Categorie: Analiză

RUSIA NU VA INVADA UKRAINA

“Rusia ar putea ataca Ukraina pînă la sfîrşitul lunii ianuarie”, titrează, de ceva vreme, TOATE televiziunile şi ziarele print sau on-line din România, citînd cînd oficiali de la Kiev, cînd de la Washington, cînd surse oficiale de pe Tamisa. Obsesia pensionarului român s-a mutat de la “facturile la gaz şi curent” la “Putin a pus ochii pe Ukraina”, “va fi război şi nu ne mai dau pensiile”.

Eu am să fac, din nou, notă discordantă şi am să scriu: NU, RUSIA NU VA DECLANŞA UN RĂZBOI CU UKRAINA!, poate o mică răzmeriţă, dacă e să-l credem pe senilul preşedinte american Biden care a declarat că SUA nu se bagă în afacee dacă ruşii fac doar o incursiune în Ukraina şi se retrag rapid!, declaraţie reformulată şi nuanţată ulterior de oficiali ai Casei Albe! Însă escaladarea crizei ukrainiene înseamnă, în fapt, descurajarea unei eventuale încercări a Occidentului de a interveni mai mult decît au făcut-o deja!

Manipularea şi dezinformarea circulă în cel puţin două sensuri: o operaţiune psihologică în spaţiul de aşteptare ex-sovietic şi una asupra spaţiului românesc slăbit şi predilect pentru exhibarea fricilor societale.

Prima observaţie: sînt cîţiva ani în care diverşi oficiali militari sau civili de la Kiev încearcă să atragă atenţia asupra fostului stat sovietic cu o retorică victimizantă. Cantităţi uriaşe de informaţii mincinoase la adresa Rusiei au fost aruncate dinspre Kiev. La sfîrşitul lunii noiembrie 2021, chiar preşedintele ţării anunţa că va fi răsturnat de la putere printr-o lovitură de stat pe 1 sau 2 decembrie! Un astfel de comportament este precum cel din povestea românească cu Petrică şi lupul! Sigur, Ukraina a rămas fără Crimea şi e pe cale să piardă şi estul carbonifer, însă aceste două situaţii tactice demonstrează doar că Rusia NU doreşte un război cu Ukraina, ci o poziţionare strategică în contextul de securitate de la Marea Neagră. Extinderea NATO spre est, precum şi dezvoltarea sa europeană de apărare antirachetă (Deveselu!) sînt văzute ca ameninţări de doctrina militară rusă începînd cu 2014.

A doua observaţie: sîntem la sfîrşitul unui ciclu istoric, ciclul extinderii euro-atlantice înspre Est, şi e foarte limpede că această fereastră de oportunitate este folosită de Rusia pentru a sta bine la masa negocierilor globale şi strategice, acolo unde Rusia nu negociază niciodată un singur dosar! La sfîrşitul acestei perioade, e clar că lumea va arăta altfel. Vor exista alţi actori globali, alte centre de putere, pentru că despre asta este vorba şi nu despre oameni, vieţi şi destine, din analizele provincial-sentimentale! Cercetătorii think-thank-urilor vorbesc despre o confruntare SUA-China. Ea a şi început deja, dacă urmăriţi relaţia „nepotrivită” între yuan şi dolar, sau între capitalul chinez şi bonurile americane de trezorerie, importuri şi exporturi. Numai că gînditorii americani exclud Rusia din ierarhia puterilor globale, incluzînd-o în cea a puterilor regionale. Rusia vrea să demonstreze că nu este aşa!

A treia observaţie: războiul nu îl doreşte nimeni, de fapt: ruşii, pentru că şi-ar pierde orice dram de credibilitate, nu doar externă, ci şi internă – populaţia nu va mai susţine asemenea aventuri! La rîndul său, Ukraina nu, pentru că Ukraina îşi riscă statalitatea în baza unor promisiuni din partea unui NATO care este decis să se poziţioneze ferm pe falia de răscruce. Pentru Kremlin însă, protecţia Moscovei în Cîmpia de Vest este vitală. Toate invaziile militare, de la Napoleon încoace, au avut loc prin Belarus-Ukraina! Dacă Ukraina rămîne în ceaţa portocalie a NATO, distanţa peste „prăpastie” între Ukraina şi Kazahstan s-ar reduce la ceva mai mult de 600 de km! Reintrarea Ukrainei în matca sa firească reprezintă o victorie strategică şi necesară a Rusiei. În 2017 scriam: Pentru Rusia, Ukraina este extrem de importantă. Ea oferă două lucruri: poziţie strategică şi produse naturale şi agricole în această regiune de frontieră euro-asiatică! Ukraina este vitală pentru apărarea Rusiei. Moscova se află la numai 480 de kilometri de frontiera ruso-ukraineană, o cîmpie uriaşă uşor de traversat şi, astfel, greu de apărat. Mai mult, Ukraina găzduieşte două porturi critice, Odessa şi Sevastopol, care sînt mai importante pentru Rusia chiar şi decît Novorossiysk. Pierderea accesului militar şi comercial la aceste porturi ar submina complet influenţa Rusiei în Marea Neagră şi i-ar tăia accesul la Marea Mediterană! Mai mult: „Kievul”, a spus Vladimir Putin în discursul său din Crimeea din 2014, „e Mama Rusiei. Crimeea”, a mai zis el, „este pentru Rusia precum Muntele Templului pentru Ierusalim.” Ceste propoziţii spun totul despre forţa epică ce manipulează forţele de o parte şi de alta a frontierei.

Novaya Gazeta atrăgea recent atenţia că la nivelul elitei ruse există un consens că Ukraina ar trebui ruptă. Rusia ar trebui să ia partea de est (unde se află resursele de cărbune) şi sud (Crimeea fiind premiul cel mare), iar Occidentul să ia vestul Ukrainei, cu naţionaliştii şi greco-catolicii. Criza din sud-estul Ukrainei a fost provocată de Occident şi este folosită în scopul reanimării blocului militar nord-atlantic, a acuzat preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, în timpul unei reuniuni pentru elaborarea proiectului de stat pentru înarmare pînă în anul 2025, informează Interfax.

Vladimir cel Mare, cunoscut chiar ca Sfântul Vladimir, în urmă cu mai mult de un mileniu, în anul 988, a întemeiat regatul slav creștin precursor al Rusiei şi al Ukrainei. Tot el a unit Kievul cu Novgorodul.

Or, Rusia aceea se numea kieveană dintr-o rațiune precisă: capitala era la Kiev, în Ukraina de azi! Mai mult, la sfârșitul sec.X, puternicul cnezat al Rusiei Kievene și-a avut capitala (pentru 3 ani!) într-o cetate ale cărei ruine se găsesc astăzi pe raza comunei Nufăru, județul Tulcea!

Analiştii şi cercetătorii americani, democraţi şi republicani, prevăd o prelungire a actualei crize pînă în 2020. Unii dintre ei spun că vor fi altele, şi altele, şi altele, mereu în cascadă, într-o succesiune a determinismului, fiecare provocînd-o pe următoarea. La sfîrşitul acestei perioade, e clar că lumea va arăta altfel. Vor exista alţi actori globali, alte centre de putere, pentru că despre asta este vorba, şi nu despre oameni, vieţi şi destine, din analizele provincial-sentimentale!

Unde sîntem noi, ca ţară, cu fricile noastre neexplicate şi cu politica externă ciudat de provincială pe care o practicăm? De fapt, o practicăm? Pentru că am impresia că sîntem doar cei care dau din cap aprobator în cazul diferitelor poziţionări. România este, în continuare, un punct de contact între două sisteme care se confruntă în momentul de faţă, Est şi Vest. Şi aşa sîntem dintotdeauna! Că doar de aia a fost Al. Ioan Cuza domn unificator şi reformist! Pentru Vestul euro-atlantic şi pentru Rusia reprezentăm un spaţiu de revărsare, zonă-tampon, pentru că sîntem zonă de frontieră. În sensul în care aceste state, în perspectiva unei analize a intereselor lor, se uită către ce ar putea să le provoace riscuri existenţiale. Şi îşi definesc riscurile în funcţie de ceea ce au la frontieră, deci de zonele-tampon pe care trebuie să le aibă pentru a-şi proteja interesele, un spaţiu de dilatare alternantă de la vest la est şi de la est la vest, fără ca cele două entităţi aflate în dispută să se întîlnească efectiv.

Sîntem într-o zonă a întîlnirilor, culturilor şi a civilizaţiilor, ceea ce presupune un anumit comportament în care încercăm să echilibrăm interesele marilor puteri. În Republica Moldova am auzit des expresia “o ţară mică trebuie să facă o politică externă mare”. O ţară ca România ar fi trebuit să aibă o politică externă mare, însă, din păcate, acest exerciţiu s-a dovedit o pălărie prea mare pentru decidenţii politici de la Bucureşti, subdimensionaţi intelectual în ultima vreme, de la nivel de preşedinte la cel de membru în comisiile parlamentare NATO, sinecuri de paradă pentru mulţi troglodiţi preocupaţi doar de propria îmbogăţire şi şmenuri provinciale. O ţară considerată demult ca fiind teroristă în raport cu proprii cetăţeni. Nu ştiu dacă DECIENTUL POLITIC SPECTATOR are informaţia, sau o ignoră, referitor la cît de mult poate să întindă coarda cu poporul român. La ruşi, e mai simplu: dacă spun celebra formulă paşol tî nahui, poţi să ştii că ai atins nivelul maxim de nesimţire, tupeu jegos şi alte din astea. La noi, la români, e mai complicat, atîta timp cît ne-o pasăm mai mereu şi cu o voioşie de nedescris, „prin gură” unii altora, fără nici un efect! Personal, sînt convins că SRI deţine informaţii şi le-a comunicat „DECIDENTULUI POLITIC” care stă pitit ca porcu-n cucuruz în faţa oricăror proteste din pieţele României, considerate fasciste de Rareş Bogdan şi Murarii de serviciu credincios (sic!). De altfel, nivelul de încredere al oamenilor în guverne a înregistrat o scădere drastică în întreaga lume, am mai scris despre asta, ştire ce-i face pe politicienii puterii să se consoleze cu ideea că… vremea p… trece!

Ultima observaţie: nu trebuie să ne îngrijoreze perspectiva unui război, pentru că Rusia înţelege care sînt consecinţele unui astfel de război! Dar sîntem într-un punct de inflexiune la nivel global, şi trebuie să vedem că nu doar în Europa se fac astfel de presiuni, nu doar în Europa de Est există influenţe care se ciocnesc, ele există şi în Asia Centrală, şi în Asia de Est, Asia de Sud-Est, în toată zona Pacificului. Prin toate aceste presiuni pe care noi le resimţim aici în zona noastră de frontieră, vedem cumva o renegociere a poziţiilor globale, mai mult decît poziţiile Rusiei versus UE şi Rusiei versus SUA, ci o recalculare globală a tuturor puterilor.

CASSANDRELE RĂZBOIULUI ŞI PERICOLUL INADECVĂRII

Vrem sau nu vrem, conştientizăm, sau nu, viitorul imediat, şi pe termen lung, va fi modelat în umbra actualei pandemii, trecută pe un loc secund de Cassandrele războiului şi de postacii de serviciu activaţi în cea mai amplă operaţiune de defăimare publică de la Războiul din Golf din 1991, încoace. Nici Venezuela lui Cheavez nu a trăit atîta oprobiu, precum Rusia lui Putin. Astăzi, tot ce nu e mainstream e agent rus! Şi totuşi, confruntarea verbală dintre Rusia şi NATO (plus SUA, sau invers!) face parte din redefinirea spaţiului vital, în sec. XXI precum şi a siguranţei energetice.

În definirea proiectelor viitoare, analiştii şi publicul larg trebuie să țină seama de patru forțe majore care transformă peisajul global: globalizarea și apariția unui nou tip de regionalizare, accelerarea concurenței globale în domeniul tehnologiei, demografiile îmbătrînite și cursa împotriva schimbărilor climatice. Pandemia COVID-19 nu modifică fundamental arhitectura gestionării eficiente a riscurilor geopolitice, dar va accelera traiectoria fiecăreia dintre aceste tendințe.

Pandemia accentuează consecințele sociale, economice și politice ale îmbătrînirii populației. Profilul demografic al unei țări va modela poverile operaționale și în materie de costuri impuse de pandemie: societățile mai îmbătrînite se vor confrunta cu consecințe mai grave din punct de vedere economic și al pierderilor de vieți omenești provocate de această boală cu o revenire mai lentă a economiei. Națiunile cu o populație preponderent tînără, care se confruntă cu rate mari ale șomajului și cu fenomene de dislocare economică din cauza pandemiei, prezintă riscuri mai mari de tulburări sociale.

Europa este un continent îmbătrînit care este supus unor presiuni uriaşe migraţioniste, economice, dar şi identitare de natură politico-istorică. În Uniunea Europeană, presiunile în direcția fragmentării au fost evidențiate de un răspuns la pandemie care, cel puțin pînă în acest moment, a fost greoi și lipsit de coordonare. Aceşti cetăţeni europeni NU vor război cu Rusia! Cu atît mai puţin românii, cu o armată mică şi slab echipată, în ciuda declaraţiilor şi sumelor uriaşe cheltuite! Pentru a face faţă unui proiectat război cu Rusia, România ar trebui să înarmeze rezerviştii. Dar, rezerviştii, dacă pun mîna pe arme se vor opri, în primul rînd, la Bucureşti să rezolve nişte probleme nerezolvate, cu puternicii zilei. Apoi, dacă mai e cazul, vor merge mai departe!

De ce cred cassandrele într-o invazie rusească în Ukraina? Habar nu am! Mai ieftin şi eficient, pentru ruşi, ar fi să aplice UE şi NATO o lovitură în “burta moale”. Milorad Dodik, şi-a anunţat răspicat intenţia de a-i scoate pe sîrbi din statul comun BIH! Nimic nou sub soare! Doar adepţii globalismului se miră! Susţinerea separatismului şi situaţia din Kosovo au declanşat amplificarea tendinţelor separatiste, care au avut ca rezultat criza din regiunea spaniolă Catalonia. Practic, Europa a salutat divizarea mai multor state de pe continent, fără a-şi ascunde bucuria în legatură cu asta. Iar acum, iată, avem Catalonia şi Kurdistan, dar și Veneto și Lombardia, iar autonomiile etnice maghiare bat la ușă!

Disoluţia lentă și atomizarea de interese din sînul Uniunii Europene, populismul cras al liderilor din jur, chiar scăderea factorului de inteligență la leadership-ul european, statul slab în care domnesc grupări de interese care-i mimează neoficial serviciile, greoi, incomplet, sărac şi birocratizat, o corupţie mare, care o păzeşte pe cea mică, favorizează această mișcare pe care mulți se feresc să o numească… genetică!

Atît la nivel istoric, cît şi juridico-filozofic, sistemul internaţional din ultimii 25 – 30 de ani a fost marcat de tensiunea profundă între tendinţele naționale conservatoare şi cele revoluţionare anti-sistem împotriva lipsei de scrupule a unui stat hegemonic care abuzează de conceptul de suveranitate în manufacturile asociate cu corupția. În mod clar, orice tendinţă separatistă sau de autonomie pun în discuție consecințele semnării Păcii de la Westphalia (24 octombrie 1648), un troc prin care învingătorii şi învinşii îşi împărţeau diferitele provincii. Suveranitatea de tip westphalic, care se prezintă ca o suveranitate absolută, inflexibilă, a devenit, în noile condiţii, o piedică care impietează asupra capacităţii de a construi modele de guvernare adecvate.

Într-o asemenea situație, chiar cerrerile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.

Un nou studiu care a analizat demonstraţiile de stradă din 2006 pînă în 2020, a constatat că numărul mişcărilor de protest din întreaga lume a crescut de peste trei ori în mai puţin de 15 ani, informează Washington Post. Intitulat „World Protests: A Study of Key Protest Issues in the 21st Century”, studiul e realizat de o echipă de cercetători de pe lîngă Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) din Germania şi de Initiative for Policy Dialogue, o organizatie non-profit afiliată la Columbia University. Analizînd îndeaproape peste 900 de acţiuni de protest din 101 ţări si teritorii, autorii au ajuns la concluzia că trăim o perioadă istorică asemănătoare cu atmosfera din anii 1848, 1917 sau 1968, „cînd un număr mare de oameni s-au revoltat împotriva modului în care erau lucrurile, cerînd schimbări”. Dar care este cauza? Autorii vorbesc despre „esecul democratiei”. Ei au constatat ca majoritatea evenimentelor de protest pe care le-au studiat – 54% – au fost provocate de eșecul sistemelor politice.

În ultimii ani, Europa s-a confruntat cu cele mai ample mișcări de masă de oameni de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Peste un milion de refugiați și de migranți au sosit în Uniunea Europeană, majoritatea fugind de războiul și teroarea din Syria și din alte țări aflate în dificultate. În spatele politicii Germaniei de primire a refugiaţilor syrieni stă un compromis care nu poate fi ignorat. Preţul pentru azilul syrienilor este plătit de imigranţii din Balcani, care au fost deportaţi pe capete, scrie Wall Street Journal. Criza migraţiei din Europa este într-un punct critic, în care pilonii politicii în vigoare se află sub stres constant. Şi acum, pandemia care a blocat economia globală dar şi orice iniţiativă legată de migranţi şi piaţa muncii în Europa.

În spatele economiilor sînt modificări profunde – structurale, sociale, demografice – care pot duce la apariţia unei noi revoluţii!

Au explodat preţurile la energie şi alimente, dar de ce nu pot să crească şi salariile, pe medie, de la sine? Din cauza dezechilibrelor şi dezmăţului globalist de pînă în urmă cu doi ani! Potrivit Ziarului Financiar, economiile şi companiile au devenit prea productive, iar acest lucru, coroborat cu lipsa inflaţiei, a schimbat toate regulile!

1. Globalizarea, începută în anii ’80, a frînt clasa de mijloc, care este cea mai afectată în ţările occidentale. Multe joburi ale clasei de mijloc au plecat în ţările low cost, mai ales odată cu căderea comunismului, deschiderea pieţei est-europene şi creşterea Chinei.

2. Emigraţia în ţările vestice – acest lucru a dat posibilitatea companiilor să angajeze oameni pe salarii mai mici, ceea ce a pus presiune pe piaţa forţei de muncă şi pe sindicate.

3. Intrarea pe piaţa de muncă a femeilor – ultimele trei decenii au adus pe piaţa forţei de muncă din ce în ce mai multe femei care preiau şi poziţiile bărbaţilor, dar la salarii mai mici. În aceste condiţii, salariile nu cresc.

4. Echipamentele şi acum roboţii înlocuiesc forţa de muncă pe un cost mai redus – în ultimele decenii tot mai multe companii încearcă să înlocuiască oamenii cu echipamente sau roboţi pentru a deveni mai productive şi a face faţă concurenţei. Un echipament sau un robot nu oboseşte, nu cere majorări salariale, nu cere bonusuri, nu pleacă cînd vrea el, nu plăteşte taxe şi contribuţii la stat. Echipamentele au înlocuit joburile de mijloc. Iar acum, roboţii înlocuiesc procesele repetitive din companii, atacînd de data asta joburile low-cost.

5. Companiile mari au devenit din ce în ce mai mari, ceea ce a dus la scoaterea competitorilor de pe piaţă, darea oamenilor afară şi scăderea presiunii pe creşterea salariilor – în economiile occidentale cuvîntul de ordine este consolidarea, fuziunile şi achiziţiile, întărirea poziţiilor pe piaţă, cumpărarea concurenţilor şi închiderea lor, creşterea preţului produselor fără creşterea salariilor din companii.

6. Supracapacitatea de producţie – ultimii 30 de ani a adus o supracapacitate de producţie în toată lumea, ceea ce face ca firmele să aibă ca obiectiv într-un mod continuu reducerea costului prin toate mijloacele: înlocuirea oamenilor cu echipamente, cumpărarea concurenţei, trimiterea joburilor de mijloc în alte ţări pentru a reduce costul salarial.

7. Lipsa investiţiilor – în economiile puternice nu se mai fac investiţii de către companiile private decît dacă sînt noi tehnologii care înlocuiesc anumite modele de business, reduc numărul de salariaţi şi reduc costul salarial. Din acest motiv nu există cerere pentru noi locuri de muncă şi în consecinţă nu există presiune pe piaţa forţei de muncă în sensul creşterii salariilor.

8. Apariţia share economie şi a modelelor de business disruptive – de mai bine de două decenii, establishmentul economic mondial este dat peste cap de apariţia altor modele de business şi mai ales de apariţia de nicăieri, din alte zone, de tehnologie, a unor companii care lovesc în plin modelele tradiţionale. Google şi Facebook au distrus industria media, Uberul schimbă regulile în transportul persoanelor, Amazon a rupt din piaţa retailerilor tradiţionali, Tesla a ajuns să se bată cu marii producători auto, Apple a schimbat regulile în comunicare, digitalizare etc., low-costurile aeriene au răvăşit piaţa de transport tradiţională, ducînd la scăderea tarifelor, ceea ce a produs schimbări fundamentale în mobilitatea oamenilor, aducînd reduceri de costuri salariale în alte industrii pentru că pot să aducă oameni mai ieftin din alte ţări într-un timp foarte scurt.

9. Pentru că nu există inflaţie iar marile ţări occidentale sînt pline de datorii, nu mai au bani de investit în infrastructură – acest lucru nu creează locuri de muncă, nu creează cerere, nu creează presiune pe salarii.

10. Marile economii ale lumii, marile bănci, marii administratori de bani, marile companii de asigurări au prea mulţi bani, administrează prea mulţi bani. Pentru că sînt prea mulţi bani în lume care au fost economisiţi în ultimele şapte decenii prin diferite forme – democratizarea bursei, fonduri de investiţii, fonduri de pensii – şi nu există unde să fie investiţi în economii pentru că există supracapacitate, aceste mii de miliarde stau efectiv degeaba în conturi, cu 0% dobîndă. Pentru că aceşti bani nu sînt investiţi decît în titluri de stat, în blue-chipsuri, în real-estate, în terenuri, ei nu creează noi locuri de muncă, nu creează cerere, nu aduc majorări salariale ci, dimpotrivă, pun presiune pe companii să reducă costurile, să dea oameni afară, să investească mai puţin pentru a le aduce randamente mai mari.

Dacă establishmentul nu este atent, din rîndul tinerilor de astăzi care ştiu cel puţin două limbi străine, care se mişcă într-o parte şi-n alta, care vor şi speră la bani mai mulţi pentru a experimenta mai mult în domeniul vieţii personale, se va naşte noul Lenin, spune Cristian Hostiuc, Director Editorial ZF.

În urmă cu 100 de ani, imperiile s-au mărunțit în state naționale, dornice să-și afirme identitatea sufocată de abuzurile, birocrația și incompetența imperială. După un veac, aceleași tare trezesc în populațiile naționale abuzate dorința regăsirii identității regionale pentru o auto-guvernare onestă și echitabilă! Există o amprentă genetică socială primordială și nucleară: tribul și familia, pentru cea din urmă luptînd cu înverșunare motivată o parte a societății civile tradiționale, în frunte cu Biserica Națională. În România! Observația nu e nouă, juristul elveţian Gustav Moynier a propus în 1872 crearea unui tribunal internaţional care să judece dreptul ginţilor!

România este vulnerabilă, iar inadecvarea liderilor săi, fanarioţi de rit nou, nu face decît tînăra ţară, de doar 100 şi ceva de ani, să fie ameninţată cu dispariţia.

SECURITATEA ROMÂNIEI ŞI NERESPECTAREA CONSTITUŢIEI

Multe discuţii, în ultimul timp, referitoare la securitatea internă a românilor! De la autorităţi şi oameni politici, la organizaţii profesionale şi nonguvernamentale. Faptul că dezbatem acest subiect, înseamnă că în „sistem” există o problemă! Securitatea cetăţeanului român necesită un management permanent al riscurilor, vulnerabilităţilor şi ameninţărilor, precum şi proiecte de dezvoltare şi protecţie a infrastructurii critice necesare funcţionării în siguranţă şi la un nivel bine definit de cerinţele societăţilor actuale.

Incertitudinea, imprevizibilitatea, nesiguranţa, teama, lipsa de informaţii utile şi chiar lipsa normelor legale care să orienteze modul de acţiune al cetăţeanului şi comunităţilor, constituie factori de risc care afectează nivelul securităţii umane şi, prin extensie, cel al securităţii naţionale a României.

Orice ne-specialist în probleme de securitate vă poate spune că riscurile şi ameninţările îndreptate asupra propriului sistem s-au amplificat. Potrivit specialiştilor, globalizarea multiplică numărul, frecvenţa şi intensitatea riscurilor de securitate non-militară în cadrul sistemului internaţional. Dimensiunea politică a riscurilor şi ameninţărilor rezidă în slăbiciunea unor guverne sau instituţii, care conduc la fenomenul „statului captiv”, permeabil la recrudescenţa manifestărilor şi acţiunilor crimei organizate transfrontaliere ori ale grupurilor şi grupărilor teroriste.

Ameninţările de ordin economic, extrem de vizibile în aceşti ani pandemici, cuprind prezenţa sărăciei endemice şi crizele generate de problema asigurării apei şi energiei, alături de unele evoluţii negative pe piaţa mondială. Nesigurnţa generată de jocul pieţei este terenul fertil al unui pachet substanţial de ameninţări economice care pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale a unor state.

Accesul la resurse este vital. Epuizarea acestora de către naţiunile sărace, în contextul menţinerii creşterii demografice, va determina mari fluxuri migratoare. Apa potabilă este, după hidrocarburi, a doua resursă vitală a omenirii!

Care sînt, însă, principalele vulnerabilităţi şi ameninţări la adresa cetăţeanului şi comunităţilor locale din România? Coincid acestea cu cele considerate priorităţi de către decidenţii statului? Dinamica societăţii româneşti a dat naştere la noi provocări, iar acestor provocări este necesar să li se răspundă cît mai rapid, şi uneori prin politici şi măsuri care nu ţin de sistemul de securitate.

Există o multitudine de inadvertenţe între activitatea instituţiilor statului în ansamblul, activitate declinată pe priorităţile stabilite oficial, şi ceea ce ar trebui cu adevărat să preocupe la cel mai înalt nivel. Iar aceste inadvertenţe au ca rezultat o gestionare deficitară a problemelor reale. Cîteva, identificate de BMTF: * Diminuarea anuală a suprafeţei cultivate, cu efecte asupra securităţii alimentare; * Disoluţia autorităţii; * Cadru legislativ slab în domeniul legitimei apărări, sau subfinanţarea sistemelor agricol, medical, educaţional, slavare de vieţi, ordine şi siguranţă publică. Pe lîngă acestea, la nivelul societal, ameninţările identificate privesc nevoia de păstrare a identităţii unor comunităţi, minorităţi sau naţiuni. Riscurile se apropie de cele politice şi au sursa din interior.

Conflictele de muncă, inter-confesionale sau inter-etnice sînt tot atîtea riscuri de securitate non-militară. La acest nivel, societatea civilă şi organizaţiile non-guvernamentale joacă un rol important, de cele mai multe ori NU în beneficiul statului gazdă.

Corupţia şi economia subterană, crima organizată, traficul de persoane şi drogurile (a doua afacere la nivel mondial!), pandemiile, siguranţa alimentară sînt alte tipuri de ameninţări şi riscuri de securitate. De asemenea, nu trebuie minimalizate nici accesul la educaţie şi sănătate al unor naţiuni, sau accesul la medicamente şi politica corporatistă de repartizare a acestora. Globalizarea face ca o mare parte a riscurilor şi ameninţărilor să tindă să se transforme în ameninţări cu caracter extins. Chiar dacă procesul menţionat face ca anumite atitudini şi modele comportamentale sau unele pattern-uri instituţionale să fie adoptate în cuprinsul unor mari spaţii geografice şi geopolitice, particularităţile regionale, identităţile regionale şi specificităţile din care pot deriva riscuri şi ameninţări de securitate rămîn un element de care trebuie să ţinem seama în analiza mediului de securitate internaţional.

Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Statul, însă, se face părtaş la această eşuare socială. În Constituţia României, la Articolul 47 (1): „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Strategia de securitate naţională vizează, totodată, securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitară, ecologică şi culturală, securitatea financiară, informatică şi informaţională.

Capacitatea redusă de înţelegere a decidentului politic, despre interiorul unei naţiuni afectează posibilitatea de legiferare, afectează posibilitatea de reglare a administraţiei publice, împiedică dezvoltarea şi valorificarea resurselor, menţine capacităţi de producţie la nivel scăzut, afectează amploarea proceselor economice, stimulează modalităţi ilegale şi imorale de soluţionare a situaţiilor. Conform unei definiţii, Statul bunăstării „este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: (1) garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; (2) prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor „contingenţe sociale” (de exemplu boală, bătrîneţe, şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale; (3) garantînd tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961). Esenţa statului bunăstării constă în „existenţa unor standarde minime protejate de guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui cetăţean ca drept politic şi nu ca un act de caritate” (Wilenski, 1875). Aşadar, din punct de vedere social-economic, securitatea este un sentiment, sau acţiune, de solidaritate economică şi socială comunitară a celor bogaţi cu cei săraci, cu recunoaşterea pericolului potenţial pe care îl reprezintă „bomba subdezvoltării”. Demersul social-economic reprezintă suportul paşnic al securităţii (Gheorghe Nicolaescu, „Gestionarea crizelor politico-militare”, Ed. TopForm, 2003). O naţiune se află în stare de securitate dacă dezvoltă capacităţi eficiente de gestionare a necesităţilor sociale şi este capabilă să prevină implicarea excesivă a ideologiilor în procesele sociale organizate (Ghe. Nicolaescu, op.cit.).

În Articolul 135(2), din Constituţie se spune că: Statul trebuie sa asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Se poate spune că, din nou, Constituţia este încălcată, fapt ce generează riscuri suplimentare. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenta unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sînt generatoare de preocupări sau pericole: -dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile (gaz), -tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; – nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; -proporţia redusă, fragmentarea şi rolul insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale;- fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; – infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; -starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; -carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţămînt la cerinţele societăţii; -organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; -angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate.

Nu trebuie doar să ne rezumăm la a constata şi a deplînge lipsa securităţii individului, ci trebuie să căutam soluţii şi alternative astfel încît să-i asigurăm cetăţeanului securitatea conferită de Constituţie, astfel încît, atît el, cît şi societăţii, în ansamblu, să-i fie oferit cadrul pentru o dezvoltare constantă şi armonioasă. Este tot mai evident că SECURITATEA devine, în secolul XXI, pilonul pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, implicit, bunăstarea populaţiilor. Din acest punct de vedere, Constituţia României este un act extrem de vizionar. Dar, actualii diriguitori ai ţării, în frunte cu preşedintele, au dovedit că nu dau doi bani pe Constituţie care a fost terfelită în ultimii ani sub mandatul lui Klaus Iohannis…

SAHEL. SCHIMBĂRI CLIMATICE ŞI TERORISM

La începutul anului 2020, NASA a numit actuala secetă din Estul Mediteranei cea mai grea din ultimii 900 de ani. Schimbările climatice ca „multiplicator de forţe”, generează o creştere a frecvenţei şi intensităţii provocărilor cu care se confruntă astăzi ţările. Iar, Sahelul exprimă poate, cel mai concludent relaţia directă existentă între schimbările climatice şi proliferarea violenţei şi terorismului. Aşa cum apariţia şi dezvoltarea pirateriei pe coastele somaleze este strîns legată de reglementările internaţionale privind pescuitul, aşa disperarea fermierilor din regiunea Sahelului s-a transformat într-o sursă directă de instabilitate pentru două continente: Africa şi Europa! Efectele schimbărilor climatice reprezintă un factor de risc de destabilizare, de violență și de conflict. Schimbările climatice determină deşertificarea, iar aceasta degradează terenurile arabile, îngreunînd creşterea culturilor şi păşunarea animalelor. Temperaturile în Sahel cresc de 1,5 ori mai repede decît în restul lumii și întrucît, potrivit Organizației Națiunilor Unite, aproximativ 80% dintre terenurile agricole din Sahel sînt degradate, în condițiile în care aproximativ 50 de milioane de persoane care își cîștigă existența din creșterea animalelor își dispută teritoriul. Potrivit Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR), această situație conduce la insecuritate alimentară în rîndul populațiilor, care se confruntă cu dificultăți și care sînt puse în fața unor alegeri dificile.

Sahel constituie graniţa de sud a deșertului Sahara, în limba arabă cuvîntul însemnînd „ţărm”. În ultimii 50 de ani, regiunea Sahel a întîmpinat numeroase crize umanitare semnificative. Astfel, numai în ultimul deceniu, conflictele violente precum revolte, rebeliuni și terorism, au creat un haos în partea de vest, în special în bazinul lacului Ciad și subregiunea Liptako-Gourma. Aceste violenţe au epuizat eforturile și resursele guvernelor locale, deși partenerii internaţionali au oferit ajutor pentru logistica militară și instruire. Agricultura este una dintre sursele principale de subzistenţă din Sahel. Însă, randamentele din punct de vedere agricol și aprovizionarea cu apă a locuitorilor și a animalelor au fost ameninţate de schimbările climatice, crescînd incidenţa inundaţiilor, valurilor de căldură, a secetei și degradării terenurilor.

Potrivit Wikipedia, în 1972 Sahelul a fost lovit de unul dintre evenimentele grave și recurente de foamete și secetă, care au dus la numeroase decese din cauza foametei. Seceta, care a acauzat ani întregi de recolte mici şi o criză profundă a agriculturii, a provocat, pe lîngă distrugerea aproape completă a efectivelor de animale, migrații uriașe către sudul populației saheliene, care au declanșat procese de urbanizare excesive în zonele de sosire. În 1973 a fost înființat un Comitet permanent interstatal pentru combaterea secetei în Sahel (CILSS), care a reunit mai multe state africane și regiunea ( Senegal , Mauritania , Mali , Burkina Faso , Niger , Ciad , Capul Verde , Gambia și Guineea). Bissau ). Chiar și astăzi, criza alimentară este încă prezentă și sînt înregistrate zeci de mii de cazuri de malnutriție în toată regiunea (în special în Niger).

Din 2007, regiunea, afectată deja de prezența celulelor teroriste, din 2001, a cunoscut o creștere a urgenței teroriste de origine islamică radicală, slafistă, în special în zona de nord-vest (Mauritania, Mali, Niger, sudul Algeriei), cu secesiunea de facto a nordului Mali. Prezența Al Qaida în Maghrebul Islamic(Aquim), grupul Ansar Dine condus de Iyad ag Ghali, susținut de rebelii tuaregi care au declarat independența Azawad (Mişcarea de Eliberare Naţională din Azawad), stabilit în principal în nordul Mali, are rădăcini în partea centrală și de vest a Sahelului.

Forțele teroriste au fost responsabile în anii 2000 pentru răpirea și uciderea turiștilor străini, a diplomaților și a soldaților algerieni și malieni, pentru un atac asupra ambasadei israeliene din Nouakchott, capitala mauritană, în 2008 și un altul față de cea franceză din același oraș în 2009. În 2010, în iulie, armata maliană, cu sprijinul trupelor franceze, au lansat o operațiune militară împotriva forțelor rebele, care a fost apoi repetată un an mai tîrziu, în iunie. La 12 octombrie 2012, odată cu înrăutățirea crizei din zonă și în urma cererii de ajutor trimise de nou-născutul guvern al unității naționale condus de Modibo Diarra, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluția 2071 care prevede o intervenție armată la conducerea Uniunii Africane cu contribuția forțelor NATO și a țărilor occidentale. La 11 ianuarie 2013, preşedintele Franţei, Francois Hollande, în urma unei noi cereri din partea guvernului malian condus de Dioncounda Traore pentru intervenție urgentă, a aranjat o nouă expediere a trupelor franceze. Situaţia în zona Mali este, însă, departe de a putea fi rezolvată, forţele militare acţionînd asupra efectelor şi nu asupra cauzelor directe care au generat haos.

Activitățile teroriste sînt concentrate în mare parte în cinci zone principale, inclusiv în Somalia, în bazinul lacului Ciad și în Sahel, amenințări mai puține, dar persistente existînd în Africa de Nord și pe coasta de vest a Oceanului Indian. Deoarece, în 2019, Sahel a cunoscut cea mai rapidă intensificare a activității extremiste violente dintre toate regiunile, întrucît fiecare zonă are o dinamică unică și necesită o abordare regională unică, aceste provocări au afectat profund stabilitatea și pacea comunităților locale și ordinea tradițională bazată pe compromisuri și pe autoritatea morală a seniorilor și a liderilor tradiționali, înlocuite de dominația grupărilor armate de traficanți și teroriști.

Sahelul este una dintre regiunile cele mai afectate de proliferarea armelor ilicite de mici dimensiuni. Aceste arme nedocumentate și în majoritatea cazurilor deținute ilegal nu numai că amenință siguranța și securitatea comunităților, ci sînt, de asemenea, utilizate de rețele infracționale transnaționale periculoase, implicate în diverse forme de trafic, inclusiv de arme, de ființe umane și de droguri ilegale spre Europa. Nu doar armele mici şi neînregistrate sînt o problemă în regiunea Sahelului, ci şi armele oficiale, achiziţionate de statele eşuate din regiune. Potrivit noilor date ale Institutului internațional pentru cercetare în domeniul păcii de la Stockholm SIPRI: cheltuielile militare combinate ale statelor din Africa au crescut cu 1,5%, ajungînd la aproximativ 41,2 miliarde USD în 2019, marcînd prima creștere a cheltuielilor din regiune în cinci ani. Africa a importat 49% din echipamentele sale militare din Rusia, 14% din Statele Unite și 13% din China, în vreme ce China a exportat 20% din totalul vînzărilor sale de arme către Africa!

Dacă privim tabloul de ansamblu asupra regiunii, vedem un adevărat festival internaţional al traficului şi spolierii resurselor locale. În fiecare an se scoate în mod ilegal aur în valoare de miliarde de dolari din țările africane vestice prin Emiratele Arabe Unite (EAU) în Orientul Mijlociu. Potrivit Organizației Națiunilor Unite, gruparea extremistă somaleză Al Shabaab obține venituri în valoare de milioane de dolari din exporturile de cărbune către Iran și apoi către EAU, încălcînd sancțiunile ONU.

Sărăcia, lipsa educației, șomajul, conflictele, crizele și insecuritatea, combinate cu alți factori, cum ar fi statele eșuate, proasta guvernare și corupția afectează în special tinerii și oportunitățile oferite acestora, forțînd mulți să fugă și să-și părăsească locuințele și familiile pentru regiuni mai sigure sau alte continente, punîndu-și astfel în pericol viața, iar provocările menționate anterior sînt exacerbate de pandemia de Covid-19 și de agravarea efectelor schimbărilor climatice! Amenințarea din partea grupărilor militante islamiste din Africa nu are o natură uniformă, ci include activități desfășurate de o combinație în continuă schimbare de aproximativ două duzini de grupuri care acționează în mod activ în 14 țări.

Uniunea Europeană, direct interesată de situaţia din Africa Subsahariană a desfășurat trei misiuni și operațiuni militare în cadrul PSAC pentru a instrui și a consilia forțele armate din Somalia [misiunea de instruire a UE (EUTM) Somalia – 2010], din Mali (EUTM Mali – 2013) și din Republica Centrafricană (EUTM CAR – 2016), o operațiune navală militară [misiunea forțelor navale ale UE (NAVFOR) ATALANTA – 2009] și trei misiuni civile pentru a instrui și a consilia forțele de securitate internă din Mali [misiunea UE de consolidare a capacităților (EUCAP) Sahel Mali – 2012), Niger (EUCAP Sahel Niger – 2014) și Somalia (EUCAP Somalia – 2014), proiectul GAR-SI SAHEL, precum şi o misiune de consiliere (EUAM) în Republica Centrafricană.

Intensificarea atacurilor violente asupra școlilor publice, a asasinatelor, a răpirilor, a actelor de violență și a amenințărilor cu moartea împotriva cadrelor didactice și a elevilor a condus, potrivit UNICEF, la închiderea a peste 9000 de școli în Africa Centrală și de Vest, lăsînd aproape două milioane de copii fără educație adecvată, în timp ce un număr tot mai mare de copii sînt recrutați ca soldați-copii de către grupările extremiste.

Biroul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate (UNODC) a semnalat noi tendințe îngrijorătoare în ceea ce privește traficul de droguri în regiune, cu efecte negative asupra guvernanței, a securității, a creșterii economice și a sănătății publice. Potrivit Biroului, Africa de Vest, Africa Centrală și Africa de Nord sînt responsabile pentru 87% din toate opioidele farmaceutice confiscate la nivel mondial, iar UNODC recunoaște o legătură strînsă între traficul de droguri și finanțarea grupărilor armate.

Instabilitatea din Sahel generează o creştere semnificativă a numărului de migranţi care încearcă să traverseze Mediterana, ceea ce creează noi ameninţări asupra statelor europene. De asemenea, instabilitatea din Sahel oferă organizaţiilor teroriste mediul ideal pentru crearea de baze de antrenament, resurse umane şi materiale, dar şi trasee de transfer şi de atac, precum în 2015, cînd 70 de membri ai organizaţiilor teroriste active în Sahel au reuşit să pătrundă în Europa alături de migranţi. Nu în ultimul rînd, instabilitatea din Sahel oferă grupurilor de crimă organizată oportunitatea de a-şi creşte profiturile şi de a prospera.

Fermierii sînt deosebit de vulnerabili la evenimentele meteorologice severe şi la schimbările climatice. În consecinţă, este posibil ca aceştia să intre în rîndurile organizaţiilor teroriste ca alternativă pentru susţinerea financiară şi materială a familiilor. De exemplu, micşorarea lacului Ciad, situat în Sahel, a contribuit la creşterea numărului de recruţi ai organizaţiei teroriste Boko Haram.

În plus, unele organizaţii teroriste au devenit principalul furnizor de servicii pentru cetăţenii din statele ”eşuate”. Prin natura sa, statul trebuie să ofere cetăţeanului serviciile necesare – educaţie, asistenţă medicală etc. Din această perspectivă, atît JNIM (Jama’a Nusrat al Islam wa al Muslimeen), cît şi ISWAP/ ISGS (Statul Islamic din Vestul Africii) sînt implicate în comunităţile locale cu acţiuni concrete în domeniul educaţiei, sănătăţii, alimentaţiei, taxelor şi reducerii activităţilor de tip criminal”. După modelul tradiţional islamic din Orientul Mijlociu.

50 de operatori FOS români, susţinuţi de un detaşament de infanterie, probabil din cadrul Scorpionilor roşii, B26, vor participa la misiunea din Sahel, fondurile necesare pregătirii şi executării acestei misiuni fiind asigurate din bugetul Ministerului Apărării Naţionale pentru anul 2021. Franţa a lansat operaţiunea Barkhane în 2014 pentru a lupta împotriva grupurilor islamiste din ţările din Sahel: Mali, Mauritania, Burkina Faso, Niger şi Ciad. În luna martie a acestui an, Franţa şi alte 12 ţări au creat Gruparea de Forţe Takuba, care asigură asistenţă forţelor armate maliene. Concret, la operaţiile în zonă participă în prezent militari de elită din Franţa, Italia, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia, Germania, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Regatul Unit şi Grecia şi militari români.

Zona în care vor acţiona şi operatorii FOS români este considerată foarte periculoasă pentru că este scena pe care se desfăşoară mai multe grupări teroriste feroce. Este vorba de aripa din Sahara a ISIS (ISIS-GS) şi filiala sahariană a Al-Qaida (JNIM), care deşi nu au doctrine identice colaborează destul de des la nivel tactic. Tot în zonă mai activează şi alte grupări islamiste de o mai mică anvergură, precum al-Murabitoun, Ansar al-Dine, Boko Haram sau Frontul Eliberării Macinei.


DECEMBRIE 1989 O REPETIŢIE PORTOCALIE?

32 de ani de la Revoluţie. În seara de 15 decembrie, sute de oameni s-au adunat în fața casei lui Laszlo Tokes, de pe Timotei Cipariu, din Piaţa Maria din Timişoara. Mulţi, şi cei mai “apţi de luptă”, bărbaţi şi femei între 35 şi 55 de ani, agenţi de influenţă maghiari veniţi în dimineaţa acelei zile, cu trenul, de la Oradea, Satu Mare, Cluj şi Arad. Dar, asta apare în rapoartele Securităţii de atunci, cu nume şi prenume şi date din buletin. Le-a ieşit! Pe 16 decembrie s-a strigat pentru prima dată JOS CEAUŞESCU! Au mai trecut patru zile pînă cînd au ieşit fabricile, în 20…

În urmă cu 32 de ani, să nu ne mai minţim, au existat cel puţin trei manifestaţii: o Revoluţie, o Lovitură de Stat şi o Revoltă provocată din afara ţării de profesionişti care exersau, putem spune astăzi, Primăvara arabă! Cei care au participat la REVOLUŢIE, în spiritul acelui Decembrie, au luptat pentru LIBERTATE! “Vom muri şi vom fi liberi”!, au strigat acei tineri, înarmaţi doar cu idealuri, în faţa armelor adevărate.

Astăzi, după 32 de ani, LIBERTATEA e ciudat înţeleasă şi nu ştiu dacă cineva ar mai fi fost dispus să iasă în stradă în Decembrie 1989 dacă ar fi ştiut ce se va întîmpla peste ani…

DE exemplu: într-o absurdă logică a luptei incompetenţilor şi tupeiştilor împotriva criticilor, fosta conducere a TVR cere unei instanţe din România Liberă să constate „caracterul ilicit” al reacţiilor publice ale unui sindicat, MediaSind, împotriva abuzurilor şi corupţiei din Televiziunea Română! Adică, într-o traducere pe limba oamenilor fosta directoare paranormală de la Craiova a celei mai mari instituţii publice de media din ţara asta, cere ca judecătorii să interzică critica de orice fel! Adică, precum se întîmplă şi la surorile la fel de publice, zecile de abuzuri în funcţie să fie trecute cu vederea şi să fie “tratate” în interior, departe de ochiul publicului larg. Evident, aceste abuzuri vor fi urgent preluate de presa privată care nu iubeşte deloc media publice şi este strict interesată doar de scandalurile legate de acestea! Dincolo de context, rămîne uimirea din Decembrie: tu, director la o instituţie de presă, să ceri să fie închisă gura celor care te critică, e similar cu arestările şi execuţiile din urmă cu 32 de ani!

Sigur, asta nu e tot! După 32 de ani, impostorii au pus mîna pe Ţară! Este cea mai înfricoşătoare adunătură de derbedei care au jefuit ţara asta, din istorie! Mulţi, dar proşti! Mă rog, e vorba de cei ce se lasă jefuiţi de “tagma jefuitorilor”. Adică, vă daţi seamă, dragi revoluţionari din 1989, dragi camarazi din GARDA 200, cît de mare este dorinţa de parvenire a acestor impostori??? Vă daţi seama că “şcoala vieţii” bate filmul? Vă daţi seama că INTRIGA dusă la sublim bate tot ce ştiinţa a descoperit în materie de civilizaţie, corectitudine, bun-simţ şi competenţă profesională?

Să revin la spiritul lui Decembrie. Spuneam, mai la început, că în 15 decembrie, agenţii de influenţă ai Budapestei erau grupaţi sub fereastra pastorului de pe Timotei Cipariu. Documentaţi, cu nume, prenume, loc de muncă, muncă informativă etc. Astăzi se ştie, deşi nu se recunoaşte oficial, trădătorii din interiorul Naţiunii române, au fost sprijiniţi şi ajutaţi direct de turiştii sovietici, de fraţii sîrbi şi de maghiarii care serveau celula CIA de la Budapesta, în speranţa abolirii Trianonului!

După 32 de ani, am sputea spune că Ungaria are idei puţine şi fixe. Da, şi nu greşim prea mult! Dar, în faţa unei politici externe fără orizont, fără viziune şi mereu rectivă – am numit politica Bucureştiului a ultimilor ani -, avem de-a face cu un demers coerent, articulat, instituţionalizat. Budapesta e coerentă, indiferent că eşti de acord, sau nu, cu ceea ce întreprinde! Sigur, Ungaria nu ne-a fost niciodată prietenă, dar a fost un adversar corect şi consecvent. Din păcate, nu am învăţat nimic de la el (adversarul!) nici măcar atunci cînd politicile economice şi sociale favorizează cetăţeanul maghiar, îndemnat şi stimulat – de trecut şi prezent! – să adopte o atitudine de grof în raport cu vecinii europeni! Nu e vina lor că-şi păstrează, şi luptă pentru asta!, identitatea şi demnitatea, e vina noastră că ne păstrăm atitudinea de slugi laşe, şmechere şi trădătoare! Nu e vina nimănui că Budapesta clamează renunţarea la banii europeni în schimbul îndoirii coloanei, e vina noastră că rămînem sideraţi atunci cînd bunul tău prieten te vinde ca pe o cîrpă şi nu-ţi mai răspunde la telefon sau mesaje! Cam acolo sîntem!

Ultima observaţie de decembrie. După 32 de ani de la Evenimentele din 1989, despre care scriam, mai sus, că au fost 3 în 1, şi după ce modelul a fost perfecţionat, deputaţii Uniunii Europene spun că aşa ceva nu se mai poate şi adoptă sancţiuni împotriva unei companii private din Rusia. ”Wagner este o societate militară privată rusă folosită pentru destabilizarea securităţii în Europa şi în state terţe din vecinătatea ei, în special în Africa”, explică un diplomat european, săptămîna aceasta. Nimic despre companii similare occidentale, nimic despre parctici similare ale unor ONG-uri, nimic despre perfecţionarea acestor proceduri, testate în România lui 1989, în 30 de ani!

Vă mai amintiţi cum, în 2009, un Traian Băsescu striga la microfon, cu venele unflate, la gît, că Adrian Năstase a furat alegerile? Vă amintiţi că ameninţa că dacă nu va fi desemnat cîştigător, Bucureştiul se va transforma într-un nou Kiew? Sute de milioane de dolari erau pregătite, în buzunarele ONG-urile afiliate …, să scoată lumea în stradă! n zilele de 1-5 decembrie 2009 tineri străini, aduşi la studii gratuite în România, au ieşit în stradă, împreună cu GDS, au facut acţiuni de protest în toate oraşele mari din România pentru susţinerea lui Băsescu. George Sörös este cel care a contribuit, prin mişcarea “revoluţia portocalie”, la schimbările politice din Ukraina, Georgia şi instaurarea Regimului Băsescu în România! Pentru această reuşită, Soros şi-a „făcut mîna” cu sîrbii de la OTPOR care l-au îndepărtat de la putere pe Slobodan Miloşevici, care au instruit, ulterior, activişti din toate ţările revoluţiilor portocalii! Şi „Mişcarea din 6 aprilie“, vîrful de lance al revoluţiei egiptene, a fost pregătită de OTPOR. Centrul pentru Acţiuni şi Strategii Non-violente Aplicate (CANVAS), cu sediul la Belgrad, este fundaţia unde lucrează mulţi veterani ai OTPOR. CANVAS este finanţat, printre alţii, de fundaţia Freedom House a lui George Soros şi de Institutul Internaţional Republican, care are sediul în biroul lui John McCain, fostul candidat la preşedinţia SUA, din 2008. Despre CANVAS, presa internaţională a scris că s-a implicat în majoritatea „revoluţiilor colorate” din fostul spaţiu sovietic, de la „Revoluţia trandafirilor” din Georgia, în 2003, la cea „Portocalie” din Ukraina, în 2004, şi pînă la cea a „Lalelelor” din Kîrkîzstan, în 2005.

„Organizaţiile Non-Guvernamentale” (ONG) au apărut la începutul anilor ’80, prin „privatizarea” unor activităţi specifice CIA. Fondatorul lui „National Endowment for Democracy”, Allen Wistein – un ONG binecunoscut – spunea: „Facem o mulţime de lucruri, pe care acum 25 de ani le făcea CIA.” Ideea a fost foarte bună. Prin „privatizarea” unor activităţi CIA, SUA impiedicau astfel adversarii să o critice pentru „amestec în treburi interne”. Aşa au apărut „Freedom House” (director James Woolley, fost director CIA), „National Democratic Insitute” (condus de fostul secretar de Stat, Madeleine Albright), „Open Society Institute” (patronata şi finanţată de George Soros). Metodele lui Soros sînt dezvăluite în „Washington Post” din 22 septembrie 1991. Ceea ce ridică, cel puţin, o problemă de „incompatibilitate”! În afară de bursele oferite unor oameni care au devenit, ulterior, consilieri prezidenţiali, miniştri, europarlamentari sau şefi de servicii secrete externe (ce stupid!), în România, Soros s-a mai ocupat şi de elaborarea şi tipărirea manualelor şcolare alternative, care au bulversat învăţămîntul de azi! La un moment dat, presa internaţională vorbea despre prezenţa miliardarului Soros între acţionarii companiei Gold Corporation!

În aceste condiţii, la 32 de ani de la Decembrie 1989, despre care INTERES NAŢIONAL vorbim? Despre a cui LIBERTATE? Să mai înţelegi ceva? Fără cuvinte…

SYRIA. ANUL AL 11-LEA…

This photo taken earlier this year shows residents of Yarmouk, a neighborhood of Palestinians in Syria, lining up as far as the eye can see to receive food supplies.

S-au împlinit anul acesta 10 ani de la declanşarea războiului din Syria. A intrat în al 11-lea! După 11 ani de măcel, Siria nu mai ţine prima pagină a ziarelor, nu mai face breaking news la televiziuni. Mass-media a uitat-o şi a căzut în uitare şi în rîndul opiniei publice. Doar refugiaţii sirieni ne mai amintesc, din cînd în cînd, de ţara aflată în tragedie. Şi această imagine. Din Yarmuk, devenită virală în presa internaţională!

Din măreţul stat oriental a rămas doar o umbră. Cei care au dorit schimbarea regimului Assad au avut surpriza că şi anul acesta Bashar a fost reales în funcţie, în cadrul unui scrutin considerat „o farsă” de criticii săi. Statele occidentale au calificat, de asemenea, alegerile, ca nefiind nici libere nici corecte, relatează BBC. În ziua votului, însă, preşedintele sirian a declarat că opinia Occidentului „nu valorează nimic”. Assad a cîștigat alegerile cu 95,1% dintre voturi, la o prezență de 78,6%. Bashar al-Assad, în vîrstă de 55 de ani, se află în funcția de președinte din 2000, cînd i-a urmat în această funcție tatălului său, Hafez al-Assad, care a condus, țara, la rîndul său, timp de 29 de ani.

Un protest de mari dimensiuni a fost organizat în provincia Idlib, controlată de rebelii anti-Assad. În acest moment, Idlibul este controlat de forţe ostile guvernului sirian. Devine tot mai clar că guvernul de la Damasc a obţinut totul şi îi mai rămîne doar să cîştige războiul care nu conteneşte de la declanşarea Primăverii Arabe. Provincia Idlib este situată în partea de nord-vest a Siriei, lîngă Marea Mediterană şi frontiera cu Turcia. În mod normal, pentru restul lumii nu ar trebui să conteze prea mult cine o controlează. Dar în geopolitică, uneori cele mai mici şi mai obscure locuri provoacă cele mai mari temeri printre marile puteri – şi este exact ceea ce face Idlibul. Viitorul provinciei nu reprezintă problemă de importanţă mondială, dar ea a fost deja scena unei confruntări între Rusia, Turcia, Iran, SUA şi Siria, plus o implicare într-o bună măsură a kurzilor.

Primăvara siriană, devenită război cu implicare internațională, a făcut după 120 de luni 594.000 de victime, dintre care 22.000 copii. 2,1 milioane de civili au fost răniți și au rămas mutilați pe viață. Este bilanţul – provizoriu – generat de ambiţiile unor grupuri de schimbare a regimului de la Damasc, supravieţuirea miraculoasă a acestuia datorîndu-se în parte incapacităţii inamicilor săi de a forma un front unit. Aceştia din urmă l-au detestat pe Assad şi nu au avut încredere în el, dar în egală măsură şi ei s-au detestat reciproc şi nu au avut încredere unii în ceilalţi. Acesta a fost fundamentul puterii guvernului sirian timp ce aproape 50 de ani. Idlibul este una dintre ultimele redute rebele, o bucată de teritoriu care stă în calea lui Assad către victorie. Forţele rebele de acolo au în faţă distrugerea garantată.

Totul a început cu demonstrații anti-guvernamentale, împotriva hegemoniei membrilor sectei alawite, apropiați de familia dictatorului Bashar al-Assad, împotriva guvernului și a conducerii armatei și a organelor de securitate, Mukhabarat, dar și împotriva șomajului, corupției și încălcării drepturilor omului. Pe 15 martie 2011, sirienii au ieșit în stradă la Damasc motivați de victoria unor proteste similare din Tunisia și Egipt. Numai că manifestațiile s-au transformat treptat în război civil. Un război civil în care au fost angrenate din ce în ce mai multe forțe militare interne şi externe. Un război al marilor puteri prin interpuşi! Una din cele mai temute grupări, parte a opoziției, a fost Frontul Jabhat Al-Nusra (‎The Support Front for the People of Greater Syria), care şi-a construit „faima” prin intermediul unor imagini în care soldaţii lui Bashar al-Assad au parte de cele mai cumplite tratamente, inclusiv acte de canibalism simbolic: într-un clip care circulă și acum pe internet, un luptător Al-Nusra mănîncă inima unui soldat. Scopul grupării îl reprezintă consolidarea unui stat pan-islamic aflat sub incidenţa sharia, în interpretarea sa radicală. Pe lîngă Al-Nusra, în Siria fiinţau şi alte grupări – ISIS – asociate opoziţiei, majoritar sunnite, care luptă împotriva guvernului, sprijinit de brigăzi şiite şi de Hezbollah.

După 10 ani de război sîngeros şi distrugerea aproape totală a unei bijuterii de ţară, e limpede că războiul a angrenat: regimul aflat la putere și de aliații săi, Iran, Rusia și Hezbollah, rebelii, respectiv Armata Siriană Liberă și Forțele Siriene Democratice Kurde susținute de SUA și state membre NATO, grupările jihadiste salafide precum Frontul al-Nusra și Statul Islamic al Irakului și Siriei (Daesh), precum și alte grupări susținute de Turcia și Arabia Saudită. Devenită teren de confruntare între puterile lumii, Siria a pierdut mii de civili în raiduri aeriene și sub văpaia rachetelor ruseşti, alte mii în bombardamentele Coaliției Internaționale, în atacuri ale forțelor turcești, în atacurile aeriene și terestre israeliene și ca victime ale așa-ziselor formațiuni anti-regim, printre care și ISIS.

Bilanțul suferințelor nu se oprește aici. Aproximativ 13 milioane de civili, inclusiv sute de mii de copii și femei, au fost strămutați după ce infrastructura, spitalele, școlile și proprietățile private și publice au fost deteriorate sau distruse iremediabil.

În iulie 2016, orașul Alep, unul dintre cele mai vechi orașe din lume a fost distrus de luptele între rebeli şi armata pro-guvernamentală.

La ora actuală, regimul de la Damasc controlează peste 60% din teritoriul sirian, după o serie de victorii înregistrate începînd cu 2015 de forţele regimului, susţinute de Rusia, contra jihadiştilor şi insurgenţilor.

Printre regiunile care continuă să se sustragă controlului său se numără ultima enclavă a rebelilor Idlib în nord-vest, zonele controlate de Turcia de-a lungul frontierei de nord şi părţile din nord-estul ţării aflate sub controlul forţelor kurde.

După Afghanistan şi Yemenn, Siria este probabil cea mai devastată țară din lume. Toată lumea vrea o bucată din Siria, chiar dacă interesele sînt diferite. Și sirienii sînt prinși la mijloc, într-un război care pare să nu mai aibă legătură cu ei. E greu de imaginat ce se va întîmpla și cum va arăta Siria. Au trecut 10 ani şi mai bine. Am intrat în al 11-lea!

“PEACE POLITICAL COMMUNICATION” ŞI CULTURA DE SECURITATE

Poate părea paradoxal şi jignitor, dar incultura naţională de securitate reprezintă un factor de risc şi o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Statul român şi-a încălcat constant angajamentele luate la NATO şi UE de a aloca fonduri necesare promovării culturii de securitate, societatea civilă nu pare interesată de subiect, iar cetăţeanul, principalul beneficiar, este mai preocupat de preţul caltaboşului decît de a trage la răspundere Guvernul, să zicem, pentru încălcarea Strategiei de Securitate Naţională.

În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un produs de consum, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. La ora actuală, securitatea naţiunii este un concept definit prin lentilele deformatoare ale ideologiilor, mai mult sau mai puţin expirate, prezente în spaţiul politico-militar. Statul este principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii. În acest context, Asociaţia PEACE POLITICAL COMMUNICATION şi-a propus să contribuie la promovarea culturii de securitate şi combaterea pandemiei de fake-news şi să devină, un furnizor de resurse şi informaţii pentru profesioniştii din domeniul securităţii private şi pentru publicul larg.

Cultura de securitate reprezintă totalitatea noţiunilor, ideilor şi informaţiilor de care dispun, la un moment dat, cetăţenii statului, referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate, dar şi modalitatea de dezvoltare a unor atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protecţiei personale, de grup şi statale faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale, precum şi promovării lor în mediul intern şi internaţional de securitate. Educaţia de securitate este una preventivă şi de gestiune a noului mediu de securitate intern şi internaţional, precum si a tipurilor de ameninţări la adresa securităţii. Mai pe înţelesul tuturor: cultura de securitate a fiecăruia se realizează prin educaţia de securitate şi ajută fiecare individ, familie sau grup să se apere în faţa agresiunilor la care este supus din exterior, inclusiv din partea propriului stat.

Persistenţa INculturii de securitate adînceşte anomia socială şi incapacitatea de a reacţiona pozitiv la nedreptăţile sau agresiunile la care fiecare individ este supus. Mass-media este un vector important de formare a culturii de securitate, dar din experienţa ultimilor ani, reprezintă principalul pol de rezistenţă la tentativele timide de promovare a educaţiei de securitate şi a politicilor de securitate ce ar trebui asumate de cetăţeni. Potrivit lui Ulrich Beck, trăim într-o societate a riscului( 1992), iar riscul zero nu există. Pornind de la această afirmaţie, Donald Snow (2007) defineşte riscul ca o ecuaţie: RISC = AMENINŢARE – CAPABILITATE.

Într-o democraţie, politica de securitate este transparentă şi amplu dezbătută, iar judecarea unei politici de securitate se face de către electorat, în timp ce viabilitatea unei strategii poate fi supusă atît scrutinului politicienilor, cît şi scrutinului public, prin referendum. Ce ne facem atunci cînd cultura de securitate lipseşte, iar electoratul nu este în măsură să emită păreri faţă de politica de securitate naţională?

Dacă pe timp de război succesul unei politici naţionale de securitate îl reprezintă „cîştigarea războiului”, pe timp de pace criteriul de bază este acela de estimare a modului de îndeplinire a obiectivelor strategice asumate (în campania electorală, eventual), pe baza unor COSTURI REZONABILE, definite de către POPULAŢIE!

Strategia naţională de securitate, ca document de planificare strategică adoptat din patru în patru ani, încearcă să pună în acord obiectivele strategice stabilite de decidenţii politici, cu resursele disponibile şi să ofere cursul de acţiune (conceptul) pentru realizarea lor. În realitate, în România, Strategia Naţională de Securitate a fost mereu ignorată sau contrazisă, din motive politicianiste (Zulean, op.cit. p.51). Întrebare logică: care este scopul strategiei de securitate? Evident, acela de a propune un concept strategic, un plan de acţiune, CLAR ŞI EXPLICIT, pentru a explica modul de angajare a resurselor, în scopul îndeplinirii obiectivelor!

Lipsa educaţiei de securitate la nivel naţional se remarcă prin absenţa oricărei reacţii publice la încălcarea repetată a Strategiei de Securitate Naţională a României, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Potrivit acesteia, securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită.

Securitatea internă priveşte, deopotrivă, siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală (inclusiv în domeniul sănătăţii şi educaţiei populaţiei!) şi asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate, securitatea activităţilor financiar-bancare, a sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului. Pentru asigurarea capacităţii de acţiune în orice situaţie, este necesară implementarea unui sistem naţional integrat de management al crizelor, ce va articula, într-o reţea modernă şi funcţională, toate structurile – civile şi militare, din administraţia centrală şi locală – cu atribuţii în acest domeniu şi va asigura coordonarea eficientă a resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură folosite pentru prevenirea pericolelor, controlul şi înlăturarea manifestărilor negative, lichidarea consecinţelor şi restabilirea sau reconstrucţia stării de normalitate. Acest sistem va urmări asigurarea unui nivel optim de pregătire şi planificare operaţională şi funcţională a tuturor structurilor cu responsabilităţi în domeniu, pentru gestionarea întregului spectru al crizelor din domeniul securităţii.

Buna guvernare constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare. Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României.

Ca orice strategie, RESURSA este esenţială. „Principala resursă pentru îndeplinirea acestui program o reprezintă voinţa politică a forţelor cărora poporul le-a încredinţat responsabilitatea guvernării şi legătura acestora cu poporul, cu oamenii care şi-au pus speranţele în acest program. Realizarea obiectivelor strategiei securităţii naţionale implică un efort major de conştientizare a acestei răspunderi şi a nevoii de consolidare a bazei politice şi civice a guvernării, precum şi cerinţa apelului la judecata poporului şi la angajarea sa conştientă în realizarea programului”. Cetăţeanul român este, însă, principalul beneficiar al politicii de securitate şi, deci, are dreptul şi datoria de a contribui activ la construcţia ei cotidiană. Cetăţeanul, depozitarul legitim al drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care se întemeiază statul democratic, are – potrivit Constituţiei – în materie de securitate naţională, drepturi inalienabile dar şi obligaţii proprii, asumate conştient. De aceea, cetăţenii trebuie să-şi dezvolte un comportament participativ şi responsabil, educaţia civică fiind calea cea mai potrivită pentru armonizarea acestor drepturi şi obligaţii ce conferă adevărata substanţă a patriotismului civic autentic şi profund. Acesta este dezideratul Asociaţiei PEACE POLITICAL COMMUNICATION.

Pentru cetăţenii Uniunii Europene, securitatea constituie una dintre priorităţile majore. Principalele riscuri şi ameninţări infracţionale cu care se confruntă în prezent Europa, şi anume terorismul, formele grave de criminalitate, criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea informatică, traficul de fiinţe umane, exploatarea sexuală a minorilor şi pornografia infantilă, infracţionalitatea economică şi corupţia, traficul de armament şi criminalitatea transfrontalieră, se adaptează extrem de rapid la schimbările ştiinţifice şi tehnologice, în încercarea lor de a exploata în mod ilegal şi de a submina valorile şi prosperitatea societăţilor noastre deschise. Astfel, este vital ca Strategia de securitate internă să se poată adapta atît la nevoile cetăţenilor, cît şi la provocările inerente caracterului dinamic şi global al secolului XXI. Conceptul de securitate internă trebuie înţeles ca un concept vast şi cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare, pentru a aborda aceste ameninţări majore precum şi alte ameninţări cu un impact direct asupra vieţii, siguranţei şi bunăstării cetăţenilor, inclusiv dezastrele naturale şi cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundaţiile şi furtunile. Pentru a face faţă acestor fenomene, statele membre ale UE dispun de propriile politici şi strategii naţionale de securitate. Rămîne ca ele să fie şi aplicate, iar analiza evoluţiilor viitoare să fie completată şi adaptată în permanenţă.

Strategia Naţională de Securitate a României este parte integrantă din Strategia Europeană de Securitate. Eludarea ei, din motive pur politicianiste, reprezintă o vulnerabilitate şi o breşă de securitate în cadrul Strategiei Europene.

Absenţa unei culturi de securitate la nivelul cetăţenilor favorizează derapajele decidentului politic în procesul de implementare a strategiei naţionale. Educaţia de securitate şi siguranţă la nivelul cetăţeanului, atît din mediul urban, dar şi din cel rural, se impune ca o necesitate de grad „zero” în vederea garantării securităţii interne a României şi a Uniunii Europene în următorii ani.

ASEDIU PSY-OPS ŞI HIBRID

Despre faptul că mass-media este o armă distinctă în noul război hibrid, la fel precum artileria, iar jurnaliştii sînt un fel de operatori ai acestei arme, scriu de ceva vreme. De altfel, presa a constituit o armă redutabilă în mîini dibace, încă din secolul 19! Doar cu mass-media cîştigi bătălia pentru minţile şi sufletele adversarilor tăi, dar şi a propriei populaţii.

România este în mijlocul unui astfel de război şi sîntem, ca de obicei, în pielea goală! Nepregătiţi! „Armata română, admirabil de dezorganizată”, rostea Generalul Berthelot, celebrele cuvinte. Peste decenii, generalul devine stradă, iar instituţia dominantă nu rosteşte nimic! Semn că dezorganizarea vine din noi!

Distorsionarea adevărului nu este o practică nouă. Propaganda și știrile false folosesc în special mediul online și dețin similitudini: ambele sînt metode de denaturare a adevărului, de convingere emoțională, care doresc să instige la acțiune, în majoritatea cazurilor negativă.

Un număr mare de știri false și manipulatoare care difuzează teorii șocante sau ale conspirației schimbă treptat percepția informațiilor. La început, oamenii pur și simplu nu percep dezinformarea, apoi pur și simplu nu o cred, dar ulterior, din cauza emiterii frecvente a unor astfel de materiale, oamenii încep deja să se îndoiască. Anume acesta este scopul pe care vor să-l atingă organizațiile și țările care manipulează cu informațiile.

Știrile false se transformă în prezent într-o problemă de securitate națională, un instrument care poate destabiliza lumea, și a sosit momentul să-l luăm în considerare în contextul securității! Rezultatul poate fi cuantificat în sondaje de opinie.

În toate perioadele pandemice, omenirea s-a confruntat cu dezechilibre psiho-mentale, iar una dintre aceste faţete ale pandemiei de COVID-19 este infopandemia sau patologia informaţională (infosistem patologic), care poate afecta chiar structurile fundamentale ale lumii, afirmă academicianul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, într-un interviu acordat AGERPRES. Sociologul Ilie Bădescu susţine că studiile dedicate efectelor infopandemiei sînt astăzi la un nivel avansat, iar informaţiile care zguduie temeliile structurilor de ordine din societate pot fi clasificate în baza scalei de impact folosite în toate studiile. Potrivit directorului Institutului de Sociologie al Academiei Române, situaţia actuală din România generată de infopandemie se află pe o scară de variaţii ale scorului între 3 şi 4, poziţie care trebuie să fie una de alarmă pentru factorii de decizie.

Dezvoltarea fenomenului «fake news» generează o criză pentru societatea contemporană şi ameninţă inclusiv buna funcţionare a democraţiilor liberale, cu riscuri asupra securităţii şi siguranţei naţionale. Există un veritabil bombardament informațional, menit să influențeze deciziile în domeniul securităţii individuale, comercial sau politic. În acest context, dezvoltarea unor abilități media și a unei capacități de a judeca critic, în mod independent, informațiile primite, nu constituie un element educațional de specialitate, dedicat doar celor interesați de științele comunicării sau de științele sociale, ci o provocare de bază pentru fiecare tînăr.

Pe fondul unei crize economice, sociale sau politice, și în contextul manipulărilor de tip fake news, ideologii toxice pot căpăta avînt.

Pe de altă parte, fenomenul fake news este un pericol la adresa democrației, punînd sub semnul întrebării importanța libertății şi independenţei de exprimare, promovînd batjocorirea jurnaliștilor și subminarea rolului lor în societatea democratică. O normă pare să se fi schimbat și datorită faptului că un număr de politicieni proeminenți folosesc o retorică disprețuitoare faţă de jurnaliști, descriind mass-media ca fiind inamicul poporului. Aceasta îi legitimizează pe alții să facă același lucru.

În timp ce amenințările sînt în creștere, tot mai puține voci susțin rolul important al jurnaliștilor în societate.

Aceasta este o evoluţie periculoasă!

În ultimii 30 de ani, NICI O SINGURĂ PUBLICAŢIE DE POLITICĂ EXTERNĂ nu a mai avut succes pe piaţa de presă din România, publicul fiind „îndrumat” spre can-canul intern, atît la radio cît şi la televiziune! Asta înseamnă o lipsă a culturii internaţionale dar şi de securitate, cu o MARE VULNERABILITATE informaţională şi informativă la nivelul populaţiei! Deşi România este UN STAT ASEDIAT, NU avem o reacţie coerentă de contracarare a războiului PSY-OPS, deşi specialişti de valoare avem!

NICOLAE CIUCĂ ESTE PRIETENUL MEU. POATE, ŞI AL TĂU!

Îl cunosc pe Nicolae Ionel Ciucă de 20 de ani. De pe vremea cînd era maior. Şi am scris acest lucru, de mai multe ori, fără să mă ascund în spatele lui Ionaşcu, 2trenuleţ2 sau Jan Georgescu. Am semnat articole, relatări, interviuri şi documentare video fără să fiu plătit de Cineva, fără să-mi ceară Cineva acest lucru şi fără ca Cineva să mă recompenseze vreodată cu Ceva. Niciodată, Nimeni nu a pus la cale ca împreună cu mine, sau cu colegii mei, să construiască o viitoare carieră politică a Generalului! Martor e chiar Generalul deşertului (nick name pe care eu l-am lansat în spaţiul public!) că Niciodată nu i-am cerut Nimic! Tot ce am scris/vorbit despre Nicolae Ciucă s-a bazat EXCLUSIV pe fapte şi pe documentarea jurnalistică – termen devenit aproape necunoscut şi hulit în “jurnalismul” de azi! Confruntarea de la Nassiriyah, pe care camarazii italieni o denumesc BATTAGLIA a fost un episod real pe care muşcătorii de cur ai lui Nicolae Ciucă nu au cum să o înţeleagă pentru că ei nu au auzit un foc de armă nici măcar în poligon. Vă invit să ascultaţi propoziţia rostită de actualul general Dan Ionescu, în documentarul realizat împreună cu camaradul Ilie Pintea, în care Dan spune: “atunci am văzut pentru prima dată cum arată o rachetă anti-tanc din faţă”!

Nicolae Ciucă este militar de carieră. A fost comandantul Batalionului 26 Infanterie, dar a fost şi Camaradul subordonaţilor săi. A ştiut din prima zi cînd a pus piciorul într-un TO că tehnica este importantă, armamentul este important, dar, cei mai importanţi sînt oamenii! Cea mai importantă resursă a Armatei române este resursa umană! Ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi gradaţi extrem de bine pregătiţi, pregătire care a suplinit, de cele mai multe ori, carenţele de echipare şi birocraţia sistemului militar românesc.

Cunosc de 20 de ani sistemul militar românesc. Practic, acesta a evoluat sub ochii mei. Experienţa alături de Partenerul american şi cei din NATO a modernizat sistemul, a creat noi proceduri. La scrierea unor dintre ele am participat direct şi nemijlocit! Am cunoscut şi ofiţerii care au trimis primele PC-uri din dotarea comandamentelor, la reparat, pentru că s-au stricat suporturile de pahare. Am cunoscut şi ofiţeraşi care au făct plîngere că la cursurile de pregătire pentru rangers-i erau trataţi de sergenţii-instructori americani la fel ca toţi candidaţii la acest titlu de luptători de elită. Am cunoscut şi ultimii Moş Teacă din Armata română care, oricît ar fi incercat ofiţerii de legătură şi consilierii să le ridice valoarea profesională nu erau decît nişte caporali cu trese de lt.col! Dar, am cunoscut şi militari care în aceşti ani, printr-o pregătire continuă, fac faţă oricărei provocări şi se pot integra în orice armată din lume. Nicolae Ciucă este, poate, reprezentativ pentru momentul istoric actual al României! Şi toate acestea, sau o mare parte dintre ele, se datorează parteneriatului cu Armata SUA.

Datorită militarilor americani, a simplilor soldaţi, acolo, în TO, departe de România, militarii români au înţeles exact poate, valoare exactă a Patriotismului, Ţării, Drapelului şi Imnului Naţional! Iar comandanţii US Army au ales ca parteneri, trimiţîndu-i la şcoli (indirect, fireşte!) pe cei mai buni dintre ofiţerii, subofiţerii, maiştri militari şi gradaţii Armatei române. Pe cei mai buni şi profesionişti luptători români, ca pepinieră de cadre pentru o armată parteneră pe care o doreau de nădejde în TO şi în acest colţ de Europă în care ne găsim. Să spunem, că a fost un deal de tip win-win. Militarii români cîştigau cunoştinţe, experienţă şi un avantaj de promovare în carieră, iar americanii cîştigau prieteni şi parteneri de nădejde! Nicolae Ciucă nu numai că a fost “şcolit” la academiile americane de război, dar a şi absolvit cu note maxime! Şi-a făcut prieteni printre comandanţii americani şi colegii străini – precum actualul preşedinte al Egiptului! – care, în decursul anilor au avansat în diferite structuri de comandă.

A fost detaşat pe lîngă CENTCOM şi a urcat în ierarhia militară, firesc! Era general cu două stele şi comandant al Diviziei de la Buzău cînd am realizat documentarul despre Nassiriyah! Îl despărţeau 8 ani, cred, două stele de general şi multe responsabilităţi în diferite funcţii militare şi, ulterior civile, de momentul de astăzi.

Am mai spus-o şi o repet, fără să mă ascund în spatele pseudonimelor sau a conturilor false, că nu cred că Nicolae Ciiucă a fost, sau este, “omul lui Iohannis”. Mai degrabă, înclin să cred că Iohannis este “omul lui Ciucă” pentru că la Pentagon sau la Departamentul de Stat în dreptul României stă scris numele lui Ciucă nicicum a maimuţoilor politici care s-au perindat în fruntea dregătoriilor fanariote de la Bucureşti. Pentru partenerul american – care, ne place sau nu, este un jucător de forţă în politica Europei de Est! – Nicolae Ciucă a fost şi este un reper şi un element de stabilitate! Aşa că, atunci cînd a ajuns la Cotroceni, Iohannisului I s-a pus în vedere să fie atent în relaţia cu Generalul!

După ce a jucat la cacealma, mai multe cărţi, viitorul ţării şi al locuitorilor ei, după 50 de zile Iohannis l-a instalat pe Nicolae Ciucă prim-ministru! Cred că din disperare! Nicolae Ciucă nu este om politic, nu are partid. Singurul Partid al lui Nicolae Ciucă a fost şi este ARMATA ROMÂNĂ şi singura doctrină politică este ROMÂNIA! Nicolae Ciucă nu este comod. Nici pentru lighioanele din partidul în care a poposit după ieşirea în rezervă, nici pentru Cotroceni, nici pentru aşa-zis-a opoziţie, nici pentru aventurieirii şi escrocii care se vîntură prin ţara asta ca printr-un sat fără cîini. Dovadă sînt lătrăii de toate culorile politice, din toate taberele, din toate serviciile româneşti şi străine care-l muşcă pe Ciucă de turul pantalonilor de camuflaj. Nu-i va fi uşor. Este comandantul unei armate de neinstruiţi fiecare cu fire de comandă în altă parte. Dar, sînt convins că pregătirea sa militară de execepţie şi lecţiile învăţate, chiar de la colegii săi – Al Sissi este unul dintre ei şi este, repet, Preşedintele Egiptului! – îi vor fi de folos şi o va scoate la capăt. Sînt convins că în cel mai scurt timp veţi vedea, fiecare dintre voi, că Ţara e guvernată şi merge într-o direcţie nu bălteşte neputincioasă sub bagheta unor ipochimeni politici. Acordaţi-i încredere generalului, aşa cum Camarazii săi i-au acordat încredere în TO! De 20 de ani, Nicolae Ciucă e prietenul meu, de joi, 25 noiembrie 2021, poate şi al vostru!

P.S. Încerc, în ciuda răcnetelor isterice ale “deontologilor”, încă un plan de carieră pentru Nicolae Ciucă: dacă guvernarea militarului Ciucă va obţine calificativul Foarte Bine, militarul Nicolae Ciucă ar putea fi viitorul Preşedinte al României! Hai cu înjurăturile, detractorilor!!!

CRIZE SIMULTANE

Haosul generalizat a pus stăpînire pe România! Clasa politică şi instituţiile statului s-au prăbuşit concomitent, într-o explozie abjectă. Ca jurnalist, am spus-o de mai multe ori: România se află în al 33-lea an de război! Observînd ceea ce se întâmplă în viaţa politică, economică şi socială din ţară! Iniţial, am crezut că este vorba de clasicul război româno-român, dar există semne că sîntem şi ţinta agresiunii unor entităţi externe, de stat sau private, primul fiind doar stimulat de acesta din urmă!

Milton Friedman, marele guru al mişcării „unfettered capitalism”, creditat cu scrierea caietului de sarcini pentru economia contemporană, hipermobilă şi globală, îl cita des pe Machiavelli, potrivit căruia toate rănile trebuie provocate simultan, dacă vrei ca schimbarea aşteptată să se producă. Numai o criză – reală sau percepută ca atare – poate produce schimbări reale. Dezastrele naturale, catastrofele sanitare sau turbulenţele politice permit guvernelor şi multinaţionalelor să profite de şocul în care se află populaţia şi să implementeze politici avantajoase pentru marile corporaţii.

Esenţială, în toată această mişcare oportunistă este viteza de reacţie, pentru a impune o schimbare rapidă şi ireversibilă înainte ca societatea aflată sub imperiul acestei crize să revină la „tirania statu-quo-ului”. Potrivit teoreticienilor neoconservatori, adepţi ai lui Papa Milty, o administraţie are la dispoziţie între şase şi nouă luni în care să poată realiza schimbări majore; în cazul în care va pierde oportunitatea de a acţiona decisiv în această perioadă, ea nu va mai avea o a doua şansă în acest sens.

Şocul şi Evlavia sunt acţiuni care creează teamă, pericole şi distrugere pe o scară inimaginabilă pentru oamenii obişnuiţi, de aceea, exploatarea acestora poate trasa liniile de frontieră geopolitică sau corporatistă pură.

Spuneam, în emisiunea prietenului Daniel Botgros, referindu-mă la România de astăzi, că asupra noastră s-a abătut, simultan, o sumă de crize machiavellice, atît Ţara, cît şi Naţiunea aflîndu-se la o răscruce fără sens giratoriu. Avem de ales între drumul care duce la dispariţia noastră din istorie, sau poteca abruptă a reclădirii naţionale.

În România momentului actual se poate vorbi de o criză care este mai mult decît politică, în care locatarul de la Cotroceni a tăiat juliene întraga clasă politică aflată în parlament. Criza politică românească este, de fapt, mult mai profundă şi ea se manifestă prin lipsa unei alternative reale la actuala aşa-zis elită conducătoare. Bazinul de selecţie este gol! Atît ideologic, cît, mai ales, uman!

Criza medicală, generată de epidemia de COVID-19, scăpată în pruni în ţara noastră, este strîns legată de criza politică, dar şi de criza de încredere şi chiar de una de… coeziune naţională. Un mix 3 în unu, fatal! Un sistem medical extrem de politizat, reforme aplicate în avantajul corporaţiilor, tratamente la limita de jos a umanului, manipularea şi dezinformarea conspiraţionistă grosiere practicate în ultimii doi ani, toate acestea au tarat încrederea în efortul medical. Cred că este momentul ca politicul să facă un pas în spate, o perioadă de timp, şi să lase specialiştii să încerce să rezolve criza sanitară!

Criza energetică în care ne-a aruncat lipsa unei politici externe coerente şi Olimpiada vînzării de ţară este acută şi, din păcate, pentru noi, fără leac. TOATE reţelele energetice construite în ultimii ani OCOLESC România!!! Sîntem pămîntul nimănui, terenul de joacă al tuturor! Ea este mai puternică decît criza economică şi criza alimentară, cele două conturîndu-se cu tuşele groase ale scumpirilor excesive ale materialelor de construcţii şi decalajele scandaloase între exportul de materie primă agricolă şi importul de produse finite alimentare.

Despre criza constituţională, nu vreau să scriu. Constituţia este călcată în picioare de ani de zile. Ni se pare deja firesc. Nu ne afectează! Evident, nu sîntem polonezi! Dar despre faptul că România este captivă a unor jocuri geopolitice la scară regională și globală care o lasă cu tot mai puțini aliați de încredere și cu tot mai mulți adversari, în condițiile în care pierderile de suveranitate sînt enorme și lipsite de compensație, voi scrie cîteva rînduri. Sigur, am amintit deja, absenţa unei politici externe naţionale, aflată în apanajul trădătorului de la Cotroceni, reprezintă una dintre cauzele precarităţii situaţiei de astăzi în care am devenit pămîntul nimănui şi terenul de joacă al tuturor! Cei puţini, care vor dori să privească înapoi, în istorie, vor vedea că Franţa a sprijinit crearea României mari. Încă de pe vremea lui Cuza (Unirea Principatelor) ca o contrapondere la ascensiunea Imperiului Ţarist. Istoria se repetă, în buclă, şi Franţa se întoarce la Gurile Dunării pentru că cine stăpîneşte Gurile Dunării stăpîneşte Europa şi pune presiune pe Crimeea cam ca înainte de 1853.

Aşa putem traduce că România este coaptă pentru o guvernare progresisto-globalistă-macroniană sau, cel puțin, adusă în cvasi imposibilitatea de a se opune la instalarea unei asemenea guvernări. Poate fi o explicaţie pentru sceneta jucată de Dasian-Julien. Sigur, este de presupus că Rusia nu are motive să fie încîntată de implantarea soroșismului- macronian în vecinătatea sa apropiată.

Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean, România şi societatea românească sînt, astăzi, mai vulnerabile ca oricînd. Pe acest fundal, în ultimele săptămîni, dar şi în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. Terorismul politic a atins cote demne de 11 septembrie! De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent. Potrivit Donei Tudor, agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare . Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale, negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale, impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală, crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.

Dar, astea sînt deja aberaţii regionale. Omul de rînd caută, în piaţă, un tocilar. Să ascută coasele şi topoarele!

O MESERIE DE BUDOAR

Am fost nedumerit, amuzat şi apoi indignat, de persistenţa scuipatului în faţă a presei din România de către politicienii de toate culorile asta după ce băieţaşii şi fătucile din media – mai ales din televiziuni! – precipitaţi şi agramaţi recită cîtă şpagă a luat „ăla”, ce cumpărături a mai făcut „aia” şi în ce club de fiţe s-a mai „dat” beizadeaua vreunui îngălat. Adică, jurnalismul românesc, admiţînd că este ŞI de proastă calitate, este o meserie de budoar! O astfel de idioţenie ar trebui să nască, în mod logic, un Minister al Informaţiilor, după modelul iraqian al lui Saddam Hussein, pe care l-am gustat din plin în 2003: „Vrei să munceşti azi? 50 de dolari”! Ministerul ar putea fi condus chiar de către Rareşul cel Bogdan – care are o relaţie „specială cu jurnaliştii”, sau de „amicii” mei din Moldova, antrenaţi pentru fumigene fîsîite, sau chiar de Iohannis după ce zboară de la Cotroceni! Scuze! Iohannis NU zboară de la Cotroceni!


Lăsînd gluma la uşă, chiar făcută prost şi inconştient, meseria de jurnalist rămîne una dintre cele mai periculoase din lume! De aceea mă străduiesc ca în fiecare an cel puţin 10 colegi să urmeze cursuri de perfecţionare. Că jurnalismul NU este o meserie de budoar, care va dispărea atunci cînd vor unii, o dovedeşte şi statistica internaţională. Primăvara arabă şi mişcările de protest, criza refugiaţilor s-au dovedit riscante pentru jurnalişti.

În condiţiile de mai sus, o întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui jurnalist român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, cînd obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil declanşat chiar de la vîrful propriilor ministere! Şi mă refer la Igaş şi Oprea. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudineşi frica zilei de mîine. Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România este o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!

„Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare (Atenţie România!), tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămîn o realitate a mediului de securitate actual. Dar, despre toate acestea, ar trebui să citeşti în presă. În presa ta zilnică! Care presă? Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea! După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gîndească la aest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, grasiate şi tîmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încît discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atîtea cîte sînt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul urnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnlist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România. Astăzi, presa e anti PSD şi pro PSD. Adică, „o vulnerabilitate” şi „responsabilă”.

Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sînt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi impresionantă. Noile facultăţi de jurnalistică au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”, iar posturile de conducere se lasă moştenire, precum în Coreea de Nord, pe banii contribuabililor! În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească.

Cu toate acestea, cred că jurnalismul de specialitate este necesar şi obligatoriu. Criza prelungită în care ne aflăm impune „naşterea” unor jurnalişti de criză. Dacă la nivelul presei centrale există cîţiva reporteri specializaţi pe situaţii de urgenţă, conflicte armate, sau dezordini sociale, la nivelul presei locale, astfel de specializări se regăsesc mai greu. În ultimii 30 de ani, au fost puţine tentative de a specializa jurnalişti în astfel de domeniu. E adevărat, şi interesul jurnaliştilor sau conducătorilor de redacţii a fost pe măsură! Amplificarea CRIZEI la nivel naţional şi mondial, implică, însă, urgent, adoptarea de măsuri excepţionale, inclusiv din partea mass-media românească. Lipsa instruirii adecvate în domeniul siguranţei, al mediului ostil şi al situaţiilor de urgenţă, nu mai este neglijenţă ci ignoranţă criminală! Pentru că, acţiunile jurnalistice „empirice” pot amplifica crizele deja existente, sau pot provoca noi crize, unele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Dar, pentru toate acestea, nu este nevoie de un Minister al Informaţiilor, şi nici ca mass-media să fie considerată o vulnerabilitate de către preşedintele tuturor românilor!

EŞECUL SISTEMELOR POLITICE ŞI ROMÂNIA VULNERABILĂ

Vrem sau nu vrem, conştientizăm, sau nu, viitorul imediat, şi pe termen lung, va fi modelat de actuala pandemie. În definirea proiectelor viitoare, analiştii şi publicul larg trebuie să țină seama de patru forțe majore care transformă peisajul global: globalizarea și apariția unui nou tip de regionalizare, accelerarea concurenței globale în domeniul tehnologiei, demografiile îmbătrânite și cursa împotriva schimbărilor climatice. Pandemia COVID-19 nu modifică fundamental arhitectura gestionării eficiente a riscurilor geopolitice, dar va accelera traiectoria fiecăreia dintre aceste tendințe, se arată în raportul EY Perspective geostrategice în 2020.

Pandemia accentuează consecințele sociale, economice și politice ale îmbătrînirii populației. Profilul demografic al unei țări va modela poverile operaționale și în materie de costuri impuse de pandemie: societățile mai îmbătrînite se vor confrunta cu consecințe mai grave din punct de vedere economic și al pierderilor de vieți omenești provocate de această boală cu o revenire mai lentă a economiei. Națiunile cu o populație preponderent tînără, care se confruntă cu rate mari ale șomajului și cu fenomene de dislocare economică din cauza pandemiei, prezintă riscuri mai mari de tulburări sociale.

Virusul se răspîndește la nivel global, iar combaterea acestuia ar necesita eforturi globale la mai multe niveluri. Dar statele reacționează cu viziunea tunelului național. Aici ideologia naționalistă triumfă uneori chiar și asupra rațiunii limitate a politicii economice sau de sănătate. Vezi cazul României! Nici măcar în autoproclamata „putere europeană”, nu există nici un sentiment de coeziune. „Statele membre sînt cuprinse de naționalismul de criză”, așa cum spune jurnalistul austriac Raimund Löw.

Europa este un continent îmbătrînit care este supus unor presiuni uriaşe migraţioniste, economice, dar şi identitare de natură politico-istorică. În Uniunea Europeană, presiunile în direcția fragmentării au fost evidențiate de un răspuns la pandemie care, cel puțin pînă în acest moment, a fost greoi și lipsit de coordonare.

În această cheie trebuie citită întîlnirea între Premierul Ungariei, Viktor Orban cu Milorad Dodik, liderul sîrbilor bosniaci, care a anunţat recent un plan secesionist pentru entitatea sîrbă care, de la încheierea războiului din fosta Yugoslavie, formează, împreună cu comunitatea musulmană şi croată, Bosnia şi Herţegovina.

Milorad Dodik, care şi-a anunţat uneori intenţia de a-i scoate pe sîrbi din statul comun, a lansat recent o nouă ofensivă secesionistă, ameninţînd să retragă Republika Srpska din instituţiile centrale, precum armata şi sistemul judiciar.

Nimic nou sub soare! Doar adepţii globalismului se miră! Susţinerea separatismului de către unele state europene şi situaţia din Kosovo au declanşat amplificarea tendinţelor separatiste, care au avut ca rezultat criza din regiunea spaniolă Catalonia. Practic, Europa a salutat divizarea mai multor state de pe continent, fără a-şi ascunde bucuria în legatură cu asta. Iar acum, iată, avem Catalonia şi Kurdistan, dar și Veneto și Lombardia, iar autonomiile etnice maghiare bat la ușă! Disoluţia lentă și atomizarea de interese din sînul Uniunii Europene, populismul cras al liderilor din jur, chiar scăderea factorului de inteligență la leadership-ul european, statul slab în care domnesc grupări de interese care-i mimează neoficial serviciile, greoi, incomplet, sărac şi birocratizat, o corupţie mare, care o păzeşte pe cea mică, favorizează această mișcare pe care mulți se feresc să o numească… genetică!

Atît la nivel istoric, cît şi juridico-filozofic, sistemul internaţional din ultimii 25 – 30 de ani a fost marcat de tensiunea profundă între tendinţele naționale conservatoare şi cele revoluţionare anti-sistem împotriva lipsei de scrupule a unui stat hegemonic care abuzează de conceptul de suveranitate în manufacturile asociate cu corupția. În mod clar, orice tendinţă separatistă sau de autonomie pun în discuție consecințele semnării Păcii de la Westphalia (24 octombrie 1648), un troc prin care învingătorii şi învinşii îşi împărţeau diferitele provincii. Suveranitatea de tip westphalic, care se prezintă ca o suveranitate absolută, inflexibilă, a devenit, în noile condiţii, o piedică care impietează asupra capacităţii de a construi modele de guvernare adecvate.

Într-o asemenea situație, chiar cerrerile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.

Presiunile migraționiste și terorismul european, mărunt dar în creștere, contribuie la acest fenomen.

Majoritatea actelor de violență din ultimii ani sînt puse pe seama refugiaților și a migranților economici.

Un nou studiu care a analizat demonstraţiile de stradă din 2006 pînă în 2020, a constatat că numărul mişcărilor de protest din întreaga lume a crescut de peste trei ori în mai puţin de 15 ani, informează Washington Post. Intitulat „World Protests: A Study of Key Protest Issues in the 21st Century”, studiul e realizat de o echipă de cercetători de pe lîngă Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) din Germania şi de Initiative for Policy Dialogue, o organizatie non-profit afiliată la Columbia University. Analizînd îndeaproape peste 900 de acţiuni de protest din 101 ţări si teritorii, autorii au ajuns la concluzia că trăim o perioadă istorică asemănătoare cu atmosfera din anii 1848, 1917 sau 1968, „cînd un număr mare de oameni s-au revoltat împotriva modului în care erau lucrurile, cerînd schimbări”. Dar care este cauza? Autorii vorbesc despre „esecul democratiei”. Ei au constatat ca majoritatea evenimentelor de protest pe care le-au studiat – 54% – au fost provocate de eșecul sistemelor politice.

În ultimii ani, Europa s-a confruntat cu cele mai ample mișcări de masă de oameni de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Peste un milion de refugiați și de migranți au sosit în Uniunea Europeană, majoritatea fugind de războiul și teroarea din Syria și din alte țări aflate în dificultate. În spatele politicii Germaniei de primire a refugiaţilor syrieni stă un compromis care nu poate fi ignorat. Preţul pentru azilul syrienilor este plătit de imigranţii din Balcani, care au fost deportaţi pe capete, scrie Wall Street Journal. Criza migraţiei din Europa este într-un punct critic, în care pilonii politicii în vigoare se află sub stres constant. Şi acum, pandemia care a blocat economia globală dar şi orice iniţiativă legată de migranţi şi piaţa muncii în Europa. În spatele economiilor sînt modificări profunde – structurale, sociale, demografice – care pot duce la apariţia unei noi revoluţii!

Au explodat preţurile la energie şi alimente, dar de ce nu pot să crească şi salariile, pe medie, de la sine? Din cauza dezechilibrelor şi dezmăţului globalist de pînă în urmă cu doi ani! Potrivit Ziarului Financiar, economiile şi companiile au devenit prea productive, iar acest lucru, coroborat cu lipsa inflaţiei, a schimbat toate regulile!

1. Globalizarea, începută în anii ’80, a frînt clasa de mijloc, care este cea mai afectată în ţările occidentale. Multe joburi ale clasei de mijloc au plecat în ţările low cost, mai ales odată cu căderea comunismului, deschiderea pieţei est-europene şi creşterea Chinei.

2. Emigraţia în ţările vestice – acest lucru a dat posibilitatea companiilor să angajeze oameni pe salarii mai mici, ceea ce a pus presiune pe piaţa forţei de muncă şi pe sindicate.

3. Intrarea pe piaţa de muncă a femeilor – ultimele trei decenii au adus pe piaţa forţei de muncă din ce în ce mai multe femei care preiau şi poziţiile bărbaţilor, dar la salarii mai mici. În aceste condiţii, salariile nu cresc.

4. Echipamentele şi acum roboţii înlocuiesc forţa de muncă pe un cost mai redus – în ultimele decenii tot mai multe companii încearcă să înlocuiască oamenii cu echipamente sau roboţi pentru a deveni mai productive şi a face faţă concurenţei. Un echipament sau un robot nu oboseşte, nu cere majorări salariale, nu cere bonusuri, nu pleacă cînd vrea el, nu plăteşte taxe şi contribuţii la stat. Echipamentele au înlocuit joburile de mijloc. Iar acum, roboţii înlocuiesc procesele repetitive din companii, atacînd de data asta joburile low-cost.

5. Companiile mari au devenit din ce în ce mai mari, ceea ce a dus la scoaterea competitorilor de pe piaţă, darea oamenilor afară şi scăderea presiunii pe creşterea salariilor – în economiile occidentale cuvîntul de ordine este consolidarea, fuziunile şi achiziţiile, întărirea poziţiilor pe piaţă, cumpărarea concurenţilor şi închiderea lor, creşterea preţului produselor fără creşterea salariilor din companii.

6. Supracapacitatea de producţie – ultimii 30 de ani a adus o supracapacitate de producţie în toată lumea, ceea ce face ca firmele să aibă ca obiectiv într-un mod continuu reducerea costului prin toate mijloacele: înlocuirea oamenilor cu echipamente, cumpărarea concurenţei, trimiterea joburilor de mijloc în alte ţări pentru a reduce costul salarial.

7. Lipsa investiţiilor – în economiile puternice nu se mai fac investiţii de către companiile private decît dacă sînt noi tehnologii care înlocuiesc anumite modele de business, reduc numărul de salariaţi şi reduc costul salarial. Din acest motiv nu există cerere pentru noi locuri de muncă şi în consecinţă nu există presiune pe piaţa forţei de muncă în sensul creşterii salariilor.

8. Apariţia share economie şi a modelelor de business disruptive – de mai bine de două decenii, establishmentul economic mondial este dat peste cap de apariţia altor modele de business şi mai ales de apariţia de nicăieri, din alte zone, de tehnologie, a unor companii care lovesc în plin modelele tradiţionale. Google şi Facebook au distrus industria media, Uberul schimbă regulile în transportul persoanelor, Amazon a rupt din piaţa retailerilor tradiţionali, Tesla a ajuns să se bată cu marii producători auto, Apple a schimbat regulile în comunicare, digitalizare etc., low-costurile aeriene au răvăşit piaţa de transport tradiţională, ducînd la scăderea tarifelor, ceea ce a produs schimbări fundamentale în mobilitatea oamenilor, aducînd reduceri de costuri salariale în alte industrii pentru că pot să aducă oameni mai ieftin din alte ţări într-un timp foarte scurt.

9. Pentru că nu există inflaţie iar marile ţări occidentale sînt pline de datorii, nu mai au bani de investit în infrastructură – acest lucru nu creează locuri de muncă, nu creează cerere, nu creează presiune pe salarii.

10. Marile economii ale lumii, marile bănci, marii administratori de bani, marile companii de asigurări au prea mulţi bani, administrează prea mulţi bani. Pentru că sînt prea mulţi bani în lume care au fost economisiţi în ultimele şapte decenii prin diferite forme – democratizarea bursei, fonduri de investiţii, fonduri de pensii – şi nu există unde să fie investiţi în economii pentru că există supracapacitate, aceste mii de miliarde stau efectiv degeaba în conturi, cu 0% dobîndă. Pentru că aceşti bani nu sînt investiţi decît în titluri de stat, în blue-chipsuri, în real-estate, în terenuri, ei nu creează noi locuri de muncă, nu creează cerere, nu aduc majorări salariale ci, dimpotrivă, pun presiune pe companii să reducă costurile, să dea oameni afară, să investească mai puţin pentru a le aduce randamente mai mari.

Dacă establishmentul nu este atent, din rîndul tinerilor de astăzi care ştiu cel puţin două limbi străine, care se mişcă într-o parte şi-n alta, care vor şi speră la bani mai mulţi pentru a experimenta mai mult în domeniul vieţii personale, se va naşte noul Lenin, spune Cristian Hostiuc, Director Editorial ZF.

În urmă cu 100 de ani, imperiile s-au mărunțit în state naționale, dornice să-și afirme identitatea sufocată de abuzurile, birocrația și incompetența imperială. După un veac, aceleași tare trezesc în populațiile naționale abuzate dorința regăsirii identității regionale pentru o auto-guvernare onestă și echitabilă! Există o amprentă genetică socială primordială și nucleară: tribul și familia, pentru cea din urmă luptînd cu înverșunare motivată o parte a societății civile tradiționale, în frunte cu Biserica Națională. În România! Observația nu e nouă, juristul elveţian Gustav Moynier a propus în 1872 crearea unui tribunal internaţional care să judece dreptul ginţilor!

Într-o asemenea situație, chiar cererile de autonomie cele mai fanteziste nu pot fi contracarate de lideri corupți de la centru, chiar dacă corectitudinea politică și socială le aparține. Moralitatea îndoielnică le vulnerabilizează discursul pro-națiune pentru că însăși națiunea devine adversar natural al unor astfel de lideri și instituții subordonate.

În întreaga Europă partidele antisistem au cîştigat teren din cauza nemulţurilor populare faţă de politicile economice implementate de guverne, a nivelului ridicat al inegalităţii sociale şi ca reacţie la criza sanitară. Europa este în schimbare, iar România este vulnerabilă!

CRIZA POPOARELOR

Analiza specialiştilor în domeniul securităţii scoate în evidenţă că la acest început de mileniu, popoarele doresc condiţii mai bune de viaţă şi de muncă pentru ei şi generaţiile următoare. Pretenţiile faţă de autorităţi au crescut depăşind, uneori, realităţile şi posibilităţile de rezolvare a unor situaţii. A crescut, de asemenea, intoleranţa faţă de cei din jur, faţă de lideri. Dacă la acestea mai adăugăm şi moştenirile istoriei, deducem că multiplele situaţii de criză din ultimii 20 ani, multe rămase nerezolvate, nasc o serie de întrebări care se pot rezuma astfel: sînt oare crizele inevitabile în viaţa popoarelor?; sînt oare popoarele conştiente de urmările crizelor?; guvernele sînt pregătite să gestioneze crizele în favoarea popoarelor pe care le conduc?

Răspunsul este unul singur şi comun pentru toate aceste întrebări: NU!

În opinia mea, criza reprezintă acea perioadă din viaţa unei societăţi caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor. Ea se concretizează prin expunerea unor aspecte temporare sau permanente ale modului de organizare al sistemului, care nu-i mai permit acestuia să funcţioneze.

Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea fundamentală a sistemului şi înlocuirea acestuia, fie prin modificări importante, ale structurii sale!

Criza are la bază cauze economice, politice, sociale, religioase, juridice, etnice etc., care nu au fost rezolvate în cadrul sistemului în timp util şi în mod paşnic, în scopul echilibrării raportului dintre nevoi şi posibilităţi. Este important de subliniat că, niciodată, o criză nu are la bază numai una din categoriile de cauze enumerate mai sus! În consecinţă, situaţiile de criză au la origine cauze multiple, de natură obiectivă şi, ca urmare, ele NU se rezolvă şi NU POT fi lăsate să se rezolve de la sine!

Conform manualelor de specialitate, principiul de funcţionare al managementului crizelor exclude menţinerea aberantă în funcţie a unui guvern ce s-a dovedit depăşit de situaţie, sau incapabil să gestioneze situaţia de criză, fie din incompetenţă, neştiinţă sau rea-voinţă, chiar incapabil să gestioneze comunicarea cu victimele crizei!

Crizele sînt diferite în funcţie de domeniul de manifestare şi caracteristicile lor generale.
• lipsa totală de informare sau informarea unilaterală;
• pierderea controlului asupra situaţiei;
• chiar dacă este o criză internă, în majoritatea cazurilor, radiografia ei este urmărită şi din exterior;
• procesul de luare a deciziilor înregistrează disfuncţionalităţi frecvente, ceea ce duce, de cele mai multe ori, la crearea panicii în rîndul părţilor;
• de regulă, organizaţia care gestionează criza îşi concentrează atenţia spre planificarea acţiunilor pe termen scurt, arareori se ajunge ca o criză să fie gestionată pe termen lung. Un exemplu, doar: Cum s-a intamplat şi cu Uniunea Sovietica, în urmă cu 20 de ani, Uniunea Europeană se prăbuşeşte sub povara propriilor contradicţii economice, cred analiştii internaţionali. Speculatorii iau în calcul şi datoriile generate de sistemele de pensii, care au nevoie de fonduri din ce în ce mai mari, deşi cei care cotizează sînt mai puţini. De asemenea, autodistrugerea sistemului de sprijin de la stat este predictibilă, avînd în vedere o rată a natalităţii mai scazută, o rată a şomajului mai mare, economiile mai mici şi taxele mai mari;
• multe din crize sînt inevitabile datorită factorilor interni sau externi care le generează!

• parte din crize pot afecta securitatea naţională, dar cele mai multe au doar implicaţii în planul interesului public al ideii de oportunitate, valoare, şi au avut ca efect stagnarea dezvoltării economico-sociale şi chiar regresul social. Apropo de oportunitate, analiza bătrînului George Friedman, fondatorul STRATFOR, referitoare la Turcia ca mare putere a sec 21, am privit-o, recunosc cu scepticism, considerînd că interconexiunile internaţionale în materie de securitate regională nu vor putea fi modificate prea curînd!

România este, cred, în acest moment, într-o situaţie extrem de gravă, crizele internaţionale grefîndu-se pe crizele noastre locale multiple. E bine de ştiut, criza debutează cu multă confuzie şi lipsă de control şi se dezvoltă cu viteze imprevizibile! În România, acum, oricare dintre ramurile crizei se acutizează va afecta securitatea naţională! În domeniul crizelor care pot afecta securitatea naţională, cîteva manifestări sînt comune:
• creşterea infracţionalităţii, prin apariţia unui grad de violenţă care-l depăşeşte pe acela specific situaţiilor normale;
• deplasarea unor grupuri mari de oameni dinspre zonele afectate de criză spre cele neafectate sau în sens invers, în scopul sprijinirii şi amplificării acţiunilor elementelor turbulente;
• izbucnirea unor tulburări şi manifestaţii de mare amploare, cu caracter revendicativ, de diverse nuanţe, greu de soluţionat şi care degenerează în acţiuni de încălcare gravă a normelor de drept, punînd în pericol ordinea constituţională şi stabilitatea internă, ce se pot desfăşura la nivel naţional sau zonal;

Gestionate corect, printr-un management de criză eficient, CRIZA se poate transforma în OPORTUNITATE. Trebuie doar ca factorii de decizie, de la nivelul statului să acţioneze în sensul sprijinirii dezvoltării eficienţei şi schimbărilor la nivelul societăţii, popoarele singure avînd forţa interioară de a produce anticorpii necesari supravieţuirii!

CRIZELE ŞI OPORTUNITĂŢILE DE SCHIMBARE ÎN BINE

Erau criza şi evoluţia ei, predictibile? Citite într-o cheie de securitate naţională, eu zic că DA! Imbecil folosit, sau nu, cuvîntul CRIZĂ rămîne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sînt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de „a judeca” sau „a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvîntului rezidă în noţiunea de DECIZIE.

Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI. Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine uneori, uitîndu-mă la tv! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa „Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): „Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cîntări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrînge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”! În momentul de faţă, CRIZA reprezintă o accelerare a redistribuirii puterii în sistem.

Definiţia transcrisă reflectă cîteva puncte interesante: existenţa unor decizii importante de luat fără a avea acces la ansamblul informaţiilor, cu timp limitat şi tensiune ridicată; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; perceperea crizei ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi; ruptura cu un status quo şi amînarea stării de echilibru; şi… posibilitatea confruntării militare!

Teoretic, dacă CRIZA reprezintă un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea este, deci, UN FENOMEN ACUT şi nu cronic, precum în România ultimilor 30 de ani, cu o dinamică de hotărîri anormale şi extraordinare! Aceasta fiind cheia transcrierii fenomenelor la care luăm parte, implicaţiile ei determină măsuri specifice pe termen lung, o gîndire coerentă şi măsuri constante – specifice, mai degrabă serviciilor speciale – ori, politicienii gîndesc în cicluri electorale, scurte, de 4-5 ani. Doar previzibilitatea ameninţărilor permite o planificare corectă a răspunsului.

CRIZA ESTE PURTĂTOARE DE RISCURI PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ, iar o ţară cum e România, angajată într-un amplu proces de transformare internă, firească după aderarea la NATO şi UE, generează, inevitabil, o vulnerabilitate generală sporită, atît la modificările profunde ale mediului internaţional, dar şi la atacurile diverselor „entităţi”, ţara noastră fiind plasată în acel spaţiu de POWER POLITICS pe Continentul European. Deci, cu atît mai mult avem nevoie să acţionăm coerent şi în cicluri lungi, după o evaluare a riscurilor şi vulnerabilităţilor.

Între ameninţări şi starea mediului internaţional există o strînsă interdependenţă. Astăzi, multipolarismul – a cărui evoluţie rapidă a fost determinată de Războiul din Iraq, a dus, pentru SUA (putere unipolară după căderea URSS şi destrămarea sistemului bi-polar) la un consum accentuat de putere. Criza modifică ierarhiile puterii şi geografia acesteia, dinspre Occident spre Asia de Est şi dinspre actorii statali spre cei non-statali, exercitînd o presiune uriaşă asupra arhitecturii instituţionale şi de securitate de după Al 2-lea Război Mondial.

Acesta este şi al doilea element fundamental al „cheii”: consumul accelerat de putere al SUA a transferat resurse financiare incredibile, dinspre stat înspre actorii non-statali, reprezentaţi de ONG-uri, bănci, companii. Îşi mai aminteşte cineva? La izbucnirea crizei PRIME, SUA au transferat primele bani de la buget în conturile unor instituţii financiare care au speculat cu active toxice, întărindu-le şi slăbind structura de rezistenţă a statului. Această „mită” nu a făcut altceva decît să mute actorii non-statali în Europa, declanşînd teroarea financiară la care asistăm astăzi.

Astăzi, lupta pentru STATUT, PUTERE ŞI INFLUENŢĂ se dă între state şi între actori statali şi non-statali. După cum se poate vedea, din cei doi ani pandemici, bătălia este pe viaţă şi pe moarte! Capitalismul liberal a reuşit să decupleze economia financiară de cea reală, astăzi, activele speculative depăşind de 11 ori PIB-ul mondial! Valoarea l-a făcut pe Valentin Lazea, de la BNR să spună , la un moment dat, despre acest fenomen că „este împins la limitele nebuniei”! Rezultatul este accentuarea conflictualităţii internaţionale.

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele doar reacţionează în loc să prevină!

Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. De exemplu, agenţiile de rating reprezintă un barometru pentru investitorii privaţi care se regăsesc ca actori principali în orice politici de dezvoltare statală. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate. Ba mai mult, ameninţarea financiară nu mai acţionează secvenţial ci concomitent şi necesită un răspuns imediat, deci, o măsură de criză care, de cele mai multe ori nu are nimic în comun cu democraţia sau cu regulile „ortodoxiei” guvernării.

Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un „trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale, atunci cînd nu este complet descreierată sau vîndută intereselor actorilor non-statali! Din păcate, situaţia comatoasă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră, după 32 de ani, nu dispune de un sistem coerent de formare a acestora. Clientelismul, impostura, ticăloşia şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie.

Ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de CRIZĂ pune accentul pe două idei: PERICOLUL şi OPORTUNITATEA. Primul, pentru a fi evitat, al doilea, pentru a fi folosit! Există indivizi, care se agită mai puţin, sau deloc, la televizor, dar care ştiu că o CRIZĂ, alături de negociere şi război, REPREZINTĂ UN MECANISM UTIL PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL. Deşi este un instrument greu de mînuit – din cauza caracterului său tumultos – ea se dovedeşte un puternic „transformer” în raporturile dintre state şi diverşi alţi actori şi un mijloc de recalibrare a sistemului internaţional. Deci, e departe de a fi inutilă! Să o folosim şi în România să schimbăm din temelii clasa politică!

ADEVĂRATA SURSĂ DE INDIGNARE: WAGNER SÎNT RUŞI!!!

Am scris, destul de succint, recunosc, în lucrarea „TARGET – Operaţiuni militare externe în combaterea terorismului”, apărută în 2010 la Editura Banatului Montan, sub egida Asociaţiei Române a Specialiştilor în Securitate (ARSS), că în condiţiile în care numeroşi combatanţi nu au statut de beligeranţi, ci acela de actori non-statali, ONU poate angaja actori non-statali, în speţă companii militare private, să poarte războaie cu actorii non-statali, în speţă grupările teroriste, în acest fel rezolvîndu-se problemele juridice pe care le ridică folosirea forţei unei coaliţii de state împotriva unor grupări non-statale!

PMC sînt potenţial utile ONU şi altor organizaţii internaţionale pentru că desfăşurarea lor ar stîrni mai puţine controverse politice decît decizia de a desfăşura trupe naţionale sub egida ONU. Această atitudine „civică” este valabilă şi în cazul „omului nou”, dependent de fotoliu şi televizor, care „adoră” să lupte prin intermediul altcuiva!

Deşi PMC au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private. Astăzi peste 150 de companii furnizează servicii în peste 50 de ţări.

Şeful diplomaţiei franceze, Jean-Yves Le Drian, i-a acuzat duminică seară pe mercenarii grupului privat rus Wagner că „se substituie” autorităţii statului în Republica Centrafricană şi că „au confiscat capacitatea fiscală„, notează AFP.

„Cînd intră într-o ţară, ei comit numeroase violări, exacţiuni, jafuri pentru a se substitui uneori chiar autorităţii ţării”, a afirmat Jean-Yves Le Drian în cursul emisiunii „C dans l’air” de pe canalul France 5.

Cel mai spectaculos exemplu este Republica Centrafricană unde, în cele din urmă, pentru a putea fi plătiţi, confiscă capacitatea fiscală a statului„, a spus el.

Franţa, foarte implicată militar în lupta împotriva terorismului în Mali, este împotriva unei posibile sosiri a grupului Wagner în această ţară pentru a instrui forţele armate locale şi pentru a asigura protecţia conducătorilor. Parisul a avertizat deja autorităţile de tranziţie maliene că prezenţa grupului Wagner ar pune sub semnul întrebării angajamentul său militar în Mali.

„Nu este posibil pentru noi. Este complet incompatibil cu modul în care concepem lupta împotriva terorismului în Mali”, a reiterat Jean-Yves Le Drian.

Grupul Wagner este suspectat, în special de Paris, că acţionează în numele Kremlinului, unde acesta nu doreşte să apară prea oficial.

„Wagner este în primul rînd o companie de mercenari ruşi care fac război prin procură în numele Rusiei, chiar dacă Rusia neagă (…) Nu păcăleşte pe nimeni”, a insistat ministrul.

În septembrie, ministrul francez de externe i s-a plîns de acest lucru omologului său rus, Serghei Lavrov, cu prilejul Adunării Generale a Naţiunilor Unite la New York.

„I-am spus asta. El a spus, nu sunt eu. I-am spus, ba da, tu eşti. Ei se refugiază în spatele faptului că un stat sau altul are dreptul să încheie un contract cu o firmă sau alta. Or, nu aceasta este realitatea”, a spus el.

„Realitatea este că sînt combatanţi, indivizi care încalcă dreptul internaţional şi pun sub semnul întrebării chiar suveranitatea statelor”, a spus el.

Termenul de MERCENAR se regăseşte într-o multitudine de perioade istorice, de la Crucificarea lui Christos – cînd este condamnat să-şi petreacă întreaga viaţă ca soldat, pînă la cel care stă aşezat în bena unei furgonete, pe bidoane de apă de 5 galoane, şfichiuit de vîntul rece al deşertului în Ajunul Anului Nou, undeva, la graniţa dintre Iraq şi Arabia Saudită.

Termeni precum mercenari şi companii de securitate private (PSC) sînt folosiţi pentru a desemna PMC.

Pînă de curînd, erau numiţi mercenari actorii dintr-un conflict care sînt, în general, motivaţi de cîştigul personal. Termenul apare în unele tratate internaţionale, dar acestea au fost criticate pentru lipsă de acurateţe, deoarece se concentrează pe motivaţia acţiunilor, care este dificil de definit, şi nu pe acţiunile ca atare. Jocul cererii şi ofertei, la sfîrşitul Războiului Rece, explică proliferarea CPS. Armatele au fost micşorate şi au dus la o disponibilitate de personal cu experienţă pentru contractorii privaţi (Avant, 2005, pp. 30-31), care, împreună cu foştii poliţişti,detectivi sau alte profesii implicate în aplicarea legii, şi foşti ofiţeri de intelligence, constituie, în mare măsură, „nucleul dur” de personal al PSC. Creşterea ponderii PSC în conflicte armate, sau în securitatea internă a unor state, mai ales după 11 septembrie 2001, face ca tiparele stabilite pentru această industrie să se lărgească, inclusiv în ceea ce priveşte unele funcţii considerate suverane, ale statului şi marchează o schimbare profundă în monopolul violenţei, ca un răspuns la cererea pieţei.

Regăsim „armatele private“ în întreaga lume, mereu în creştere. Fie că vorbim de lupta cu traficanţii de droguri sau de intervenţii în cele mai dure zone de conflict, aceste firme, au sute de mii de angajaţi. De cele mai multe ori, acestea sînt angajate de guverne, corporaţii, jurnalişti, iar contractorii privaţi, ofiţerii de securitate sau mercenarii, cu li se mai spune, pot cîştiga pînă la 1000 de dolari pe zi!

Proporţia mercenaril – armată regulată este, în ziua de azi, de aproape 20%.

Am scris-o de nenumărate ori, personal cred că episodul armatelor naţionale este doar o mică paranteză în istoria militară a armatelor private, iar Noua Lume care se naşte sub ochii noştri are nevoie de o Nouă Securitate, iar această Industrie de Securitate Privată este structura cea mai pregătită să ofere baza securităţii noilor entităţi ce se vor creea! Pentru că, în ciuda intenselor „eforturi” de pace, războiul continuă să se desfăşoare, pe regiuni, cu punctualitate, în formele sale cele mai brutale.

Companiile de Securitate Private au absorbit forţă de muncă înalt calificată, în urma reformelor la nivelul structurilor de securitate, dar rămîn privite destul de „exotic” la noi în ţară. Acestea sînt societăţi comerciale care oferă servicii care, deseori, implică cunoştinţe temeinice în folosirea forţei. Trăsăturile distinctive ale PMC sînt: – Structura organizaţională: PMC sînt firme înregistrate cu structuri constituite; şi – Motivaţia: PMC furnizează servicii mai degrabă pentru profit decît din raţiuni politice.

PMC-urile sînt extrem de diferite ca mărime, mergînd de la mici firme de consultanţă (BMTF) la corporaţii transnaţionale uriaşe (G4S). Deşi PMC au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, schimbările geopolitice şi restructurarea forţelor armate din multe ţări ca urmare a încheierii Războiului Rece au determinat dezvoltarea rapidă a industriei militare private.

Companiile Private de Securitate şi-au dovedit superioritatea în sprijinul oferit în manipularea logistică diversă, în gestionarea riscurilor, în culegerea de informaţii în special pentrumisiuni de menţinere a păcii şi în reconstrucţie, operaţiuni post-conflict.

Deşi industria securităţii private tinde să devină indispensabilă unei societăţi moderne, paradoxal, aceasta nu figurează alături de sănătate şi administraţie locală în literatura de specialitate a managementul public. Dacă privim în ansamblu Industria Securităţii Private, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern (prof. univ. dr. Constantin Onişor, „IC într-o permanentă extindere”, revista Geopolitica, anul VI, nr. 27, pag. 25).

Industria poate fi definită pe paliere de activitate operaţională: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor; servicii de pază a transporturilor de bunuri şi valori; servicii de gardă personală şi de activităţi tehnic-operative; servicii de proiectare şi instalare a sistemelor de supraveghere şi alarmare; servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie; servicii de detectivi particulari (intelligence); activitate de învăţămînt, cercetare, training, audit; şcolarizare sau reconversie profesională; licenţiere în managementul tehnic sau operaţional; activităţi de training tehnic sau operaţional; audit intern şi extern al companiilor prestatoare de servicii de securitate privată.

Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Potrivit lui Constantin Onişor (op.cit.), aria de cuprindere şi intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statelor este atît pe verticală, cît şi pe orizontală, creînd ea însăşi, producţie şi servicii!

Cînd dimensiunea unor astfel de companii este foarte mare, acestea devin susceptibile de a favoriza jocuri politice. Astăzi, în preambulul unui nou război rece, Wagner este pusă la colţ pentru că este compasnie rusă care acţionează precum… britanica SandLine!!! În perioada războiului din Iraq, Blackwather a fost inamicul de serviciu, aceste companii avînd, mai degrabă o problemă de PR şi de dispută cu propagandiştii, decît una de funcţionalitate istorică.

13 octombrie 1307

Vineri, 13 octombrie 1307, în zori, toţi Cavalerii Templieri din Franţa sînt arestaţi în comanderiile lor, la ordinul lui Filip cel Frumos. De la arestarea acestora, pînă la condamnarea lor la moarte, pe 18 martie 1314, se scurg aproape şapte ani, într-un proces trucat încă de la început. Filip cel Frumos se dovedeşte un jurist priceput, expert în manipularea opiniei publice, de la popor pînă la Papă, fără să mai vorbim de judecători! Un proces politic bazat pe stenograme trunchiate şi mărturii smulse sub tortură care ne aminteşte tuturor de zilele pe care le trăim astăzi! Odată cu Templierii a pierit o epocă, cea a spadei şi economiei agricole, şi zorii statelor „justiţiare” se iveau. Istoria Ordinului coincide, cu aproximaţie de cîţiva ani, cu cea a Cruciadelor, astfel încît nu îi putem înţelege pe templieri „scoşi din contextul istoric”. Ordinul Templului se naşte în anul 1118, iar bula „Vox clamantis” a Papei Clement al 5-lea îi pune capăt în 1312.

20 de ani despart cucerirea Ierusalimului de naşterea ordinului. Alţi 20 despart sfîrşitul cruciadelor de dispariţia Ordinului. Odată cu dispariţia, Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Christos intră în istorie şi în legendă. Ei sînt „păstrătorii Graal-ului”, menţiune care a ţesut mii de poveşti despre cupa cu sîngele lui Christos, cu Maria Magdalena, soţia, şi urmaşul de sînge al lui Iisus, fără să ne gîndim, nici o clipă, că graal-ul era un fel de colivă galeză, o mîncare obişnuită în Levantul acelei perioade. Avînd putere şi influenţă, Templierii păstrau grînele în depozitele comanderiilor. Legiunea Străină a împrumutat de la ei chipiul alb şi securea, precum şi modelul social al pensionarilor legionari. Francmasonii şi aiuriţii de pretutindeni vor să le moştenească trecutul pentru a se legitima public pe o scară socială superioară. Oricum ar fi, vineri 13, a fost cu mare ghinion pentru Templieri.

Istoria ordinelor militaro-religioase merită, după părerea mea, încă o explicaţie, între sumedenia de explicaţii şi teorii vehiculate în ultimii 200 de ani, cu prisosinţă. Nu este un studiu istoric detaliat. Nu aceasta este intenţia autorului, ci, mai degrabă, oferirea unor indicii spre aprofundarea sistematică şi sistemică a problemei. Evident, nemulţumirea legată de explicaţiile oferite în cele cîteva lucrări studiate m-au determinat să încerc să pun cap la cap cîteva evidenţe, din punctul meu de vedere. Departe de a vedea în ordinele militaro-religioase moştenitorii unei înţelepciuni oculte – abordare preferată de o pseudo-literatură ocultă – cred că naşterea şi istoria acestora sînt indisolubil legate de perioada istorică în care au evoluat, de mediul politico-religios al cruciadelor, cînd avînd în vedere necesitatea de a avea o armată permanentă , ordinele militare au fost create, fiind adoptate ca al patrulea jurămant monastic.

Dacă astăzi, mulţi privesc evoluţia ordinelor militaro-religioase în plan ocult şi ezoteric, acordîndu-le „urmaşi” francmasoni, personal cred că industria de securitate privată este similară, astăzi, cu ordinele cavalereşti din perioada de 200 de ani a Cruciadelor. Atunci, ca şi acum, cele două tipuri de structuri trebuie privite în contextul istoric al apariţiei, dezvoltării şi… desfiinţării lor! Blackwater, Triple Canopy sau DynCorp., cele trei mari companii militare private pot fi asimilate uşor Ordinului Templului, Ordinului Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan, sau Cavalerii de Malta, Cavalerilor Sf. Maria, sau Cavalerii Teutoni: transnaţionale şi cu interese globale privind Calea, bogate şi respectate, pizmuite, hulite şi invidiate, dar fără suportul cărora nici o armată „cruciată” nu s-ar fi aventurat în vechiul Orient Mijlociu. În jurul lor s-au ţesut legendele, favorabile şi nefavorabile, sub aura lor mîncarea galeză din grîu fiert, graalul, un fel de colivă dar mult mai rea la gust, s-a transformat în Potirul pe care-l caută şi astăzi o groază de lume. „Păstrătorii Graalului” erau Templierii, cei care aveau suficientă putere de a-şi asigura hrana – fie ea şi săracă! – trupelor proprii, în perioade în care foametea trimitea acasă, în Occident Cruciaţii mînaţi în luptă de mirajul bogăţiilor fără de seamăn ale Ierusalimului. Evident, au existat şi alte ordine cavalereşti, „naţionale”, cum ar fi Ordinul Jartierei, al cavalerilor britanici, sau Calatrava, Alcantara şi Navarra, în Spania Reconquistei, un fel de Armor Group. Bogăţiile ordinelor cavalereşti au fost semnificative, la fel cum sumele cîştigate de companiile de securitate în zonele de război sînt considerate uriaşe.

Cinci ordine militaro-religioase mari s-au format în Tara Sfînta între sfîrşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea: Cavalerii Sfîntului Mormînt (circa 1099), Cavalerii Templieri (circa 1118), Cavalerii Ospitalieri (circa 1099 sau ai Sfîntului Ioan), Cavalerii Spitalului Sfînta Maria din Ierusalim (Cavalerii Teutoni) şi Cavalerii Sfîntului Lazăr. Ordinele cavalereşti se înscriu în succesiunea ordinelor militare aparute în timpul Cruciadelor. Un ordin militar este o societate creştina de cavaleri, care a fost înfiinţat pentru apărarea credinţei, fie în Ţara Sfîntă, împotriva Islamului sau împotriva pagînilor (în special în regiunea Mării Baltice) în Europa. Mai multe comenzi au devenit secularizate mai tîrziu, dar „dualismul” despre care istoricii şi fanaticii Templierilor vorbesc, a rămas. În 1818, Joseph von Hammer a comparat ordinele catolice militare, în special, templierii, cu anumite modele, cum ar fi secta asasinilor. În 1820, José Antonio Conde a sugerat că au fost modelate pe Ribat, o instituţie fortificată religios care a unit un mod de viaţă religios cu lupta împotriva duşmanilor Islamului. Personal, cred că lucrurile stau mult mai simplu.

Conciliul ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 şi avea să creeze, pentru prima dată, după Israelul antic, o religie oficială de stat care consfinţea şi sporea puterea politică a Împăratului Constantin. Părintii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii: unii, în frunte cu Alexandru, Osiu, sau diaconul Atanasie susţineau credinţa „ortodoxş” că Iisus Hristos este şi Dumnezeu şi om; alţii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii şi încă vreo 20 de episcopi, erau de părere că Iisus a fost un profet muritor inspirat de Dumnezeu, iar alţii, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ţineau calea de mijloc. Acesta a prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul omiousios „asemă­nător după fiinţa cu Tatăl” în loc de omoousios „deo­fiinţă cu Tatăl”, cum afirma doctrina ortodoxă. Marea Schismă din 1054 a împărţit creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică – universală) şi estică (ortodoxă – a Dreptei Credinţe a Bisericii Creştine din primul mileniu de existenţă). Principalele cauze ale separaţiei au fost dispute asupra autorităţii papale şi inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au existat şi alte cauze, cum ar fi dispute legate de jurisdicţia asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice, însă, mai important mi se pare „Conceptul cezaropapismului”, o concentrare a puterii religioase şi politice în mîinile aceleiaşi persoane. Schismele din sînul creştinismului nu erau noi. Cea de la 1054 relua, practic, disputele din perioada proto-creştină cînd grupurile religioase se revendicau de la numeroase şcoli de gîndire. Creştinii şi iudeii au ajuns să se concentreze pe un singur Mesia (James Tabor, „Dinastia Iisus”, Ed. RAO, 2010, pag. 185). Însă, potrivit istoricilor, nu la fel stăteau lucrurile în sec.I, cînd în Manuscrisele de la Marea Moartă se citeşte despre DOI MESIA, care aveau să deschidă calea spre Împărăţia lui Dumnezeu: unul de neam regesc, din Casa lui David şi celălalt, preot din spiţa lui Levi, după cum scrie profetul evreu Zaharia (sec. 6 î.Hr.). Imaginea celor doi Mesia a devenit un simbol pentru multe secte iudaice de orientare apocaliptică. Testamentul celor Doisprezece Patriarhi, citat de James Tabor, datînd din sec.II î.Hr., spune: „Căci Domnul va ridica un mare preot din Levi şi un rege din Iuda”, pentru mîntuirea lui Israel. Pentru acel „timp” se pregăteau Esenienii, auto-izolaţi la Qumran, lîngă Marea Moartă, pregătind CALEA mîntuirii lui Israel. În acest context istoric şi de credinţă s-au derulat faptele celor doi veri, Iisus din Nazareth şi Ioan Botezătorul, care, conform istoricilor şi cercetătorilor teologi, se trăgeu din Neamul lui David şi cel al lui Levi, Maria, mama lui Iisus fiind verişoară cu mama lui Ioan Botezătorul, spiţă a lui Levi. Aprofundarea acestui subiect nu reprezintă scopul acestui text! Cert este că, acest binom mesianic va fi trezit speranţele a mii de oameni care aşteptau sosirea celor Doi Mesia, ca un semn sigur al sfîrşitului, mîntuirea lui Israel de sub dominaţia romană, ieşirea din viaţa grea a momentului istoric respectiv. Cărţile spun că pînă şi Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, a fost marcat de usturătoarea chemare la pocăinţă lansată de Ioan Botezotorul, şi îngrozit de mesajul radical al lui Iisus, înregistrat şi de Evanghelia după Matei, cap.10, versetele 34, 35 şi 36: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt/n-am venit să aduc pace, ci sabie/ Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamasa, pe noră de soacra sa/ Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Sigur, teologii pun aceste versete în lumina Dreptei Credinţe în faţa lui Dumnezeu şi a Căii deschise de Iisus spre Mîntuire. Indiferent de explicaţii şi conotaţii, cu siguranţă, mişcarea populară declanşată de Iisus şi Ioan Botezătorul se transforma într-o revoluţie, pe deoparte împotriva stăpînirii romane, iar pe de alta, împotriva exceselor castei preoţeşti ce gravita în jurul Templului din Ierusalim. O greşeală de tactică face ca „revoluţia” să nu-şi atingă scopul iniţial, însă, uciderea celor doi Mesia (conform scripturilor şi vechilor proorociri), distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. şi preluarea „comenzii” de către fratele mai mic al lui Iisus, Iacov, supranumit „cel Drept”, va schimba situaţia. În Faptele Apostolilor, Iacov şi adepţii originari ai lui Iisus sînt descrişi ca fiind „prima biserică a Ierusalimului”, iar viitorii episcopi şi „patriarhi” ai Oraşului Sfînt îşi revendicau linia succesorală (califatul) din Iacov, fratele lui Iisus.

Epoca mediavală nu se deosebeşte fundamental de primul secol al creştinismului. Dacă după Marea Schismă, Biserica Răsăriteană domina un spaţiu relativ întins şi compact – de aici şi absenţa „nevoii” de a patrona ordine militaro-religioase -, Biserica Apuseană făcea eforturi de implementare a credinţei în spaţii păgîne. Viaţa cotidiană era extrem de grea, birurile nenumărate, iar o viziune apocaliptică era atractivă pentru locuitorii Occidentului măcinat de sărăcie, boli, războaie şi biruri. Atunci cînd Papa Urban al II-lea a declanşat, în 1095, Prima Cruciadă, aceasta nu era, de fapt, decît apogeul unei lungi serii de apeluri şi de veşti îngrijorătoare venite din Ţara Sfîntă, atît de dragă inimilor creştine (Regine Pernoud, „Templierii, cavalerii lui Christos”, Ed. Univers, 1995). După o lungă succesiune de războaie şi stăpîniri ale Ierusalimului, Califul Al-Hakim cucereşte Ierusalimul, în 969, iar în 1009 distruge Rotonda Sfîntului Mormînt. Cînd vestea s-a răspîndit, a provocat revolta clerului din Occident şi al enoriaşilor, declanşînd un fenomen care va continua 200 de ani: cruciadele, greu de organizat în contextul în care forţa armelor era divizată şi răsfirată între nobilii acelor vremuri. Papalitatea avea nevoie de o armată proprie. Şi ea s-a materializat, aducînd sub aceeaşi cruce ordinele cavalereşti înfiinţate în acea perioadă, mai ales în Ţara Sfîntă, cel mai controversat fiind cel al Templierilor.

Putem presupune că acestea şi-au obţinut dualitatea, despre care se vorbeşte atît de mult, odată cu contactul avut în Ierusalim cu Biserica lui Iisus şi cu patriarhii acesteia, aşa cum scriam, urmaşii declaraţi ai lui Iacov. De altfel, în 1127, Cavalerii Sărmani ai lui Hristos, înfiinţaţi în 1118 şi recunoscuţi de papalitate în 1120, stabiliţi pe Muntele Templului cu scopul de a proteja pelerinii spre şi la Locurile Sfinte, primesc din partea Patriarhului Ierusalimului, drept emblemă, „crucea ortodoxă dublu tăiată” (Marlin Hopkins, „Enigma Cavalerilor templieri. Istorie şi legături mistice”, Ed. Art, 2008, pag. 22), de fapt, simbolul vechii credinţe (Calea esenienilor) în cei doi Mesia, Iisus şi Ioan Botezătorul, de fapt, nimic altceva, decît credinţa vechilor evrei în mîntuirea prin sabie şi credinţă, prin David şi Levi! Ea le este acordată de către Patriarhul Latin al Ierusalimului, Daimbert, arhiepiscop de PIsa şi văr al lui Bernard de Clairvaux, aflat în strînsă legătură cu Ioan al 8-lea, al 89-lea Primat al Bisericii din Ierusalim, descendent direct al lui Iisus şi fratelui acestuia, Iacov cel Drept, uns direct de Domnul, care a păstorit creştinismul în Oraşul Sfînt pînă în anul 62 d.h., continuator al tradiţiei creştine în Ierusalim, de la Iacov cel Drept, primul Patriarh. Aceşti oameni, fac profesiune de credinţă în faţa Patriarhului Ierusalimului, punîndu-şi forţele în slujba regelui Oraşului Sfînt. Canonicii Sfîntului Mormînt sînt în relaţii apropiate cu ei (Arnaud De La Croix, „Templierii. Istoria călugărilor-soldaţi”, Ed. Lucman, 2003, pag. 97). Ulterior, după ce papalitatea „unge” Ordinele Cavalereşti, aceştia folosesc „croix patee”, răspîndită, în diferite forme, la toate Ordinele. Templierii sînt cei care nu renunţă, însă, definitiv, la Dreapta Credinţă a Bisericii lui Iisus şi utilizează SIGILIUM MILITIE cu imaginea a doi călăreţi pe un singur cal. Crucea Ortodoxă dublu tăiată, rămîne, însă, pe sigiliul Ordinului Ospitalierilor Sfîntului Ioan (Regine Pernoud, op.cit. pag. 60). Aceasta este interpretarea pe care eu o dau acestor sigilii şi crucii iniţiale. Refuz asocierea simbolurilor ordinelor militare cu speculaţii ezoterice referitoare la fratele geamăn al lui Iisus, sau cu simbolistica sărăciei, a fraternităţii cavalereşti etc, promovate de numeroşi alţi autori. De asemenea, aşa numitul „simbolism ascuns” al Ordinelor, şi în special al Templierilor – regăsit în bisericile şi catedralele zidite de aceştia- , are legătură directă cu Biserica originară a lui Iisus şi Ioan Botezătorul şi cu dualitatea vechilor credinţe ebraice în Mîntuire, o Mîntuire spre care aspira întreaga societate a Evului Mediu. Veneraţia Templierilor pentru Iisus şi Ioan Botezătorul, „cu egală iubire”, era bine cunoscut în acea vreme şi acceptat de către Biserica Catolică, chiar în epoca de represiune a acestora.

La fel ca şi revoluţia iniţiată de Iisus şi Ioan Botezătorul, Ordinele militaro-religioase au eşuat în apărarea Ţărilor Levantine şi a Ţării Sfinte, după 200 de ani eforturi şi transformări în Europa. Ele s-au secularizat, au „migrat” în Malta, sau în Ţările Baltice, înfiinţîndu-şi chiar şi un stat, Prusia, dar au poposit şi pe meleagurile Banatului, la Mehadia sau Coronini. Dualismul MESIANIC, însă, a rămas neştirbit.

DESTIN DE CONSUMABILE ALE ISTORIEI

România este o ţară condamnată la dispariţie, iar românii, o populaţie hăituită! Nu mai am nici un dubiu. Acum cîţiva ani, Cristian Tudor Popescu, unul dintre ultimii muşchetari, scria că privită de sus, ţara noastră seamănă cu un bolnav de nervi. Eu aş spune că România a intrat într-un Nou Ev Mediu, poate cel mai Darck Age din cîte au fost în istorie. Ţara, în accepţiunea de astăzi, este prădată din exterior şi din interior, duşmanii îi ameninţă interesele şi teritoriile. FMI, şcoala de corecţie a economiilor în derivă, bate politicos la uşă. În interior, lipitori preistorice, flămînde şi hulpave, ne sug de vlagă în fiecare secundă. Sînt doar vîrful, capul flegmos şi însîngerat care iese din cînd în cînd la suprafaţă. Manipularea e servită caldă, aburindă. Trusturile se atacă între ele, „şerpăria” iese la lumină atunci cînd interesele se izbesc între ele. Contractele sînt, cu siguranţă, LEGALE dar nu şi MORALE!

„România este sub ocupaţie străină. Alegerile s-au furat pentru a nu veni oameni incomozi. De aia s-a înscenat aşa-zisul furt de la Ciorogârla. Băsescu a dorit să scape de generalul locotenent Constantin Croitoru”, spunea, odată, la TV, Corneliu Vadim Tudor! Fie-i ţărîna uşoară! Cine să-l ia în serios? Poate cei care ştiu că Soros avea pregătite 90 de milioane de dolari ca prin Societatea Civilă să transforme Bucureştiul într-un nou Kiev? A spus-o în seara alegerilor chiar Traian Băsescu. S-a uitat! Îl vor lua în serios cei care ştiu că Adrian Năstase a obţinut mai multe sute de mii de voturi în plus faţă de Băsescu, dar victoria portocalie a fost tranşată în ultimele 15 minute (de egalitate procentuală, dacă vă amintiţi!) la Ambasada Americană, preşedintele, de atunci, al PSD, alegînd, probabil, să rămînă în viaţă şi nu fotoliul de la Cotroceni? America nu a avut încredere în Adrian Năstase, în ciuda dovezilor de devotament prestate de fostul cabinet? Cei care acuză că a împresurat guvernele şi serviciile secrete cu bursieri Soros, cred că ştiu răspunsul.

Astăzi, Unii cred că, pe fundalul dezarticulării spectaculoase a statului român, Klaus Werner Iohannis urmăreşte puterea absolută. Alţii, sînt convinşi că preşedintele ZERO este expresia haosului şi reprezentantul legitim al stării de destabilizare a societăţii româneşti, atmosferă propice „stăpînirii” unei entităţi statale şi pentru care marile puteri folosesc, la greu, trupe speciale şi armate de PR-işti! Personal,nu mai ştiu nimic! Am pierdut şi eu busola…

Noul Ev Mediu românesc este doar o apocalipsă naţională rebranduită! În termenii afacerilor, se numeşte business. În cei ai moralei, pradă! Clanurile se numesc grupuri de interese, feudalul – baron local, vînzătorul de sclavi – investitor strategic, iscoadele – agenţi de informaţii, paharnicii – lingăi, spărgătorii profesionişti de seminţe – consilieri! Şi, ca şi cum toată această borală a istoriei nu ar fi fost de ajuns, statul român este cel mai mare duşman al poporului său! În situaţia de criză teribilă în care a aterizat România, clasa politică dovedeşte că este ruptă total de realităţile acestei ţări. Chipuri senine, care nu au mai văzut de ani de zile cum arată un autobuz, un tramvai, un magazin de cartier, vorbesc despre măsuri utopice ce vor fi aplicate curînd! Curînd, cînd societatea este pe buza prăpastiei, este cel puţin un termen sarcastic, dacă nu dement! Actuala clasă politică emite legi îndreptate ÎMPOTRIVA poporului român! Nimic care să ne ajute să ieşim din situaţia excepţională în care ne aflăm, totul împotriva şansei la supravieţuire a încă unei generaţii de sacrificiu. Cînd marile state europene promovează protecţionismul şi nesocotesc recomandările UE, România îşi permite să nu facă nimic pentru a proteja producătorii locali. Aruncăm banii în dreapta şi în stînga, în loc să-i canalizăm în agricultura autohtonă. Cred că o îndestulare alimentară, proprie, la preţuri mici, ar putea linişti o populaţie bîntuită de spectrul şomajului şi a creşterii aberante a taxelor şi impozitelor.

Recesiunea şi spectrul foamei se află pe lista ameninţărilor teroriste non-militare care ameninţă societăţile la acest început zbuciumat de secol 21! România importă 70% din carnea de porc şi 90% din tot ce înseamnă produse agricole. Scandalos! Globalizarea duce la destructurarea societăţilor şi, pentru prima dată în ultimii ani, cred că acest fenomen este acum în favoarea noastră. Tot mai convinşi de faptul că „casa de nebuni nu e acasă”, secuii vor autonomie teritorială, gest care ar deschide apetitul şi altor regiuni româneşti pentru ruperea de Bucureşti. E momentul să înţelegem că negarea acestor criminali care-şi zic „autorităţi” se transformă în sprijinul nostru faţă de demenţa lor. Lipsa de reacţie înseamnă complicitate! Timpul nu mai are răbdare. Dacă italienii au putut legifera grupurile de „vigilantes”, putem şi noi. Că doar nu ne batem degeaba cu cărămida în piept, de pe la paşopt, că de la Rîm ne tragem! Sau ne-o tragem?!, încă nu m-am dumirit…

Tribalizarea societăţii, reîntoarcerea la valorile sacre ale FAMILIEI ne poate asigura şansa de supravieţuire în catastrofa ce se apropie. Soluţia nu e să punem mîna pe topoare, ci să încercăm să ne producem singuri necesarul de consum, fiindcă e evident că guvernanţii nu sînt capabili să taxeze importurile agricole, sau să oblige marile supermarketuri să achiziţioneze jumătate produse autohtone.

Criză de sistem, criză în sănătate, educaţie, cultură, securitate naţională. Nici o agenţie care să apere interesele economice şi de securitate ale României în afara graniţelor! Am ajuns să-l regret pe Bush care-ţi cerea prietenia sub ameninţarea pumnului neoconservator. Astăzi, democraţii te îmbrobodesc cu „societatea deschisă” de stăm crăciţi ca nişte curve proaste şi aşteptăm să ne reguleze oricine fără să plătească, măcar!

De ce condamnă Statul român hoţii de buzunare? Pentru că nu-i place concurenţa! Ţara ne vrea proşti, bolnavi, flămînzi şi umiliţi. Reduşi la tăcere. Amorţiţi, la televizor, de personaje invitate să vorbească despre nimic. O sărbătoare a retinei! Incapabili să luăm o atitudine. Incapabili să distingem binele de rău! Prea neajutoraţi să ţinem piept acestei urgii. Fatalişti şi împăcaţi cu propriul destin de „consumabile” ale istoriei! Preocupaţi de protecţia propriei familii, fragilă construcţie în vremuri de restrişte…

EUROPA RECUNOAȘTE: TERORISMUL ESTE ALIMENTAT DE SĂRĂCIE ȘI SCHIMBĂRILE CLIMATICE

În toamna anului trecut, într-o rezoluție votată în forurile europene, decidenții politici din statele bătrînului continent recunosc, pentru prima dată, legătura direct între terrorism, sărăcie și exploatare. Schimbările climatice sînt, de asemenea, menționate între cauzele apariției și dezvoltării terorismului, atunci cînd se vorbește despre Sahel, acolo unde România va trimite, în perioada următoare, 50 de operatori FOS în lupta cu grupările insurgente, ca o acțiune direct asupra efectului și nu asupra cauzei!

Sahel constituie graniţa de sud a deșertului Sahara, în limba arabă cuvîntul însemnînd „ţărm”. Regiunea Sahel a fost teatrul a numeroase crize umanitare semnificative. Astfel, în ultimul deceniu, conflictele violente precum revolte, rebeliuni și terorism, au creat un haos în partea de vest, în special în bazinul lacului Ciad și subregiunea Liptako-Gourma. Aceste violenţe au epuizat eforturile și resursele guvernelor locale, deși partenerii internaţionali europeni au oferit ajutor pentru logistica militară și instruire. Agricultura este una dintre sursele principale de subzistenţă din Sahel, însă, randamentele din punct de vedere agricol și aprovizionarea cu apă a locuitorilor și a animalelor au fost ameninţate de schimbările climatice, crescînd incidenţa inundaţiilor, valurilor de căldură, a secetei și degradării terenurilor.

Experţii se referă la schimbările climatice ca la un „multiplicator de forţe”, care generează o creştere a frecvenţei şi intensităţii provocărilor cu care se confruntă astăzi ţările din zona Sahelului.

La începutul anului 2020, NASA a numit actuala secetă a estului Mediteranei cea mai grea din ultimii 900 de ani. Şi se anticipează că situaţia se va agrava. ONU a afirmat că, pînă în 2030, un sfert din populaţia lumii va trăi în zone care se confruntă fie cu secete, fie cu inundaţii sau cu o creştere semnificativă a nivelului Oceanului Planetar. Lipsa de apă şi creşterea deşertificării vor duce la deficienţe alimentare globale, migraţie în masă şi conflicte violente. Zeci de milioane de persoane strămutate vor fi în Sahel, regiune care se confruntă cu creşteri semnificative ale temperaturii, mai mari de 1,5 ori decît media globală. Schimbările climatice determină deşertificarea, iar aceasta degradează terenurile arabile, îngreunînd creşterea culturilor şi păşunarea animalelor.

Creşterea activităţii organizaţiilor teroriste în Sahel reprezintă un risc strategic major, în special pentru Europa, dar şi pentru SUA. Instabilitatea din Sahel generează o creştere semnificativă a numărului de migranţi care încearcă să traverseze Mediterana, ceea ce creează noi ameninţări asupra statelor europene. De asemenea, instabilitatea din Sahel oferă organizaţiilor teroriste mediul ideal pentru crearea de baze de antrenament, resurse umane şi materiale, dar şi trasee de transfer şi de atac, aşa cum s-a întîmplat în 2015, cînd 70 de membri ai organizaţiilor teroriste active în Sahel au reuşit să pătrundă în Europa alături de migranţi. Nu în ultimul rînd, instabilitatea din Sahel oferă grupurilor de crimă organizată oportunitatea de a-şi creşte profiturile şi de a prospera.

Rezoluția votată de europeni menționează aceste lucruri, la capitolul MOTIVE de a fi prezenți cu o forță militară multinațională:  întrucît dezvoltarea și pacea sustenabilă vor fi obținute numai prin abordarea cauzelor profunde ale sărăciei și ale foametei; întrucît securitatea este o condiție prealabilă pentru dezvoltare; întrucît securitatea umană este o condiție prealabilă pentru pace și stabilitate de lungă durată; întrucît o legătură solidă între securitate, dezvoltare și intervenția umanitară este esențială pentru dezvoltare durabilă în Sahel, în Africa de Vest și în Cornul Africii; întrucît, în lipsa dezvoltării și a eradicării sărăciei, nu va exista pace sustenabilă; întrucît securitatea în regiunile sahelo-sahariană și Cornul Africii s-a înrăutățit treptat, în timp ce acțiunea Uniunii Europene nu a fost în măsură să răspundă în mod adecvat acestei crize, în special ca urmare a limitării mandatului și a operabilității; întrucât, de la Oceanul Atlantic la vest și pînă la Marea Roșie și Oceanul Indian la est, multe țări africane se străduiesc să facă față provocărilor, cum ar fi destabilizarea economiei agropastorale tradiționale ca urmare a schimbărilor climatice, exploatarea resurselor naturale de către actori externi, insecuritate alimentară și nutrițională, lipsa accesului la servicii sociale de bază, modele agricole neadecvate, creșterea demografică și presiuni exercitate asupra resurselor naturale și de mediu, precum despăduririle; întrucît o altă provocare majoră o reprezintă apariția unor noi forme de economie mafiotă, inclusiv traficul de persoane, de migranți, de droguri, de bunuri culturale și traficul cu specii sălbatice de faună și floră și exporturile necontrolate ale rezervelor de aur și minerale, care, în combinație cu instituții slabe și lipsa de transparență, guvernanța ineficientă, inegalitățile tot mai mari, lipsa de încredere în guverne și corupția multor administrații, dau naștere unei hibridizări între grupările armate, traficanți și conflictele comunitare și regionale tradiționale, la care se adaugă fenomenul extremismului religios jihadist apărut ca o reacție falsă pentru societățile în cauză, precum și creșterea radicalizării…

Unele organizaţii teroriste profită de efectele schimbărilor climatice. Astfel, recrutarea poate deveni mai eficientă în special în ţările în care economiile sînt bazate pe agricultură. Fermierii sînt deosebit de vulnerabili la evenimentele meteorologice severe şi la schimbările climatice. În consecinţă, este posibil ca aceştia să intre în rîndurile organizaţiilor teroriste ca alternativă pentru susţinerea financiară şi materială a familiilor. De exemplu, micşorarea lacului Ciad, situat în Sahel, a contribuit la creşterea numărului de recruţi ai organizaţiei teroriste Boko Haram. Organizaţia teroristă ”Statul Islamic din Irak şi Levant” (SIIL) a valorificat schimbările climatice, dar şi lipsa de acţiune a guvernului irakian pentru a atrage noi membri. Ca urmare a deficitului de apă, mii de fermieri irakieni erau în pragul sărăciei. SIIL a oferit acestora alimente şi 400 de dolari pe lună, aplicînd o veche formula aplicată de TOATE organizațiile islamice, considerate teroriste sau nu! Unele organizaţii teroriste au devenit principalul furnizor de servicii pentru cetăţenii din statele ”eşuate”. Prin natura sa, statul trebuie să ofere cetăţeanului serviciile necesare – educaţie, asistenţă medicală etc. Dacă adăugăm la lipsa acestora şi stresul generat de vremea imprevizibilă putem obţine un ”amestec incendiar” care alimentează violenţa politică, care subminează şi mai mult autoritatea guvernelor deja ”eşuate”. În aceste condiţii, serviciile furnizate de organizaţiile teroriste ameninţă să ducă la pierderea de către aceste state a propriei legitimităţi. În Somalia, de exemplu, Al-Shabaab oferă populaţiei alimente şi bani în timpul secetelor şi inundaţiilor din ce în ce mai frecvente. Al-Qaida din Peninsula Arabică a reparat reţelele de apă şi puţurile din Yemenul afectat de secetă. Acest lucru a crescut legitimitatea grupului terorist, făcîndu-l în acelaşi timp proprietar al bunurilor şi serviciilor publice. Nici în Sahel situaţia nu este diferită.

Activitățile teroriste sînt concentrate în mare parte în cinci zone principale, inclusiv în Somalia, în bazinul lacului Ciad și în Sahel, amenințări mai puține, dar persistente existînd și în Africa de Nord și pe coasta de vest a Oceanului Indian.

Pe de altă parte, Sahel este una dintre regiunile cele mai afectate de proliferarea armelor ilicite de mici dimensiuni și întrucît aceste arme neînregistrate și în majoritatea cazurilor deținute ilegal nu numai că amenință siguranța și securitatea comunităților, ci sînt, de asemenea, utilizate de rețele infracționale transnaționale periculoase care sînt implicate în diverse forme de trafic, inclusiv de arme, de ființe umane și de droguri ilegale. Potrivit noilor date ale Institutului internațional pentru cercetare în domeniul păcii de la Stockholm SIPRI: cheltuielile militare combinate ale statelor din Africa au crescut cu 1,5 %, ajungînd la aproximativ 41,2 miliarde USD în 2019, marcînd prima creștere a cheltuielilor din regiune în cinci ani; Africa a importat 49 % din echipamentele sale militare din Rusia, 14 % din Statele Unite și 13 % din China; în vreme ce China a exportat 20 % din totalul vânzărilor sale de arme către Africa.

Influența militară a Rusiei în Africa constă în vînzarea de arme, în detașarea mercenarilor și a consultanților politici, în acorduri de securitate și în programe de formare pentru țări instabile;

În fiecare an se scoate în mod ilegal aur în valoare de miliarde de dolari din țările africane vestice prin Emiratele Arabe Unite (EAU) în Orientul Mijlociu. Potrivit Organizației Națiunilor Unite, gruparea extremistă somaleză Al Shabaab obține venituri în valoare de milioane de dolari din exporturile de cărbune către Iran și apoi către EAU, încălcînd sancțiunile ONU. În 2017, Partidul Comunist din China a adoptat în mod formal, în cadrul Congresului național al partidului, inițiativa „O centură, un drum”, cu o investiție anunțată care se ridică la opt mii de miliarde USD pentru o rețea vastă de infrastructură de transport, energetică și de telecomunicații, care face legătura între Europa, Africa și Asia. China este o parte interesată principală în economia Africii, avînd o influență considerabilă asupra multor aspecte ale afacerilor continentului. Armata marină de eliberare a poporului chinez (PLAN) și-a instalat prima bază militară de peste mări în Dijbouti, iar China deține peste 70 % din produsul intern brut din Dijbouti, sub formă de datorii. 

La rîndul său, Turcia a depus ani de zile eforturi pentru a dobândi capital de încredere în Cornul Africii, întrucît urmărește să își intensifice influența, îndeosebi în regiunea Mării Roșii. Companiile turcești continuă să gestioneze principalul port maritim și aeroportul din Mogadishu și chiar să furnizeze instruire militară pentru soldații guvernamentali somalezi.

Temperaturile în Sahel cresc de 1,5 ori mai repede decât în restul lumii și întrucât, potrivit Organizației Națiunilor Unite, aproximativ 80 % dintre terenurile agricole din Sahel sunt degradate, în condițiile în care aproximativ 50 de milioane de persoane care își câștigă existența din creșterea animalelor își dispută teritoriul. Potrivit Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR), această situație conduce la insecuritate alimentară în rîndul populațiilor, care se confruntă cu dificultăți și care sînt puse în fața unor alegeri dificile.

Populaţia cu care interacţionează grupurile teroriste şi care suferă de efectele instabilităţii economice, lipsei de perspectivă şi nesiguranţei, este „salvată” de „apărătorii islamului” promovat de respectivul grup. Din această perspectivă, atît JNIM (Jama’a Nusrat al Islam wa al Muslimeen), cât şi ISWAP/ ISGS (Statul Islamic din Vestul Africii) sînt implicate în comunităţile locale cu acţiuni concrete în domeniul educaţiei, sănătăţii, alimentaţiei, taxelor şi reducerii activităţilor de tip criminal”.

Combaterea terorismului în Sahel, inclusive de operatorii FOS români, depinde în special de capacitatea statelor vizate de a menține instituții solide și fiabile, servicii de bază bine stabilite, inclusiv capacități de securitate interne și un sistem de justiție, în special în materie penală, în care cetățenii să aibă încredere. O strategie de securitate pentru regiunile Sahel, Africa de Vest și Cornul Africii trebuie să se bazeze, înainte de toate, pe abordarea cauzelor profunde ale conflictelor din regiune, dat fiind faptul că eradicarea sărăciei este esențială pentru o pace sustenabilă.

PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI

S-au scris zeci de mii de articole despre 11 septembrie în ultimii 20 de ani. Emoționale, patriotarde, tehnice, analitice, corecte, manipulatoare, reale sau fanteziste. 11 septembrie 2001… Ziua în care întreaga lume şi-a dat seama că epoca păcii s-a încheiat. Momentele în care avioane deturnate au lovit în inima Americii au marcat o generaţie. S-a tras atunci o linie, iar istoria s-a împărţit în ,,înainte de 11 septembrie” şi ,,după 11 septembrie”.

The World Trade Center south tower (L) burst into flames after being struck by hijacked United Airlines Flight 175 as the north tower burns following an earlier attack by a hijacked airliner in New York City September 11, 2001.

În data de 11 septembrie 2001, 19 terorişti care făceau parte din organizația Al Qaeda au deturnat patru avioane și au lansat patru atacuri sinucigaşe împotriva Statelor Unite. Două avioane au lovit World Trade Center din New York, care s-au prăbuşit după cîteva zeci de minute, în timp ce unul a lovit Pentagonul, iar altul s-a prăbuşit pe un cîmp din Pennsylvania. 15 dintre cei 19 terorişti care au deturnat avioanele în acea zi erau cetăţeni saudiţi.

Practic, teroriștii, coordonați de Osama Bin Laden, au vrut să distrugă SUA din temelii. Aproape au reușit!

Panica şi dezinformarea au pus stăpînire şi pe media americană, care, la un moment dat, relata informaţii contradictorii. Teoriile conspiraționiste au înflorit într-o țară condusă de corporații și PR. Multe dintre acestea au fost susținute de pr-ul corporatist pentru a camufla dezastrul privatizării unor job-uri cheie în securitatea națională. Profitînd de greșeli, Al-Qaeda a demonstrat că n-ai nevoie de rachete nucleare ca să clatini destinele unor state. Corupția, absența securității, ignoranța societăților și a politicienilor și o motivație de neclintit sînt suficiente pentru a atrage atenția întregii omeniri. Și, desigur, a mai fost nevoie de niște aeronave pline cu pasageri, pentru ca teroarea să atingă apogeul.

Dacă FBI, CIA şi alte 14 agenţii de informaţii ar fi conlucrat, atacurile puteau fi prevenite! Deși, unele dintre acestea, au avertizat decidentul politic! Un document datat 6 august şi intitulat „Bin Laden e hotărât să lovească în SUA” a fost prima informare a preşedintelui Bush referitoare la potențiale atacuri pe teritoriul american.

Gravitatea atentatelor din 11 septembrie a constat și-n faptul că au fost, totodată, un atac cu efecte întîrziate. Chiar dacă unii au supraviețuit atacurilor, s-au îmbolnăvit din cauza pulberii rezultate în urma prăbușirii Turnurilor Gemene, precum și din alte cauze.

Atacurile teroriste asupra turnurilor Word Trade Center din New York, de la 11 septembrie 2001, au avut urmări grave asupra politicii interne şi externe a Statelor Unite. Îmediat după atacuri, Preşedintele american George W. Bush dă ultimatum regimului taliban de la Kabul, cerînd predarea liderului terorist Osama bin Laden. În acelaşi timp, şeful de atunci al Casei Albe a cerut Guvernului de la Kabul închiderea taberelor de antrenament ale grupării teroriste Al Qaida. Talibanii oferă, în schimb, doar judecarea lui bin Laden – de către un tribunal islamic. Ca urmare, Statele Unite şi Marea Britanie încep bombardarea Afghanistanului. Ofensiva terestră din Afganistan a fost purtată de Statele Unite şi forţele aliate. La 12 noiembrie, talibanii fug din Kabul. Cîte victime au fost înregistrate în timpul conflictului armat şi în perioada care a urmat acestuia nu se ştie cu exactitate.

Pe 25 octombrie 2001Congresul american aprobă Patriot Act. Documentul permite îngrădirea temporară a drepturilor cetăţenilor. Printre altele, bibliotecile sînt obligate, prin lege, să transmită autorităţilor informaţii detaliate despre împrumuturile de cărţi sau cercetările online ale vizitatorilor. În plus, accesul în Statele Unite se face numai în baza unui paşaport imposibil de falsificat. Toţi suspecţii de terorism care nu sînt cetăţeni ai Statelor Unite pot fi puşi sub arest pe timp nelimitat.

La1 iunie 2002, preşedintele Bush prezenta, într-un discurs ţinut în faţa cadeţilor academiei militare de la Westpoint, punctele principale ale unei doctrine controversate, recunoscută ulterior ca Doctrina Bush. Printre altele, documentul permite Statelor Unite să declanşeze formalităţile de război împotriva acelor regimuri considerate a fi un pericol pentru securitatea Americii. În plus, doctrina prevede susţinerea procesului de democratizare a statelor din Orientul Apropiat, în vederea combaterii terorismului, dar şi apărarea unilaterală a intereselor americane.

Rezultatul acesteia îl constituie războiul din Irak. Susţinute de o „coaliţie a ţărilor voluntare”, Statele Unite invadează Irakul la 20 martie 2003. Oficial, conflictul armat se încheie la 1 mai, în acelaşi an. În realitate, ţara s-a prăbuşit într-o criză fără precedent!

Atentatul din 11 septembrie 2001 din New York a reprezentat o “bilă neagră” asupra securităţii din SUA şi nu numai. Acest atentat a dus la regîndirea planurilor noii ordini de apărare, dar în același timp a consolidat relaţiile internaţionale prin noi acte diplomatice pentru combaterea terorismului. După atentatele de la 11 sepembrie, NATO a decis să se extindă, pentru a include țările care pot contribui la coaliția internațională împotriva terorismului.

Terorismul amenință valorile democratice ale societăților noastre, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Combaterea terorismului a devenit o prioritate majoră pentru toate statele. La o lună de la atentatele din 11 septembrie, pe 11 octombrie 2001, la Casa Armatei din Timișoara, lansam alături de bunul meu prieten și camarad, regretatul Raico Cornea, volumul “Primul război al mileniului”. Cartea, apărută la Editura Augusta, a fost prima lucrare în limba română care s-a aplecat asupra atentatelor și consecințelor acestora. S-a publicat și vîndut în două ediții!

În 2005 înființez BMTF ca un birou specializat în monitorizarea presei, producerea de analize, ştiri şi imagini din medii ostile, dar şi în vederea acordării de servicii CAT: consultanţă, analiză şi training. Compania a apărut ca urmare a deteriorării mediului de securitate la nivel internaţional şi necesitatea acoperirii mediatice a crizelor tot mai numeroase și operează cu patru tipuri de termeni: „o nouă lume”; „revoluţie şi contrarevoluţie”; „umanitate excedentară” şi „catastrofă naturală”.

La 20 de ani de la 11 septembrie 2001, BMTF vă invite la o serie de conferințe și dezbateri despre războiul împotriva terorismului, vizionarea de imagini pe simeze sau cuprinse la un loc. Starul acestui turneu, prin mai multe orașe, va fi dat pe 11 octombrie 2021, la |Biblioteca Germană din Reșița.

11 septembrie 2001 a schimbat fața omenirii. Ar fi fost prea frumos ca noul mileniu să nu aducă nici un război major. Dar n-a fost așa!

Democrație și coprocrație

Democraţia ne-a adus, cel puţin declarativ şi mitologic (am vrut să spun “basmatic” –termen referitor la basm! :)) mult mai aproape de Europa şi valorile ei promovate de o construcţie europeană mult prea “negociabilă” în ceea ce priveşte statutul membrilor săi, al drepturilor şi egalităţilor, al fraternităţii, preluate de la căderea Bastiliei.

Coprocraţia, deşi mizerabilă şi puturoasă ca termen, este starea în care ne aflăm, nu de ieri, nu de azi, ci de la 1990, atunci cînd schimbarea de paradigmă ne-a prins nepregătiţi, cu nădragii în vine pe privata din fundul curţii!

Coprocraţii huzuresc în demnităţi în care nu au ajuns printr-un sclipitor Big-Bang de inteligenţă profesional-creatoare, ci prin malversaţiuni şi manevre dolozive scandaloase pentru o Europă a standardelor ISSO. Nu-i puteţi bănui nici o clipă pe cei care au trecut liceul cu 5 la limba română, care din agenţi publicitari au ajuns la Patrimoniu şi APIA, care au absolvit dreptul în sala de biliard de la Ateneul Tineretului şi şi-au acordat singuri nota la masterat, că ar fi citit Princepele! Nu e un exemplu direct, cu adresă, e doar un prototip funcţional care îşi urmăreşte propria agendă, dincolo de interesele naţionale sau agenda publică.

Astfel de coprocraţi cooperează pentru binele comun (personal) fie că există fizic la Reşiţa, Cluj sau Bucureşti! Coprocraţii sînt cei care, în opinia mea, sînt creatorii de scîrbă şi lehamite în societatea românească! “De ce să mai votez, că tot x-suleasa conduce”, sau “de ce să protestez, că tot ei cîştigă”!

Coprocraţia funcţionează independent de democraţie printr-un mecanism de guvernare autonom bazat exclusiv pe profit personal, interese de grup, delaţiune, fals, tensiune, presiune, intrigă, eliminarea creierelor incomode. Am tradus doar ceea ce fostul consilier prezidenţial Iulian Fota a zis, la un moment dat. Citez: “Democraţia poate fi în pericol, pentru că se produce un fenomen de deprofesionalizare a României, pe motive pe care le putem discuta, cît şi din cauza faptului că începem să nu mai discutăm probleme fundamentale, neavînd suficientă expertiză şi neavînd suficientă aplecare asupra acestor chestiuni. Şi atunci înlocuim dezbaterea pe problemele adevărate ale României cu o falsă dezbatere care nu se bazează pe analiză, ci pe păreri, care nu sînt bazate pe informaţii clare, ci pe bîrfe şi chiar pe minciuni şi care într-un final, dincolo de faptul că dau un mesaj complet greşit, fals, cetăţeanului, nici nu va duce la rezolvarea problemelor… Şi ceea ce mi se pare iar foarte grav este că noi am dat complet pe margine experţii, oamenii care ar putea să-şi spună parerea despre problemele sociale, economice, politice, demografice ale României, lăsînd arena unor oameni care astăzi vin şi vorbesc de economie, aceiaşi oameni mîine vorbesc despre social, aceiaşi oameni la sfîrşitul săptămînii ajung să-şi dea cu părerea despre NATO sau Uniunea Europeană. După părerea mea, dezbaterea publică din România a intrat într-o perioadă foarte complicată, sterilă pentru că pe parcursul ultimilor ani a fost înlocuită cu demagogie publică din ce în ce mai clară şi mai vizibilă care, repet, ne manîncă timp şi atenţie, dar într-un final nu va lămuri niciuna din marile probleme ale României. Şi dacă vă uitaţi, din ce în ce mai mulţi dintre cei care vin la televizor îşi spun părerea, dar nu vin cu soluţii, n-au alternative, nu au competenţă, nu au o analiză competentă în sprijinul celor spuse de ei”. Foarte, foarte corect!

Un important observator strategic internaţional califica situaţa actuală drept: cea mai complicată situaţie internaţională din anii 30 încoace, iar unul dintre puţinii experţi români în securitate, pe care îl respect, aprecia că ne aflăm într-un “punct de inflexiune” în care curba istoriei se poate modifica NEPREVĂZUT, RADICAL şi DRAMATIC! Situaţia geo-strategică a lumii se modifică dramatic. Sigur, pe noi nu ne interesează!

Am asistat, la un moment dat, la o expunere mai non-conformistă a Guvernatorului Băncii Naţionale, pe mai multe teme dintre care, nefiind specialist, am reţinut două: la acest moment, peste România se închid ca nişte falduri grele, trei cicluri economice şi financiare. Şi asta e de rău, pentru că la fel ca la alinierea planetelor, din acest punct discutăm doar despre variabile, impredictibilitate şi nesiguranţă, iar riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile se modifică cu o viteză uluitoare. Închiderea ciclului de 100 de ani poate marca începutul sau sfîrşitul unui proiect. Şi cum ultimul proiect politic al României s-a derulat în urmă cu 103 ani, cînd, la 1918, România a devenit STAT, este de presupus că vîltoarea în care am fost cuprinşi va destructura ţara pe care mulţi şi-o doresc în genunchi.

Premisele există! Uitaţi-vă pe ferestre! Optimiştii spun, însă, că astfel de învolburări sociale sînt normale şi ciclice la nivelul societăţii. Constantin Argetoianu spunea, la vremea aceea, că TOŢI MOR DE GRIJA EUROPEI! UNII SÎNT FILO-GERMANI, ALŢII FILO-FRANCEZI, NICI UNUL NU E FILO-ROMÂN!!! Identic! Deci, încă o dovadă că istoria se repetă!