maluri ale Atlanticului… pe formula emițător-receptor.

Sînt convins că și intrarea în lupta dreaptă cu zmeul-zmeilor Rutte s-a făcut tot la comanda emițător-receptor ale cărui vibrații au gîdilat orgoliul nemăsurat al bipedului. Și, vorba poetului, cu o ură ne-mpăcată și-a jurat atunci în barbă să scoată Flancul Estic din adormire și să se cocoațe în fruntea Alianței, rochia lungă a chelului și consoartei. Candidatura preşedintelui României, Klaus Johannis, la funcţia de secretar general al NATO a fost întîmpinată cu încruntări în cercuri largi ale Alianţei. „Divizează Alianţa într-un moment în care nu ne putem permite acest lucru”, a declarat un diplomat pentru cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), relatează News.ro.

La Bruxelles se consideră că, după ce Statele Unite, Germania, Franţa şi Marea Britanie l-au susţinut deja pe actualul premier olandez Mark Rutte, Johannis nu are „nicio şansă”. Românul îşi lansase candidatura în acelaşi timp pe plan intern, dar diplomaţii sperau că şi-o va retrage rapid. Cotidianul german mai susţine că la Bucureşti se ştie de cel puţin doi ani că Iohannis aspiră la o funcţie internaţională înaltă care să-i satisfacă orgoliul uriaș și odihnit. Iohannis a sperat anul trecut să devină preşedinte al Comisiei Europene, potrivit FAZ, dar…  În NATO, Rutte este în continuare favorit pentru postul de secretar general. Succesorul nu poate fi decis decît prin consens. Washingtonul face presiuni pentru o decizie înainte de alegerile europene din iunie şi înainte de reuniunea aniversară a alianţei, care va avea loc la Washington în iulie.

În acest context se înscrie vizita oficială/privată a bipedului de la Cotroceni să-și ridice premiul de slugă supremă, pe care Marelui Licurici îl gîdilă, arătînd Europei calea cea dreaptă la remorca acestuia, sacrificîndu-l ritualic pe groful din Est. Ce primește la schimb? Postul de comisar european pentru turism? Sau… Sau, nu? Postul Ursulei cea mult hulită chiar de propria formațiune politică. Orice, numai președinte să fie!  

Întîiul Biped educat al României, după ce a dormit două mandate și a fost ca inexistent pentru interesele naționale, ba chiar mai mult, doar s-a preocupat de excursii prin străinătate care au costat milioane de euro, acum a „izbutit” și a fost distins cu premiul „Distinguished International Leadership Award” din partea Atlantic Council.

Consiliul Atlantic din SUA a decis ca pentru anul 2024 să acorde acest premiu președintelui României în semn de „recunoaștere a carierei sale și a rolului său de lider transatlantic și european”. Premiile The Atlantic Council sînt cunoscute și ca „Oscarurile Washingtonului”. „Onorat să primesc premiul Atlantic Council Distinguished Leadership. Este o recunoaștere a parcursului României în ultimii 20 de ani, ca membru demn al NATO și partener și prieten de încredere al SUA.”, a scris Klaus Iohannis pe pagina sa de Facebook.

În marja măslinelor de la dineul oficial, slugoiul de la Sibiu s-a întîlnit și cu Întîiul Senil al Americii. Ca în orice întîlnire între șef și slugă, președintele Biden i-a cerut ceva președintelui Iohannis, în întîlnirea pe care a acceptat-o cu acesta, la Casa Albă. Se pare că principala solicitare a SUA a fost ca România să ajute la întărirea apărării antiaeriene a Ukrainei împotriva Rusiei, oferindu-i acestei țări un sistem antiaerian Patriot! România a cumpărat din SUA șapte sisteme Patriot, contra sumei de 3,9 miliarde de dolari – unul dintre cele mai mari costuri pe care le-a plătit vreodată România pe un program de înzestrare militară, banii jos, ochii la ușă, înainte, ca la curve! Producătorul acestor mijloace antiaeriene este compania Raytheon. Deși contractul România – SUA a fost semnat încă din anul 2017, în acest moment, în 2024, doar una dintre cele șapte instalații Patriot pe care le-a cumpărat România este operațională!

Generalul Ștefan Dănilă, fost șef al Statului Major al Apărării, comentează în termeni critici intenția grofului Iohannis de a accepta, aparent cu ușurință, solicitarea Statelor Unite de a ceda Ukrainei unul dintre sistemele Patriot ale României. Dar, ce nu face bipedul pentyru un premiu gras și o funcție? Generalul Dănilă sugerează că acesta a fost obiectivul părții americane în discuțiile cu președintele României. “Care sistem, în ce condiții, dacă este doar acceptarea unei amînări la livrare sau cedare contra altor sisteme (care ar putea fi garantate de către SUA), reprezintă alte discuții care ar necesita aprobarea Parlamentului, nu doar o discuție în CSAT. Dacă nu ar fi fost vizita la Casa Alba, altfel ar fi fost negocierile”.

Nu mai contează nimic! Odiosul ăsta a luat țara pe persoană fizică! Așa ne trebuie!

„Pero non son hombres, son demonios!”

Astăzi, se împlinesc 161 de ani de la Bătălia de la Camerone, iar Legiunea marchează și împlinirea a 70 de ani de la luptele purtate la Dien Bien Phu.

Legiunea Străină, a luat fiinţă prin ordonanţa emisă la 10 martie 1831, semnată de regele Franţei Louis Philippe, ca un vîrf de lance al armatei coloniale franceze în operaţiunile împotriva triburilor kabile şi berbere, conduse de Abd el Kader, pentru cucerirea Algeriei, începută în anul anterior. Sute de campanii militare au trecut peste chipiurile albe. Poate mii! Însă, în timpul campaniei din Mexic, se consumă evenimentul cel mai reprezentativ din istoria Legiunii, unul din momentele care au dat naştere LEGENDEI…

La 30 aprilie 1863, compania căpitanului Danjou, formată din 62 de legionari, ţine piept într-o Hacienda din sătucul Camerone de Tajeda, pînă la ultimul om, asaltului a mai bine de 2.000 de mexicani. Compania cuprindea inițial un număr de 120 de militari, însă boala a înjumătățit acest număr la 62 de militari apți combatanți. Iar naționalitățile lor erau multiple: austrieci, belgieni, elvețieni, francezi, germani, olandezi, polonezi, prusaci, 1 danez, 1 spaniol, 1 italian, 1 englez. Toți aveau vârste cuprinse între 17 și 40 de ani, căzuți eroic, la datorie, într-o luptă inegală. Pierderile mexicane se cifrează, după diverse surse, între 500 și 800 de militari.

La aflarea veștii despre eroica și curajoasă faptă de arme a Legiunii străine de la ferma Camerone, din 30 aprilie 1863, împăratul Napoleon al III-lea a ordonat înscrierea pe steagul Legiunii a vestitei inscripții „Camerone 1863”. Tot în urma unui ordin imperial, pe zidurile de la Domul Invalizilor au fost gravate numele căpitanului Danjou și ale sublocotenenților Vilain și Maudet.

De atunci, 30 aprilie, ZIUA CAMERONE, este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii străine! În fiecare an, la 30 aprilie, începînd din 1906, în toate unitățile Legiunii străine este citită, într-o ceremonie impunătoare, relatarea „oficială” a bătăliei de la hacienda Camerone, gloriosul „Alamo” al acestei unități de elită a armatei franceze.

Pe locul bătăliei, a fost ridicat la 1892 un monument. Un altul a fost ridicat ulterior, în locul celui dintîi, mai impunător, la 1948, inaugurat oficial la 1963. Pe acesta poate fi citită și astăzi următoarea inscripție: „Aici fură mai puțin de 60, care s-au opus unei întregi armate. Masa acesteia i-a zdrobit. Viața mai degrabă decît curajul i-a abandonat pe acești soldați francezi la Camerone, la 30 aprilie 1863. În memoria lor, patria a ridicat acest monument.”

Este sărbătoarea de care se agaţă orice legionar! Este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii: cinstirea camarazilor căzuţi, cinstirea eroismului lor, şi nu data de 10 martie cînd acest corp de armată se naşte din voinţa Statului (a regelui dar… statul sînt eu!). Am cunoscut mulţi legionari care, dezamăgiţi de propriile Patrii, au hotărît să slujească una singură şi să strige: LEGIO PATRIA NOSTRA, sau să cînte: Copii profitați de război căci pacea va fi teribilă!

Totodată, Legiunea celebrează eroismul camarazilor căzuți în deaztrul de la Dien Bien Phu, în urmă cu 70 de ani, înfrîngere care a marcat sfîrșitul colonialismului francez în Indochina.

În această lumină, mă gîndesc cum după 1989 am abandonat simbolurile care dădeau românilor curajul de a merge înainte, simboluri internaţional valabile: imn, drapel, stemă. A trebui să intrăm în NATO pentru ca militarii români – singurii care au un contract de muncă DE SÎNGE – cu România, să redescopere simbolurile fundamentale şi importanţa lor.

Nici o bătălie celebră românească nu este sărbătorită de armata română!

Civilii nu le preţuiesc nici acum!

Nu am reuşit să depăşim, ca popor, simbolistica primordială a popoarelor africane: primăvară, cules, vară, zi, noapte, semănat, recolte etc. Nimic monumental! Nimic durabil! Personalităţile noastre sînt „parcate” în Cimitirul Bellu. Prin comparaţie, polonezii aşează aceste personalităţi în Castelul Wavel, din Krakowia, o rachetă monumentală care-i înalţă deasupra naţiunii! Şi, apropo de poloniezi! Un mare popor, legat de simboluri. Am urmărit în acea duminică neagră înmormîntarea preşedintelui Poloniei şi a soţiei sale, ceremoniile, cortegiul, sutele de mii de oameni adunaţi să-i conducă pe ultimul drum. M-a impresionat cum oamenii aruncau zeci de flori pe capota maşinii americane, Hummer, care tracta afetul de tun cu coşciugul preşedintelui. Brusc, mi-am adus aminte de o altă scenă pe care nu o voi putea uita niciodată: copil fiind, am văzut la televizor trenul acela sumbru care aducea trupul preşedintelui Tito la Belgrad. Sute de mii de sîrbi aşezau flori pe calea ferată în faţa trenului mortuar. Sute de mii de fire! Fantastic! Mă gîndesc cum ar fi reacţionat poporul român dacă i s-ar fi întîmplat o astfel de tragedie!

Popoarele mari, monumentale, din istoria noastră, dăinuie prin simboluri. Între Carpaţi şi Mare s-au aşezat, confortabil, impostorii şi incompetenţii. Din cauza lor, poporul român este în pericol de moarte!

Bon Cameron a tous!

JURNALIȘTII NU MAI PUN ÎNTREBĂRI

Zilele trecute, cineva, lovit bine în cap de razele soarelui și de țoiul care părea fără sfîrșit, m-a provocat să explic, pe ințelesul lui, cum vine traba asta cu jurnalismul din România. Zilele trecute am tăcut, dar astăzi, mi-am propus să-i răspund omului, pre limba lui, cam cum stăm cu meseria asta a noastră, pe cale de dispariție. Pentru că, după toate cele trăite şi văzute în ultimii ani, în media din România, o întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecăruia dintre noi: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”!

Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudine şi frica zilei de mîine. Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar.

România este un mediu propice propagării zvonurilor. Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală.

Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul jurnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România. Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sînt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi impresionantă. Noile facultăţi de jurnalistică au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”. Este, însă, mult mai comod şi mai spectaculos să scrii o ştire despre chiloţii vînzătoarei din colţ, decît despre promovarea culturii de securitate.În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească.

Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză.

Radioul public este singurul care acoperă complet întregul teritoriu al României şi este de importanţă strategică, dată fiind transmisia prin relee şi în mai multe lungimi de undă. Un serviciu public media joaca un rol important în discursul democratic în toate ţările europene şi reflectă maturitatea democraţiei. Strada îşi caută vocea, îşi încearcă forţele, caută să recupereze mesajul critic după decenii de somnolenţă. Piaţa informaţiei de interes public de la noi este în criză şi asistăm la o degradare a informaţiilor din spaţiul public sufocat de propagandă şi PR. Jurnaliștii nu mai pun întrebări!

Media publice, radioul și televiziunea, rămîn altfel în ciuda numeroaselor tare și ostilități.

CONECTAT LA APOCALIPSĂ*

SIGURANȚA JURNALIȘTILOR PE PRIMUL PLAN!

* CONECTAT LA APOCALIPSĂ – volum în pregătire

BMTF, 19 apr – Persoana care, în mod regulat și pe baza unei remunerații, depune o activitate ce constă în a contribui prin cuvînt, vorbire sau imagine, la una sau mai multe mass-media se numește JURNALIST” (“Statutul Federatiei Internationale a Jurnalistilor”). Jurnalistul poate fi privit ca o componentă esențială a culturii, deoarece reflectă, documentează și interpretează evenimentele și valorile unei societăți. Prin intermediul reportajelor, analizelor și interviurilor, jurnalistul contribuie la formarea și transmiterea culturii, influențînd modul în care oamenii percep și înțeleg lumea din jurul lor. Inclusiv a culturii de siguranță!

În ciuda acestor definiții, din 22 aprilie 1999, jurnaliștii au devenit ținte în războiul nebunilor cu lumea! În ultimul deceniu, peste 1.300 de jurnalişti au fost ucişi pentru munca lor, crime care au rămas aproape mereu nesancţionate. Peste 200 de jurnaliști palestinieni au fost uciși, numai în ultimele luni de conflict, în Fîșia Gaza!

„În mijlocul haosului și al violenței, jurnaliștii de război sînt steaguri ale demnității umane și ale libertății presei. Sînteți ochii și urechile lumii, iar munca voastră este esențială pentru ca publicul să înțeleagă tragediile și complexitățile conflictelor din întreaga lume” a afirmat președinta CNA, Monica Gubernat, la decernarea Premiilor de Excelență pentru Jurnaliștii de Război. Și mi-a plăcut mult această afirmație!

Astăzi, amenințările împotriva jurnaliștilor constituie amenințări fundamentale pentru democrație – și, noi toți, jurnaliști și societate, avem responsabilitatea să rezistăm acestui asalt continuu. Sîntem într-o perioadă în care libertatea presei este de o importanță fundamentală.

Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial implică urgent adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală!

De aceea, consider esențială sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia, dar și crearea unei culturi a siguranței în mediul jurnalistic local și național.

De unde plec? O observație: punem din nou căruța înaintea boilor și expresia poate fi utilizată peiorativ, dacă vreți! Pentru că risipim energie și resurse uriașe pentru a discuta și genera politici de mediu, care-și propun să reglementeze viața societății pentru diminuarea amprentei de carbon și oprirea încălzirii globale. Avem de a face cu o șmecherie și un business, dar despre asta, altă dată, acum nu ne ocupăm de asta, ci de consecința diseminării acestor politici mincinoase. În grandomania lui, OMUL are impresia că suma activităților lui, ale LUI, pe suprafața planetei influențează în mod decisiv clima. EL, omul, se așează în centrul Lumii, ignorînd, bunăoară, influența Soarelui, a mecanicii cosmice ș.a.m.d. cele care – spun specialiștii – au făcut ca Emisfera nordică, de exemplu, să iasă din Mica Eră Glaciară de 300 de ani, abia în 1980.

Noi, jurnaliștii, în loc să promovăm pe nemestecate businessul încălzirii globale din vina omului, business îmbrăcat ideologic, mai bine am informa publicul, instruindu-l cum să se adapteze să trăiască într-o lume tot mai caldă și în plină schimbare! Protecție și siguranță personală vs. politici de anihilare a evoluției. Asta facem noi! Nu promovăm uciderea bovinelor și tocana de cărăbuși, ci oferim informații de bază pentru propria siguranță.

Jurnaliștii au nevoie de o pregătire continuă pentru propria siguranță. Atît cei care acoperă mediatic situațiile de urgență și dezastrele naturale – incendii de pădure și vegetație, inundații, cutremure, alunecări de teren, furtuni etc – cît și cei care transmit din mijlocul revoltelor sociale, a protestelor scăpate de sub control, sau zone de conflict armat. Sînt noțiuni de bază, simple, despre propria siguranță, despre cum să te protejezi în așa fel încît să nu devi o știre. Despre auto-evaluarea personală, pregătirea misiunii, evaluarea riscurilor, echipamente de protecție, truse de prim ajutor și pregătire medicală de bază pentru răspuns la traumă.

Revoltele sociale, protestele și alte adunări publice aglomerate sînt situații dinamice care pot deveni rapid periculoase sau violente. Este important ca jurnaliștii să înțeleagă mediul de lucru și să fie pregătiți pentru eventualele riscuri. Acoperirea mediatică a tulburărilor civile pot avea consecințe neprevăzute, de la arestare, pînă la atacuri direcționate cu corpuri contondente sau gaze. De aceea, jurnaliștii trebuie să anticipeze riscurile, să identifice potențialele amenințări și să-și planifice retragerea din zona ostilă.

Jurnalismul de război este una dintre cele mai dificile sarcini pe care și le poate asuma un jurnalist. Mass-media joacă adesea un rol-cheie în conflictele şi situaţiile de criză de astăzi. Practic, rolul lor poate să îmbrace două forme diferite și opuse. Fie mass-media ia parte activă în conflict, și are responsabilitatea creşterii violenței, sau rămîne independentă și în afara conflictului, contribuind astfel la soluționarea conflictelor și atenuarea violenței. Jurnaliștii care acoperă conflictele armate se confruntă cu o sumedenie de provocări, de la supraviețuire în mediul ostil, la echipamentul de protecție balistică, individual, o pregătire multiplă, intensă și continuă. Cînd epuizarea își face simțită prezența, încărcătura factuală este dominată de surplus emoțional, care ajunge să predomine în raport cu diseminarea informației, ceea ce se traduce prin remodelarea realității și, implicit, prin mistificarea ei!

Riscurile cresc în timp ce bugetele redacțiilor se micșorează!

Conform unor rapoarte internaționale redactate de organizațiile de protecție a jurnaliștilor, incidența hărțuirii în masă a jurnaliștilor este în creștere alarmantă, mai ales în statele civilizate și democrațiile consolidate.

Este clar că tonul abordării s-a schimbat semnificativ. A devenit legitim să hărțuiești, să intimidezi, să lovești și chiar să ucizi un jurnalist! De aceea, EUROPA s-a gîndit să facă ceva. Jurnaliştii contează, Campania Consiliului Europei pentru Siguranţa Jurnaliştilor este o iniţiativă care vizează promovarea libertăţii presei şi protejarea jurnaliştilor de violenţă, ameninţări şi hărţuire în timpul îndeplinirii sarcinilor lor. Nu este însă suficient. Trebuie să contribuim cît mai mulți pentru formarea unei culturi a siguranței în profesia noastră!

Există voci care pune sub semnul întrebării importanța libertății presei independente și promovează batjocorirea jurnaliștilor și subminarea rolului lor important în societatea democratică. O normă pare să se fi schimbat și la asta au contribuit și contribuie un număr de politicieni proeminenți, care folosesc o retorică disprețuitoare față de jurnaliști, descriind mass-media ca fiind inamicul poporului. Această atitudine îi legitimizează și pe alții să facă același lucru! În timp ce amenințările sînt în creștere, tot mai puține voci susțin rolul important al jurnaliștilor în societate! Iar acest lucru devine o tendință periculoasă!

Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să începem prin a învăța să ne protejăm singuri. Să ne sprijinim reciproc. Să milităm pentru ca atitudinile să se schimbe.

Noi, încercăm, deocamdată, doar pe trei domenii: situații de urgență, revolte sociale și conflicte armate. Proiectat pentru femei și bărbați care trăiesc sau lucrează în medii violente, inclusiv agresiune sexuală, Boot-camp-ul HEST al BMTF Risk AkDemy include: analiza situaţiei preliminare în vederea evitării de a deveni ţintă, evaluarea și planificarea riscurilor, prim-ajutor de urgență, siguranța personală, situaţii de urgenţă şi revolte sociale. Scopul boot-camp-ului HEST este de a-i învăţa pe jurnalişti să evalueze riscul şi să se comporte corespunzător în cazul conştientizării unui pericol. Urmărim sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia!

Nasol. Cu Ayatollahul de la Cotroceni.

Foto: NEXTA

Filosofia orientală este total diferită de cea a noastră, cei care ne autointitulăm OCCIdentali! Noi avem ceasuri, ei au TIMPUL de partea lor. Nu încerc să intru în amănunte care ar da apă la moara trompetiștilor și propagandiștilor Noii Lumi mai bune, bazate pe reguli. Remarc, doar, că dacă vrei să accezi în sferele înalte ale puterii globale, trebuie să te înarmezi cu răbdarea persană și să emiți tot atîtea sunete onomatopeice legate forțat, cît Budha la umbra cireșului în floare. Cînd incendiul pare să cuprindă întreaga casă, mai așează-te o dată pe wc și mai meditează profund!

De incendiu, să se ocupe pompierii și organele abilitate spre care privim cu îngrijorare. Gîlceava între Frații Karamazov, de sub ferestre, intră în al treilea an, dar de șase luni la capătul străzii, se întîmplă lucruri ce nu pot fi cuprinse de o minte omenească normală.

Să recapitulez: cu o lovitură precisă, lansată de pe un avion militar, un general iranian care coordona grupări insurgente din Syria și Liban a fost scos din luptă, la Damasc, pe 1 aprilie. Ambasada Iranului se află în partea de nord-vest a orașului cu două milioane de locuitori, într-un cartier de blocuri. În apropiere de reprezentanța diplomatică cu patru etaje, pe care e suspendat portretul generalului Qasem Soleimani, eliminat la ordinul lui Donald Trump în ianuarie 2020, se află o alta, la fel de înaltă, cea a consulatului iranian.

La cîteva secunde după ora 17.00 s-a auzit o explozie asurzitoare. Clădirea consulatului s-a prăbușit. Șapte membri ai conducerii Gărzii Revoluționare din Iran au fost eliminați de lovitura lansată de un avion militar israelian. Generalul Mohammad Reza Zahedi, conducătorul operațiunilor din Syria și Liban, a fost ținta vizată de Israel. Ofițerul era acuzat că înarmează și sprijină grupări ostile Israelului, inclusiv Hamas, avînd legătură cu atacul grupării palestiniene din 7 octombrie 2023 și luările de ostatici.

În consulatul din Damasc, la momentul exploziei, avea loc o întîlnire între militarii iranieni, reprezentanți ai Hamas și ai grupării Jihadul Islamic Palestinian, au spus reprezentanți ai Gărzii Revoluționare pentru cotidianul american New York Times.

Oficialii israelieni consideră că atacul de la Damasc este pe deplin justificat și face parte din succesiunea de operațiuni militare lansate după atacurile teroriste ale Hamas din 7 octombrie 2023. Mossad-ul are o veche tradiție în eliminarea dușmanilor Israelului, oriunde în lume, fără prea multe vorbe. Acum, un cor internațional, iritat de dublul standard promovat de Occidentul bazat pe reguli, au reproșat Israelului că a lovit teritoriul iranian (nu ar fi prima dată!), fapt considerat inacceptabil. Statele lumii respectă prevederile din domeniu, o încălcare a lor ar duce la o și mai mare instabilitate politică internațională și conflicte militare. Spațiile misiunilor diplomatice sînt inviolabile. E un fel de imunitate diplomatică în umbra căreia se face spionaj sau contabandă. Dar, între Israel și Iran tensiunile sînt mari de ani de zile. Nu asta contează acum!

Contează, însă că Iranul a mușcat momeala și a lansat zeci de drone și rachete spre Israel. Momeală, pentru că Bibi încearcă, la fel ca vecinul nostru Zelensky, să extindă conflictul din propria prăvălie care a intrat într-un impas. Agresorii devin victime, albul, negru, broscoiul, prinț! Dar, nu numai!

A fost, din partea Iranului, o operațiune demonstrativă, înscrisă în logica persană și menită să detensioneze, pe plan intern, relațiile tensionate între conducerea religioasă și Gărzile revoluționare. Lucru care l-a reușit. Nu e un secret pentru nimeni că Iranul și-a anunțat aliații și țările vecine despre operațiunea ce va urma, cu 72 de ore înainte de declanșarea acesteia. Au făcut public acest lucru, prin vocea ministrului de externe Abdollahian: „La începutul zilei de duminică, într-un mesaj adresat Casei Albe, am anunțat că operațiunea noastră va fi limitată și minimalistă și va avea ca scop apărarea legitimă și pedepsirea regimului israelian(…)În răspunsul nostru am definit că nu vom riposta împotriva țintelor civile. Forțele noastre armate nu au vizat nici o zonă economică sau populată.” Ploaia explozivă nu a fost menită să ucidă, ci să-i facă de rîs pe israelieni. E o ecranizare la scară mai mare a bancului cu calul chior adus la tîrg, greu de înțeles pentru occidentalii rafinați și extrem de serioși.

YIGAL CARMON, expert israelian în contraterorism explică și pentru analiștii unei televiziuni de știri din România: “Pentru a înțelege ce s-a întîmplat aseară, trebuie să mergem cu patru ani înapoi la uciderea comandantului forței Quds din Iran, Qasem Soleimani. Iranul avea nevoie și a cerut să facă ceva ca răzbunare pentru a-și salva onoarea. Statele Unite i-au permis să-i  atace propria bază Ayn Al-Asad, astfel încît nimeni să nu fie rănit. Iată ce s-a întîmplat de fapt: 15 rachete la bază, pagube minore și nici o picătură de sînge!”
Operațiunea de neutralizare a celor 300 de rachete și drone iraniene ar fi costat Israelul undeva între 1 și 1,2 miliarde euro. Aici, deja e o problemă de gheșeft! Estimarea a fost făcut pentru Yediot Aharonot de generalul Reem Aminoach. Ca să vă faceți o idee, o singură rachetă Arrow costă peste 1 milion de euro! Agenția spaniolă EFE: „SUA și aliații săi s-au pregătit 10 zile pentru atacul Iranului asupra Israelului. Potrivit unor surse guvernamentale americane, Washington s-a coordonat în toată această perioadă cu aliaţi precum Israel, Regatul Unit şi Franţa pentru a întări apărarea antiaeriană israeliană, dar a avut contacte şi cu alte ţări precum China, India, Turcia şi Iraq pentru evitarea unei intensificări a tensiunilor regionale.  Fiecare detaliu al răspunsului a fost stabilit personal de preşedintele american Joe Biden, potrivit uneia dintre aceste surse.” Ajutat de aliați, SUA, Marea Britanie, Franța și… Iordania, Israelul a interceptat cele mai multe dintre sutele de drone și rachete și a anunțat că va răspunde atacului lansat de Teheran. Vom vedea dacă va fi un răspuns simbolic sau unul cu impact major, care va atrage o reacție pe măsură, ceea ce va însemna un război în toată regula…

Contextul politico-electoral complicat din acest an este o fațetă a stării de insecuritate actuale. Efecte economice negative sînt vizibile peste tot, chiar și în Israel nu doar în Statele Unite și Europa. Agenda relațiilor internaționale pare să fie una de urgență și atît de fluidă că este din ce în ce mai greu să anticipăm situațiile periculoase. În acest context, Biden i-a cerut lui Bibi să nu răspundă atacului, chiar dacă asta și-a dorit de la început, mai ales că rachetele și dronele iraniene au avut cam zero efect. În condițiile acestea, lucrurile s-ar putea opri aici. Franța și Marea Britanie, ca un ecou al Casei Albe, au îndemnat Israelul să nu riposteze, după atacul iranian. ”Sîntem cu toții îngrijorați de o posibilă escaladare”. Chiar și așa, s-a creat un precedent, Iranul a atacat direct Israelul! Diplomația pare a-și epuiza rapid resursele, în timp ce toate cancelariile și analiștii militari occidentali se pregătesc pentru ce este mai rău. O confruntare militară între Israel și Iran va complica și mai mult situația din Orientul Mijlociu, care va arunca de tot în derizoriu războiul din Ukraina. De altfel, cei doi conducători, Bibi și Volodimir, își joacă nu doar viitorul politic, ci și libertatea sau viața, și au tot interesul să prelungească starea de beligeranță din zonele lor.

Pe termen scurt, Israelul, care a pierdut enorm pe plan internațional pentru masacrele nejustificate din Gaza, iar un ajutor suplimentar american ar fi fost de neconceput pentru iraționalul Bibi, iese învingător din acest atac: comunitatea internațională uită carnagiul civililor palestinieni și buzunarele se deschid larg. Atacul iranian deblochează votul american din Congres. Nici nu se putea altfel. Înșelătoria a funcționat, ayatollahii au mușcat-o și vor plăti scump această naivitate.

NBC News: Camera Reprezentanților SUA va lua în considerare pachetul de asistență pentru Ukraina și Israel în această săptămînă, a declarat șeful Comitetului de Informații, republicanul Mike Turner.

Israelul va riposta dur, iar țintele predilecte vor fi instalațiile nucleare iraniene, vizate de multă vreme. Pentru că, Bibi nu va continua jocul de șah persan și în aroganța și disprețul față de comunitatea internațională bazată pe reguli, reguli pe care Israelul nu le-a respectat Niciodată!, va provoca distrugeri semnificative în Iran…

Asta… la ei acolo, pentru că LA NOI, Politica MUCLES este cea care ne pune la adăpost de orice problemă s-ar abate asupra acestui spațiu politico-geografic, numit cîndva ȚARĂ. Nu am fost pregătiți nici politic și nici militar pentru războiul din Ukraina, cu atît mai puțin din Orientul Mijlociu, și se pare că nu avem o strategie sau o soluție care să dea rezultate pe acest palier, în perioada următoare. Ceea ce pînă acum erau riscuri și vulnerabilități, astăzi au devenit amenințări la adresa securității naționale, dar, ce zic eu, să nu ne panicăm!  

În timp ce Polonia cheltuie pentru apărare 4%, România, după asumarea în 2015, a unui buget de apărare de 2% din PIB, cu alocare reală abia în 2017 a efectuat, de fapt, tăieri bugetare din cei 2% în ultimii 3 ani, iar bugetul cheltuit a fost în medie de 1,7%. În plin război! Cu o garnitură excepțională de propagandiști isterici, utili, pe micul ecran și în herțiene!

Secretomania cetățeanului Klaus Werner Iohannis este menită să ascundă minciuna și inadecvarea personale și pe subiectul apărării și siguranței naționale. Ca și pe celelalte subiecte. România NU este pregătită, de nici un fel, să facă față unei CRIZE – nu unui război! -! Nu avem NIMIC! Nu sîntem pregătiți! Nu contează, atîta timp cît forțele NATO veghează asupra noastră, iar ayatollahul de la Cotroceni se visează în Nirvana…

ALEGERILE ÎNTRE CANALIZARE ȘI RUSIA

A început goana după voturi. Ce mai freamăt, ce mai zbucium… vorba poetului. Muții din toate cotloanele României au prins glas, orbii au început să-i vadă pe muritori, șchiopii umblă cu tranvaiul iar ologii întind mîinile spre apucarea scîrbavnicului mădular al puterii. Despre mîinile lor a scris Brunea-Fox, într-o extraordinară cronică parlamentară. Nu s-a schimbat nimic. Nu mai scriu eu. Peste toți, fariseii își șterg chipurile iconice cu batistuța de mătase, pe care o îndeasă în buzunarul de la piept al hainei, și-și dreg vocea pentru discursuri sforăitoare care îndeamnă mujicii să mănînce cozonac. E o atmosferă de bazar biblic peste tot în țară. Și La țară! Acolo unde vor năvăli cu cortegii și țucălari toți îmbuibații amețiți de „ordinea internațională bazată pe reguli” – neglijate de “Pacea de la Ezeriș” -, care vor promite să zdrobească Rusia și canalizare. La pachet. All shit runs downhill!

Va fi o campanie electorală între administrație și geopolitică. Cîte puțin din fiecare pentru că, trăgînd cu coada ochiului la liste și catindați, aceștia nu se prea pricep nici la una, nici la cealaltă. Veți auzi expresia asta de lemn „ordinea internațională bazată pe reguli”, promovată de pajul de la Cotroceni, copil de case mari care a primit țara pe persoană fizică, obsesiv în următoarea perioadă. Nu știu cum se traduce expresia în saloanele de la Sibiu și Bruxelles, dar la Soceni arată cam așa: regula este că niște boieri cu blazon țin de capitalismul comprador din România și acest lucru nu trebuie să se schimbe niciodată. În traducere, capitalism comprador este atunci cînd clasa conducătoare a unei țări colaborează cu capitaliștii străini pentru a exploata resursele și munca propriei țări. Iobăgie ca la Sibiu pe vremea lui Brukenthal, cel care “nu a luat nici o decizie în rezolvarea doleanțelor țărărnimii, așteptînd hotărîrile Curții Vieneze”, după cum ne spune istoricul Petre Din. Adică, cam cum se procedează în ultimii 10 ani la nivel de țară, condusă de afară! Ordinea bazată pe reguli!

Aceeași ordine bazată pe reguli care spune că: se va interzice încălzitul cu lemne și centralele de apartament, prețul carbonului va sări în aer și fasolea va fi scoasă în afara legii, vom închide fermele de bovine și pe amplasamentele pustii vom crește minunații gîndaci de bălegar pe care-i vom ambala în pungi de 100 de grame, numai buni de consumat în timpul asaltului la baionetă împotriva Rusiei lui Putin…

Vă dați seama ce haos în idei și exprimare? Vă dați seama că e o reprezentație burlesque? Nimic serios. Nimic aplicat. Nimic despre Uniunea Europeană, aia spre care am aspirat noi, generația noastră. O Europă a națiunilor cu o sumă de identități naționale… Un parteneriat pentru pace, cooperare economică și bunăstare, care a fost menit să evite războiul europenilor contra europenilor, nu să pună națiunile europene în stare de război perpetuu, să înghețe drepturi și libertăți…

Nu am aderat la un supra-stat despotic care să pună în discuție, inevitabil, suveranitatea României, pierderea acesteia și inevitabil, recuperarea ei. Nu îmi doresc o perpetuă generație de sacrificiu! Deși, după cum arată premisele despre care muții tac ca peștii, anul 2025 va fi înfiorător pentru fiecare dintre noi. Dar, nu mai contează! Aleșii vor fi gata aleși…

Existența statului național european presupune un mod de administrare stabilit constituțional, care îi permite să exercite suveranitatea pe un anumit teritoriu, pentru o populație, iar nu asupra ei!, care sînt cetățenii săi, pe care îi protejează, potrivit unui nivel de ambiție propus și acceptat de majoritatea cetățenilor, într-o democrație consolidată, cum le place fanfaronilor să spună. Diferențierea o face nivelul de ambiție al intereselor economice. Iar România capitalismului comprador NU are nici o ambiție! Nici măcar de a intra total în Shengen! Unde ne lovim clar de o decizie politică a unor state cu ambiții. Pentru care POLITICIENII sînt cei care ar fi trebuit să negocieze. Tocmai politicienii care vor veni pe ulițele noastre desfundate. Dacă sîntem acolo unde sîntem este pentru că ACEȘTI POLITICIENI sînt NEFRECVENTABILI în Europa! Dacă ar fi ridicat vocea, sau batista de mătase, ar fi însemnat revoltă națională față de puterile străine care controlează România după ce i-au confiscat suveranitatea și au transformat-o într-o colonie de facto, nedeclarată și neasumată! Ambițiile noastre se rezumă la canalizare și trotuare. Atît! Veți auzi despre astea în perioada următoare.

Eu, personal, mă simt umilit și batjocorit. Dar, eu, ca individ, nu contez. Cînd, însă, o masă umilită, batjocorită și călcată în picioare se revoltă, nu va dori niciodată dreptate! Va dori, răzbunare! Chiar și la urne!

CE-I LIPSEA CHELULUI? ROCHIE LUNGĂ!

Mă fascinează odioșii. Persoanele acelea lipsite de scrupule și de simțul măsurii. Pătrunși pînă în buric de mania grandorii, de prea-plinul unei scîrbe veșnice la adresa celorlalți. Disprețuitori și ușor idioți, față de care ai anumite rețineri în a le adresa un cuvînt. Privirea goală, amestecată cu cuvinte puține ce par verdicte nu le doresc abătute asupra mea.

Un astfel de odios s-a intersectat cu viața mea în urmă cu 10 ani. Cînd regretatul Sorin Frunzăverde l-a însoțit la o conferință de presă. Mă rog, și atunci am vorbit mai mult eu decît el. Părea din prezentare un candidat care nu-și suflă mucii cu provincialii. Și așa a rămas! Provinciala Românie s-a ales din partea lui cu flagme. Rare! Ca o dovadă de prețuire. De fapt, ce scriu eu este o răutate! O expunere a sentimentului de frustrare care mă macină în ultimii 10 ani. Groful nu e așa cum scriu. Nu, nu e retard! E diabolic. E guvernat de masa înmulțită cu viteza la pătrat. Dar, e chel! E chel de empatie și alte sentimente.

Singura calitate afișată e disciplina. E disciplinat în raport cu angajatorul care i-a oferit 10 ani de trai pe vătrai. Sînt convins că nici măcar o bășină de Sibiu, din aia, europeană care intră în vizorul încălzitorilor globali, nu o scapă fără bilet de voie de la stăpîn! Un adevărat Iohann Faust! Nu, pactul nu e cu Educația… Cei care știu ce pact a semnat odiosul ăsta, și cu cine, l-au tratat ca atare, la întîlnirile oficiale. Imaginile televiziunilor stau mărturie. Nici măcar actorașul de la Kiev nu-l băga în seamă știind că este doar un purtător de mesaj și nu un decident important! Am fost martor la astfel de gesturi de ignor care m-au deranjat personal. Pe El, nu! Sigur, are dreptate cînd spune: am apropiat cele două maluri ale Atlanticului… pe formula emițător-receptor.

Sînt convins că și intrarea în lupta dreaptă cu zmeul-zmeilor Rutte s-a făcut tot la comanda emițător-receptor ale cărui vibrații au gîdilat orgoliul nemăsurat al bipedului. Și, vorba poetului, cu o ură ne-mpăcată și-a jurat atunci în barbă să scoată Flancul Estic din adormire și să se cocoațe în fruntea Alianței, rochia lungă a chelului și consoartei. Candidatura preşedintelui României, Klaus Johannis, la funcţia de secretar general al NATO a fost întîmpinată cu încruntări în cercuri largi ale Alianţei. „Divizează Alianţa într-un moment în care nu ne putem permite acest lucru”, a declarat un diplomat pentru cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), relatează News.ro.

La Bruxelles se consideră că, după ce Statele Unite, Germania, Franţa şi Marea Britanie l-au susţinut deja, în urmă cu trei săptămîni, pe actualul premier olandez Mark Rutte, Johannis nu are „nicio şansă”. Românul îşi lansase candidatura în acelaşi timp pe plan intern, dar diplomaţii sperau că şi-o va retrage rapid. Două treimi din cele 32 de state membre şi-au semnalat sprijinul pentru Rutte. Johannis, în schimb, poate face curte ţărilor de pe flancul estic, care nu s-au angajat încă şi care doresc un candidat din rîndurile lor, unde Rutte nu este agreat, Bulgaria, Ungaria și Turcia fiind primele declarate anti-Rutte, scrie cotidianul german într-un articol semnat de corespondenţii săi de la Bruxelles şi de la Viena, care se ocupă de UE, NATO şi ţările Benelux, respectiv de ţările din sud-estul Europei.

Cotidianul german mai susţine că la Bucureşti se ştie de cel puţin doi ani că Iohannis aspiră la o funcţie internaţională înaltă care să-i satisfacă orgoliul uriaș și odihnit. Iohannis a sperat anul trecut să devină preşedinte al Comisiei Europene, potrivit FAZ, dar…  În NATO, Rutte este în continuare favorit pentru postul de secretar general, dar mutarea lui Iohannis nu îi face uşoară candidatura. Postul de secretar general al NATO va deveni vacant la 1 octombrie, cînd contractul elegantului și jovialului Jens Stoltenberg se va încheia, după zece ani de mandat.

Succesorul nu poate fi decis decît prin consens. Washingtonul face presiuni pentru o decizie înainte de alegerile europene din iunie şi înainte de reuniunea aniversară a alianţei, care va avea loc la Washington în iulie. Cu toate acestea, situaţia este acum atît de încurcată, încît acest lucru pare greu de imaginat, conchide Frankfurter Allgemeine Zeitung. Doar dacă, forma de viață de la Cotroceni nu interpretează ultimul rol. Acela de încurcă-lume pe care doar lumina Marelui Licurici o va descurca arătînd Europei calea cea dreaptă la remorca acestuia, sacrificîndu-l ritualic pe groful din Est. Ce primește la schimb? Postul de comisar european pentru turism? Sau… Sau, nu? Că despre postura de cal troian putinist, făcătură ieftină a serviciilor înaripate autohtone și a intereselor lor meschine, nici nu poate fi vorba…

De fapt, ce-i lipsea chelului odios? Rochie lungă!

RĂZBOIUL DIN UKRAINA CA UTILAJ DE TRACȚIUNE PENTRU CHIȘINĂU

În timp ce situația pe frontul ukrainean este tot mai volatilă și liderii politici europeni își declară sprijinul total pentru Kiev, dar asigurînd Moscova și opinia publică de neimplicare în acest conflict numit, nu de puține ori, fratricid, la Chișinău, partidul de guvernămînt, în frunte cu președintele real al formațiunii, președinta republicii, Maia Sandu, speculează situația din țara vecină pentru accederea pe culoarul spre Uniunea Europeană. Atît de mult este speculat războiul în demersul pro-european, încît acesta a devenit principalul mijloc de tracțiune al Moldovei spre Vest, mai uzitat și mai puternic decît reformele structurale absolut necesare integrării.

Că Moldova este o țară pașnică cu oameni harnici și iubitori de pace, propoziția preferată a Doamnei Sandu, o știe deja toată Europa. Nici nu ar putea fi altfel, date fiind istoria, geografia, puterea economică și militară a formațiunii statale neutre de mai bine de 30 de ani! Dar, nu este suficient!

Folosirea permanentă a posturii de victimă, în jurul căreia se țese o întreagă pînză de narative ce țin de războiul psihologic, poate avea un efect advers, la un moment dat. Cred că atît PAS, cît și consilierii străini ai liderilor de la Chișinău își dau seama de asta!

Cu cîteva luni înainte de alegeri, conducerea statului moldovean afirmă că Republica Moldova este ținta unui război hibrid condus de Federația Rusă care își dorește destabilizarea situației politice dintre Prut și Nistru. Sub această afirmație se ascunde, de fapt, teama de eșec politic în viitoarele alegeri. Dacă PAS și/sau Maia Sandu pierd, e mîna rușilor, dacă cîștigă e o victorie a democrației asupra totalitarismului! Cu o astfel de gîndire nu e de mirare că partidele pro-europene aflate în opoziție, unele cu lideri de mare valoare, precum CUB-ul lui Igor Munteanu, critică prestația partidului de guvernămînt, dar și discursurile publice ale Maiei Sandu, blocate, parcă în retorica belicoasă și în diseminarea în masă a fricii, o modă devenită europeană și euro-atlantică, preluată fashion pe Bîc!

La ora la care scriu aceste rînduri, atacul Rusiei asupra NATO şi Europei, narativ euro-atlantic preferat și de Chișinău, e la fel de real ca atacul extratereştrilor asupra Terrei din celebra emisiune de teatru radiofonic «Mercury Theatre on the Air», din 30 octombrie 1938, cînd mulţi americani se aflau în faţa aparatelor de radio și regizorul Orson Welles a adaptat magistral celebrul roman S.F. al lui H.G. Wells, «Războiul lumilor», scris în anul 1898, despre o invazie a extratereştrilor! Atunci, recurgînd la o serie de trucuri pentru a atrage atenţia ascultătorilor şi a crea suspans, întrerupînd de cîteva ori programul muzical pentru a difuza „ştiri urgente”, a „intervievat” aşa-zişi experţi, a vorbit chiar cu pretinşi martori oculari, făcînd credibilă povestea extratereştrilor. Şi a reuşit. Totul fiind considerat realitate, a creat o panică de nedescris în viaţa reală. Cam aceasta este tendința UNICĂ folosită de PAS și Maia Sandu pentru victoria în alegerile prezidențiale și parlamentare! Sigur, transformarea riscurilor de securitate în oportunități politice trebuie apreciată, dar nu justifică folosirea conflictului ukrainean în folosul propriu, în plan intern pentru a reduce vocile critice, iar în plan extern, pentru a folosi locomotiva ukraineană ca mijloc de tracțiune spre Uniunea Europeană!

Dacă în exterior, războiul hibrid intens invocat, dă roade, în plan intern, partidele de opoziție și societatea civilă par să nu fie de acord .cu PAS și șefa statului. Chiar consultările mimate de la Președinție cu partidele din opoziție au scos în evidență astfel de disensiuni majore. După întîlnire, acestea spuneau că astăzi partidul de la guvernare în raport cu toate procesele din țara noastră sînt antieuropene și noi urmărim aceste abuzuri în toate domeniile. Presiuni, licitații trucate, subjugarea instituțiilor, reforma mimată a justiției, închiderea instituțiilor, modificarea peste noapte a regulamentelor electorale și multe alte ilegalități…. Integrarea Europeană este despre democrație, despre respectarea legilor și crearea condițiilor mai bune de trai pentru cetățenii noștri și nu condiții care să îi determine să lase totul și să plece din țară… Integrarea Europeană este despre oamenii noștri în primul rînd, după care ambițiile politice.

Integrarea Europeană trebuie să fie obiectiv național și nu al unei singure persoane sau al unui singur partid!

Sigur, înțeleg disperarea cu care se agață Puterea de la Chișinău de trenul european și dorința ca acest tren să fie pe persoană fizică, cum se spune la București. Nu înțeleg, însă, disprețul față de normele democrației. Sunt ferm convins că în vremuri tulburi, ca acestea pe care le trăim, normele democratice trebuie aplicate în mod exemplar, tocmai aplicarea acestora face diferența dintre un stat liber și dictatură. Și nu mai înțeleg liniștea cu care este privită Transnistria în contextul integrării în UE. Pentru că, indiferent cît ne-am minți singuri, fără rezolvarea DEFINITIVĂ a problemei transnistrene, integrarea europeană a Republicii Moldova rămîne un basm cu cocoșul… francez!

Există semnale că situația incertă, încă, a acestei regiuni separatiste convine de minune atît Chișinăului cît și… Kievului. Cum a convenit pe parcursul timpului! Să ne amintim, doar că exact în urmă cu 20 de ani, în vara anului 2004, cînd autoritățile transnistrene au închis cu forța cele șase școli din stînga Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, și guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul țării, blocajul a fost inutil din cauza lipsei de cooperare a guvernului Ukrainei și a președintelui Leonid Kuchma!  Transnistria a răspuns atunci printr-o serie de acțiuni care erau menite să destabilizeze situația economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecință, această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în mai multe părți ale Moldovei. Ukraina NU s-a comportat ca prieten al Moldovei!

Un an mai tîrziu, în mai 2005, partea ukraineană condusă de Viktor Iușcenko a propus un plan în șapte puncte care stipula rezolvarea conflictului transnistrean printr-o reglementare negociată și alegeri libere. Planul Iuşcenko a avut un impact pozitiv, fiindcă Republica Moldova a căpătat, datorită acestui plan şi transformării lui în formatul „5+2”, singura pîrghie de control asupra Transnistriei. Prin acest plan, Transnistria ar fi rămas o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite, Uniunea Europeană și Republica Nistreană și-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ukraina a deschis șase noi posturi vamale la granița ukraineano-transnistreană. Posturile, în care sînt angajate echipe moldovene și ukrainene, erau menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă și vecinii săi… Astăzi, la Vîlkovo, în delta ukraineană, compania Sheriff este proprietara mai multor obiective turistice și economice și beneficiază de sprijinul și protecția autorităților locale.

Atitudinea Ukrainei faţă de Transnistria s-a schimbat în decursul timpului. A fost perioada din faza fierbinte a conflictului, pînă în 2005, cînd Ukraina a fost extrem de loială faţă de regimul de la Tiraspol, elita coruptă din Ukraina beneficia de această gaură neagră, care este Transnistria. Astăzi, odată cu războiul, autorităţile de la Kiev privesc Transnistria şi regimul transnistrean ca o ameninţare la securitatea Ukrainei. Pentru că întreaga regiune Odessa este privită de către Rusia ca parte a Novorossiei, Ukraina a avut grijă să securizeze eventualele implicaţii militare ale Transnistriei. Chişinăul primește o pîrghie foarte importantă de influenţă asupra Transnistriei, dar nu este suficient și doar la nivel declarativ.

Actualmente, Kievul a devenit cel mai natural aliat al Republicii Moldova, pe problemele căruia se clădește discursul integraționist al Chișinăului. Un utilaj militar care tractează ideea europeană a Moldovei spre integrarea în UE, din păcate, deocamdată, cam singurul!

LUMEA LA FEL, SAU CUM SE POATE OPRI RĂZBOIUL DIN GAZA

Bombardamentele NATO în Yugoslavia, cu nume de cod Operațiunea Nicovala Nobilă a fost o operațiune militară declanșată de Alianța Nord Atlantică împotriva Republicii Federale Yugoslavia, în timpul Războiului din Kosovo. Bombardamentele au durat din 24 martie 1999 pînă pe 11 iunie 1999.

Obiectivele ONN în Conflictul din Kosovo au fost concepute la întîlnirea Consiliului Nord Atlantic din 2 aprilie 1999 și prevedeau: Oprirea tuturor activităților militare și încetarea imediată a violențelor și represiunilor; Retragerea armatei, poliției și forțelor paramilitare din Kosovo; Staționarea unei prezențe militare internaționale în Kosovo; Întoarcerea sigură și necondiționată a tuturor refugiaților și a persoanelor strămutate; Stabilirea unui acord politic pentru Kosovo, conform Acordului Rambouillet în conformitate cu legea internațională și Carta Organizației Națiunilor Unite.

În anii 90, în Kosovo, creșterea naționalismul albanez și separatismului a dus la creștere tensiunilor etnice între sârbi și albanezi. O atmosferă din ce în ce mai otrăvitoare, susținută de asdepții separatismului, a generat zvonuri iar incidentele, de altfel banale, fiind cu mult exaggerate de o propaganda ostilă Belgradului. În 1990, președintele sîrb Slobodan Miloșevici a revocat autonomia provinciilor Kosovo și Voivodina, prin referendum national derulat pe întreg teritoriul Yugoslaviei, inclusive pe teritoriul Kosovo. Autonomia culturală albaneză a fost drastic redusă.

Pe 22 aprilie 1996, patru atacuri asupra personalului de securitate sârb s-au efectuat aproape simultan în mai multe părți ale provinciei Kosovo. O organizație pînă atunci necunoscută, „Armata de Eliberare din Kosovo” (UCK) declarase că este responsabilă pentru aceste fapte. Originea UCK a fost prima dată necunoscută. De fapt, inițial era un clan mic, dar grupul format de albanezii extremiști, mulți dintre aceștia fiind din regiunea Drenica din vestul provinciei Kosovo. UCK a primit suport material și financiar din partea albanezilor kosovari.

Fostul premier albanez, Bujar Bukoshi, aflat în exil la Zürich, Elveția, a înființat un grup numit FARK (Forțele Armate ale Republicii Kosova), care a absorbit de UÇK în 1998. Cei mai mulți albanezi au văzut UÇK ca „luptători de libertate” legitimi, în timp ce guvernul yugoslav îi considera „teroriști” care atacă poliția si civilii. În 1998, Departamentul de Stat al SUA listase UCK ca o organizație teroristă, dar în 1999, Comitetul de Politică Republican al Senatului Statelor Unite și-a exprimat nemulțumirea față de „alianța eficientă” a administrației Clinton, cu… UÇK și implicarea direct în extinderea rețelei albaneze de crimă organizată.

În timp ce banii sau armele se scurgeau direcționat către Kosovo, SUA a impus un „zid exterior de sancțiuni” asupra Yugoslaviei. În 1997, atacurile UCK s-au intensificat, centrate în zona văii Drenica, aranjate de comandantul UCK Adem Jashari, îngrozind populația cu crime și execuții sumare la adresa civililor.

Pe 31 mai 1998, armata iugoslavă și poliția sârbă au demarat o operațiune de eliminare a UÇK. NATO a răspuns la această ofensivă în mijlocul lunii iunie cu operațiunea „Determined Falcon”, un spectacol aerian asupra granițelor yugoslave. Richard Holbrooke, care a fost fotografiat alături de trupele UÇK, l-a amenințat pe Miloșevici că „ceea ce a rămas din țara ta va imploda”. Americanii au cerut ca sârbii să înceteze focul „fără legătură … cu o încetare a activității teroriste”!

Oficial, comunitatea internațională a cerut încetarea luptelor, în special ca sârbii să oprească ofensiva împotriva UÇK, fără să ceară și încetarea atacurilor comise de UÇK. Mai mult decît atît, au fost făcute încercări de a-l convinge pe Miloșevici să permită trupelor NATO de menținere a păcii să intre în Kosovo. Acest lucru, au susținut ei, ar fi  permits lui Christopher Hill, ambasadorul SUA în Macedonia, să continue procesul de pace. O încetare a focului a fost instituită, începînd cu 25 octombrie 1998. A fost urmată de Misiunea de Verificare Kosovo (KVM). Luptele au fost reluate în decembrie 1998, după ce UÇK a ocupat cîteva buncăre de cărbuni cu vedere strategică la drumul dintre Priștina și Podujevo nu cu mult timp după Masacrul Panda Bar după ce aceștia au tras într-o cafenea din Peć. UÇK a asasinat primarul din Kosovo Polje.

În ianuarie-martie 1999 războiul, a adus la creșterea nesiguranței în zonele urbane.

Incidentul de la Račak, din 15 ianuarie 1999, atribuit trupelor sârbe, a constituit punctul culminant fiind imediat, chiar înainte de investigație, catalogat ca un masacru, de către țările occidentale, și devenind una din principalele acuzații pentru crime de război împotriva lui Miloșevici. Ambasadorul Statelor Unite, William Walker, însoțit de camerele de televiziune a fost arătat în timp ce mergea printre cadaver, declarînd că a fost martor al crimelor comise de sârbi împotriva civililor…Incidentul reprezintă punctul de cotitură al războiului.

Pe 23 martie, Adunarea Națională a Serbiei a acceptat principiul de autonomie pentru Kosovo, însă nici o una din condițiile militare ale unui accord de pace negociat la   Rambouillet, considerate ca fiind „ocupație NATO”. Întregul document a fost descris drept „fraudulos”, fără prea multe posibilități de negociere pentru partea sârbă. În ziua următoare, 24 martie, NATO a început bombardarea Yugoslaviei. 1000 de aeronave militare, în principal cele de la bazele din Italia, aeronave de transport staționate în Adriatica, rachete de croazieră Tomahawk au fost, de asemenea utilizate pe scară largă, lansate de pe aeronave, nave si submarine. Pe parcursul a zece săptămîni de bombardament, aeronavele NATO au zburat în peste 38.000 misiuni de luptă!

Scopul declarat al operațiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvînt: „sârbi afară, intrarea forțelor de menținere a păcii, refugiați înapoi”. Astfel trupele yugoslave trebuie retrase și înlocuite de forțele internaționale de menținere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor putea întoarce la casele lor. Așa numitele obiective „cu dublă utilizare” folosite atît de civilil cît și de armată, au fost atacate: poduri peste Dunăre, fabrici, centrale electrice, instalații de telecomunicații, locuințe ale membiilor unui partid yugoslav de stînga, un partid politic condus de soția lui Miloșevici, și Radio Televiziunea Sârbă. Unii au văzut aceste acțiuni ca încălcări ale legii internaționale, în special Convențiile de la Geneva. NATO, însă a susținut că aceste facilitati au fost potențial utile pentru armata yugoslavă și că bombardarea lor a fost astfel justificată. La începutul lunii mai, un avion NATO a atacat un convoi de refugiați albanezi, omorînd în jur de cincizeci de persoane. Pe 7 mai, NATO a bombardat ambasada chineză de la Belgrad, omorînd trei jurnaliști chinezi.

Atacurile NATO au continuat timp de 78 de zile şi, conform informaţiilor oficiale din partea Serbiei, bilanţul a fost de 2.500 de morţi şi 12.500 de răniţi. Aproximativ 800.000 de personae s-au refugiat, cel puțin 500.000 după declanșarea bombardamentelor NATO.

Președintele SUA, Bill Clinton a fost extrem de reticent să angajeze forțe americane pentru o ofensivă pe teren. În schimb, Clinton a autorizat o operațiune CIA pe teren pentru a antrena UCK, sabotînd și destabilizînd guvernul sârb.

NATO a luat decizia de a ataca Serbia fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce a creat un precedent. De ce a intervenit NATO într-un conflict care nu făcea obiectul său de activitate, de ce au trebuit să fie bombardate şcoli, spitale, trenuri de călători, poduri, Rămăsese Miloşevici singurul dictator din lume? NATO a susținut că gestul de sfidare față de Consiliul de Securitate, a fost justificat de o „urgență umanitară internațională”. A intervenit preventiv pentru a salva populația albaneză de la genocid!

Este foarte interesant dacă ne uităm la felul în care Rusia a formulat declarația de anexare a Crimeei sau la comunicările legate de Donbass și Lugansk, sau Herson și Zaporojie. Practic, rușii utilizează o exprimare care este aproape cuvînt cu cuvînt luată din exprimarea NATO, cu care s-a motivate intervenția în Kosovo. Rușii spun: trebuie să dăm dreptul la autodeterminare a Crimeei așa cum s-a făcut cu Kosovo. Au folosit aceeași frazeologie cînd au vorbit de genocidul populației rusofone din Donbass. Este foarte important să vedem legătura dintre războiul din fosta Yugoslavie și răzbunarea simbolică asupra Vestului cu Ukraina.

***

În zorii zilei de sîmbătă, 7 octombrie 2023, în timpul sărbătorii evreiești de Simhat Tora, organizațiile islamiste din Fâșia Gaza, Hamas și Jihadul Islami, sub pretextul de a salvgarda Moscheea Al-Aqsa de pe Muntele Templului din Ierusalim în cadrul unei acțiuni denumite „Potopul Al Aksa”, au violat printr-un atac surpriză granița cu Israelul, au mitraliat sute de tineri care participau la un festival de muzică electronică, au ocupat și distrus numeroase localități israeliene din apropierea graniței, și, potrivit variantei oficiale israeliene, au masacrat peste 1300 de persoane, majoritatea civile, inclusiv copii, femei și bătrâni, au rănit circa 3000, și au răpit peste 240 persoane, inclusiv copii, femei și bătrîni. Mii de rachete, parte, artizanale și, marea majoritate, de producție iraniană au fost lansate asupra populației civile din sudul, centrul și nordul Israelului.

În următoarele zile, Israelul a fost pus in situația de a declanșa războiul de apărare, denumit al Săbiilor de fier. Ofensiva israeliană continuă și astăzi. În seara zilei de 27 octombrie 2023, Forțele de Apărare Israeliene (IDF) au lansat o invazie la scară largă în interiorul Fâșiei Gaza cu intenția de a lovi puterea militară a Hamasului, de a pune capăt dominației Fâsiei Gaza de către această organizație, și de a localiza și salva ostaticii israelieni și străini răpiți.

Întreaga comunitate internațională a acuzat Israelul de răspuns disproporționat, iar Instituțiile internaționale, Consiliul de Securitate și plenul ONU a cerut oprirea imediată a războiului. Curtea Penală Internațională a judecat Israelul pentru GENOCID împotriva poporului palestinian. În același timp, comunitatea Nord-Atlantică, în frunte cu SUA au cerut adoptarea urgentă a soluției de pace cu două state, iar armatei israeliene reținere dar continuă să-i sprijine cu armament și muniție.

Premierul israelian Beniamin Netanyahu a declarat că Israelul nu va putea fi forțat să accepte o soluție cu două state după războiul din Gaza. Armata israeliană a intrat în Spitalul Nasser, cel mai mare din Khan Younis, în sudul Fâșiei Gaza. Netanyahu a respins din nou orice recunoaştere internaţională a unui stat palestinian fără reluarea negocierilor de pace israeliano-palestiniene. Netanyahu a spus că o astfel de iniţiativă va „oferi o recompensă uriaşă terorismului”, notează AFP.

În timp ce părțile se acuză reciproc de genocide, 4% din populația totală a Fâșiei Gaza, adică peste 90000 de persoane, sînt moarte, rănite sau dispărute. Atacurile aeriene, terestre și navale ale Israelului, care au continuat fără încetare începînd de la 7 octombrie, au distrus aproximativ 70 % din instalațiile și infrastructura din Fâșia Gaza.

Potrivit Euro-Med, 30676 de palestinieni, dintre care 28201 civili, au fost uciși în atacurile Israelului pînă la 4 ianuarie. Printre cei care și-au pierdut viața, 12040 erau copii, 6103 erau femei, 241 erau lucrători medicali și 105 erau jurnaliști.

Pe lîngă statisticile furnizate de Ministerul palestinian al Sănătății, cifrele Euro-Med includ persoanele care au fost prinse sub dărîmături în urma atacurilor israeliene sau despre care nu se mai aude nimic de mai mult de 14 zile și care, prin urmare, nu mai au nici o speranță de supraviețuire.

Israelul restricționează tot mai mult intrarea ajutoarelor umanitare pe teritoriu, folosind astfel foametea ca armă cu scopul a subjuga populația din Gaza și pentru a o forța să își părăsească pămînturile. Potrivit Euro-Med, în vederea represaliilor și a pedepselor colective Israelul vizează în mod deliberat infrastructura civilă pentru a provoca cît mai multe victime, pagube materiale și distrugeri.

Aproximativ 1,9 milioane de palestinieni au fost strămutați din cauza lipsei unui adăpost sigur, 67946 de locuințe fiind complet distruse și 179750 parțial avariate.

Ambele teritorii discutate, Kosovo și Fâșia Gaza numără aproximativ două milioane de persoane.

ÎN PLUTOCRAȚIE ORICE SCENARIU ESTE POSIBIL. INCLUSIV ARMAGHEDONUL!

Ukraina a început, la Davos, negocierile cu România în vederea încheierii unui acord bilateral de securitate, anunță administrația prezidențială ukraineană dar nu și cea de la București. La discuții participă şeful de cabinet al preşedintelui Ukrainei, Andrii Yermak, şi secretarul de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României, Iulian Fota, informează News.ro.

Negocierile au început în urma instrucţiunilor preşedintelui Ukrainei, Volodimir Zelenski, în cadrul Declaraţiei comune a G7 de sprijin pentru Ukraina, se arată în comunicatul de pe site-ul preşedinţiei ukrainene. Acestea marchează avansarea relaţiilor bilaterale la nivelul de parteneriat strategic. România NU este membră G7! În mod logic, aceasta reprezintă o continuare a acordurilor la care s-a ajuns în urma convorbirii telefonice dintre preşedinţii Ukrainei şi României din 9 ianuarie 2024 şi este un pas spre punerea în aplicare a Declaraţiei comune a celor doi lideri din 10 octombrie 2023, se mai arată pe site-ul president.gov.ua.

Nu știm NIMIC din discuțiile telefonice între actor și forma de viață! Cum NU știm nimic despre ajutorul acordat Ukrainei, pînă în acest moment, și nici cuantumul acestuia!

România a devenit cea de-a 9-a ţară care a iniţiat discuţii bilaterale de securitate cu Ukraina şi a afirmat încă o dată sprijinul său nemijlocit pentru independenţa şi integritatea teritorială a Ukrainei, precum şi pentru parcursul său european şi euroatlantic. Potrivit lui Ihor Zhovkva, şeful adjunct al Biroului preşedintelui Ukrainei, „nu este posibil să ne imaginăm garanţii depline de securitate în Europa, în special în regiunea Mării Negre, fără România”.

Acordul trebuie ratificat de Parlamentul României!

Atîta timp cît acest document este ținut secret nu putem decît să speculăm și să emitem tot felul de scenarii. NATO și-a demonstrat sprijinul total pentru Ukraina în războiul cu Rusia. Practic, NATO este în război cu Rusia prin procură! Pentru a lupta cu uriașa mașinărie de război rusească, Ukraina are nevoie de tehnică și oameni. Nu mai prea are de nici unele! Putem specula că cele nouă țări semnatare ale unor astfel de parteneriate strategice vor pune la dispoziția Ukrainei bani, arme și… oameni! Am mai văzut asta! O Coaliție de Voință, la fel ca în Iraq! Nu NATO este în război cu Rusia, ci o coaliție de voință, parteneri punctuali ai Ukrainei!

NU SÎNT DE ACORD CA TRĂDĂTORII CARE CONDUC ASTĂZI ACEASTĂ ROMÂNIE – FORMĂ FĂRĂ FOND SĂ-MI TRIMITĂ COPILUL LA RĂZBOI!

Poate că nu va fi așa, dar în baza nimicului de informație comunicat de conducerea coloniei, reacționez ca atare!

Potrivit informațiilor, în prima fază România va da bani (mulți!) și vom livra echipamente militare Ukrainei. Anthony Blinken, Secretarul de stat al SUA, l-a asigurat pe liderul de la Kiev, prezent la Davos, că va primi bani. În ciuda divergențelor din Congres, Administrația Biden îi va oferi în continuare sprijin. Cum? Simplu! Avînd probleme la ei acasă, americanii au luat aliații la rînd și le-au recomandat să semneze acest acord. Decizia a fost luată la reuniunea G7 din vară de la Vilnius. Plătesc Ukraina prin intermediari, în condițiile în care cele 60 de miliarde de euro ale UE sînt încă blocate de poziția intransigentă, pînă acum!, a Ungariei.

Pentru a pune presiune pe politicienii europeni și pe bugetele gestionate de aceștia, teoria invaziei iminente a Rusiei în Europa este repetată cu obstinație. „Avem nevoie de o transformare a NATO pentru război”, a declarat șeful Comitetului militar al alianței, amiralul olandez Rob Bauer, în timpul unei reuniuni de la Bruxelles cu șefii apărării din mai multe țări. „În trecut, organizațiile publice și private au trăit într-o eră în care totul era abundent, previzibil, controlabil și concentrat pe eficiență. Astăzi a dispărut”, a afirmat el, potrivit hotnews.ro.

Acum trei zile, un oficial al armatei germane afirma că Rusia va ataca Europa în 2025. Adică NATO, practic, nu? Aceste sperietori urmăresc un scop ascuns: creșterea și mai mare a bugetelor militare, în detrimentul bugetelor pentru dezvoltare. Pentru asta trebuie o justificare, deși, tot intelligenceul militar știe că la ora asta, Rusia nu are capacitatea logistică și resursele umane să poată purta, concomitent, un război CONVENȚIONAL cu Ukraina și NATO de una singură. De ce asta? Deoarece are un teritoriu imens. De la Kalinigrad pînă în Kamceatka există un decalaj de fus orar de 11 ore. Nu poți acoperi logistic și militar un asemenea teritoriu atacat din vest, sud și est în același timp.

Prezența NATO la frontierele Rusiei, în Ukraina este una existențială. Din Ukraina o rachetă NATO poate lovi Moscova în doar 7 min! Dacă Rusia va constata că este pusă în pericol existența ei, atunci războiul va deveni nuclear și nu vor mai exista nici învinși și nici învingători. Putin declara cu ceva timp în urmă: „Rusia nu va fi niciodată prima care va recurge la armele nucleare. Deoarece în caz de confict nuclear noi nu ne putem proteja teritoriul de efectele radiațiilor. Dar nu vom fi nici ultimii.”

Astăzi, rachetele nucleare sînt pregătite tot timpul pentru reacție și spectrul unei lovituri nucleare este mai prezent ca oricînd. Nu mai trebuie să mizăm nici măcar pe înțelepciunea liderilor și a structurilor din umbră, precum în perioada Războiului Rece.

Revin la excepționalul diplomat și academiocian Mircea Malița, cel care a reverberat idei globale sub doi președinți comuniști: Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu. Malița este autorul celebrei „teorii a primei lovituri”, într-o perioadă în care și vesticii, la fel ca și esticii, aveau toate motivele din lume să se teamă pentru securitatea lor. „Teoria primei lovituri” se referă la o plauzibilă înțelegere între cele două mari puteri care stipula faptul că orice posibil conflict nuclear, chiar și în cazul excepțional cînd nu va putea fi evitat, nu va viza direct cele două mari superputeri, Statele Unite și URSS. Altfel spus, dacă una dintre ele ar fi declanșat atacul nuclear, prima lovitură ar fi trebuit orientată nu spre teritorul superputerii inamice, ci spre teritoriile aliaților acesteia! Riposta care ar fi urmat din partea celeilalte supraputeri ar fi vizat, la rîndul ei, tot un teritoriu aliat al inamicului. După acest set de lovituri, cele două superputeri se vor fi așezat la masa negocierilor, negrevate de o lovitură nucleară care să le afecteze nemijlocit. Miza „teoriei primei lovituri” era așadar  evitarea unui război nuclear mondial și mențină posibilitarea revenirii la echilibru sistemului inclusiv în cazul – excepțional – al unor prime lovituri nucleare. Serviciile secrete din ambele tabere se asigurau că nici un conducător idiot nu va putea declanșa Armaghedonul. De aici și imaginea hiperbolizată cu care serviciile secrete au ieșit din Războiul Rece!

Astăzi, cînd lumea s-a schimbat ireversibil, cînd elitele ignoră și sfidează poporul (inclusiv, sau MAI ALES, în România lui Iohannis & Comp.), cînd albul a devenit negru, cînd scara de valori a fost inversată, cînd dubla măsură și dublul limbaj guvernează această lume în care PLUTOCRAȚIA a înlocuit DEMOCRAȚIA și valorile acesteia, orice este posibil!

SE VA MODIFICA STATUTUL MĂRII NEGRE?

Marea Neagră este o autostradă de apă care leagă trei dintre cele mai fierbinți zone ale lumii: Rusia în fricțiune cu flancul estic al NATO din Ukraina, regiunea balcanică-danubiană, unde atîtea focuri încă ard sub cenușă, și Orientul Mijlociu extins, a cărui instabilitate nu merită prea multe comentarii, scrie publicația italiană Il Fatto Quatidiano.

Sigur, pentru riveranii Mării Negre, Pontul Euxin reprezintă mult mai mult, iar necunoașterea istoriei generează ignoranță, pe deoparte, iar pe partea cealaltă conferă mai mult… curaj în punerea în aplicare a planurilor istorice nerealizate.

Securitatea în bazinul Mării Negre se bazează pe echilibrul dinamic de putere dintre riverani garantat în ordinea internațională prin Convenția de la Montreaux din 1936 privind statutul strîmtorilor Bosfor și Dardanele. Potrivit acesteia, Turcia deține cheia de intrare în Marea Neagră, fiind obligată să nu permită accesul forțelor militare navale străine decît în anumite limite de tonaj și pe perioade limitate de timp. Nici riveranii nu au dreptul să țină în Marea Neagră flote excesiv de mari, strîmtorile putînd fi închise pentru a opri excesele care generează riscul de război.

Potrivit regretatului academician și diplomat Mircea Malița, a existat o bătălie acerbă între două concepţii privind Marea Neagră: una că Marea Neagră este a riveranilor, iar a doua că Marea Neagră este mare deschisă. Conceptul de mare deschisă nu avea mari simpatii, nici la ruşi, nici la turci, mai ales la turci care ştiau că dețineau o cheie la care nu vor renunţa niciodată… Problema s-a pus înainte de război, în 1936, la Montreaux, își amintește, într-o carte de memorii, Mircea Malița.  “Şi atunci, cele două idei s-au ciocnit. Anglia prezentă, voia mare liberă, Occidentul vroia şi el, bineînţeles, mare liberă, în schimb ruşii şi turcii, cam singuri, eventual cu aliaţii lor din regiune, stăteau pe poziţia că Marea Neagră este a celor din regiune”, a riveranilor.

În jurul anului 2005, viziunea românească și euroatlantică asupra Mării Negre se modifică. România a devenit vîrful de lance al unei politici care nu mai favoriza ideea Mării Megre ca mare a riveranilor, ci ca spațiu de înaintare a frontierei euroatlantice. Vestul devenea din ce în ce mai pofticios la Marea Neagră și nu se putea destăinui nici turcilor, nici ruşilor. Diplomatul remarcabil Mircea Malița sintetizează perfect poziția României, exprimată de politicienii actuali: „cînd a găsit un slujitor fidel al ideii care preferă să fie, în loc de riveran, săgeată a Occidentului în inima răsăriteană, s-a terminat. L-a folosit fără scrupule”.

Astăzi, Marea Neagră face obiectul central al strategiilor actorilor globali și în special ale SUA.  Importanța geopolitică și strategică a Mării Negre a generat mai mult decît o atenție sporită la Washington, Londra sau Bruxelles și în capitalele occidentale, dar, mai presus de toate, există o determinare consolidată, odată ce Marea Baltică a fost securizată prin extinderea NATO către Suedia și Finlanda, de a plasa Marea Neagră în centrul strategiei Alianței. SUA a hotărît că are interese vitale în regiunea Mării Negre, iar Rusia nu va mai trebui să dicteze regulile în regiune și nici aliații – precum Turcia – nu vor mai fi lăsați singuri în fața provocărilor eurasiatice. Marea Neagră merită o strategie globală proprie pentru a se asigura că Kremlinul nu o mai consideră LAC RUSESC, vorba unui președinte-jucător.  înfrîngerea Rusiei nu poate veni decît prin pierderea porturilor de la Marea Neagră și Marea Azov de pe teritoriul ukrainean și prin redimensionarea sa geopolitică și militară în Marea Neagră însăși, cred Aliații. Controlul Mării Negre a fost întotdeauna un element-cheie pentru Rusia. Atacul asupra Georgiei, în 2008, anexarea Crimeei, în 2014 și a părții de coastă din oblasturile Zaporojia și Kerson dar, mai ales, a portului Mariupol, în 2022, au fost operațiuni militare menite să îmbunătățească situația geopolitică și strategică a Rusiei în Marea Neagră.

Alianța Nord-Atlantică, fidelă conceptului contestat în negocierile din 1936, anume acela de “mare deschisă”, consideră că Marea Neagră poate fi privită ca un mare golf al Mării Mediterane din care, pe de o parte, poate fi ținută sub observație și control Mediterana de Est cu Orientul Mijlociu înconjurător, iar pe de altă parte, traversînd coridorul sud-caucazian, se ajunge în Marea Caspică cu țările sale riverane aparținînd Asiei Centrale. Important de remarcat că atît Orientul Mijlociu cît și Asia Centrală sînt teritorii bogate în resurse energetice și alte materii prime strategice. Nu energie eoliană sau solară! Așadar, zona Mării Negre, ca spaţiu geopolitic de confluenţă, are o valoare cu totul specială, dacă o situăm în perspectiva unei arhitecturi euro-asiatice.

Pe de altă parte, Turcia a intrat într-o nouă eră, cea de putere regională proeminentă, gardian al evoluţiilor din Orientul Mijlociu, Iran, Marea Caspică, Marea Neagră, Caucaz şi Balcani, de care depinde DIRECT accesul Rusiei la Marea Mediterană.

Situaţia militară din zona Mării Negre este, din punctul de vedere al României, extrem de gravă. Rusia a atins un punct de dominanţă militară consolidată asupra a peste 90% din arealul maritim. Flota rusă a Mării Negre își are sediul la Sevastopol din 1793. Orașul-port din Peninsula Crimeea are o semnificație specială pentru Moscova: este una dintre foarte rarele amenajări portuare de apă adîncă fără gheață din Rusia, poate fi folosit de armată chiar și iarna și funcționează ca o trambulină de unde Kremlinul își poate afirma influența înspre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu, Africa de Nord și sudul Europei. Marea Neagră oferă Rusiei acces spre țări mai îndepărtate în care activează militar, precum Lybia sau Syria, unde dispune de propria sa bază navală, la Tartus.

Pentru Ukraina, Marea Neagră este și mai importantă ca decît pentru Rusia. În timp de pace, peste 50% din totalul exporturilor naționale plecau spre lume din cel mai mare port ukrainean de la Marea Neagră, Odessa!

Dar, pe lîngă dominația litoralului Ukrainean și ocuparea în întregime a Mării Azov, în timp, Rusia şi-a atins cîteva din obiectivele geopolitice pe care şi le-a propus la Marea Neagră: Crimeea, Abhazia, Osetia de Sud, dar vizează şi gurile Dunării. Pentru că, nu-i așa, cine controlează gurile Dunării, controlează Europa!

România şi Bulgaria au o capacitate de acţiune navală mult sub nivelul care ar putea fi definit ca „modest“, Georgia nu intră în discuţie, iar în ceea ce priveşte capacitatea navală rămasă Ukrainei, este greu de făcut o estimare realistă. În aceste condiții, o prezenţă militară NATO de tip permanent în Marea Neagră reprezintă o iniţiativă care corespunde intereselor immediate ale unor state riverine.  

Contraamiralul (r) dr. Constantin Ciorobea este de părere că Turcia face jocurile Rusiei după ce Ankara a anunțat că interzice intrarea în Marea Neagră a două nave vînătoare de mine donate de britanici Ukrainei pentru a ajuta în desfăşurarea operaţiunilor militare navale în războiul cu Rusia. Constantin Ciorobea merge și mai departe și susține, în ziarul ADEVĂRUL, că prevederile Convenţiei de la Montreux care a fost semnată în anii ’30 trebuie renegociate pentru că nu mai fac față realităților.

„Acest document nu mai este de actualitate. De exemplu, Georgia, Republica Moldova și Ukraina nu au semnat documentul deși au ieșire la Marea Neagră în prezent. Nu au semnat pentru simplul motiv că nu existau ca state la vremea respectivă. Păi cum poți obliga trei state să respecte un tratat pe care nu l-au semnat? Apoi, ar mai fi o abordare privind Convenția de la Montreux. Acum este clar pentru mine că în mod tacit, evident, Turcia și Rusia au ajuns la un echilibru la Marea Neagră, dar problema este că acest balans se face pe spatele României și Bulgariei. În mod normal ar trebui să putem apela la sprijinul NATO în Marea Neagră“, a concluzionat contraamiralul, potrivit ADEVĂRUL.

Turcia a implementat imparţial şi riguros Convenţia de la Montreux pentru a preveni escaladarea în Marea Neagră. Conform respectivei convenţii, navele militare ale părţilor nebeligerate pot tranzita strîmtoarea chiar şi pe timp de război, dar aceeaşi convenţie oferă Turciei posibilitatea de a avea ultimul cuvînt şi de a refuza autorizarea trecerii oricărei nave dacă estimează că există un risc ca această ţară să fie atrasă în război.

Strategia Statelor Unite ale Americii pentru Marea Neagră, aprobată pe 24 decembrie 2022 de Congresul SUA, reprezintă o evoluţie firească, în urma adoptării noului Concept Strategic al NATO, la Summitul de la Madrid din vara lui 2022, prin care Marea Neagră a fost declarată zonă de interes strategic. Evident, un impuls important a venit şi din partea corpului diplomatic românesc, altul decît cel cunoscut de regretatul Mircea Malița, care a militat pentru o astfel de soluţie, “menită să întărească Flancul Estic al NATO”.  „România îşi asumă plenar statutul de pilon al Organizaţiei Atlanticului de Nord şi ne bucurăm să vedem că aliaţii americani se mişcă rapid pentru sprijinirea acestui punct strategic fierbinte pe harta geopolitică a lumii”, afirma președinta Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, senatoarea Nicoleta Pauliuc.

La rîndul său, Europa dorește să își asigure maximul de independentă față de petrolul și gazele din Rusia și pune accentual, tot mai insistent, pe țările producătoare din Caucaz, mai ales pe Azerbaidjan. Baku exportă petrol și gaze către Europa prin Georgia și Turcia. Ruta peste Marea Neagră ocolește atât Rusia, cît și Iranul, două țări cărora europenii le-au impus sancțiuni severe.

Nu voi scrie nimic despre rezervele de gaz și de exploatările Turciei sau României.

Ignorată mai bine de 10 ani, războiul din Ukraina a transformat Marea Neagră într-o regiune cu identitate strategică distinctă în ochii unor actori globali cu interese vitale aici, deși încă de la Războiul Crimeii, care a durat din 28 martie 1853 pînă în 1856 și a confruntat Imperiul Rus cu o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte, Marea Neagră a fost considerată un loc potrivit pentru exportul crizelor interne ori al celor ivite pe alte teatre de confruntare. Istoria ultimilor 200 de ani ne aratră că crizele din regiunea Mării Negre sînt, de fapt, proiecția unei istorii conflictuale produse de neriverani!

Departe de a fi o metaforă, regionalizarea securităţii Mării Negre, prin abolirea Tratatului de la Montreaux, presupune un răspuns local nu numai la riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi (RAV), ci şi la cerinţele de gestionare şi de monitorizare a acestora, inclusiv confruntarea directă cu Rusia pentru care schimbarea statutului Mării Negre este inacceptabilă. La fel și pentru Turcia, deși face parte din NATO.

Mediul de securitate internaţional este, în prezent, încărcat de războaie locale cu tendințe de regionalizare, dar și alte riscuri şi ameninţări grave de instabilitate şi insecuritate pentru comunitatea internatională, precum războiul civil cu bandele narco-criminale din Ecuador. Tot acest melanj de insecurităţi, oportunități și provocări geo-politice pot duce în două direcţii distincte, în ceea ce privește Marea Neagră: spre o cooperare internaţională solidă și deschiderea Pontului Euxin, așa cum dorea Marea Britanie în 1936, direcție care provoacă încă o dată Rusia și deschide porțile confruntării directe, sau rămînerea în actualul format de Mare a Riveranilor unde se va putea regăsi o luminiță a păcii…

PACE ÎN UKRAINA: UN VECIN ORGOLIOS, CU AERE IMPERIALE SOVIETICE, PROFUND RĂNIT, FRUSTRAT, NAȚIONALIST, MILITARIST, MILITARIZAT, DOMINAT DE HAOS, CRIMĂ ORGANIZATĂ ȘI NEOLIBERALISM

BMTF, 6 dec – Războiul din Ukraina e pe final. El se va încheia, într-un fel sau altul, mai curînd decît se speră, fie printr-o înghețare a sa, după model coreean, fie prin semnarea unei păci (puțin probabil) prin care se consfințește supremația imperială a Rusiei ausupra unui teritoriu geografic, social, cultural, politic. Există evidențe clare că pacea este tatonată de marile puteri. Singurul opozant pare a fi rămas liderul de la Kiev care știe că odată încetate ostilitățile și cariera sa politică se stinge. Poate chiar mai mult! Sînt voci care spun că Paștele de anul viitor nu-l mai găsesc în viață pe Zelenskiz. Alții plusează și vorbesc chiar de Crăciunul pe rit vechi…

I-am promis confratelui Victor Nichituș că voi da frîu liber temerilor ce mă frămîntă de ceva vreme. Indiferent cum va fi, personal sînt mai îngrijorat de pacea din Ukraina decît de continuarea războiului. Pentru că pacea ne va revela un vecin orgolios, cu aere imperiale sovietice, profund rănit, frustrat, naționalist, militarist și militarizat ce va fi dominat de haos și crima organizată, foarte puțin spre deloc prieten al țării noastre. Pentru România, această vecinătate poate fi fatală, în contextul în care neoliberalismul progresist implantat în buchetul Est European (Ukraina, România, Republica Moldova) a slăbit statul suficient de mult pentru a-l putea lua de gît și îneca în cadă, iar politicile prezidențiale au orbit societatea, civilă sau nu! Pentru că Zelenski, Iohannis și Maia Sandu reprezintă produsele aceluiași concept ce l-a avut stindard pe Augusto Pinochet!

În politică, slăbiciunea, înainte de a fi simțită de dușmani, este adulmecată și exploatată de… prieteni. Care, de fapt, nu există. Prietenia în politică este expresia unui consens de interese. Ukraina profită că – în speță – interesul primordial al României este de a se opune înaintării Rusiei spre granițele sale. Știm ce înseamnă să fim vecini cu imperiul țaristo-bolșevic rus! Din cauza apatiei, impotenței, mentalității de looser sau – nu e greu de ghicit – a servituților contractate în diverse momente de conducerea de la București,  s-a creat impresia că România e o țară care „înghite” orice,  o țară tip păpușă –  unde-o pui, acolo stă și rîde tot timpul -,  un elev de fundul clasei, bun de chemat cînd e vorba de șters tabla, uitat cînd e vorba de recunoscut premianții. Tipul perfect de exploatat de către neoliberali și progresiști!

Militar, în primul rând, dar și economic și financiar țara noastră este departe de starea de reziliență trîmbițată de mascota de la Cotroceni, de la care am fi putut construi un răspuns diplomatico-militar serios la această amenințare externă. Pentru România, cu atît de multe vulnerabilități moștenite, pacea în haoticul stat ukrainean poate reprezenta o amenințare existențială pe toate palierele securității interne, inclusiv pe mult discutata ecuația de securitate la granița noastră de est, atît terestră, cît și fluvială și maritimă. Îmi amintesc de o discuție purtată la Chișinău cu eminenții analiști de securitate Iulian Chifu și Dan Dungaciu, în urmă cu mai bine de 12 ani, în pauza unei reuniuni regionale pe probleme de securitate, atunci cînd la Kiev Leonid Kucima făcea și desfăcea noduri în complicata ecuație transnistreană. Iulian Chifu mărturisea că nu mai participă la Kiev la astfel de reuniuni, deoarece întîlnirile cu democrații ukraineni îi ridică serioase semne de întrebare. Respingerea participării comunității românești la viața socială și politică din statul vecin era de neînțeles pentru democratul analist român. Și asta din partea… democraților de la Kiev, ce se pregăteau să ia puterea! Sigur, o privire mai atentă asupra acțiunilor vecinului de la răsărit, din 1991 încoace, ne putea edifica asupra evoluțiilor viitoare ale relațiilor bilaterale. Timpul nu vindecă tendințele imperiale, pe care pot să le înțeleg în raport cu politica externă a unor jucători majori precum Rusia sau a Statele Unite, dar nicidecum cu acțiunile unor jucători de divizie secundă.

Spuneam, la începutul războiului, că Ukraina este o țară complexă și divizată, unde estul țării și vestul țării au viziuni total diferite despre lume și viață. Sigur, mi-am luat porția de înjurături și calomnii pentru asta! De zeci de ani, Ukraina este divizată de două idei despre identitate: ”etnicul naționalist ukrainean” versus ”slavul din est”. Ideea etniei și națioanlismului ukrainean se bazează pe cultura ukraineană, limbă, etnie, istoria centrată pe etnie și este populară în vestul Ukrainei, cu un epicentru la Lvov. Ideea slavismului estic, care arată că națiunea ukraineană a fost creată pe baza a două grupuri etnice, a două limbi și doua culturi – ukraineană și rusă – a fost acceptată în sud-estul Ukrainei și perpetuează simbolurile Rusiei Kieviene și Novorussiei.

Pe aceste două teritorii au jucat șah artizanii pintenului occidental din coasta Moscovei. Într-un interviu acordat revistei germane „Der Spiegel” în iulie 2022, răposatul Henry Kissinger spunea că războiul din Ukraina este, în primul rînd, un război al echilibrului puterii. La un alt nivel, însă, are aspecte de război civil și combină un tip european clasic de probleme internaționale cu unul global. Cînd se va sfîrși acest război, problema va fi dacă Rusia va obține o relație coerentă cu Europa – adică ceva ce a căutat mereu – sau va deveni un avanpost al Asiei la granița Europei.  Teoria că Ukraina este «leagănul ortodoxiei ruse» arată faptul că H. Kissinger considera Rusia și Ukraina ca pe un tot și, prin urmare, întelegea poziția policitienilor ruși care nu acceptă independența fostelor republici din URSS.

Istoric prin pregătire și vocație, Kissinger a fost decanul realpolitik, un om care a văzut relațiile internaționale prin prisma politicilor marilor puteri, iar cuvintele sale au generat nu doar curente de opinie, ci chiar arhitecturi de securitate, începînd chiar cu „A World Restored” – teza sa de doctorat din 1957, în care Kissinger a susținut că o ordine mondială acceptată tacit de către marile puteri este „legitimă” dar nu trebuie confundată cu justețea – și pînă la finalul vieții. „Pentru Rusia, Ukraina nu poate fi niciodată o țară străină”, spunea el într-un comentariu pentru „The Washington Post”, publicat la mai puțin de o lună după ocuparea Crimeei.

Kissinger i-a îndemnat pe „întelepții lideri ukraineni” să „opteze pentru o politică de reconciliere între diversele părți ale țării” și a spus direct: „Ukraina nu trebuie să intre în NATO”. „Kissinger scuza imperialismul moscovit, vedea Rusia ca pe o mare putere îndreptățită să-și domine «sferele de influență»”, spune pentru RFE/RL Janusz Bugajski, senior fellow la Jamestown Foundation din Washington, D.C. „Era blocat în narativele Războiului Rece și ignora complet interesele tărilor mici”. „Nu este posibil să aduci Rusia în sistemul internațional prin conversie”, spunea Kissinger în 2016, într-un interviu pentru „The Atlantic”. „E nevoie de întelegeri și de întelegere. E vorba despre o societate unică și complicată. Rusia trebuie să fie tratată prin închiderea opțiunilor militare, dar într-un mod care să-i confere demnitate în ceea ce privește propria istorie”. În 2016, Kissinger spunea într-un discurs ținut la Moscova că Ukraina ar trebui să servească precum un „pod între Rusia și Vest, mai degrabă decît ca un avanpost pentru vreuna dintre părți”.

Exact asta nu s-a întîmplat! Revoluția Maidanului, din 2014, care NU a fost susținută de mulți ukraineni din sud-estul țării, i-a transformat pe aceștia din urmă în ”slavi”, ”sovki” și „vatniki” – termeni care denotă că sînt barbari și retrograzi. Revoluționarii Maidanului s-au considerat forța progresistă a istoriei și i-au privit pe cei anti-Maidan ca fiind „ceilalți”, pentru că vorbeau limba rusă și aderau la cultura rusă. Cu cît mergeai spre la est, cu atît Maidanul era respins mai mult. 75% dintre cei din regiunile Lugansk și Donețk nu au susținut Maidanul. În Crimeea, revoluția a fost susținută de doar 20% din populație!

Fanatismul susținătorilor Maidanului au amplificat resentimentele. Arderea de vii a opozanților, în Casa de Cultură din Odessa a rămas în memoria celor considerați astăzi ca putiniști, deși momentul istoric despre care vorbeam este considerat mult exagerat și folosit ulterior de propaganda pro-rusă împotriva Ukrainei.

Cu toate acestea, instituțiile occidentale au spus că Maidanul a fost revolta ”poporului ukrainean”, prezentat ca un tot unitar – un truc ideologic foarte eficient. Cînd îi încurajau pe protestatarii de la Kiev, membrii ”comunității internaționale” nu îi respectau pe milioanele de ukraineni care aveau viziuni anti-Maidan și astfel contribuiau la escaladarea unui conflict civil. Acest conflict a dus la dezastrul de astăzi.

Sigur, legitimitatea nu are nici o legătură cu justețea! Și nici cu justiția! O pace previzibilă pentru viitorul apropiat va scoate, din nou, la lumină tarele Ukrainei, peste care mass-media corporatistă a așternut tăcerea în ultimii doi ani, din interese economice și politice, și a lipit etichete peiorative pe gurile tuturor celor care au îndrăznit să reia subiectele. Corupția și crima organizată nu au dispărut din Ukraina, oricîtă tăcere ar fi impus nevoile neoliberale. În plus, Ukraina a devenit cea mai militarizată țară de pe planetă, depășind Israelul, care a fost ani de-a rîndul pe primul loc în indicele global de militarizare (GMI) și care cade pe locul doi, dar datele provin din 2022! Indexul este publicat de Centrul Internațional de Studii a Conflictelor din Bonn (BICC) și ia în calcul cheltuilelile militare, numărul soldaților și al armelor grele în raport cu produsul intern brut (PIB) și alți indicatori civili. Un alt fost stat sovietic, Armenia, se află pe locul trei în clasament. Miniștrii UE de externe au aprobat în 18 iulie 2023, la Bruxelles, o nouă tranșă de 500 milioane de euro pentru militarizarea Ukrainei, dar aceasta vine pe fundalul „oboselii” provocată de sancțiunile împotriva Rusiei. Facilitatea Europeană pentru Pace este fondul din care vor fi alocate cele 500 de milioane suplimentare după ce UE a alocat deja aceeași sumă la începutul războiului, iar per total și sub diferite forme , forțele ukrainene sînt ajutate de UE cu 2,5 miliarde de euro. Dar discuțiile de la Bruxelles s-au purtat și asupra noilor sancțiuni eventuale împotriva Rusiei ca și asupra interzicerii exportului de aur în Rusia. UE nu a făcut încă pasul de a interzice total importurile de gaz din Rusia, această interdicție se referă doar la petrol. Cu obrăznicia-i deja cunoscută, Ukraina pune presiune pe Europa vestică să facă și acest pas decisiv, dar așa cum era de așteptat, majoritatea statelor membre UE sînt reticente la această idee.

Distanțarea perfect vizibilă din ultimele două luni ale lui 2023 de războiul ukrainean și de obiectivele Kievului au acumulat o frustrare imensă în rîndul conducătorilor ukraineni și a naționaliștilor, dedicați în ultimul an războiului cu Rusia. Blocarea ajutorului american și european, sau cel puțin reducerea acestuia, va germina narativul de Ukraină trădată de Occident. De aici pînă la răzbunarea împotriva trădătorilor nu este decît un pas! Și pașii pe care-l pot face structurile ukrainene l-am testat deja în presiunea asupra centralei nucleare de la Zaporojie sau sabotarea barajului de la Kahovka! Operațiuni de genul scufundării unei nave, de-a latul Canalului Sulina, noi am testat deja din 1991!

Militarismul ukrainean este strîns legat de noțiunea de naționalism, multe partide de dreapta, naționaliste, avînd o aripă armată. Vezi Sectorul de Dreapta! Naționalismul ukrainean este o ideologie care promovează unitatea ukrainenilor în propriul lor stat național. Deși actualul stat ukrainean a apărut recent în forma actuală, în 1991, cînd independența a însemnat ruperea de URSS pe granițe administrative, istorici precum Mîhailo Hrușevskîi, Orest Subtelny⁠ și Paul Robert Magocsi⁠ susțin că statul medieval Kyivan Rus reprezintă prima formă de organizare cu caracter statal a ukrainenilor. Partidele naționaliste se revendică, însă, de la infamul Stepan Bandera, în principal Svoboda, Sectorul de Dreapta și Batalionul Azov. Andriy Biletsky, conducătorul grupărilor ultranaționaliste și neobanderite Adunarea Social-Națională și Patrioții Ukrainei⁠, a fost liderul Batalionului Azov, parte a Gărzii Naționale Ukraineane⁠ aflate în conflict cu contestatarii Maidanului, pro-rușii din Donbass. Potrivit unui articol din The Daily Telegraph, unii membri ai organizației sînt asociați cu diverse convingeri neonaziste. În iunie 2015, politicianul american democrat John Conyers⁠ și colegul său republican Ted Yoho⁠ au propus amendamente prin care se suspenda pregătirea militară a batalionului Azov de către americani! Grupul radical S14, ai cărui membri și-au exprimat în mod deschis convingerile neonaziste, au obținut notorietate în 2018 după atacurile violente din taberele ridicate de minoritatea romă. În 2005, Victor Iușcenko l-a numit pe Volodymyr Viatrovych director al Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU). Conform profesorului Per Anders Rudling, acest lucru nu doar că i-a permis lui Viatrovych să igienizeze istoria ultranaționalistă și fascistă a Ukrainei, ci și să-și promoveze în mod oficial abordarea fundamentată pe ideea de „puritate etnică” combinată cu sentimente rusofobe, antisemite și… antipolone. Naționaliștii se concentrează pe recrutarea tinerilor, participarea la acțiuni violente și susținerea antiburghezismului, anticapitalismului, antiglobalismului, antidemocrației⁠, antiliberalismului, antibirocrației și antidogmatismului. Îi întîlnim înrolați sub steagul Sectorului de Dreapta, din Lvov pînă la Odessa.

O pace în Ukraina ar putea crea cu siguranță riscuri regionale mari. Înainte de război, Ukraina avea undeva între 7 și 9 milioane de arme de foc legale. Și, probabil, tot atîtea ilicite! Țara este acum și mai plină de arme! Istoria sugerează că războaiele alimentează traficul de arme: armele din Iugoslavia sînt încă folosite în crime violente în toată Europa! Secretarul general al Interpol, Jürgen Stock, a avertizat că ar putea exista o creștere a traficului de arme de calibru mic. Producția internă de droguri ar putea crește din nou. Guvernul american a raportat recent creșterea traficului de stupefiante sintetice produse în… laboratoare de medicamente mai mici din Ukraina, care folosesc internetul pentru vînzări și sistemul poștal pentru livrare.

Odessa a fost un nod cheie într-o vastă rețea de criminalitate centrată pe Ukraina și Rusia, care ajungea din Afghanistan pînă în Anzi. A făcut parte din „cel mai puternic ecosistem criminal din Europa”, consideră Global Initiative against Transnational Organizated Crime (GITOC).

Nimeni cu capul pe umeri nu crede că contrabanda din Odessa va fi retrogradată într-un muzeu. Înainte de februarie 2022, indicele GITOC privind criminalitatea plasa Ukraina pe locul 34 din 193 de țări și pe locul trei în Europa! Totodată, Ukraina avea un scor foarte prost în ceea ce privește percepția asupra corupției. Înainte de 2022, lumea subterană din sferele guvernamentale ale Ukrainei era în mod violent disputată între diferite grupuri. Nu în ultimul rînd, avea trei fațete care legau Ukraina de piețele criminale globale. În primul rînd, o „super-autostradă” de contrabandă, care leagă Rusia și Ukraina. În al doilea rînd, centrele globale de contrabandă din Odessa și celelalte porturi de la Marea Neagră. Și, în sfîrșit, fabrici din Ukraina pentru producția de branduri occidentale ilicite/contrafăcute pentru export. Această infrastructură a susținut diferite modele de afaceri pentru diferite produse. Ukraina a fost o rută de tranzit „spin-off” în creștere pentru heroina din Afghanistan, sporind rutele prin Balcani și Caucaz. Înainte de război, figura pe locul patru în Europa, după mărimea capturilor de heroină. Cocaina din America Latină curgea prin Marea Neagră. În cealaltă direcție, mafioții exportau arme în Asia și Africa, în special din portul Mikolaiv. În 2020, Ukraina a depășit China, pentru a deveni cea mai mare sursă de tutun ilegal din Europa. Producția locală de amfetamine era în creștere: 67 de laboratoare ilegale au fost desființate în 2020, cea mai mare cifră raportată în vreo țară! După declanșarea războiului, camioanele ukrainene tranzitează frontierele Uniunii Europene fără nici un fel de control! Ca să vezi!

Un studiu realizat de Banca Mondială în anul 2001 sublinia că pierderile anuale ale Ukrainei din cauza corupției se ridicau la 1,5 miliarde de dolari. În aceeași măsură, o serie de experți susțin că azi, după venirtea la puitere a lui Volodimir Zelenski, aceste pierderi se ridică la aproximativ 7 miliarde de dolari! “Gîndacul negru se teme de lumină” este o fraza consacrată printre politicienii ukraineni, care condamnau sistemul politic corupt din timpul administrației președintelui Leonid Kuchma. Opacitatea și cenzura promovate de Regimul Zelenski au reînviat gîndacul negru!

Într-un studiu recent realizat de Fundația “Inițiativa Democratică” (Democratic Initiative Foudation), la intrebarea: Care sînt grupurile sociale care joacă un rol important în viața societății Ukrainene?, 40,2% din repondenți (majoritatea) au numit mafia și criminalii. Astfel, crima organizată reprezintă baza de răspîndire a corupției. Crima organizată, ce a penetrat sistemul puterii de stat și a transformat corupția într-un sistem stabil, reprezintă calea spre degradarea inevitabila a societății, după modelul românesc patentat deja de patronii acestui pseudo-stat! O experiență personală trăită la Odessa îmi confirmă că reconstrucția după război va fi ghidonată pe aceleași principii, de către aceiași gîndaci negri.

Ce se poate spune despre interesele străine legate de neoliberalizarea Ukrainei, făcută în numele poporului ukrainean de actualul președinte? Interesele străine sînt multe și stau la baza războiului de astăzi. În primul rînd a fost reforma agrară, iar apoi a urmat lobbyul financiar. Fondurile de pensii din Vest și fondurile de investiții au vrut să investească banii care se depreciau și au cerut sprijinul FMI, al Băncii Mondiale, al BERD. Asta nu a avut nimic de-a face cu interesele ukrainenilor. După ce și-a consolidate controlul asupra președinției și Parlamentului, Zelenski a demonstrat că ”normalizarea” și ”civilizarea” Ukrainei înseamnă privatizarea terenurilor și a proprietăților statului, dereglementarea relațiilor de muncă, reducerea rolului sindicatelor, creșterea tarifelor pentru utilități și toate cele cunoscute de cetățeanul român. 72% dintre ukraineni nu au sprijinit reforma agrară a lui Zelenski, principalul punct al agendei sale neoliberale. După ce partidul lui a aprobat reforma, în ciuda opoziției societății, cota lui Zelenski a scăzut de la 73%, în primăvara lui 2019, la 23%, în ianuarie 2022.

Recent, Politico.eu scria că cerealele ukrainene sînt exportate, în principal prin România, însă acestea nu ajung acolo unde presa vestică sublinia că trebuie să ajungă – în Africa și Orientul Mijlociu, clienții principali ai Ukrainei. Cerealele ukrainene au inundat în schimb piața europeană, pentru că UE a eliminat taxele de import, ca o măsură pentru a ușura povara economică a războiului. Același lucru se întîmplă și cu carnea de pui din Ukraina, iar fluxul de cereale și carne netaxate din Ukraina a devenit coșmarul fermierilor europeni.

Există însă întrebări care s-au pus rar, foarte rar, și care aproape niciodată nu au primit răspuns. Cine controlează agricultura Ukrainei? Cine sînt beneficiarii reali ai acordurilor ce permit exportul de cereale și beneficiarii eliminării taxelor europene? Cum arată agricultura Ukrainei, stat candidat pentru aderare și care, dacă va fi primit în UE, ar înghiți cea mai mare parte a fondurilor Politicii Agricole Comune.

Să fie situația agriculturii din Ukraina o expresie a ”ordinii internaționale liberale bazată pe reguli”, pe care SUA și aliații își propun să o apere din Donbas și pînă în Marea Chinei de Sud? Care ordine și care reguli?

Ukraina are o suprafață agricola de 33 de milioane de hectare, mai mare decît a Franței (29 de milioane de hectare), care este cea mai mare asemenea suprafața din UE. 4,3 milioane de hectare sînt deținute de cîțiva oligarhi ukraineni. Spre comparație, suprafața agricolă a Romaniei este de circa 14 milioane de hectare! Cei mai importanți proprietari de terenuri agricole sînt câțiva oligarhi ukraineni, alături de o serie de companii străine – cele mai multe europene și americane, dar și saudite. Nouă din primele zece astfel de companii sînt înregistrate în paradisuri fiscale, în Cipru și Luxemburg…  Companiile oligarhilor ukraineni sînt îndatorate la instituții financiare occidentale – BERD, BEI, Corporația Financiară Internațională, agențiile de import-export din SUA, Danemarca, Canada. De împrumuturile acestea au beneficiat nu micii fermieri, ci oligarhii ukraineni, mulți dintre ei acuzați de corupție și fraude.

Pe fondul războiului, Ukraina a devenit cea mai importantă destinație a ajutoarelor americane – 113 miliarde de dolari în primul an de război, dintre care 65 de miliarde pentru armament. Ajutorul american, cel vestic în general, a fost condiționat de o serie de reforme. Una dintre cele mai importante reforme a fost crearea unei piețe a terenurilor agricole, instituită în 2020, în ciuda opoziției fermierilor ukraineni, care consideră că reforma aceasta va agrava corupția și îi va ajuta doar pe oligarhi.

Raportul Oakland Institute arăta că, în plin război, beneficiind de legea regimului Zelenski, marii deținători de terenuri agricole și-au sporit considerabil suprafețele din portofoliu.

Cel mai mare deținător de terenuri (peste 500.000 de hectare) este Kernel Holding S.A., înregistrată în Luxemburg, unde acționar principal este oligarhul Andrii Verevski. Dețin acțiuni și companii înregistrate în SUA, Olanda, Polonia, Marea Britanie, Norvegia. Urmează  UkrLandFarming (400.000 de hectare), înregistrată în Cipru. Aceasta deține și cele mai mari ferme de pui din Europa și două dintre cele mai mari facilități de stocare a cerealelor. În ultimii ani, această companie a arendat terenuri pentru TNA Corporate Solutions, o companie din SUA. Pe locul al treilea se afla MHP, companie înregistrată în Cipru. Urmează apoi companii înregistrate în Statele Unite, Olanda, Arabia Saudită. Pachetul majoritar la MHP este deținut de oligarhul Yuri Kosiuk, iar apoi de investitori din SUA, Marea Britanie, Norvegia, Franța. MHP este unul dintre cei mai mari exportatori de carne de pui în UE și fuge de plata taxelor în Ukraina folosindu-se de o mulțime de companii-cutie poștală din Cipru și Luxemburg.

Companiile de mai sus au primit de-a lungul anilor credite de sute de milioane de dolari de la bănci, agenții de import-export. Au primit investiții de la fonduri de pensii din state occidentale – în special SUA, Olanda, Germania, Danemarca: fondul de pensii al General Electric, al Lockheed Martin (se observă cum producătorii de arme obțin profit de pe urma războiului din Ukraina și investesc pe de altă parte în terenurile fertile din această țară), dar și Harvard University (proprietar important de păduri în România).

Raportul Oakland Institute arată că nivelul la care creditorii din Vest controlează aceste companii este ascuns de opacitatea sistemului din Ukraina, după modelul gîndacului negru.

Reformele care i-au îmbogățit pe oligarhi, pe partenerii și creditorii lor străini au impus așa-zise ”ajustări structurale” care au sărăcit populația. Povara datoriilor va face ca Ukraina să fie sub presiunea creditorilor în perioada de reconstrucție post-conflict, un proces estimate la circa 750 de miliarde de dolari (costul crește cu fiecare zi de război). Instituțiile financiare internaționale cer deja Ukrainei să extindă reformele impuse înainte de război, în special privatizările, dereglementările, liberalizările și reducerea cheltuielilor sociale. În aprilie 2022, Banca Mondială a emis un studiu în care sugera că Ukraina ar trebui să renunțe la instituțiile de protecție socială (orfelinate, aziluri de bătrâni, instituții pentru cei cu dizabilități) și să treacă ocrotirea acestor persoane în sarcina familiilor și comunităților locale. ”Responsabilitatea pentru sprijinul social ar trebui să fie doar responsabilitatea indivizilor”, arată Banca Mondiala. Aceeași instituție arăta că „trebuie să continue liberalizarea pieței terenurilor agricole”.

The Economist Group, care editează săptămânalul The Economist, deținut de familiile Rothschild și Agnelli, a lansat un program pentru monitorizarea reformelor neoliberale din Ucraina, un ”jandarm” care se numește Ukraine Reform Tracker. În iulie 2022, acești observatori scriau: ”Perioada post-război poate fi o ocazie pentru a duce la capăt reforma dificilă a terenurilor agricole, extinzînd dreptul de cumpărare de către entități juridice, inclusiv din străinatate”.

Cercetătoarea ukraineancă Olga Baysha, autoarea volumului „Democracy, Populism and Neoliberalism in Ukraine: on the fringes of the virtual and the real, într-un interviu pentru The Grayzone, vorbește despre cum mitologia progresului istoric unidirecțional și inevitabila occidentalizare a ”barbarilor” creează terenul ideologic pentru experimente neoliberale nu numai în spațiul ex-sovietic, ci în întreaga lume. Maidanul din 2014 a marcat începutul unei ere de influență a Vestului în deciziile suverane ale Ukrainei. Această influență a existat de la declararea independenței, în 1991. Camera Americană de Comerț, Centrul pentru Relațiile SUA-Ucraina, Consiliul de Afaceri SUA-Ukraina, European Business Association, FMI, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, OMC, UE – toți au influențat deciziile din Ukraina. Însă niciodată pînă la Miadan nu au fost numiți cetățeni străini la conducerea tarii. Asta a fost posibil doar după Maidan. În 2014, Natalie Jaresko – cetățean american – a devenit ministru de Finanțe. Aivaras Abromavicius, un lituanian, a devenit ministrul Economiei și Comerțului, Alexander Kvurașvili, un georgian, a devenit ministrul Sănătății. În 2016, Ulana Suprun – cetățean american – a devenit ministru interimar al Sănătății. Alți cetățeni straini au fost numiți în eșaloanele inferioare. Este inutil să mai spunem că aceste numiri nu au fost voința ukrainenilor, ci au fost recomandările instituțiilor globale neoliberale. Este surprinzător, pentru că jumătate din populația țării nu a susținut Maidanul.

La acest tablou înfricoșător se adaugă disputa permanentă între Ukraina și România pentru gurile Dunării. Disputa este pierdută deja de țara noastră cu consecințe incalculabile în viitorul apropiat. Așa cum popularizam pe o rețea de socializare, aspectele concrete ale disputei Bîstroe vs. Sulina sînt cunoscute de specialiștii români, ignorați de oficialitățile aservite. ZÂZANIA DE LA GURILE DUNĂRII este titlul unui studiu apărut în revista DINCOLO DE ORIZONTURI • ANUL VIII/NUMĂRUL 16 • NOIEMBRIE 2023, sub semnătura Contraamiralului (rtr.) dr. Eugen LAURIAN. În relația cu Ukraina am fost mereu reactivi și dezavantajați! Și, aceasta, numai și numai din cauza incompetenței noilor conducători ai statului. Mai nou, interesul geopolitic asupra Gurilor Dunării a fost subliniat chiar de către șeful operațiilor navale ale Marinei SUA, contraamiralul Prueher, care afirma, în anul 1995, că „pentru zona de sud-est a Europei, SUA acordă o atenție deosebită Turciei și României. Turciei, pentru că deține cheile intrării din Mediterana în Marea Neagră, și României, pentru că le deține pe cele ale intrării din Marea Neagră în Europa”. Recent, unele documente elaborate de către Congresul american și apărute la finele anului 2022 („Black Sea Security Act”) arătau că, pentru evitarea restricțiilor stabilite prin Convenția de la Montreux, din 1936, privind pătrunderea navelor militare în Marea Neagră, SUA ar fi interesate de amenajarea unui port militar în zona Deltei Dunării (probabil, Sulina?) în care să fie bazate câteva nave de dimensiuni mici și mijlocii capabile a face față pericolului naval rusesc. Fie că este o intoxicare mediatică sau nu, o asemenea probabilitate ar trebui luată în calcul!… Realizarea unui nou traseu de transport maritim din Marea Neagră spre Dunăre și, prin intermediul acesteia, către centrul Europei, care să anuleze supremația României în domeniu, prin subminarea canalului Sulina, a fost o constantă a politicii imperiale ruse, imperiale sovietice și, mai nou, a celei „democratice ukrainene”. Motivația principală o reprezintă avantajele economice care rezultă din încasarea taxelor de pilotaj și de transport marfă spre toate porturile dunărene, precum și din eventuala închiriere /vindere a unor platforme portuare către țări din centrul Europei… Ukraina lucrează asiduu la „furtul de apă” de pe brațele românești ale Deltei Dunării cu evidentul scop de a transfera navigația maritimă prin teritoriul său… Acțiunile Ukrainei de deschidere a unei noi căi navigabile către centrul Europei vor avea sprijinul mai multor state europene dintre care amintim doar pe cele riverane Dunării: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria și Serbia. Acestea vor dori ca prin închiriere sau cumpărare să-și amenajeze porturi pe malul ukrainean în scopul formării unor flote maritime proprii, Ungaria având, deja, nave sub pavilionul său. Citiți acest studiu în totalitate. El poate reprezenta cronica unei morți anunțate!

Un astfel de stat este creuzetul perfect pentru experimentele neoliberale și progresiste. Republica Moldova este o palidă umbră, iar România este modelul sclavului perfect, modelat de neoliberalism! Reformele care i-au îmbogățit pe oligarhi, pe partenerii și creditorii lor străini au impus așa-zise ”ajustări structurale” care au sărăcit ukraineanul de rînd. În 2014, după Euro Maidan, Ukraina a primit 17 miliarde de dolari din partea FMI doar după ce a redus pensiile și salariile! Împrumuturile au urmat în cascadă și, în iulie 2022, datoria publică a ajuns la 60 de miliarde de dolari, iar datoria companiilor private din Ukraina a ajuns la 68 de miliarde de dolari. Astăzi, Ukraina este a treia cea mai îndatorată țară din lume, după Argentina și Egipt! Așa-zisa liberalizare a pieței utilităților și reforma pensiilor au dus la explozia prețurilor la energie și la sărăcirea ukrainenilor. Între 2013 și 2019, salariul mediu s-a prăbușit la 80 de dolari pe lună, iar asta s-a cuplat și cu o inflație ce a atins 43%, în 2015. Atunci, prețul gazului a crescut de 12 ori. Reforma pensiilor a făcut ca 80% din pensionarii singuri din Ukraina să trăiască sub limita sărăciei. 65% dintre pensionari au pensii mai mici de 80 de dolari pe lună. În 2021, Ukraina era cea mai săracă țara din Europa, cu un PIB pe cap de locuitor de 4.835 de dolari.

Datoriile Ucrainei continua să crească, ”ajutate” și de război. În 2022, FMI, BERD și Banca Mondială au aprobat împrumuturi de 7 miliarde de dolari. În august 2022, creditorii Ukrainei au acceptat o înghețare pe o perioada de doi ani a rambursării unor datorii de 20 de miliarde de dolari. Sînt excluși însă creditori precum FMI si Banca Mondială. Dobînzile merg însă mai departe – 4,3 miliarde de dolari în 2022. S-a ajuns ca cheltuielile pentru educație să fie mai mici decît ratele anuale ce trebuie plătite la FMI. Și nota de plată nu a ajuns la final!

Acesta este vecinul României. Despre a cărui primire în Uniunea Europeană se va discuta la jumătatea lui decembrie. Eu înclin să cred că ușa nu se va deschide. Frustrarea va fi la cota de explozie. Nu mă interesează ce se va întîmpla cu Zelenski. Doar o păpușă de cîrpă care a distrus o lume în care Nuland, Biden și compania ascund gîndacul cel negru. Pacea va transforma Ukraina din vulnerabilitate în amenințare directă la securitatea națională a României.

DESPRE RĂZBOIUL INFORMAȚIONAL

Războiul e la fel peste tot. Cu morţi, răniţi, refugiaţi, drame incomensurabile, distrugeri, mirosul morţii. În război, tineri nevinovaţi se omoară între ei pentru ca bogaţii să devină şi mai bogaţi. Peste tot! Fără excepţie, fără discriminare! Cu ce e mai tragică moartea israelianului ucis de un luptător Hamas, decât cea a palestinianului răpus în propria locuinţă din Gaza, în timp ce încălzea, pe o plită electrică, laptele bebeluşului de lângă el? Sau, cu ce sunt mai tragice funerariile tinerilor ucraineni, ucişi în luptele de la Nikolaev sau Mariupol, decât liniştea fumegândă din jurul trupurilor tinerilor ruşi, ucişi de gloanţe în acelaşi Nikolaev sau Mariupol, înconjurate de mici incendii arzând ca tot atâtea candele întru veşnică pomenire? Cu nimic! Acestea sunt imagini ce pot fi văzute în întreaga lume. Perspectiva enunţată mai sus este cea umană, firească, de animal biologic care are întrebări şi caută răspunsuri? Sunt întrebări nedoctrinare, întrebări ce ţin de facerea şi desfacerea unei lumi, clădită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa!

Întrebările animalului politic din om, ca făptură a lui Dumnezeu, se nuanţează. Cu ce sunt mai corecte politic şi justificate, drepte, bombardamentele asupra palestinienilor, decât cele împotriva iraqienilor? Sau, cu ce sunt mai vinovaţi ucrainenii din Nikolaev, Mariupol, Sumîi, Doneţk, Lugansk, Harkov, sau Kiev, decât sârbii din Belgrad, Pancevo, Novi Sad sau Pristina? Sau Sarajevo? Cu nimic! Răspunsul la aceste întrebări este despre PUTERE, despre legi, jurişti şi procurori corupţi, despre afaceri şi câştiguri fabuloase!

Aceste poveşti identice, doar cu personaje diferite, sunt consumate avid de restul cetăţenilor planetei, din confortul căminelor proprii, înfundaţi în fotolii mari, de pluş, printre râgâituri de prea bine. Ei sunt cei care se indignează, iubesc, urăsc, protestează, pun etichete, în funcţie de ceea ce văd şi ceea ce citesc, ei sunt cei care cer mai-marilor lumii, mai-bogaţilor lumii să intervină, să pună capăt tragediilor, să devină şi mai puternici, şi mai bogaţi. Ei sunt cei care nu acceptă un dialog, pentru că, nu-i aşa, au văzut cu ochii lor!

Crede şi nu cerceta este îndemnul biblic adoptat de profesioniştii manipulării de astăzi şi deontologii care veghează la respectarea corectitudinii politice. De minciuna ridicată la rang de adevăr planetar se ocupă astăzi cohorte întregi de specialişti în PSYOPS, StratCom, public-rellation, fake-news, propagandă, manipulare şi dezinformare! Adică, război informațional! Când aceştia nu dau rezultatele scontate, întocmai şi la timp, mass-media este anihilată cu ajutorul bombelor, precum în 1999 la Belgrad, împotriva Radio Televiziunii Sârbe, momentul în care jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI şi ŢINTĂ LEGITIMĂ! Este momentul în care importanța războiului armat a basculat în favoarea războiului informațional.

Distorsiunea adevărului s-a propagat în mass-media de multă vreme. Manipularea, campaniile de diabolizare a unor inamici politici sau militari, propaganda de război. Exemplul, pe care-l consider „de manual”, îl regăsim în octombrie 1914, după cucerirea oraşului Anvers. Acesta este citat de către cercetătorul german Michael Kunczik, la a cărui lansare de carte (Război salvat. Comunicarea în timpul războaielor, Ed. InterGraf, 2002), la Timişoara, am vorbit, împreună cu prietenul şi camaradul meu Raico Cornea. Povestea este una a ştirilor care se fac din ştiri şi nu de la faţa locului: „Când s-a aflat de cucerirea oraşului Antwerpen, clopotele bisericilor au început să bată” (în Germania, n.a.), scrie Kolnische Zeitung. De aici, începe tăvălugul: „Aşa cum relatează Kolnische Zeitung, după cucerirea cetăţii, clerul din Antwerpen a fost constrâns să bată clopotele bisericilor”, scrie Le Matin. „În conformitate cu cele aflate la Koln de Le Matin, după ce Antwerpen fusese cucerit, preoţii belgieni care au refuzat să bată clopotele bisericilor au fost alungaţi din serviciul lor”, scrie Times. „Conform celor aflate de Times la Koln, via Paris, după cucerirea oraşului Antwerpen, bieţii preoţi belgieni care refuzaseră să bată clopotele bisericilor au fost condamnaţi la muncă silnică”, scrie Corriere della Sera. Şi: „În conformitate cu unele informaţii care i-au parvenit ziarului Corriere della Sera din Koln, prin Londra, se adevereşte că barbarii cuceritori ai oraşului Antwerpen i-au atârnat pe bieţii preoţi belgieni cu capul în jos, ca nişte limbi de clopot vii, în clopotele bisericilor, pedepsindu-i astfel pentru eroicul lor refuz de a bate clopotele”, scrie, din nou, Le Matin! Aproape amuzant, nu? O presă scrisă care umbla după senzaţional şi tiraje mari, dar atentă, totuşi, să nu deraieze de la unele reguli nescrise ale profesiei.

Nu acelaşi lucru pot spune despre presa americană, modelată de timpuriu de acest YELLOW JOURNALISM, în care magnaţii Randolph Hearst şi bănăţeanul nostru, născut pe malul Mureşului, la Măcău, în Banatul istoric, Joseph Pulitzer, nu s-au dat în lături de la a fi aţâţători de război. Un fel de televiziune românească de ştiri, de astăzi! Pentru că, în literatura de specialitate există un război despre care se afirmă că este rezultatul activităţilor unor ziarişti: războiul spaniolo-american de la 1898! Jurnalismul patriotard, pe care cei doi l-au exacerbat în lupta lor concurenţială pentru tiraje mai mari, între New York World şi New York Journal, a dus în final ca preşedintele William McKinley să cedeze presiunii opiniei publice şi să declare război Spaniei! William Randolph Hearst jr. face următoarea remarcă la adresa tatălui său: „Ne-am străduit din răsputeri să începem un război hispano-american în 1898.” Ca reacţie, aşa a făcut şi Pulitzer! Este deja de notorietate schimbul de telegrame din acea perioadă între Hearst şi celebrul ilustrator Frederic Remington, trimis în Cuba să ilustreze atrocităţile spaniolilor. Remington a scris: „E linişte totală. Nu e nici un conflict. Nu va fi nici un război. Doresc să mă întorc”. Hearst i-a răspuns: „Te rog, stai pe loc. Tu faci ilustraţiile, războiul îl fac eu!” Ziarele sunt făcute pentru vânzare. Din acest motiv, nu sunt cu nimic mai bune decât războiul. Războiul înseamnă senzaţie şi entuziasm. Pe această bază, aproape orice şi oricine poate trăi şi prospera!

Ce odioşenii! Istorice! Sigur, în zilele noastre, această manipulare odioasă a devenit mult mai sofisticată, iar batalioanele de operaţiuni psihologice se străduiesc să cucerească minţile şi inimile consumatorilor de media de pe tot globul. Dacă suntem de „partea bună a istoriei” le spunem operaţiuni de PSYOPS, dacă suntem de partea cealaltă, a neantului, a diavolului, a răului suprem, identificăm formaţiuni de troli care emit o propagandă odioasă.

Mesajele de PSYOPS sunt îndreptate în două direcții: a inamicului și a aliaților. În Ucraina, de exemplu, au fost îndreptate, în primul rând, asupra populaţiei din Crimeea şi din teritoriile ocupate de Rusia, acea 24-23% din teritoriul ucrainean aflat acum sub ocupaţie rusească. Ei au fost principalele ţinte ale ştirilor false diseminate de PSYOPS-ul ucrainean cu foarte multă măiestrie, aş putea spune. Dar PSYOPS-ul a mai avut o ţintă, şi anume populaţia din Europa, publicul european şi mesajul a fost propagat prin intermediul mass-media europeană şi aceste mesaje s-au referit în principal la cele două contraofensive, pe care armata ucraineană le-a întreprins până acum în timpul războiului.

De fapt, principalul obiectiv al PSYOPS-ului este acela de a contracara propaganda ostilă a inamicului, iar la nivel strategic şi tactic pentru a justifica în ochii opiniei publice misiunea, scopul şi, evident, folosirea forţei potrivit regulilor de angajare. Exact asta a făcut Ucraina: pe de o parte şi-a ţintit inamicul, Federaţia Rusă, a încercat să-i anihileze propaganda, iar pe de altă parte a încercat să atragă de partea sa opinia publică din Europa şi din lumea occidentală prin acele mesaje ţintite şi diseminate de mass-media. Sigur, operaţiunile de PSYOPS nu pot fi singulare, ele trebuie susţinute de celelalte componente ale operaţiunilor militare. Şi iată ce ciudat a sunat această propoziţie, pentru că, până la un moment dat, noi ştiam că PSYOPS-ul şi războiul informaţional constituie elemente de sprijin pentru războiul armat. Însă, a existat un moment în care lucrurile s-au schimbat şi acest moment a fost, să-i spunem, noaptea de 22 spre 23 aprilie 1999, când a fost bombardată televiziunea publică din Belgrad şi când jurnaliştii au devenit, practic, din observatori ai conflictului au devenit actori în acest conflict, practic, au devenit combatanţi în conflict. De atunci, lucrurile par să meargă pe acest făgaş şi operaţiunile militare nu fac altceva decât să susţină, practic, războiul informaţional, care este cu un pas înaintea operaţiunilor militare.

Sigur, aşa cum s-a întâmplat recent, difuzarea informaţiilor duşmănoase poate fi oprită cu un singur buton. Nu mai e nevoie de bombe, ca la televiziunea sârbă în 1999! Nimic nou sub soare! Această armată paralelă, înarmată cu cerneală şi tastatură, readuce în ochii noştri învăţăturile înaintaşilor. Filosoful, eseistul şi istoricul scoţian David Hume, scria în 1749, în Treatise of Human Nature (citat de Kunczik, op. Cit. p.23): „Când propriul nostru popor este în război cu altul, îl detestăm pe acela ca fiind crud, perfid, nedrept şi violent. Dar întotdeauna ne considerăm pe noi şi pe aliaţii noştri ca fiind echitabili, moderaţi şi plini de compasiune. Dacă generalul inamicilor este victorios, cu greu îi vom atribui caracteristici umane. El este un vrăjitor. Vorbeşte cu demonii … Are o minte sângeroasă şi găseşte plăcere în a cauza moarte şi distrugere. Dar dacă victoria este de partea noastră, comandantul nostru are toate calităţile opuse, este un etalon de virtute, de curaj şi de comportament. Trădarea lui o vom considera politică. Cruzimea lui o vom considera un rău intrinsec al războiului. Pe scurt, orice defect al său ne vom strădui să-l diminuăm, ori îl vom glorifica sub numele virtuţii care i s-ar potrivi.”

Construcţia imaginii duşmanului este un procedeu foarte „îndrăgit” de specialiştii în StratCom (strategii de comunicare!), pentru influenţarea opiniei publice. Crearea unei imagini artificiale a inamicului, construieşte în mentalul populaţiei un sentiment de ameninţare, corelat cu nevoia unei conduceri puternice, o disponibilitate crescută de a accepta o conducere autoritară. Cu cât este mai mare ameninţarea (închipuită sau nu!) din partea unui duşman real, sau a unuia prezentat ca atare, cu atât pare a fi nevoia de îmbrăţişare a cauzei conducătorului puternic, lăsând la o parte problemele personale (războaiele din Palestina și Ucraina vs. Împrumuturile astronomice, lipsa banilor pentru pensii, majorări de taxe și impozite, scumpiri la gaze, electricitate, alimente, corupţie, şomaj etc). Pe timp de război, adversarul este stigmatizat cu preponderenţă sub eticheta de monstru, bestie, om inferior, nebun. „Acesta nu este un război. De fapt, luptăm împotriva fiarei sălbatice”, scria Rudyard Kipling.

Uciderea copiilor este un instrument de PR utilizat din cele mai vechi timpuri, când se construieşte imaginea duşmanului, dar la dimensiune planetară din timpul războiului din Golf! A fost prezent şi la Timişoara, în 1989, când s-au prezentat imaginile cu cadavrele unor femei gravide cu burţile spintecate, pentru a dovedi brutalitatea securităţii. De fapt, acele femei decedaseră de moarte naturală şi fuseseră autopsiate! Pretinse atrocităţi asemănătoare au fost citate şi de către ministrul german al Apărării, Rudolf Scharping, atunci când încerca să justifice atacul NATO asupra Iugoslaviei, în 1999. Indignarea omenească joacă un mare rol şi, de fiecare dată, în favoarea PR-iştilor! Acum se ştie, Kosovo a angajat firma americană de PR, RUDER FINN, să-i reprezinte interesele, iar în martie 1993, a demarat o intensă campanie publicitară în Statele Unite. În acea perioadă, RUDER FINN a lucrat şi pentru Croaţia şi pentru facţiunea musulmană din Bosnia-Herţegovina. „Motivul este să determinăm opinia publică să implice America în acel conflict fratricid”, chiar din 1990, când compania a sprijinit Comunitatea Albanezo-Americană să publice un anunţ publicitar, în New York Times, în care se scria: KOSOVO S-A TRANSFORMAT ÎNTR-UN ADEVĂRAT LAGĂR DE CONCENTRARE. Au fost 9 ani de muncă intensă pe frontul cu cerneală şi tastatură, până când bombele aveau să se aştearnă, covor, peste Serbia! Povestea lansată de Ministerul Informaţiilor din Croaţia, în 1992, potrivit căreia sârbii plăteau bani gheaţă pentru uciderea unui copil croat, a fost rostogolită de BBC, cu ajutorul RUDER FINN, fără a fi verificată!

Un alt exemplu cunoscut este cel al firmei HILL&KNOWLTON, aflată în slujba statului Kuweit, care a excelat în masiva manipulare mediatică şi dezinformările practicate. Hill&Knowlton a avut sarcina să pregătească materiale incriminatorii şi dovezi care urmau să fie înaintate Consiliului de Securitate al ONU, Comisiei pentru Relaţii Externe a Senatului SUA şi Cercului de Lucru pentru Drepturile Omului din Congresul american. Vă amintiţi? Atrocităţile cu copiii ucişi în incubatoarele maternităţii, nu au lipsit!

Încă înainte de începerea războiului, Ucraina s-a bazat pe PR Week şi pe conglomeratul de 150 de entităţi ale societăţii civile, semn că întregul mecanism de manipulare a informaţiei a evoluat şi a căpătat o altă dimensiune! Potrivit site-ul american MintPress News, specializat în analize politice și economice, Kievul a generat un flux constant de propagandă sofisticată, menită să-i aducă sprijinul public și oficial din partea țărilor occidentale. În spatele efortului de relații publice al Ucrainei se află o armată de strategi politici străini, lobbyiști de la Washington DC și o rețea de instituții media. Cheia efortului de propagandă este o cohortă internațională de firme de relații publice care lucrează direct cu Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei pentru a purta războiul informațional. Efortul internațional este strîns legat de mai multe organizații ale „societății civile” cu puternice conexiuni în guvernul SUA și în serviciile de intelligence americane care funcționează sub pretextul promovării libertății presei”, se scrie în ancheta apărută într-o publicaţie americană.

Împactul acestui asalt mediatic este cu atât mai important cu cât, de partea cealaltă, mijloacele de comunicare ale Rusiei au fost oprite de la emisie în Europa şi Statele Unite, atât on-air, dar şi cele pe Internet. Mai mult, în fiecare ţară, şi în România, cu atât mai mult, parcă, diferite personalităţi ale spaţiului mediatic, influenceri şi deontologi cunoscuţi, absolut TOŢI mufaţi la fluxul de granturi internaţionale, sunt extrem de atenţi, vânează şi execută orice opinie apărută în spaţiul public care nu este corectă politic sau de partea bună a istoriei şi pe orice autor. Oricine are un punct de vedere diferit decât cel oficial este catalogat pro-rus, informaţiile sunt pro-ruse, chiar datele oficiale prezentate sunt false şi transmise ca o susţinere a ocupantului rus al Ucrainei paşnice. Cum spunea preşedintele Chinei, „pentru un tango e nevoie de doi”! Pro-ruse sunt şi criticile la adresa conducerii statului român, decuplat de nevoile propriilor cetăţeni în ultimii 7 ani! Acestea pot fi incriminate penal, iar autorii criticilor reduşi la tăcere! Este un model prin care societatea civilă veghează la consolidarea OMULUI NOU şi la LIBERTATEA acestuia! Narativul favorit este acela că Ucraina este brațul apărătorului Europei în fața invaziei ruse. Dacă noi sîntem înfrînți, următoarele țări pe care Rusia le va ataca vor fi cele din NATO…

Același narativ pe care-l repetă astăzi premierul controversat al Israelului, Benjamin Netanyahu! Dacă vom fi înfrînți, Hamas-ul va ataca Europa. Europa urmează! Același tipar! Același scenariu? Aceiași regizori?

Ca o concluzie la acest text lung: în caz de război nimeni nu se poate aştepta la o prezentare obiectivă şi corectă a faptelor şi actorilor implicaţi, deoarece fiecare dintre aceştia este interesat să influenţeze fluxul de ştiri şi să maximizeze avantajele şi profiturile generate de confruntare. Este un fapt pe care trebuie să-l conştientizăm şi să-l acceptăm! Prima victimă a războiului este adevărul! Presa care doreşte să relateze obiectiv şi corect nu are ce căuta în acest război! Ea va fi eliminată, discreditată, anihilată pentru că PAGUBA pe care aceasta ar produce-o ar fi prea mare. Jurnaliştii care utilizează etica profesională în scop personal pot fi foarte importanţi pentru inducerea în eroare a inamicului şi pentru influenţarea opiniei publice. În 1809, Heinrich von Kleist scria în al său „Manual de jurnalistică franceză”: „Jurnalistica franceză este arta de a face poporul să creadă ceea ce guvernul constată că ar fi bine să creadă…” Aşa se întâmplă, acum, și în Palestina! Asta vedeți la televiziunile de știri! În special cele afiliate!

Vineri, 13 octombrie 1307

Vineri, 13 octombrie 1307, în zori, toţi Cavalerii Templieri din Franţa sînt arestaţi în comanderiile lor, la ordinul lui Filip cel Frumos. De la arestarea acestora, pînă la condamnarea lor la moarte, pe 18 martie 1314, se scurg aproape şapte ani, într-un proces trucat încă de la început. Filip cel Frumos se dovedeşte un jurist priceput, expert în manipularea opiniei publice, de la popor pînă la Papă, fără să mai vorbim de judecători! Un proces politic bazat pe stenograme trunchiate şi mărturii smulse sub tortură care ne aminteşte tuturor de zilele pe care le trăim astăzi! Odată cu Templierii a pierit o epocă, cea a spadei şi economiei agricole, şi zorii statelor „justiţiare” se iveau. Istoria Ordinului coincide, cu aproximaţie de cîţiva ani, cu cea a Cruciadelor, astfel încît nu îi putem înţelege pe templieri „scoşi din contextul istoric”. Ordinul Templului se naşte în anul 1118, iar bula „Vox clamantis” a Papei Clement al 5-lea îi pune capăt în 1312.

Nașterea statului bazat pe justiție se naște printr-o oribilă farsă judiciară!

20 de ani despart cucerirea Ierusalimului de naşterea ordinului. Alţi 20 despart sfîrşitul cruciadelor de dispariţia Ordinului. Odată cu dispariţia, Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Christos intră în istorie şi în legendă. Ei sînt „păstrătorii Graal-ului”, menţiune care a ţesut mii de poveşti despre cupa cu sîngele lui Christos, cu Maria Magdalena, soţia, şi urmaşul de sînge al lui Iisus, fără să ne gîndim, nici o clipă, că graal-ul era un fel de colivă galeză, o mîncare obişnuită în Levantul acelei perioade. Avînd putere şi influenţă, Templierii păstrau grînele în depozitele comanderiilor. Legiunea Străină a împrumutat de la ei chipiul alb şi securea, precum şi modelul social al pensionarilor legionari. Francmasonii şi aiuriţii de pretutindeni vor să le moştenească trecutul pentru a se legitima public pe o scară socială superioară. Oricum ar fi, vineri 13, a fost cu mare ghinion pentru Templieri.

Istoria ordinelor militaro-religioase merită, după părerea mea, încă o explicaţie, între sumedenia de explicaţii şi teorii vehiculate în ultimii 200 de ani, cu prisosinţă. Nu este un studiu istoric detaliat. Nu aceasta este intenţia autorului, ci, mai degrabă, oferirea unor indicii spre aprofundarea sistematică şi sistemică a problemei. Evident, nemulţumirea legată de explicaţiile oferite în cele cîteva lucrări studiate m-au determinat să încerc să pun cap la cap cîteva evidenţe, din punctul meu de vedere. Departe de a vedea în ordinele militaro-religioase moştenitorii unei înţelepciuni oculte – abordare preferată de o pseudo-literatură ocultă – cred că naşterea şi istoria acestora sînt indisolubil legate de perioada istorică în care au evoluat, de mediul politico-religios al cruciadelor, cînd avînd în vedere necesitatea de a avea o armată permanentă , ordinele militare au fost create, fiind adoptate ca al patrulea jurămant monastic.

Dacă astăzi, mulţi privesc evoluţia ordinelor militaro-religioase în plan ocult şi ezoteric, acordîndu-le „urmaşi” francmasoni, personal cred că industria de securitate privată este similară, astăzi, cu ordinele cavalereşti din perioada de 200 de ani a Cruciadelor. Atunci, ca şi acum, cele două tipuri de structuri trebuie privite în contextul istoric al apariţiei, dezvoltării şi… desfiinţării lor! Blackwater, Triple Canopy sau DynCorp., cele trei mari companii militare private pot fi asimilate uşor Ordinului Templului, Ordinului Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan, sau Cavalerii de Malta, Cavalerilor Sf. Maria, sau Cavalerii Teutoni: transnaţionale şi cu interese globale privind Calea, bogate şi respectate, pizmuite, hulite şi invidiate, dar fără suportul cărora nici o armată „cruciată” nu s-ar fi aventurat în vechiul Orient Mijlociu. În jurul lor s-au ţesut legendele, favorabile şi nefavorabile, sub aura lor mîncarea galeză din grîu fiert, graalul, un fel de colivă dar mult mai rea la gust, s-a transformat în Potirul pe care-l caută şi astăzi o groază de lume. „Păstrătorii Graalului” erau Templierii, cei care aveau suficientă putere de a-şi asigura hrana – fie ea şi săracă! – trupelor proprii, în perioade în care foametea trimitea acasă, în Occident Cruciaţii mînaţi în luptă de mirajul bogăţiilor fără de seamăn ale Ierusalimului. Evident, au existat şi alte ordine cavalereşti, „naţionale”, cum ar fi Ordinul Jartierei, al cavalerilor britanici, sau Calatrava, Alcantara şi Navarra, în Spania Reconquistei, un fel de Armor Group. Bogăţiile ordinelor cavalereşti au fost semnificative, la fel cum sumele cîştigate de companiile de securitate în zonele de război sînt considerate uriaşe.

Cinci ordine militaro-religioase mari s-au format în Tara Sfînta între sfîrşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea: Cavalerii Sfîntului Mormînt (circa 1099), Cavalerii Templieri (circa 1118), Cavalerii Ospitalieri (circa 1099 sau ai Sfîntului Ioan), Cavalerii Spitalului Sfînta Maria din Ierusalim (Cavalerii Teutoni) şi Cavalerii Sfîntului Lazăr. Ordinele cavalereşti se înscriu în succesiunea ordinelor militare aparute în timpul Cruciadelor. Un ordin militar este o societate creştina de cavaleri, care a fost înfiinţat pentru apărarea credinţei, fie în Ţara Sfîntă, împotriva Islamului sau împotriva pagînilor (în special în regiunea Mării Baltice) în Europa. Mai multe comenzi au devenit secularizate mai tîrziu, dar „dualismul” despre care istoricii şi fanaticii Templierilor vorbesc, a rămas. În 1818, Joseph von Hammer a comparat ordinele catolice militare, în special, templierii, cu anumite modele, cum ar fi secta asasinilor. În 1820, José Antonio Conde a sugerat că au fost modelate pe Ribat, o instituţie fortificată religios care a unit un mod de viaţă religios cu lupta împotriva duşmanilor Islamului. Personal, cred că lucrurile stau mult mai simplu.

Conciliul ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 şi avea să creeze, pentru prima dată, după Israelul antic, o religie oficială de stat care consfinţea şi sporea puterea politică a Împăratului Constantin. Părintii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii: unii, în frunte cu Alexandru, Osiu, sau diaconul Atanasie susţineau credinţa „ortodoxş” că Iisus Hristos este şi Dumnezeu şi om; alţii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii şi încă vreo 20 de episcopi, erau de părere că Iisus a fost un profet muritor inspirat de Dumnezeu, iar alţii, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ţineau calea de mijloc. Acesta a prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul omiousios „asemă­nător după fiinţa cu Tatăl” în loc de omoousios „deo­fiinţă cu Tatăl”, cum afirma doctrina ortodoxă. Marea Schismă din 1054 a împărţit creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică – universală) şi estică (ortodoxă – a Dreptei Credinţe a Bisericii Creştine din primul mileniu de existenţă). Principalele cauze ale separaţiei au fost dispute asupra autorităţii papale şi inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au existat şi alte cauze, cum ar fi dispute legate de jurisdicţia asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice, însă, mai important mi se pare „Conceptul cezaropapismului”, o concentrare a puterii religioase şi politice în mîinile aceleiaşi persoane. Schismele din sînul creştinismului nu erau noi. Cea de la 1054 relua, practic, disputele din perioada proto-creştină cînd grupurile religioase se revendicau de la numeroase şcoli de gîndire. Creştinii şi iudeii au ajuns să se concentreze pe un singur Mesia (James Tabor, „Dinastia Iisus”, Ed. RAO, 2010, pag. 185). Însă, potrivit istoricilor, nu la fel stăteau lucrurile în sec.I, cînd în Manuscrisele de la Marea Moartă se citeşte despre DOI MESIA, care aveau să deschidă calea spre Împărăţia lui Dumnezeu: unul de neam regesc, din Casa lui David şi celălalt, preot din spiţa lui Levi, după cum scrie profetul evreu Zaharia (sec. 6 î.Hr.). Imaginea celor doi Mesia a devenit un simbol pentru multe secte iudaice de orientare apocaliptică. Testamentul celor Doisprezece Patriarhi, citat de James Tabor, datînd din sec.II î.Hr., spune: „Căci Domnul va ridica un mare preot din Levi şi un rege din Iuda”, pentru mîntuirea lui Israel. Pentru acel „timp” se pregăteau Esenienii, auto-izolaţi la Qumran, lîngă Marea Moartă, pregătind CALEA mîntuirii lui Israel. În acest context istoric şi de credinţă s-au derulat faptele celor doi veri, Iisus din Nazareth şi Ioan Botezătorul, care, conform istoricilor şi cercetătorilor teologi, se trăgeu din Neamul lui David şi cel al lui Levi, Maria, mama lui Iisus fiind verişoară cu mama lui Ioan Botezătorul, spiţă a lui Levi. Aprofundarea acestui subiect nu reprezintă scopul acestui text! Cert este că, acest binom mesianic va fi trezit speranţele a mii de oameni care aşteptau sosirea celor Doi Mesia, ca un semn sigur al sfîrşitului, mîntuirea lui Israel de sub dominaţia romană, ieşirea din viaţa grea a momentului istoric respectiv. Cărţile spun că pînă şi Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, a fost marcat de usturătoarea chemare la pocăinţă lansată de Ioan Botezotorul, şi îngrozit de mesajul radical al lui Iisus, înregistrat şi de Evanghelia după Matei, cap.10, versetele 34, 35 şi 36: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt/n-am venit să aduc pace, ci sabie/ Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamasa, pe noră de soacra sa/ Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Sigur, teologii pun aceste versete în lumina Dreptei Credinţe în faţa lui Dumnezeu şi a Căii deschise de Iisus spre Mîntuire. Indiferent de explicaţii şi conotaţii, cu siguranţă, mişcarea populară declanşată de Iisus şi Ioan Botezătorul se transforma într-o revoluţie, pe deoparte împotriva stăpînirii romane, iar pe de alta, împotriva exceselor castei preoţeşti ce gravita în jurul Templului din Ierusalim. O greşeală de tactică face ca „revoluţia” să nu-şi atingă scopul iniţial, însă, uciderea celor doi Mesia (conform scripturilor şi vechilor proorociri), distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. şi preluarea „comenzii” de către fratele mai mic al lui Iisus, Iacov, supranumit „cel Drept”, va schimba situaţia. În Faptele Apostolilor, Iacov şi adepţii originari ai lui Iisus sînt descrişi ca fiind „prima biserică a Ierusalimului”, iar viitorii episcopi şi „patriarhi” ai Oraşului Sfînt îşi revendicau linia succesorală (califatul) din Iacov, fratele lui Iisus.

Epoca mediavală nu se deosebeşte fundamental de primul secol al creştinismului. Dacă după Marea Schismă, Biserica Răsăriteană domina un spaţiu relativ întins şi compact – de aici şi absenţa „nevoii” de a patrona ordine militaro-religioase -, Biserica Apuseană făcea eforturi de implementare a credinţei în spaţii păgîne. Viaţa cotidiană era extrem de grea, birurile nenumărate, iar o viziune apocaliptică era atractivă pentru locuitorii Occidentului măcinat de sărăcie, boli, războaie şi biruri. Atunci cînd Papa Urban al II-lea a declanşat, în 1095, Prima Cruciadă, aceasta nu era, de fapt, decît apogeul unei lungi serii de apeluri şi de veşti îngrijorătoare venite din Ţara Sfîntă, atît de dragă inimilor creştine (Regine Pernoud, „Templierii, cavalerii lui Christos”, Ed. Univers, 1995). După o lungă succesiune de războaie şi stăpîniri ale Ierusalimului, Califul Al-Hakim cucereşte Ierusalimul, în 969, iar în 1009 distruge Rotonda Sfîntului Mormînt. Cînd vestea s-a răspîndit, a provocat revolta clerului din Occident şi al enoriaşilor, declanşînd un fenomen care va continua 200 de ani: cruciadele, greu de organizat în contextul în care forţa armelor era divizată şi răsfirată între nobilii acelor vremuri. Papalitatea avea nevoie de o armată proprie. Şi ea s-a materializat, aducînd sub aceeaşi cruce ordinele cavalereşti înfiinţate în acea perioadă, mai ales în Ţara Sfîntă, cel mai controversat fiind cel al Templierilor.

Putem presupune că acestea şi-au obţinut dualitatea, despre care se vorbeşte atît de mult, odată cu contactul avut în Ierusalim cu Biserica lui Iisus şi cu patriarhii acesteia, aşa cum scriam, urmaşii declaraţi ai lui Iacov. De altfel, în 1127, Cavalerii Sărmani ai lui Hristos, înfiinţaţi în 1118 şi recunoscuţi de papalitate în 1120, stabiliţi pe Muntele Templului cu scopul de a proteja pelerinii spre şi la Locurile Sfinte, primesc din partea Patriarhului Ierusalimului, drept emblemă, „crucea ortodoxă dublu tăiată” (Marlin Hopkins, „Enigma Cavalerilor templieri. Istorie şi legături mistice”, Ed. Art, 2008, pag. 22), de fapt, simbolul vechii credinţe (Calea esenienilor) în cei doi Mesia, Iisus şi Ioan Botezătorul, de fapt, nimic altceva, decît credinţa vechilor evrei în mîntuirea prin sabie şi credinţă, prin David şi Levi! Ea le este acordată de către Patriarhul Latin al Ierusalimului, Daimbert, arhiepiscop de PIsa şi văr al lui Bernard de Clairvaux, aflat în strînsă legătură cu Ioan al 8-lea, al 89-lea Primat al Bisericii din Ierusalim, descendent direct al lui Iisus şi fratelui acestuia, Iacov cel Drept, uns direct de Domnul, care a păstorit creştinismul în Oraşul Sfînt pînă în anul 62 d.h., continuator al tradiţiei creştine în Ierusalim, de la Iacov cel Drept, primul Patriarh. Aceşti oameni, fac profesiune de credinţă în faţa Patriarhului Ierusalimului, punîndu-şi forţele în slujba regelui Oraşului Sfînt. Canonicii Sfîntului Mormînt sînt în relaţii apropiate cu ei (Arnaud De La Croix, „Templierii. Istoria călugărilor-soldaţi”, Ed. Lucman, 2003, pag. 97). Ulterior, după ce papalitatea „unge” Ordinele Cavalereşti, aceştia folosesc „croix patee”, răspîndită, în diferite forme, la toate Ordinele. Templierii sînt cei care nu renunţă, însă, definitiv, la Dreapta Credinţă a Bisericii lui Iisus şi utilizează SIGILIUM MILITIE cu imaginea a doi călăreţi pe un singur cal. Crucea Ortodoxă dublu tăiată, rămîne, însă, pe sigiliul Ordinului Ospitalierilor Sfîntului Ioan (Regine Pernoud, op.cit. pag. 60). Aceasta este interpretarea pe care eu o dau acestor sigilii şi crucii iniţiale. Refuz asocierea simbolurilor ordinelor militare cu speculaţii ezoterice referitoare la fratele geamăn al lui Iisus, sau cu simbolistica sărăciei, a fraternităţii cavalereşti etc, promovate de numeroşi alţi autori. De asemenea, aşa numitul „simbolism ascuns” al Ordinelor, şi în special al Templierilor – regăsit în bisericile şi catedralele zidite de aceştia- , are legătură directă cu Biserica originară a lui Iisus şi Ioan Botezătorul şi cu dualitatea vechilor credinţe ebraice în Mîntuire, o Mîntuire spre care aspira întreaga societate a Evului Mediu. Veneraţia Templierilor pentru Iisus şi Ioan Botezătorul, „cu egală iubire”, era bine cunoscut în acea vreme şi acceptat de către Biserica Catolică, chiar în epoca de represiune a acestora.

La fel ca şi revoluţia iniţiată de Iisus şi Ioan Botezătorul, Ordinele militaro-religioase au eşuat în apărarea Ţărilor Levantine şi a Ţării Sfinte, după 200 de ani eforturi şi transformări în Europa. Ele s-au secularizat, au „migrat” în Malta, sau în Ţările Baltice, înfiinţîndu-şi chiar şi un stat, Prusia, dar au poposit şi pe meleagurile Banatului, la Mehadia sau Coronini. Dualismul MESIANIC, însă, a rămas neştirbit.