Category: Analiză

DEEP INSIDE IN POLITICAL CORRECTNESS

Președintele american ales, Joe Biden, a calificat mulțimea care a asaltat Capitolul SUA drept teroriști domestici, referindu-se la aceasta drept „una dintre cele mai întunecate zile din istoria națiunii noastre”. „Nu îndrăznesc să-i numesc protestatari”, a spus Biden. „Erau o mulțime revoltătoare. Insurecționisti. Teroriști domestici. Este atît de simplu. Este atat de simplu”.

Astfel, Biden a spus că intenționează să facă o prioritate în adoptarea unei legi împotriva terorismului intern și că a fost îndemnat să creeze un post la Casa Albă care să supravegheze lupta împotriva extremiștilor violenți inspirați ideologic și să sporească finanțarea pentru combaterea lor ”, a relatat The Wall Street Journal.

Legea federală definește terorismul intern ca fiind acte periculoase și ilegale menite să constrîngă o populație sau să influențeze guvernul. Deși pot exista acuzații în unele state, nu există nici o infracțiune federală generică.

Filmul regizat de deep state urmărește doar să impună pe retina publicului că Trump este vinovat! Mă umple de furie aserțiunea rostită apăsat de diverși comentatori și agenți de influență – și preluată ad-literam de universitari în comunicare! – cum că Donald Trump a divizat națiunea americană în cei patru ani de mandat la Casa Albă. Aceasta, amestecată cu adevăruri clare despre comportamentul politic de show-man de televiziune al fostului președinte, are menirea de a manipula o opinie publică ce stă prost cu memoria colectivă și a crea imaginea de monstru politic al lui Donald Trump. De aici și pînă la comercializarea de hîrtie igienică avînd tipărit portretul lui Trump pe fiecare pătrățel, precum Saddam Hussein în 1991, nu mai e decît un pas! Demonizarea adversarului politic se face după manual!

Iluzia corectitudinii politice crede că poate fugi de realitate prin cuvinte, irigă abundent canalele imposturii universal și duce, de multe ori, la pierderea simțului realității.

Din păcate, opinia publică uită anul de grație 2016 atunci cînd Donald Trump a învins-o pe Hillary Clinton! Uită de protestele, multe violente, care au generat #rezist în Estul american și în România. Dar, nu numai! Uită de faptul că New York Times a publicat o scrisoare prin care își cere scuze cititorilor că a fost portavocea lui Clinton și și-a uitat menirea jurnalistică de bază, uită că Washington Post și-a cerut scuze public pentru fake-news-ul potrivit căruia Rusia s-ar fi amestecat în campania electorală americană – subiect reluat și amplificat de echipa lui Trump inclusiv acum, în 2020! – . Uită de polarizarea societății americane din urmă cu patru ani!

Totul este doar o supapă menită să creeze iluzia egalitarismului, nu să modifice polii de putere!

În 2016, Anne Trujillo, prezentatoarea Alegerilor la un post american de televiziune spunea: Cred că în cazul de faţă, cel puţin dacă vorbim de alegerile prezidenţiale, pare din ce în ce mai rău, pare că nivelul este din ce în ce mai jos în privinţa limbajului folosit, din cauza insultelor şi cred că asta a provocat o nelinişte în rândul alegătorilor. Cred că în acest caz, ţara noastră este divizată între republicani şi democraţi, suntem un fel de ţară jumătate-jumătate, dar cred că sunt oameni care nu sunt mulţumiţi de niciunul dintre candidaţi, aşa că se găsesc undeva la mijloc, fără un loc anume în care să meargă. La rîndul său, Shannon Ogden, prezentatorla postul Denver 7, spune: Nu am văzut aşa ceva în 23 de ani în care fac acest lucru. Aş fi pierdut atât de mulţi bani, dacă aş fi pariat cine vor fi nominalizaţii de data aceasta. Cred că i-am intervievat pe majoritatea candidaţilor republicani şi nimeni nu s-ar fi gândit că Trump va fi cel nominalizat. Eu credeam că va fi Jeb Bush sau Marco Rubio, probabil, sau chiar Ted Cruz . Am crezut că ştiu câte ceva despre politică până la aceste alegeri când mi-am dat seama că nu ştiu nimic. Ce credeam că e sus e jos, în acest an, ce părea negru este alb, astfel încât nu ştiu ce o să se întâmple. Donald Trump a exploatat o furie, sentimentul de naţiune înstrăinată, pe care îl au foarte mulţi oameni din această ţară, aşa că totul va trebui dat pe faţă şi au sentimentul că acel individ o să îi asculte şi de aceea cred că s-a ajuns la situaţia imprevizibilă, pentru că nimeni nu mai este pe culoarele deja stabilite. Au mers după instinct şi este foarte multă pasiune în acest an şi aceşti doi candidaţi au venit să reprezinte polii opuşi ai acestei ţări. Este o nebunie!

După victoria lui Trump, presa democrată s-a dezlănțuit cu furie, o furie care nu a scăzut în intensitate pe întreg mandatul. Publicațiile anti-Trump s-au dezlănțuit după alegerea candidatului republican, după o campanie în care presa americană de orientare democrată sau republicană a dat dovada unui partizanat fără limite. Unul din comentatorii Fox News, televiziune care l-a susținut pe candidatul republican, constata că “lucrurile au devenit urîte după alegeri”, notînd faptul că o serie de jurnaliști din tabăra Clinton și-au exprimat fără reținere furia în public după înfrîngerea candidatului preferat. “Imaginați-vă cum acești jurnaliști liberali ar fi reacționat dacă Clinton, care a ținut un discurs elegant ieri, ar fi cîștigat iar suporterii lui Trump ar fi numit-o în continuare o mincinoasă și o infractoare care trebuie închisă”, scrie, în 2016, comentatorul FoxNews, Howard Kurtz. Acesta susține în comentariul său că Trump a atins în campanie coarda sensibilă a americanului alb, plătitor de facturi, care este furios și frustrat de un sistem politic care face prea puțin pentru el. “Iar cei mai mulți jurnaliști care lucrează pentru organizații media naționale pur și simplu au pierdut contactul cu acești oameni”, scrie comentatorul Fox, potrivit News.ro.

De cealaltă parte, un comentator Huffington Post ridiculizează “era omului alb” pe care America o va traversa sub președinția lui Donald Trump. “Numiți (victoria lui Trump) triumful omului alb furios de pretutindeni. Milioane de americani sînt pe cale să alfle ce înseamnă să fie condus de echivalentul unchiului beat care, la masa de Thanksgiving day, refuză să respecte regulile de politețe și ale corectitudinii politice”, scrie Chris Weigant în editorialul intitulat “Triumful omului alb furios”. Tot în 2016!

Donald Trump a cîștigat alegerile prezidențiale din Statele Unite în anul 2016 printr-o frază simplă: „Să facem America Grozavă din nou”. În cei patru ani petrecuți la Casa Albă, Trump a militat pentru principii de tipul „America în primul rînd” și a luptat pentru aducerea locurilor de muncă și a lanțurilor de producție înapoi în Statele Unite. O parte dintre aceste lucruri le-a și făcut. Din ianuarie 2017, Statele Unite au creat peste 480.000 de locuri de muncă în producție, deși analiștii consideră că per total, creșterea în acest domeniu s-a diminuat în ultima perioadă. În ceea ce privește comerțul, Donald Trump a luat o poziție dură față de China și a lansat mai multe politici care să protejeze producătorii americani de competiția străină, iar acestea rămîn principalele aspecte ale planului său pentru comerțul celei mai mari economii mondiale. În mandatul său, președintele a pus acentul pe renegocierea unor acorduri comerciale pe care le considera nedrepte pentru Statele Unite, precum Nafta (între SUA, Canada și Mexic) sau părăsirea lor (Parteneriatul Trans-Pacific).

În campania din 2016, Trump a promis că va repara deficitul comercial al Statelor Unite (diferența dintre importuri și exporturi), care, pentru prima dată în șase ani, s-a micșorat în 2019. Cu toate acestea, nu toți economiștii sînt de acord că acest lucru sugerează o îmbunătățire a economiei. În luna august 2020, Trump a spus că vrea să ofere credite fiscale pentru a determina companiile americane să își mute fabricile din China înapoi în SUA, astfel „finalizînd dependența de China”. Trump a impus de asemenea taxe asupra mai multor bunuri din Uniunea Europeană, de la oțel la vinuri franțuzești, amenință cu taxe asupra oțelului și aluminiului din Brazilia și Argentina și a reimpus taxe asupra unor produse din aluminiu canadiene.

Printre promisiunile din campania electorală din 2016 a lui Donald Trump se numără și anularea Affordable Care Act, cunoscută sub numele de Obamacare și creată de fostul președinte american Barack Obama. În cei patru ani petrecuți la Casa Albă, Donald Trump nu a reușit să elimine Obamacare, considerată în general bună pentru americani, dar a reușit să aducă anumite modificări. Președintele a promis și reducerea prețurilor la medicamente în Statele Unite. În luna iulie 2020, Trump a luat o serie de măsuri care vor permite reduceri și importarea unor medicamente mai ieftine, deși analiștii din domeniu nu consideră că aceste măsuri vor avea un impact major. În domeniul sănătății, Trump a declarat criza opioidelor o urgență de sănătate națională în anul 2017 și a oferit un buget de 1,8 miliarde de dolari statelor pentru prevenție, tratament și măsuri de recuperare. De asemenea, a făcut pași spre restricționarea prescripțiilor de opioide.

Donald Trump a lăudat în mai multe rînduri First Step Act, lege implementată pe durata mandatului său, drept un pas cheie pentru o reformă în justiție. Actul aprobat în 2018 a fost semnificativ și a reformat legi la nivel federal, a oferit judecătorilor mai multă discreție în ceea ce privește condamnările și a întărit eforturile pentru reabilitarea prizonierilor. Trump a promis și Second Step Act, care urma să se adreseze dificultăților de angajare a foștilor prizonieri, dar nu a fost propusă nici o lege în acest sens.

În timpul campaniei din 2016, Trump s-a prezentat drept un susținător ferm al poliției și a rămas așa pe durata celor patru ani, chiar și în ultima perioadă, cînd țara a fost cuprinsă de proteste împotriva nedreptăților rasiale realizate de polițiști. În luna iunie 2020, Trump a semnat un ordin executiv prin care a introdus mai multe reforme în poliție, oferind granturi pentru îmbunătățirea practicilor, precum și pentru crearea unei baze de date care să cuprindă abuzurile realizate de ofițeri.

Donald Trump a avut aproape 80 de milioane de voturi. Mulți tineri l-au susținut. A creat pentru milenariști peste 300.000 de locuri de muncă. America Great Again s-a simțit în buzunarele oamenilor. A stîrnit apetitul pentru prosperitate și asta a deranjat. Tinerii din familiile tradiționale doresc să ducă o viață mai bună. Să aibă un loc de muncă. Și să-și întemeieze o familie. 

Înainte era lupta de clasă, acum e lupta cu valorile, cu perenitatea vieții creștine și cu normalitatea! Cei aproape 75 de milioane de votanți ai lui Trump nu vor ca SUA să cadă în mîinile globaliștilor!

În Marea divizare, Joseph E. Stiglitz propune modalități de contracarare a problemei cu care America se confruntă din ce în ce mai mult. Stiglitz afirmă că inegalitatea este o chestiune de alegere: rezultatul cumulat al politicilor injuste și al priorităților prost gîndite. Începînd cu politicile publice din era Reagan si continuînd cu Marea Recesiune si îndelungatul ei siaj, politicile iresponsabile – dereglementarea, reducerile de taxe, scutirile fiscale pentru grupul de 1% al celor mai bogați americani – care îi lasă în urmă pe mulți americani și transformă visul american într-un mit tot mai irealizabil. Ca și Trump, Stiglitz îndeamnă la soluții reale: creșterea taxelor pentru corporații și oamenii bogați; mai mult ajutor pentru copiii oamenilor săraci; investiții în educație, știință și infrastructură; ajutor pentru proprietarii de locuințe îndatorați, nu pentru bănci; și, mai important decît orice, redresarea economiei.

Ca și în cazul comerțului, Donald Trump a promis să pună Statele Unite pe primul loc și în ceea ce privește politica externă. În formularea oficială de la Casa Albă, acest lucru înseamnă „reafirmarea suveranității Americii și dreptul tuturor națiunilor să își determine propriul viitor”, cu un focus pe asigurarea securității și prosperității.

În practică, aceste principii au dus la retragerea din mai multe acorduri internaționale, cum ar fi Acordul Climatic de la Paris, sau retragerea din unele instituții internaționale, precum Organizația Mondială a Sănătății. De asemenea, Trump a intrat în conflict cu mai multe alianțe internaționale. În cazul NATO, Trump a cerut membrilor săi să crească bugetul alocat Apărării. O altă promisiune făcută de Donald Trump de-a lungul primului mandat a fost reducerea numărului de militari americani staționați în alte țări, în special în Germania și Afghanistan. Cu toate acestea, numărul trupelor este la aproximativ același nivel ca în momentul în care Trump a preluat funcția.

Criticii președintelui au declarat în numeroase rînduri că Trump a creat tensiuni cu aliații apropiați ai Statelor Unite și a încercat să se apropie de adversari, precum Coreea de Nord și Rusia. Printre „reușitele” din politica externă din primul mandat al lui Donald Trump se numără facilitarea acordului dintre Israel și Emiratele Arabe Unite pentru normalizarea relațiilor, precum și uciderea lui Abu Bakr al-Baghdadi (liderul Statului Islamic) și al generalului Qasem Soleimani, lider militar iranian.

Potrivit raportului Analiza alegerilor americane: media, alegători și campanie editat de Darren Lilleker, Daniel Jackson, Einar Thorsen și Anastasia Veneti și  publicat în 2017, la scurt timp după alegeri, obiectivitatea media a fost doar o amintire frumoasă! Jim Rutenberg își punea întrebarea cum ar putea un jurnalist care îl consideră pe Trump un demagog rasist și cu tendințe naționaliste să relateze despre el respectînd normele obiectivității. Concluzia raportului este că jurnaliștii nu au reușit să facă acest lucru.

Media și-a dovedit inabilitatea de a face față provocărilor alegerii unui președinte precum Donald Trump în cadrul paradigmelor de obiectivitate jurnalistică, echilibru și corectitudine. Rețelele sociale au declanșat un război informațional fără reguli împotriva președintelui Trump. E pentru prima oară cînd giganții tehnologici intră cu bocancii în treburile politice, ceea ce ne confirmă încă o dată supoziția că Joe Biden nu e decît o marionetă în războiul mondial pentru globalizare.

În campania din 2016, dar și pe parcursul mandatului său, Donald Trump a folosit social media pentru a-și trimite eficient mesajele. Nu numai că a atins audiențe uriașe într-un timp foarte scurt, dar s-a folosit de social media pentru a-și crea brandul într-un mod emoțional. Astăzi, social media este cea care l-a blocat pe Trump în transmiterea mesajelor! Asta în timp ce, de ani de zile grupările teroriste din întreaga lume se bucură de o libertate greu de înțeles…

Blocarea conturilor președintelui american Donald Trump și a susținătorilor săi pe rețelele sociale este o manifestare a cenzurii și a totalitarismului digital. După suspendarea conturilor lui Donald Trump de pe twitter și facebook, comunitatea suporterilor săi s-a mutat pe aplicația Parler. Printr-un alt abuz și aceasta a fost scoasă din Apple Store și de pe Google Play.

Ca răspuns la presiunile din toate direcțiile, inclusiv ale propriului personal, Twitter a urmat exemplul Facebook și a eliminat contul lui Donald Trump. Și nu a fost doar Trump. Conturile au dispărut rapid, inclusiv unele conturi populare ale susținătorilor luiTrump, remarcă jurnaliștii de la consortiumnews.com.  

Toate acestea se întâmplă exact la timp pentru administrația Biden, despre care criticii își exprimaseră deja îngrijorări grave cu privire la viitorul cenzurii pe internet.

Dezvăluirea a fost făcută de jurnaliștii de la consortiumnews.com, platforma media de investigații înființată de jurnalistul de renume Robert Parry – cel carr a acoperit afacerea Contra-Iran pentru Associated Press și Newsweek.

Corectitudinea politică este limbajul ce reprezintă preșul sub care trebuie acoperită mizeria realității!

Pentru că, da, libertatea de exprimare este relativă! Bombardarea televiziunii sîrbe – principalul mijloc de comunicare al președintelui Slobodan Miloșevici! – pentru a împiedica transmiterea altor opinii, a fost un moment important în clădirea acestei noi doctrine a libertății de exprimare, sub mandat Clinton, într-o societate deschisă care a introdus în dreptul internațional Dreptul individului este mai presus decît dreptul statului!

AMERICA FIRST

Miercuri, 6 ianuarie, întreaga planetă a asistat la un spectacol greu de crezut în urmă cu puţin timp, care seamănă izbitor cu Mineriada din 13-15 iunie, de la București: mii de susţinători ai unui preşedinte care a pierdut alegerile atacînd simbolul democraţiei americane. Patru persoane au decedat şi 52 au fost arestate în timpul protestelor violente desfăşurate la Capitoliu, unde manifestanţi pro-Trump au reuşit să intre în clădirea care găzduieşte Congresul Statelor Unite. Șeful poliţiei din Washington DC, Robert Contee a declarat că cel puţin 14 ofiţeri de poliţie au fost răniţi, dintre care doi grav, în confruntările cu manifestanţii.

Acesta este rezultatul unei confruntări pe viață și pe moarte, la propriu, din scrutinul American, bătălia între Republicani și Democrați, între un personaj care “nu e cu toate țiglele pe casă” și unul care “nu știe unde le-a pus”, ca să citez o glumă de peste ocean. Acesta este, însă și rezultatul mişcărilor BLM şi tuturor mizeriilor promovate de „apostolatul politic corect”.

Statele Unite sînt zguduite din temelii. Nu Trump e principalul vinovat, ci toţi adepţii politicii promovate de Soros şi de proiecţiile sale planetare ale societăților deschise.

Seminţele violenţei extreme în SUA au fost plantate cel puțin cu un scrutin în urmă, atunci cînd democrații lui Hillary Clinton zguduiau lumea cu protestele îndreptate împotriva lui Trump, permanentizîndu-le acum, înaintea acestei campanii electorale, cînd bande de negri au devastat magazine, restaurante, clădiri administrative și o campanie media anti-Trump întreținută permanent. Totul, în numele democraţiei și a drepturilor omului, duse la extrem!

Dacă stau și mă gîndesc bine,doctrina  dreptului individului în fața dreptului statului, promovată în perioada Bill Clinton, a dus la bombardarea sălbatică a Serbiei și la declarația secretarului de stat Madeline Albright, referitoare la bombardarea Iraqului, potrivit căreia un popor care nu mai produce plus-valoare culturală trebuie eliminate (aproximativ!).

Senatorul republican Mitt Romney a afirmat miercuri seară că atacul împotriva Capitoliului a fost o „insurecţie”.  Preşedintele american în exerciţiu, Donald Trump, i-a numit pe protestatari „mari patrioţi” şi a repetat falsele afirmaţii că a cîştigat alegerile prezidenţiale de la 3 noiembrie. Primul şef de personal al preşedintelui în exerciţiu, Reince Priebus, a scris pe Twitter că „mulţi dintre oamenii aceştia nu sînt altceva decît terorişti interni. Şi mulţi criminali şi indivizi care creează probleme, toţi acţionînd într-o manieră opusă patriotismului”. Alții nu s-au sfiit să-I catalogheze drept insurgenți!

Cît de fragile e granița între patrioți și insurgenți…

A existat mereu o doză de scepticism printre comentatorii politici că Trump chiar va merge atît de departe cu delirul contestării alegerilor din ultimele luni şi că-şi va lăsa susţinătorii să arunce în haos Washingtonul. Un puci ratat. O tentativă de lovitură de stat desfăşurată ca un spectacol ridicol care a lăsat în urmă morţi şi răniţi, o groază generală faţă de vulnerabilitatea unui eveniment democratic minimal – tranziţia paşnică a puterii – şi o reputaţie profund pătată a Statelor Unite ca primă democraţie liberală a lumii.

Drapele cu sloganul AMERICA FIRST fluturau pe scările Capitoliului. Problema e că fiecare a tradus acest slogan în interesul propriu. Unii în susținerea globalismului, ceilalți, în sprijinul acordat americanului de rind! Două falii abrupte ale politicilor americane.

Apariția tenebrosului politician Donald Trump a fost posibilă tocmai datorită existenței acestor falii profunde! Lupta, pe viață și pe moarte – la propriu -, este între două sisteme, între două concepte. Pe de o parte, tradiționalismul – izolaționist, și pe de cealaltă, neo-marxismul – progresist – globalist. Pentru că, oricît am vrea să abstractizăm, nu-l putem dezlega pe Trump de imaginea americanului fundamental, și nici pe Biden de societățile deschise sorosiste.

Românul obișnuit cînd vorbește de America folosește aceleași stereotipii – țara tuturor posibilităților – și poate enumera 10 orașe mari și importante. Dincolo de acestea, însă, există o Americă profundă, fundamentalistă, în care își duc viața sute de milioane de oameni. Finanțele, băncile, bursa, avocații, tehnologia, mass-media, universitățile, corporațiile, viețile de film se regăsesc în marile metropole, care înfierbîntă imaginația și care germinează democrația americană și bazinul electoral al lui Joe Biden. America ogarului cenușiu este complet diferită. Este America armelor, a proprietăților mici, a trudei necontenite, a fermelor apăsate de datorii, a muncitorilor din oțelării, a falimentelor și eșecurilor, a simplității, a celor care vorbesc puțin, a mîndriei de a reuși pe cont propriu în lupta cu viața și cu un sistem nu totdeauna corect. Este America celor ce se înrolează în US Army din datorie față de țară, a drapelului cu stele și dungi, a Republicanilor. Ei sînt cei care l-au votat pe Donald Trump, crezînd într-o administrație cu reguli simple, ușor de înțeles și pus în aplicare, favorabilă americanului de rînd, în detrimentul corporațiilor, a companiilor străine pe care le acuză de șomaj și sărăcie. Spiritul business pe care s-a clădit America îl face pe americanul fundamental(ist) să nu aștepte din partea statului ajutor social sau asigurări de sănătate speciale. Pentru mulți dintre ei, statul nu există. America sînt eu! Altfel stau lucrurile în marile orașe, acolo unde milioanele de noi imigranți, născuți într-un alt tip de sistem, pun presiune pe sistemul de asigurări sociale și de sănătate, unde legile simple sînt fluidizate de armate de avocați, unde visul american se citește în cotațiile la bursă.

Înfrîngerea lui Trump este privită ca o înfrîngere a Americii fundamentale, iar victoria lui Biden ca pe relansarea asaltului corporațiilor împotriva micului american sărăcit nu într-o dispută dreaptă, de tip win-win, ci prin jonglerii bursiere și avocățești.

Membri ai guvernului american au analizat posibilitatea înlăturării de la putere a lui Donald Trump după lovitura în forţă a partizanilor săi în Congres, au raportat miercuri seară mai multe media, notează AFP.

Discuţiile s-au centrat asupra celui de-al 25-lea amendament la Constituţia americană, care îi autorizează pe vicepreşedinte şi o majoritate a cabinetului să îl declare pe preşedinte „inapt” să îşi exercite funcţiile, potrivit canalelor CNN, CBS şi ABC, care se sprijină pe surse anonime.

Trump iese din scenă, momentan, extrem de șifonat, dar cu o aura mistică în fața a milioane de americani. Nu este exclus ca această aura mesianică să-l determine să construiască un nou partid, al Poporului (?), după ce și Republicanii conservatori s-au dezis de el. Asta dacă nu va avea mari problem în justiție… correct politice!

RESET

M-am trezit, într-o dimineață de 2021 mult mai tăcut ca de obicei. Gînduri, gînduri se ciocneau în spatele ochilor mei, spărgîndu-se în străfulgerări de lumină. Era o lumină caldă, prietenoasă, de vară, de viață… Ființa umană este o mașinărie extrem de complexă. Încă de la Facere este înzestrată cu un program de bază pe care încercăm să-l descifrăm de zeci de ani, dar pe care nu-l putem explica. Certitudinea există doar în legătură cu dragostea, element dovedit combustibil universal al evoluției speciei. Nu-mi iese din cap imaginea pruncului la sînul mamei. Sigur, proiectantul a amplasat sistemul de hrănire extrem de eficient, de fapt scopul proiectului îl reprezintă atingerea trupurilor, a inimilor, schimbul de informații wireless de modelare a programelor, de instalare a extensiilor cerebrale calibrate de undele inimii mamei. E fascinant! E fascinant cum îmbrățișările și atingerile redau forța de a merge mai departe, atunci cînd aceasta dispare (prin pierderi de program). E fascinant cum legăturile acestea între oameni au creat o istorie, prin colectivități tot mai extinse, cum legăturile acestea non-invazive au modelat mii de ani relația cu mediul înconjurător al planetei, cum legăturile acestea au fost extinse în societate, relația tandră între mamă și prunc reflectîndu-se în realitățile istorice dintre țară și națiune! Updatări de soft se fac mereu, prin emoții, și cred că teatrul reprezintă o astfel de updatare, atunci cînd emoția este transmisă direct, față în față, pentru că fără această conectare venală, chiar, teatrul, așa cum îl cunoaștem astăzi, va dispărea rapid…

Sigur, unele erori de soft au adus pe lume tirania umană fără chip, care încearcă să substituie rolul fundamental al legăturii umane, al undelor cerebrale și herțiene – cele ale herțului! – și, folosind pandemia, să schimbe sistemele politice și economice globale, să schimbe, în primul rînd, fundamental, societatea, credințele și tradițiile, să reseteze mamiferul uman lipsindu-l de fundamentul existenței sale: emoția, empatia, iubirea, practic motorul și sensul evoluției speciei umane.

RESETÁ, resetez, vb. I. A reinstala unul sau mai multe programe într-un calculator. – Din engl. reset. Despre asta este vorba! O resetare planetară, la nivel social, care transformă progresismul într-o nouă religie globală unică, pentru că globalizarea nu poate exista fără acțiunea mulţimilor.

Timp de aproape un an, copiii au fost despărțiți de prieteni și obligați să stea închiși în casă, părinții n-au dormit nopți la rînd cu gîndul la ce vor pune pe masă în săptămînile următoare, iar vîrstnicii s-au întrebat dacă nu cumva au ajuns la capătul vieții mai devreme decît le era destinat. Aceasta este prima imagine a reset-ului pandemic!

Sîntem informați de reprezentanții Forumului Global de la Davos că modelul economic de dezvoltare a societății umane nu mai este sustenabil. În consecință, teoriile economice ar trebui schimbate fundamental cu consecințele asumate pentru societăți. Sîntem convinși că civilizația umană nu are nici o șansă să salveze planeta atîta vreme cît creșterea populației nu se va plafona rapid și cît timp comportamentul nostru consumerist nu se va schimba fundamental! O obsesie permanentă a diriguitorilor lumii: creșterea demografică spectaculoasă care pune în pericol existența rasei umane și sistemul consumerist, o plagă reală a capitalismului, lăcomia și invidia generate de acesta.

2020 a arătat întregii omeniri cît de vulnerabile sînt sistemele construite în ultimii 30-40 de ani, cît de fragile sînt economiile, sistemele publice de sănătate, educație, infrastructură, care sînt riscurile externalizării producției de bunuri de importanță vitală, dar și inutilitatea unor politici economice care s-au axat pe consolidarea ofertei mondiale și au neglijat politicile sociale și de mediu, diminuînd cererea agregată.

Anul în care am intrat va continua bătălia pentru reîmpărţirea lumii, asta este clar. O bătălie între globalizare şi încercarea unor sisteme regionale, cum este Uniunea Europeană sau sistemele naţionale, de a opri acest lucru. Nu este numai de acum. Această bătălie este de 40-50 de ani. Ideea de mare resetare a revenit acum, dar cartea scrisă de un autor german, pe această temă,  este de vreo 10-15 ani. Europa Unică este un proiect social care fost gîndit ca un “stat social” care să facă exact acelaşi lucru: să elimine diferenţele majore, să aducă la un standard de subzistenţă decent toată populaţia, păstrînd identităţile naţionale, să facă o piaţă care să fie reglată un pic mai bine decît piaţa haotică a capitalismului primitiv. În timp ce Europa de Vest se descreştinizează, statele din Europa Centrală şi de Est se recreştinizează, ca o măsură de autoapărare.

Directorul general al FMI a spus că lumea are de ales între Marea Resetare sau Marea Inversare (Marea Inversare însemnînd „mai multă sărăcie, mai multă fragmentare și mai puțin comerț”). WEF a prezentat lumii două potențiale rezultate. Primul este că Marea Resetare poate fi realizată relativ pașnic, cu națiuni care acceptă obiectivele împinse de planificatorii globali. Al doilea rezultat, avertizează, ar fi mult mai perturbator și mai dăunător. S-ar întîmpla prin țări care nu reușesc să abordeze „relele adînc înrădăcinate ale economiilor și societăților, care ar putea vedea o resetare”, impuse de șocuri violente precum conflicte și chiar revoluții.

Există doar o fereastră îngustă de oportunitate pentru Marea Resetare pe care slugile din România ale conceptului se străduiesc să o ţină larg deschisă cît mai mult timp, indiferent de consecințe.

 „România are nevoie de resetare și de reconstrucție. Această pandemie ne-a afectat pe toți prin amploare și gravitate. Nu există sectoare ale economiei care să nu fi avut de suferit într-o proporție mai mare sau mai mică. Însă o abordare constructivă implică tratarea crizei și ca oportunitate, pentru a așeza România pe fundamente sănătoase. Este un uriaș pas înainte care în mod obligatoriu va trebui consolidat”, a spus Klaus Iohannis.

Marea Resetare va fi tema celei de-a 51-a reuniuni a Forumului Economic Mondial din Davos, în 2021. Agenda sa va exprima angajamentul de a orienta economia mondială spre „un viitor mai echitabil, sustenabil și rezilient.” Programul cere un „nou contract social” care să fie centrat pe egalitate rasială, justiție socială și protecția mediului. Schimbările climatice necesită din partea noastră „decarbonizarea economiei” și aducerea gîndirii și comportamentului uman „în armonie cu natura”. Scopul este construcția unor „economii mai egale, inclusive și sustenabile”. Promotorii FEM consideră că această nouă ordine mondială trebuie „urgent” implementată, subliniind că pandemia „a demonstrat nesustenabilitatea sistemului nostru actual”, căruia „îi lipsește coeziunea socială”.

Teoreticienii uită realitatea imediată și de aici, din Lumea bună a politicii globale, nu din Africa, nu din India, nu din România: aproape 24 de milioane de americani riscă să nu aibă ce mînca. Numărul a crescut cu un sfert, de la izbucnirea pandemiei de Covid-19. Cozile din fața băncilor de alimente și a cantinelor sociale sînt din ce în ce mai mari. Americanii spun că reușesc să își plătească facturile, dar nu le mai rămîn bani și pentru mîncare.

Pachetele cu mîncare includ alimente de bază precum cartofi, ceapă, ulei, făină, în total aproape 30 de kilograme de mîncare, dar și cîte un curcan. Nu se știe însă cît timp vor mai fi resurse pentru a susține atîția americani nevoiași, potrivit CBS News.

Am văzut așa ceva în Iraq-ul lui Saddam Hussein, supus sancțiunilor internaționale. Despre atingere, emoții, umanizare, nimic! Totul despre progresism, distanțare, digitalizare, transformare, tehnologizare.

De la Vukovar la Kandahar și înapoi

Revoluția m-a găsit acasă, ca pe orice bănățean din afara Timișoarei. Venisem în învoire și eram la teatru împreună cu doi prieteni, locotenenții Bucur și Preotesoiu, pe care i-am cunoscut la „Cîntarea României”. Foc de talentați! Primul, poet pasionat de teatru, cel de-al doilea, poet și… revoluționar – s-a răzvrătit oficial într-o ședință de partid în care a cerut să se respecte statutul Partidului Comunist și prevederile Congresului al XII –lea al PCR! Era cercetat. Se simțea o tensiune în armată și nu numai. Era ca și cînd un vînt puternic urma să se iște. Îmi povesteau despre Armata a 5-cea, din care făceau parte ofițeri tineri din toată țara. Nu înțelegeam nimic!

By Darius BALINT

În sala Casei de Cultură, sala teatrului, s-a vorbit de protestatarii de la Timișoara. Bucur și Preotesoiu au devenit neliniștiți. Am plecat toți trei cu un taxi, spre casă. În Triaj, am ocolit puțin pentru o confirmare. Da, era! Antenele Unității de rachete parcă înebuniseră. În acea noapte am plecat spre unitatea militară din Lugoj, unde îmi executam ultimele săptămîni de stagiu militar la școala de subofițeri. La sfîrșitul unei zile reci de octombrie, în cazarma UM 01008, din Timișoara, șeful Biroului Front, maiorul Mitroi, m-a convins să mă înscriu la acea școală. Aș fi avut concentrări mai ușoare în anii ce ar fi urmat. Camaradul meu, sergentul Dragoș Frîncu – astăzi, preot! – mi-a spus că, de fapt, ordinul venise de la comandantul Unității, lt.col. Gheorghe Borăscu, un zbir, cu uniformă impecabilă care-ți amintea de un ofițer SS.

Întors în unitate, la Lugoj, am încărcat tone de muniție în camioane pentru a contracara un atac de pe teritoriul Ungariei. Au urmat focurile de armă, deplasările cu TAB-urile la Timișoara – celebre, deja! -, asaltul asupra unității de securitate de la Lugoj, prizonierii, dezinformarea, psihoza, întoarcerea în Timișoara Liberă, paza de la PecoTim. Aceasta a fost, pentru mine, Revoluția română din 1989!

La Reșița, la începutul lui martie 1990, se năștea o lume nouă. Revoluționari, instituții noi, Garda 200, ziare… cu toții ne doream o lume mai bună. Cam, ca în Yugoslavia, ziceam eu, acolo unde, părinții mei mergeau anual și se întorceau cu blugi, gumă de mestecat, banane și ciocolată Cipi-Ripi.

În 1991 eram, deja, reporter la Ziarul Timpul și Yugoslavia dădea în clocot. Perfect, mi-am spus! Cineva trebuie să consemneze și, ar fi bine să fiu eu acela. Gheorghe Jurma, directorul ziarului, mi-a cerut o declarație pe propria răspundere, în caz că pățesc ceva să nu am pretenții financiare din partea ziarului. Nu mai auzisem așa ceva, dar am scris. Era vară. A doua zi, eram deja într-un autobuz spre Vîrșeț. Era perioada în care jumătate din Reșița se ocupa cu comerțul trans-frontalier. La Vîrșeț î-am cunoscut pe ziariștii de la Libertatea, ziarul românesc din Voivodina. Radomir Muncean mi-a rămas prieten, peste ani! În biroul lui Aleksander Putnik, corespondentul Politika Ekspress, doi colegi de la Televiziunea Novi Sad s-au oferit să mă ducă cu mașina în capitala Voivodinei. Minunat! Seara eram cazat la hotel Centar și mîncam o masă caldă. Ăsta era noroc!

A doua zi, un taximetrist s-a oferit să mă ducă la Bacika Palanka, de unde am luat un autobuz spre Baciko Novo Selo. Eram la cîțiva kilometri de Vukovar, orașul de pe malul Dunării, pe care ș-il disputau croații și sîrbii încă din 25 august. Soarele cald, ca un gălbenuș strălucea peste acoperișurile clădirilor din centru. Oamenii erau speriați și suspicioși. La Kafana, pe terasă, un individ m-a atras atenția. Era jurnalist, 100%. Jurnaliștii arată, peste tot, la fel. Poartă vestă și o geantă grea pe umăr, au o privire curioasă, mascată de o detașare de operetă. Am intrat în vorbă. Aveam 21 de ani, o vestă galbenă primită de la ACR și un rucsac de un albastru strident. David Steel era corespondent pentru o agenție de știri de care nu auzisem și locuia, în chirie, lîngă sediul Poliției Yugoslave. Eram ca picat din lună! Îmi povestea că plătea o taxă pentru fiecare informație primită de la polițiști, dar și din partea revoluționarilor croați. Am locuit trei zile în apartamentul lui Steel de pe strada Dunavska. Ziua mergeam pe malul Dunării și trăgeam cu urechea la sunetele ce păreau tiruri de arme și explozii. Pe 14 septembrie, revoluționarii croați au luat cu asalt depozitul de arme ale Armatei Yugoslave de la Sajniște, în sudul Vukovarului. Cîteva ore, aerul s-a umplut de un vuiet și tiruri de armă. Pe seară, militarii sîrbi au atacat suburbiile din sud-vestul orașului, dinspre Negoslavici. Era altceva, sunete metalice specifice șenilelor de tanc, ordine scurte, răcnite, larmă, focuri de armă. Steel mă cheamă la conferința de presă de la Sajniște. În fața cazărmii apare un autobuz verde, plin cu jurnaliști aduși de la Belgrad. La scurt timp, o Lada Breack a Televiziunii Novi Sad parchează lîngă autobuz. Liderii militari sîrbi susțin o conferință de presă în care ne spun despre multiplele asalturi ale croaților asupra depozitelor de arme ale Armatei Federale și asupra posturilor de poliție. Unele au căzut. Acum, revoluționarii croați au arme și muniții. Dintr-o clădire micuță aduc un prizonier croat, vizibil bătut. La gît purta un colier din degete, iar oficialii sîrbi ne-au asigurat că erau degete… sîrbești, tăiate de la cei uciși în Bătălia Cazărmilor. Mi-a ajuns! Experiența a fost intensă. Am plecat spre țară cu colegii de la Novi Sad, nedumerit de pasiunea cu care sîrbii și croații se omorau reciproc în intenția de a distruge o țară care m-a făcut să visez frumos în copilărie. Vukovarul a căzut pe 18 noiembrie!

Un an mai tîrziu, în 1992, într-o seară de sfîrșit de primăvară, regretații Nicolae Pîrvu și Bogdan Herzog, secretarul de redacție și directorul Radio Timișoara, al cărui corespondent devenisem, m-au chemat urgent la sediu. Urc în trenul de noapte și dimineață, la 7 eram deja în biroul de pe strada Cluj. Pleci în Transnistria, vrei?, mi-au spus. Dacă pățești ceva te facem președintele asociației handicapaților din Timișoara. Plec!

Cu Trenul foamei pînă la Iași și cu autobuzul pînă la Chișinău. Ajung la Radio Moldova unde mă așteaptă Arcadie Gherasim, Valeriu Săhărnean și Sandu Dorogan. În Radio Moldova l-am cunoscut, pentru prima dată, pe Gabriel Ionescu, corespondentul Radio România. Regretatul Eugen Preda se afla în tranșee, lîngă podul peste Nistru, urmărea cu binoclul, întreaga noapte, mișcările gardiștilor și relata fabulos în matinalul lui Paul Grigoriu. Mergeam cu un GAZ al Ministerului Apărării din Moldova, la Coșnița și pe Platoul Cocieri, în plasa Corjova din Raionul Dubăsari. Acolo se afla Grupul Răzeșii și polițiști aduși din toată Moldova care se schimbau la cîteva zile. Muniția lipsea, în livezi erau săpate tranșee, țăranii erau disperați. Seara mă întorceam la Chișinău, la Hotel Ecran, unde locuiam. Într-un astfel de drum am cunoscut-o pe Valentina Ursu, viitoare jurnalistă extrem de cunoscută pe malul Bîcului. Pe 21 iulie 1992 războiul de pe Nistru se încheia. Moldova sîngera…

Sîngera și Bosnia-Herțegovina în următorii ani. Presa occidentală a publicat, la un moment dat, fotografii cu sute de morminte ale bosniacilor uciși de sîrbi. Toți aveau cruce la cap! Am fost în zonă și am făcut propriile fotografii, împreună cu regretatul Gabi Ștefănescu. Dar, atît!

În 1999 m-am întors în spațiul ex-yugoslav, odată cu Operațiunea Forțele Aliate a NATO. Adică, cu bombardarea Serbiei, între 24 martie și 10 iunie 1999, a obiectivelor cu dublă utilizare: fabrici, centrale electrice, transformatoare, căi ferate… Clădiri superbe, construite cu dragoste şi devotament –sîrbii și muntenegrenii îşi iubesc casele –au devenit ruine. În războaiele secesioniste, beligeranții şi-au distrus ceea ce iubesc cel mai mult: casele. NATO le distruge tot ceea ce sîrbii iubesc cel mai mult: casele. 25 martie nu este o zi de primăvară, ci una de război. Ea trece, în tristețea sârbilor şi în revolta oamenilor, ca un blestem.  Frunzele  crude  au  încă  pe  ele  fumul  exploziilor. Focul mai arde. În orașele dunărene, sîrbii mîndri, pe cai albi, fac scut uman pe poduri. Degeaba! Sirenele sună. Tensiunea creşte. Aerul este puternic fîlfîit de aripa morţii. Lupta începe. Sînt bombardate, cu mare precizie, obiective din apropierea oraşului Belgrad, iar la  ora  23.25  este  vizat  Pancevo. Locuiam, practic, într-un fost wc public din parcul central, din Pancevo, transformat în bar și, acum, în adăpost, împreună cu colegi de la Televiziunea Serbija. Mă deplasam cu ei, mîncam împreună.  Erau profund și mereu revoltați. Odată cu ei, o mare parte a populaţiei Yugoslaviei. Toată lumea ştia că NATO slujește anumite interese şi, în urma  spargerii bipolarității îşi caută o nouă filosofie în timp ce exodul populaţiei de etnie albaneză din Kosovo continuă.  Pentru că bombardamentele  şi  războiul instituie nesiguranţa  clipei şi a vieţii. Iar oamenii fug totdeauna din calea prăpădului, a pîrjolului. Kosovo se afla însă sub două amurguri, unul care venea  din  cer, celălalt, pe pămînt. Sîrbii cîntă Tamo Daleko…

23 aprilie. Sînt cam nedormit. La ora 03.00, la Novi Sad, s-au auzit zece explozii. La aceeaşi oră, uzina chimică din Lucani, un pod de la Mramor şi un depozit de carburanţi de la Bogutovac au fost ţinta aceloraşi bombardamente, ca şi alte obiective din zona Sremska Mitrovica. La ora 03.05, aviaţia NATO a lovit sediul televiziunii sîrbe din Belgrad, ca obiectiv legitim. Colegii sîrbi sînt șocați. Cu toții sîntem revoltați. Pragul fusese trecut. Jurnaliștii deveneau combatanți!

În1999, celebrul scriitor dizident, PAUL GOMA, publica la Paris, BUTELII ARUNCATE ÎN MARE, jurnal. Paul Goma publică, sub titlul AU VENIT AMERICANII, în 3 mai 1999, pag.55: „Sare din pagină corespondenţa din Belgrad semnată Mario Balint, deplasat-sponsorizat, cum sîntem înştiinţaţi. „”Nici un post de TV occidental nu a spus că majoritatea refugiaţilor care au umplut Macedonia şi Albania fug din calea bombelor NATO şi nu din cale represiunii sîrbe””. Evident, posturile de televiziune occidentale sînt cu toate mincinoase, spre deosebire de TV Koşava, proprietatea fiicei lui Miloşevici. Spre deosebire de TV Beograd, cea ascultînd te tovarăşa de viaţă a tovarăşului cu acelaşi nume. Apoi: deplasarea sponsorizată de Banatera, Rescom Reşiţa, Eurosat Bavaria Caransebeş trebuie onorată, nu? Ba bine că nu. (…) Taman aşa: Sîrbii nu numai că nu-i alungă pe Albanezi de pe pămîntul lor, unde se aflau cu cel puţin 18 secole înaintea invadatorilor slavi, dar îi roagă în genunchi să rămînă pe loc – că aşa-s ei, Sîrbii (au dovedit-o în Croaţia şi în Bosnia): buuuni…; şi ortodooocşi… ” În pagina următoare, scriitorul revine cu citatele mele din COTIDIANUL: „În p.3 cunoscutul sponsorizat Mario Balint cîntă pentru Dvs. melodia îndrăgită: „”NATO vrea să-i lasă pe sîrbi şi fără istorie””” După care, Goma îi acoperă cu invective pe toţi cei care, în presa de atunci, jurnalişti, editorialişti şi scriitori, au ţinut partea sîrbilor conduşi de „demonul-tovarăş Miloşevici”!

În 2001 eram de serviciu, în tura de știri la Radio Timișoara cînd Turnurile Gemene cădeau. Pe 12 octombrie, la Cercul military Timișoara se lansa prima carte dedicată evenimentelor de la 11 septembrie, scrisă în timp record împreună cu colegul și prietenul Raico Cornea, publicată la Editura Ancăi Augusta. Un an mai tîrziu, o vizită a ministrului apărării, Ioan Mircea Pașcu, la Timișoara îmi deschidea drumul spre Orient! Într-o zi de octombrie aterizam în Valea Arghandab din Afghanistan.

As-salamu-alaykum! Sîntem la Kandahar. Anul 1380 după Sharia, Legea islamică. E cald, deşi e numai ora 2, Zulu. Sau 8, ora României, sau 10,30, ora Afganistanului. Ora Zulu este ora de coordonare a trupelor americane din întreaga lume. Kandahar este un loc fierbinte al istoriei moderne. Fierbinte şi pentru că soarele de octombrie încălzeşte oceanul de praf la 35 de grade, ziua. Vara, aici este iadul: 50 de grade! Metalul frige şi nu poţi să-l atingi fără să capeţi o arsură urîtă. Periplul meu este în spaţiu şi timp. Spaţiul… fixat geografic pe hartă dar, nemărginit. Timpul… prelungindu-se şi răsucindu-se în spirale de sute de ani. Un loc sterp, dominat de praf şi de… nimic. Amar experiment de început de mileniu…

Ne cazăm în tabăra de tranzit, exact în spatele clădirii aeroportului, vecini cu EOD-iştii iordanieni. Cortul este uriaş, noaptea, frigul pătrunzător. Nu cred că în anii 60, textele lui Walter Lippman, un monstru sacru al presei americane, de care Casa Albă ţinea cont necondiţionat, aveau nevoie de îndemnul coranic: „citeşte”! Lippman scria, în btreacăt că, la acea dată, doar trei erau ţările lumii cu adevărat libere şi trăiau fără nici o constrîngere din afară: Cambodgia, Libanul şi Afganistanul. Peste Cambodgia s-a abătut teroarea kmerilor roşii şi a „tovarăşilor copii”, Libanul, Elveţia Orientului, ţara unde şeicii îşi trimiteau soţiile şi îşi depuneau banii s-a spulberat în ura războiului civil. Afganistanul, care nu a contractat niciodată un împrumut internaţional, condus de un rege care administra modernitatea cu linguriţa şi domnea peste supuşi mulţumiţi, mari admiratori ai filmelor indiene, dar şi a lui John Weine, care aveau în case mobilă din lemn de nuc, biblioteci uriaşe, şcoli, case luxoase în Wazir Akbar Khan, picnicuri la Paghman şi automobile Ford, a căzut pradă urii de neînţeles. La preluarea conducerii Kabulului de către Alianţa Nordului, între 1992 şi 1996, de exemplu, diferite facţiuni au emis pretenţii asupra unor părţi din oraş. Dacă mergeai din Shar-e-Nau în Kereth-Perwan, ca să cumperi ceva, riscai să fii împuşcat sau aruncat în aer de o rachetă. Practic, aveai nevoie de viză ca să treci dintr-un cartier în altul.

În 1989 am fost părtaş la Revoluţia română cu arma în mînă. Eram o gloată de ţopîrlani care tăiau frunze la cîini şi aşteptam să treacă zilele să scăpăm de disciplină şi de hainele verzi. După 12 ani, am descoperit o altă armată română. La Kandahar am întîlnit profesionişti ai războiului, mulţi dintre ei aflîndu-se la a 2-a sau a 3-a misiune de luptă. Veterani! Cei mai buni dintre cei buni! Am fost lîngă Gen. dr. Mihail Popescu, şeful Statului Major General al Armatei Române, cînd a citit Ordinul de Zi cu ocazia Zilei Armatei Române. Emoţii. I-am privit în ochi şi mi-am zis: „sînt o altă armată”! Mă simţeam legat de băieţii noştri. Senatorul Sergiu Nicolaescu, preşedintele Comisiei de Apărare din Senat, spunea la Kandahar acelaşi lucru: „Am demonstrat că sîntem mai buni decît cea mai bună armată din lume”!

Ne întoarcem spre bază. La periferie zac mii de maşini dezmembrate. Transformate în piese de schimb. Afară din oraş se face cărămidă crudă. Afganii îşi reconstruiesc viaţa şi speră că va fi pace. Nu-i interesează nici de talibani, nici de „riusii”, nici de americani.

Mă întorc în Timișoara cu o grămadă de fotografii. Jeni și Mircea Tonenchi hotărăsc pe loc publicarea lor într-un album. Primul. La expoziția foto și lansare – asezonată cu carne de oaie cu mentă, nan și iaurt – directorul Radio Timișoara, Mihai Anghel, prevestea viitorul: ce urmează? Evident, Iraq-ul!

Ajutat de medici și oameni de afaceri sirieni din Timișoara, în februarie 2003 începe aventura irakiană care se încheia în 2010! Un taxi mă duce de la Damasc la Bagdad în primele zile din februarie în plină eră Saddam Hussein. Ajung la Hotel Mansour, pe malul Tigrului. Acolo îl cunosc pe Doctor, cel mai oltean dintre irakieni și pe Dragoș Tăbăran, corespondentul TVR, care mă pun în temă. Pe 6 februarie începeam relatările la RRA. Viața în Bagdad era destul de liniștită iar noi nu aveam altceva mai bun de făcut decît să o cunoaștem. Locuiam într-un hotel de stat, pe Strada Haifa, foarte aproape de viitoarea Zonă Verde – în care ajungeai făcînd stînga pe Strada Yafa – , vis-à-vis de Ministerul Informațiilor și aproape de Cinematografia iraqiană. Pe unul din geamurile camerei mele se vedea Podul Sinak scăldat în lumină. Al-Mansour era un cartier select, la Vest de Tigru, învecinat cu Kadhimiya. Peste pod, în Est, era Adhamiyah și Karadah, locuri pe care aveam să le cunosc foarte bine. Pe 8 februarie 2003, transmiteam din Baghdad: “În ciuda optimismului afişat de locuitorii Baghdadului, tonul vehement al discursului rostit aseară de preşedintele american G. W. Bush, nu mai lasă loc îndoielilor: va fi război în Iraq! Astăzi, a fost zi de rugăciune, dar şi de cumpărături. Cei cu dare de mînă au cumpărat mai multe provizii alimentare decît de obicei. S-au cumpărat, însă, în cantităţi mai mari, detergenţi şi lumînări. În urmă cu aproape o săptămînă, Guvernul iraqian a distribuit raţiile alimentare în avans, pe două luni, iar zilele acestea se pregăteşte distribuirea raţiilor pe încă trei luni.

Mîine, se aşteaptă sosirea la Baghdad a şefului inspectorilor ONU, dr. Hans Blix, şi a directorului AIEA, Mohammed El-Baradey, pentru lămurirea unor puncte din raportul ONU, considerate de Iraq a fi ambigue. Vizita celor doi înalţi oficiali se face la iniţiativa Guvernului Iraqian. Ce se ştie sigur ese că preşedintele Saddam Hussein nu se va întîlni cu inspectorii ONU, aşa cum au cerut aceştia. Preşedintele iraqian a spus că personal, este foarte ocupat, dar că toate aspectele pot fi clarificate de către consilierii săi şi reprezentanţii guvernului. Surse din cadrul Ministerului Informaţiilor cred că inspectorii ONU vor prezenta în data de 14 februarie un nou raport, în ciuda nerăbdării afişate de Washington, un atac împotriva Iraqului fiind posibil oricînd, începînd din 15 februarie”.

Dincolo de acţiunile pacifiste şi negocierile cu inspectorii internaţionali, iraqienii ştiu că va fi război. Ali Al-Saad, unul din însoţitorii mei din Baghdad, spunea că poporul iraqian este prea mic să oprească războiul.  În aceste condiţii, Partidul Baas pregăteşte rezistenţa populaţiei civile. Întreprinderile de stat au plătit salariile în avans, pe şase luni, salariul mediu al unui angajat la o firmă de stat fiind de aproximativ 25.000 de dinari, adică 10 USD! Şi pensiile au fost achitate pe şase luni înainte. Astăzi a început distribuirea raţiilor alimentare pe încă trei luni, în avans. Lista unei astfel de raţii, distribuită prin cele 73.000 de centre din ţară, pe o lună, pentru o persoană, arată astfel: 2 kg de zahăr, 9 kg de făină, 2,5 kg de orez, 1,250 kg de ulei, cîte 500 g de fasole şi hummus, 300 g de ceai, sare şi două săpunuri şi 300 g de detergent. Populaţia spune că Saddam Hussein a redat poporului iraqian demnitatea. Viaţa este foarte ieftină. Energia electrică pe care o familie o consumă timp de două  luni costă 1 USD. Apa, la fel. Benzina costă 2 USD/100 litri, iar o masă copioasă la un restaurant bun nu depăşeşte 2 USD. Construcţia unei vile cu 4 camere şi anexe costă, în Baghdad, 15.000 USD. Din pricina embargoului de mai bine de 10 ani, multe familii au sărăcit şi stau cu chirie în apartamente de bloc, majoritatea construite după 1991. Chiria unei vile cu 4 camere ajunge, însă, şi la 100 USD pe lună!

În acest timp, Partidul Baas a pregătit şi rezistenţa armată în marile oraşe. Fiecare familie a fost dotată cu un AK-47 şi 500 de cartuşe, iar fiecare cartier de locuinţe a primit în dotare un tun anti-aerian. De două zile, pe clădirea Ministerului Informaţiilor a fost montată o mitralieră AA.

Seara de 19 martie este caldă. Tigrul curge pe sub fereastră și luminile podului Sinak se oglindesc în apă. Noaptea, clădirea se cutremură și geamurile sar de pereți. A început! 40 de rachete de croazieră și bombe bunker buster, de 900 kg, lovesc Dara Farms, din sudul capitalei. Pun salteaua patului în dreptul ferestrei dinspre Strada Haifa și las geamul deschis spre Tigru. Mă așez pe mochetă și număr: 2… 3… 4…26 … 32… 40… Sirene și tropotul sacadat al tunurilor AA. Dimineața, bătăi puternice în ușă mă trezesc. Am ațipit. Un minut, poate. Prin fum și miros de sulf ajung la telefonul de la recepție. Președintele Radioului, Dragoș Șleuleanu îmi cerea impoerativ să părăsesc Baghdadul. Am plecat spre Damasc și, apoi spre Amman, dar aveam să revin curînd. Pe 9 aprilie, Baghdadul era cucerit de trupele americane.

1991 – sau 1989! – 2018. Yugoslavia, Transnistria, Iraq și Afghanistan. Lumi în mișcare și spulberate. Ani în care am transmis istoria în plină ebulație. De la Vukovar, cel mai vestic punct pe harta războiului personal, pînă la Kabul, cel mai estic element geografic al carierei de jurnalist de război. De la prostia naivă din 1991, la experiența din 2018, anul ultimei misiuni în Kandahar. Am fost martor la destrămarea unor lumi și crearea unor destine. O dorință? În 2022, la 20 de ani de la începutul războiului meu din Afghanistan, îmi doresc să fiu prezent, din nou, alături de militarii români și americani, ca să pot pune stiloul războiului în cui!

Ca reporter, sînt martor ocular. Daca nu sînt acolo nu pot să miros sau să simt. Cel mai important rol al unui jurnalist este să fie acolo! S-a împămîntenit o vorbă între corespondenţi, atunci cînd sîntem întrebaţi ce facem, cu ce ne ocupăm… Răspunsul este, de cele mai multe ori: „facem ceea ce facem”. Dedesuptul acestor cuvinte stau, însă, îngrijorări multiple: jurnalismul nu pregăteşte o viitoare generaţie, jurnalismul se transformă din cauza tehnologiei, jurnalismul public dispare. În România, cel puţin, asta e percepţia! Personal, am încercat să fac ceva, să sprijin confrații, să-mi pun întreaga experiență, pricepere și expertiză în scopul siguranței jurnaliștilor ce acționează în medii ostile și a decriptării informațiilor dușmănoase. NEWS IN A HOSTILE WORLD e mai mult decît un slogan, iar SECURITY NEWS & SAFETY JOURNALISM e mai mult decît o misiune asdumată.

BALINT MERCENARY TASK FORCE a fost înființată în 2005 ca un birou specializat în monitorizarea presei, producerea de analize, ştiri şi imagini din medii ostile, dar şi în vederea acordării de servicii CAT: consultanţă, analiză şi training. BMTF are în componenţă jurnalişti veterani, porofesionişti în domeniul comunicării şi securităţii, angajaţi în respectarea libertăţii de exprimare şi promovarea profesionalismului. BMTF sprijină prin toate mijloacele jurnaliştii şi lucrătorii umanitari pentru consolidarea fluxului liber de informaţii credibile şi nemanipulate. Pentru acest deziderat asigurăm transferul de cunoştinţe şi abilităţi elevilor, studenţilor şi jurnaliştilor, organizaţiilor care operează în medii ostile violente sau repressive. Scopul nostru este de a ajuta aceste personae să poată lua deciziile cele mai bune pentru propria lor Securitate. Se urmăreşte sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia. De 15 ani!

La mulți ani, nouă!

DUALISMUL MESIANIC AL ORDINELOR MILITARO-RELIGIOASE

Astăzi, e marți. 13 octombrie. Se spune că dacă astăzi ar fi fost vinery 13, ar fi fost o zi cu mare ghinion. A FOST! Vineri, 13 octombrie 1307, în zori, toţi Cavalerii Templieri din Franţa sînt arestaţi în comanderiile lor, la ordinul lui Filip cel Frumos. De la arestarea acestora, pînă la condamnarea lor la moarte, pe 18 martie 1314, se scurg aproape şapte ani, într-un proces trucat încă de la început. Filip cel Frumos se dovedeşte un jurist priceput, expert în manipularea opiniei publice, de la popor pînă la Papă, fără să mai vorbim de judecători!

Un proces politic bazat pe stenograme trunchiate şi mărturii smulse sub tortură care ne aminteşte tuturor de zilele pe care le trăim astăzi!

Odată cu Templierii a pierit o epocă, cea a spadei şi economiei agricole, şi zorii statelor „justiţiare” se iveau. Istoria Ordinului coincide, cu aproximaţie de cîţiva ani, cu cea a Cruciadelor, astfel încît nu îi putem înţelege pe templieri „scoşi din contextul istoric”.

Ordinul Templului se naşte în anul 1118, iar bula „Vox clamantis” a Papei Clement al 5-lea îi pune capăt în 1312. 20 de ani despart cucerirea Ierusalimului de naşterea ordinului. Alţi 20 despart sfîrşitul cruciadelor de dispariţia Ordinului. Odată cu dispariţia, Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Christos intră în istorie şi în legendă. Ei sînt „păstrătorii Graal-ului”, menţiune care a ţesut mii de poveşti despre cupa cu sîngele lui Christos, cu Maria Magdalena, soţia, şi urmaşul de sînge al lui Iisus, fără să ne gîndim, nici o clipă, că graal-ul era un fel de colivă galeză, o mîncare obişnuită în Levantul acelei perioade. Avînd putere şi influenţă, Templierii păstrau grînele în depozitele comanderiilor. Legiunea Străină a împrumutat de la ei chipiul alb şi securea, precum şi modelul social al pensionarilor legionari. Francmasonii şi aiuriţii de pretutindeni vor să le moştenească trecutul pentru a se legitima public pe o scară socială superioară. Oricum ar fi, vineri 13, a fost cu mare ghinion pentru Templieri.

Istoria ordinelor militaro-religioase merită, după părerea mea, încă o explicaţie, între sumedenia de explicaţii şi teorii vehiculate în ultimii 200 de ani, cu prisosinţă. Nu este un studiu istoric detaliat. Nu aceasta este intenţia autorului, ci, mai degrabă, oferirea unor indicii spre aprofundarea sistematică şi sistemică a problemei. Evident, nemulţumirea legată de explicaţiile oferite în cele cîteva lucrări studiate m-au determinat să încerc să pun cap la cap cîteva evidenţe, din punctul meu de vedere. Departe de a vedea în ordinele militaro-religioase moştenitorii unei înţelepciuni oculte – abordare preferată de o pseudo-literatură ocultă – cred că naşterea şi istoria acestora sînt indisolubil legate de perioada istorică în care au evoluat, de mediul politico-religios al cruciadelor, cînd avînd în vedere necesitatea de a avea o armată permanentă , ordinele militare au fost create, fiind adoptate ca al patrulea jurămant monastic.

Dacă astăzi, mulţi privesc evoluţia ordinelor militaro-religioase în plan ocult şi ezoteric, acordîndu-le „urmaşi” francmasoni, personal cred că industria de securitate privată este similară, astăzi, cu ordinele cavalereşti din perioada de 200 de ani a Cruciadelor. Atunci, ca şi acum, cele două tipuri de structuri trebuie privite în contextul istoric al apariţiei, dezvoltării şi… desfiinţării lor! Blackwater, Triple Canopy sau DynCorp., cele trei mari companii militare private pot fi asimilate uşor Ordinului Templului, Ordinului Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan, sau Cavalerii de Malta, Cavalerilor Sf. Maria, sau Cavalerii Teutoni: transnaţionale şi cu interese globale privind Calea, bogate şi respectate, pizmuite, hulite şi invidiate, dar fără suportul cărora nici o armată „cruciată” nu s-ar fi aventurat în vechiul Orient Mijlociu. În jurul lor s-au ţesut legendele, favorabile şi nefavorabile, sub aura lor mîncarea galeză din grîu fiert, graalul, un fel de colivă dar mult mai rea la gust, s-a transformat în Potirul pe care-l caută şi astăzi o groază de lume. „Păstrătorii Graalului” erau Templierii, cei care aveau suficientă putere de a-şi asigura hrana – fie ea şi săracă! – trupelor proprii, în perioade în care foametea trimitea acasă, în Occident Cruciaţii mînaţi în luptă de mirajul bogăţiilor fără de seamăn ale Ierusalimului. Evident, au existat şi alte ordine cavalereşti, „naţionale”, cum ar fi Ordinul Jartierei, al cavalerilor britanici, sau Calatrava, Alcantara şi Navarra, în Spania Reconquistei, un fel de Armor Group. Bogăţiile ordinelor cavalereşti au fost semnificative, la fel cum sumele cîştigate de companiile de securitate în zonele de război sînt considerate uriaşe.

Cinci ordine militaro-religioase mari s-au format în Tara Sfînta între sfîrşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea: Cavalerii Sfîntului Mormînt (circa 1099), Cavalerii Templieri (circa 1118), Cavalerii Ospitalieri (circa 1099 sau ai Sfîntului Ioan), Cavalerii Spitalului Sfînta Maria din Ierusalim (Cavalerii Teutoni) şi Cavalerii Sfîntului Lazăr. Ordinele cavalereşti se înscriu în succesiunea ordinelor militare aparute în timpul Cruciadelor. Un ordin militar este o societate creştina de cavaleri, care a fost înfiinţat pentru apărarea credinţei, fie în Ţara Sfîntă, împotriva Islamului sau împotriva pagînilor (în special în regiunea Mării Baltice) în Europa. Mai multe comenzi au devenit secularizate mai tîrziu, dar „dualismul” despre care istoricii şi fanaticii Templierilor vorbesc, a rămas. În 1818, Joseph von Hammer a comparat ordinele catolice militare, în special, templierii, cu anumite modele, cum ar fi secta asasinilor. În 1820, José Antonio Conde a sugerat că au fost modelate pe Ribat, o instituţie fortificată religios care a unit un mod de viaţă religios cu lupta împotriva duşmanilor Islamului. Personal, cred că lucrurile stau mult mai simplu.

Conciliul ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 şi avea să creeze, pentru prima dată, după Israelul antic, o religie oficială de stat care consfinţea şi sporea puterea politică a Împăratului Constantin. Părintii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii: unii, în frunte cu Alexandru, Osiu, sau diaconul Atanasie susţineau credinţa „ortodoxş” că Iisus Hristos este şi Dumnezeu şi om; alţii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii şi încă vreo 20 de episcopi, erau de părere că Iisus a fost un profet muritor inspirat de Dumnezeu, iar alţii, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ţineau calea de mijloc. Acesta a prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul omiousios „asemă­nător după fiinţa cu Tatăl” în loc de omoousios „deo­fiinţă cu Tatăl”, cum afirma doctrina ortodoxă. Marea Schismă din 1054 a împărţit creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică – universală) şi estică (ortodoxă – a Dreptei Credinţe a Bisericii Creştine din primul mileniu de existenţă). Principalele cauze ale separaţiei au fost dispute asupra autorităţii papale şi inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au existat şi alte cauze, cum ar fi dispute legate de jurisdicţia asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice, însă, mai important mi se pare „Conceptul cezaropapismului”, o concentrare a puterii religioase şi politice în mîinile aceleiaşi persoane. Schismele din sînul creştinismului nu erau noi. Cea de la 1054 relua, practic, disputele din perioada proto-creştină cînd grupurile religioase se revendicau de la numeroase şcoli de gîndire. Creştinii şi iudeii au ajuns să se concentreze pe un singur Mesia (James Tabor, „Dinastia Iisus”, Ed. RAO, 2010, pag. 185). Însă, potrivit istoricilor, nu la fel stăteau lucrurile în sec.I, cînd în Manuscrisele de la Marea Moartă se citeşte despre DOI MESIA, care aveau să deschidă calea spre Împărăţia lui Dumnezeu: unul de neam regesc, din Casa lui David şi celălalt, preot din spiţa lui Levi, după cum scrie profetul evreu Zaharia (sec. 6 î.Hr.). Imaginea celor doi Mesia a devenit un simbol pentru multe secte iudaice de orientare apocaliptică. Testamentul celor Doisprezece Patriarhi, citat de James Tabor, datînd din sec.II î.Hr., spune: „Căci Domnul va ridica un mare preot din Levi şi un rege din Iuda”, pentru mîntuirea lui Israel. Pentru acel „timp” se pregăteau Esenienii, auto-izolaţi la Qumran, lîngă Marea Moartă, pregătind CALEA mîntuirii lui Israel. În acest context istoric şi de credinţă s-au derulat faptele celor doi veri, Iisus din Nazareth şi Ioan Botezătorul, care, conform istoricilor şi cercetătorilor teologi, se trăgeu din Neamul lui David şi cel al lui Levi, Maria, mama lui Iisus fiind verişoară cu mama lui Ioan Botezătorul, spiţă a lui Levi. Aprofundarea acestui subiect nu reprezintă scopul acestui text! Cert este că, acest binom mesianic va fi trezit speranţele a mii de oameni care aşteptau sosirea celor Doi Mesia, ca un semn sigur al sfîrşitului, mîntuirea lui Israel de sub dominaţia romană, ieşirea din viaţa grea a momentului istoric respectiv. Cărţile spun că pînă şi Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, a fost marcat de usturătoarea chemare la pocăinţă lansată de Ioan Botezotorul, şi îngrozit de mesajul radical al lui Iisus, înregistrat şi de Evanghelia după Matei, cap.10, versetele 34, 35 şi 36: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt/n-am venit să aduc pace, ci sabie/ Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamasa, pe noră de soacra sa/ Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Sigur, teologii pun aceste versete în lumina Dreptei Credinţe în faţa lui Dumnezeu şi a Căii deschise de Iisus spre Mîntuire. Indiferent de explicaţii şi conotaţii, cu siguranţă, mişcarea populară declanşată de Iisus şi Ioan Botezătorul se transforma într-o revoluţie, pe deoparte împotriva stăpînirii romane, iar pe de alta, împotriva exceselor castei preoţeşti ce gravita în jurul Templului din Ierusalim. O greşeală de tactică face ca „revoluţia” să nu-şi atingă scopul iniţial, însă, uciderea celor doi Mesia (conform scripturilor şi vechilor proorociri), distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. şi preluarea „comenzii” de către fratele mai mic al lui Iisus, Iacov, supranumit „cel Drept”, va schimba situaţia. În Faptele Apostolilor, Iacov şi adepţii originari ai lui Iisus sînt descrişi ca fiind „prima biserică a Ierusalimului”, iar viitorii episcopi şi „patriarhi” ai Oraşului Sfînt îşi revendicau linia succesorală (califatul) din Iacov, fratele lui Iisus.

Epoca mediavală nu se deosebeşte fundamental de primul secol al creştinismului. Dacă după Marea Schismă, Biserica Răsăriteană domina un spaţiu relativ întins şi compact – de aici şi absenţa „nevoii” de a patrona ordine militaro-religioase -, Biserica Apuseană făcea eforturi de implementare a credinţei în spaţii păgîne. Viaţa cotidiană era extrem de grea, birurile nenumărate, iar o viziune apocaliptică era atractivă pentru locuitorii Occidentului măcinat de sărăcie, boli, războaie şi biruri. Atunci cînd Papa Urban al II-lea a declanşat, în 1095, Prima Cruciadă, aceasta nu era, de fapt, decît apogeul unei lungi serii de apeluri şi de veşti îngrijorătoare venite din Ţara Sfîntă, atît de dragă inimilor creştine (Regine Pernoud, „Templierii, cavalerii lui Christos”, Ed. Univers, 1995). După o lungă succesiune de războaie şi stăpîniri ale Ierusalimului, Califul Al-Hakim cucereşte Ierusalimul, în 969, iar în 1009 distruge Rotonda Sfîntului Mormînt. Cînd vestea s-a răspîndit, a provocat revolta clerului din Occident şi al enoriaşilor, declanşînd un fenomen care va continua 200 de ani: cruciadele, greu de organizat în contextul în care forţa armelor era divizată şi răsfirată între nobilii acelor vremuri. Papalitatea avea nevoie de o armată proprie. Şi ea s-a materializat, aducînd sub aceeaşi cruce ordinele cavalereşti înfiinţate în acea perioadă, mai ales în Ţara Sfîntă, cel mai controversat fiind cel al Templierilor.

Putem presupune că acestea şi-au obţinut dualitatea, despre care se vorbeşte atît de mult, odată cu contactul avut în Ierusalim cu Biserica lui Iisus şi cu patriarhii acesteia, aşa cum scriam, urmaşii declaraţi ai lui Iacov. De altfel, în 1127, Cavalerii Sărmani ai lui Hristos, înfiinţaţi în 1118 şi recunoscuţi de papalitate în 1120, stabiliţi pe Muntele Templului cu scopul de a proteja pelerinii spre şi la Locurile Sfinte, primesc din partea Patriarhului Ierusalimului, drept emblemă, „crucea ortodoxă dublu tăiată” (Marlin Hopkins, „Enigma Cavalerilor templieri. Istorie şi legături mistice”, Ed. Art, 2008, pag. 22), de fapt, simbolul vechii credinţe (Calea esenienilor) în cei doi Mesia, Iisus şi Ioan Botezătorul, de fapt, nimic altceva, decît credinţa vechilor evrei în mîntuirea prin sabie şi credinţă, prin David şi Levi! Ea le este acordată de către Patriarhul Latin al Ierusalimului, Daimbert, arhiepiscop de PIsa şi văr al lui Bernard de Clairvaux, aflat în strînsă legătură cu Ioan al 8-lea, al 89-lea Primat al Bisericii din Ierusalim, descendent direct al lui Iisus şi fratelui acestuia, Iacov cel Drept, uns direct de Domnul, care a păstorit creştinismul în Oraşul Sfînt pînă în anul 62 d.h., continuator al tradiţiei creştine în Ierusalim, de la Iacov cel Drept, primul Patriarh. Aceşti oameni, fac profesiune de credinţă în faţa Patriarhului Ierusalimului, punîndu-şi forţele în slujba regelui Oraşului Sfînt. Canonicii Sfîntului Mormînt sînt în relaţii apropiate cu ei (Arnaud De La Croix, „Templierii. Istoria călugărilor-soldaţi”, Ed. Lucman, 2003, pag. 97). Ulterior, după ce papalitatea „unge” Ordinele Cavalereşti, aceştia folosesc „croix patee”, răspîndită, în diferite forme, la toate Ordinele. Templierii sînt cei care nu renunţă, însă, definitiv, la Dreapta Credinţă a Bisericii lui Iisus şi utilizează SIGILIUM MILITIE cu imaginea a doi călăreţi pe un singur cal. Crucea Ortodoxă dublu tăiată, rămîne, însă, pe sigiliul Ordinului Ospitalierilor Sfîntului Ioan (Regine Pernoud, op.cit. pag. 60). Aceasta este interpretarea pe care eu o dau acestor sigilii şi crucii iniţiale. Refuz asocierea simbolurilor ordinelor militare cu speculaţii ezoterice referitoare la fratele geamăn al lui Iisus, sau cu simbolistica sărăciei, a fraternităţii cavalereşti etc, promovate de numeroşi alţi autori. De asemenea, aşa numitul „simbolism ascuns” al Ordinelor, şi în special al Templierilor – regăsit în bisericile şi catedralele zidite de aceştia- , are legătură directă cu Biserica originară a lui Iisus şi Ioan Botezătorul şi cu dualitatea vechilor credinţe ebraice în Mîntuire, o Mîntuire spre care aspira întreaga societate a Evului Mediu. Veneraţia Templierilor pentru Iisus şi Ioan Botezătorul, „cu egală iubire”, era bine cunoscut în acea vreme şi acceptat de către Biserica Catolică, chiar în epoca de represiune a acestora.

La fel ca şi revoluţia iniţiată de Iisus şi Ioan Botezătorul, Ordinele militaro-religioase au eşuat în apărarea Ţărilor Levantine şi a Ţării Sfinte, după 200 de ani eforturi şi transformări în Europa. Ele s-au secularizat, au „migrat” în Malta, sau în Ţările Baltice, înfiinţîndu-şi chiar şi un stat, Prusia, dar au poposit şi pe meleagurile Banatului, la Mehadia sau Coronini. Dualismul MESIANIC, însă, a rămas neştirbit.

JURNALIȘTI = COMBATANȚI ÎN RĂZBOIUL MODERN

Redacţiile din întreaga lume, dar şi cele din România, tot mai slăbite de o criză, nu neapărat economică!, îşi pun întrebarea: de ce să trimitem corespondenţi în zone de conflict, mari consumatori de fonduri şi resurse de orice fel?

Reporteri tineri au mers mereu la război! Am făcut -o şi eu,si am supravietuit datorită norocului şi a camarazilor mei în uniformă de care mă simt extraordinar de legat sufleteşte! În aceste războaie “asimetrice” am întîlnit mulţi camarazi: profesionişti pasionaţi, aventurieri, bloggeri, turişti de război, tineri freelanceri. Britanici, americani, spanioli sau italieni. Majoritatea, deşi par cu capul în nori sînt bine pregătiţi, au urmat cursuri de specialitate finanţate de ziare sau radio-difuzori, sau sponsorizate de organizaţii non-guvernamentale pentru freelanceri.

Fiind corespondent de război am avut, întotdeauna, o altă viziune, extrem de tehnică, despre această profesie. Descopăr, însă, că “tribul nostru mic”, ar trebui să dezvolte, ca jihadiştii!, un cult al martiriului!

Activitatea de reporter de război, corespondent special, jurnalist de criză, sau oricum s-ar numi el în interiorul unei redacţii, este o profesie în sine!

Înmulţirea situaţiilor de urgenţă şi extinderea ariilor mediilor ostile, creşterea numărului şi intensităţii ameninţărilor la adresa comunităţilor, apariţia de noi riscuri şi vulnerabilităţi, pandemia asta năucitoare,  impune tratarea cu maximă seriozitate a acestei specializări. Facultăţile de jurnalistică din România nu au specializarea: reporter special. Nici corespondent de război! Există, însă, posibilitatea specializării ulterioare prin intermediul cursurilor de specialitate. Reporterii speciali sînt o categorie considerată costisitoare: salarii mai mari decît media, echipamente speciale, cursuri o dată pe an, deplasări lungi cu costuri pe măsură. Ei sînt, însă, o consecinţă a lumii în care trăim şi a nevoii de informare permanentă, corectă şi rapidă a consumatorului de informaţie. Inexistenţa lor ar face lumea media, poate, mai liniştită, dar mult mai periculoasă şi expusă riscurilor!

După anul 1999, jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI, recunoscută chiar de către oficialii militari. Reglementările internaţionale, juridice şi în materie de presă, NU au nici o relevanţă în zone de conflict unde acţionează grupări, de cele mai multe ori, îndreptate împotriva ordinii internaţionale actuale, chiar dacă nu anarhiste.

Jurnalistul nu face altceva decît să răspîndească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi factuale? Dintr‑o asemenea perspectivă, nu am reprezenta decît rotiţe într-un sistem, manipulînd şi trezindu-ne manipulaţi, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei.

Momentele de „glorie” ale jurnaliştilor de război s-au încheiat odată cu Războiul din Vietnam, acolo unde, o acreditare de presă îţi oferea rangul de ofiţer şi posibilitatea de merge oriunde pe linia frontului alături de militarii americani. Odată cu Primul război din Golf, lucrurile s-au schimbat, transmisiunile în direct, care pun în pericol operaţiunile militare, dar nu numai!, au transformat jurnaliştii în „ţinte legitime” pentru toate taberele aflate în conflict. Să ne amintim, doar de bombardarea Televiziunii Sîrbe, asimilată drept cea mai puternică armă psihologică utilizată în Războaiele Balcanice. Jurnaliştii sînt consideraţi COMBATANŢI şi sînt trataţi ca atare.

 Jurnaliştii” actuali sînt „arondaţi” intereselor patronatului din presă, majoritatea formatorilor de opinie fac parte din categoria persoanelor susceptibile de a avea vulnerabilităţi. Vulnerabilităţle sînt date de: slaba pregătire profesională, obedienţa faţă de un baron local, de un sponsor, apartenenţa la fosta poliţie politică, interese economice, fie de apartenenţa la un grup politic. Cum, parte din patronatul din presă are grave probleme de moralitate şi chiar de legalitate, este clar că acesta va face jocul celui care i-o va impune!

Unii dintre noi sînt jurnalişti de mulţi ani, 32 în cazul meu!, şi vor rămîne aşa pînă ies la pensie. Chiar dacă e criză, chiar dacă mai dispar ziare. Nu dispărem toţi. Pentru că ne place munca asta la nebunie.

Da, e greu în vremurile astea să fii jurnalist, însă există jurnalişti care se bucură în continuare că lucrează. Există o listă destul de lungă de motive pentru care să renunţi, să-ţi dai demisia, dar meseria asta nu este făcută pentru ciumpalaci. Nu e pentru oameni care spun tîmpenii, care au făcut o facultate doar ca să aibă o diplomă şi acum învîrt hîrtii sau ştime prin redacţii de provincie. Dincolo de erorile şi abuzurile punctuale, eco-sistemul mass-media din România suferă în mod vizibil de slăbiciuni sistemice. O spun deschis, pentru că atît de mult îmi place meseria mea şi asta nu mă face să renunţ!

GLOBALIZARE ŞI TRIBALISM

O lume globală crează probleme globale. O lume globală înseamnă, însă, şi renaşterea orgoliilor locale, fărîmiţare, divizare. Un fel de „unitate în diversitate”. Regiuni întregi doresc independenţa faţă de un „centru” considerat corupt, sau arhaic, bazîndu-se pe tradiţii ancestrale sau, bogăţii subterane pe care le revendică în folos propriu. În multe colţuri ale lumii „Zonele verzi” de genul celor din Baghdad, sînt o realitate, iar „oraşele-stat” par tot mai mult o soluţie de viitor, în timp ce societatea anomizată se re-tribalizează. Globalizarea este re-simţită de fiecare şomer din Caraş-Severin care nu reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă la compania americană de la Moldova Nouă. Dar, de fapt,

CE ESTE GLOBALIZAREA?

Am găsit pe Internet cea mai fascinantă definiţie a globalizării: „Întrebare: Care este cea mai adevarată definiţie a globalizării? Răspuns: Moartea prinţesei Diana! Întrebare: Cum aşa ? Răspuns: O prinţesă engleză cu un amant egiptean, are un accident într-un tunel francez, într-o maşină germană cu motor olandez, condusă de un belgian, beat cu wiskey scoţian, urmarită fiind, îndeaproape, de paparazzi italieni pe motociclete japoneze! Prinţesa era tratată de un doctor american cu medicamente braziliene. Şi chestia asta, îţi este trimisă de un român care foloseşte tehnologia lu’Bill Gates, iar tu o citeşti pe o clona de IBM care foloseşte cipuri taiwaneze, cu monitor coreean, asamblate de muncitori din Bangladesh într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare din India, şi descărcată de sicilieni în porturi, trasportată din nou în camioane conduse de şoferi mexicani şi, în final, vîndută ţie, de evrei! Asta înseamnă globalizare”! Pornind de la acest banc,semnificaţia pozitivă a globalizării este aceea de progres. Schimb de informaţii şi de tehnologie,o economie fără bariere şi fără influenţa politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piaţă. Dincolo de înlănţuirea amuzantă, şi deloc improbabilă, gluma ascunde o realitate a secolului nostru: interdependenţa economică şi socială care, însă, modifică din temelii lumea „aşezată” a secolului XX!  În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor. În ultimul timp, ideile privind globalizarea sau termenul de „global” au început să fie tot mai des şi larg utilizate, ajungând să se refere la „orice, de la Internet la hamburger” (Susan Strange. The Retreat of the State: The Diffusion of Power in the World Economy, Cambridge University Press, 1996). Într-un interviu acordat ziarului Times (http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004, Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane. Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. Comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs recent o prognoză pentru următorii 15 ani. Se aşteaptă ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în  ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). SUA vor militariza spaţiul extra-terestru, violînd flagrant tratatele internaţionale, pornind de la ipoteza că va creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi, ceea ce va face necesare noile forme ale forţei militare pentru a asigura interesele comerciale şi de investiţii ale SUA intr-o lume zguduită de dezordinile provocate de săraci”.     

Interesante şi concrete explicaţiile date de neo-liberalul american. Şi foarte sigure, în acelaşi timp! Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI  (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! Această realitate, şi efectele ei, care frămîntă planeta, preocupă (şi îngrijorează) lumea, este acceptată, şi impusă, ca într-o uriaşă piaţă. În studiul său : CRIZA,  ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE   – vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă.  « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. Deşi nu există, se fac simţite un guvern şi un partid de guvernămînt mondiale. Schengen,UE, ONU, NATO, CEFTA, OPEC, FMI etc. sînt uşi (intrări/ieşiri) ale spaţiului global ». Adică, ce spune autorul studiului este să acceptăm globalizarea ca pe un dat, ca pe un fenomen al naturii, implacabil şi de neoprit.

 Pînă la apariţia Guvernului mondial, globalizarea este, deocamdată, financiară, economică şi culturală. Ordinea internaţională este una corporatistă şi nu interstatală. Capitalismul globalist s-a eliberat de politică. Cele 10 forţe care au făcut Pămîntul plat (Thomas L. Friedman Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Polirom, 2007 citat de Conf. George Cristian Maior în cursul său „Globalizarea şi antiglobalizare. Proiecţii asupra evoluţiei fenomenului terorist”.) generează în fiecare zi transferuri de suveranitate, în detrimental statului-naţiune şi în profitul organismelor supranaţionale: ONU, NATO, UE, politic vorbind, şi în favoarea pieţelor organizate sau a marilor grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate. Entităţi de orice natură, economică, financiară, culturală, se eliberează de frontierele teritoriale şi de normele juridice naţionale. La fel ca ştiinţa, globalizarea poate fi considerată  sau “un dar de la Dumnezeu”, sau “o unealtă a Diavolului”. Depinde din ce parte priveşti! Globalizarea uneşte şi dezbină, apropie şi desparte, omogenizează dar şi diversifică, coagulează, dar şi fărîmiţează, sporeşte bogăţia dar extinde şi aria sărăciei. Analistul Ilie Şerbănescu, reamintea cititorilor în articolul: “Globalizare cu sens unic”, apărut în Revista 22, că “Globalizarea accentueaza mereu si mereu discrepantele. 1% dintre cei mai bogati oameni din lume detin 40% din averile totale mondiale, in timp ce 50% din populatie acumuleaza doar 1% din averi – este concluzia unui raport al  Institutului Mon dial de Cercetare si Dezvoltare Eco­nomica (WIDER) de la Universitatea Na tiunilor Unite”.

Xavier Raufer, în volumul „Cele 13 capcane ale haosului mondial” (Ed. Corint, 2004, pp. 27-28) face o trecere în revistă a „locomotivelor” globalizării: „Dintre cele 100 principale puteri economice ale lumii (state şi întreprinderi laolaltă!), 51 nu mai sînt state-naţiuni, ci corporaţii multinaţionale. Printre primele 60 de puteri economice ale lumii (înainte de declanşarea Crizei economice, n.a.) mai găsim: Mitsubishi, Royal Dutch Steel, Itochu, Exxon, Toyota, General Electric, BP. Dintre primele 60 de puteri mondiale, primele 22 sînt state, iar pe cea de-a 23-a poziţie se află General Motors, chiar în faţa Danemarcei, iar pe locul 26 Ford Motors, chiar în faţa Norvegiei! Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”, în 28 septembrie 1999. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, este de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rîndul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” (op.cit. pp. 229-232), atarg atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice. Rămas sin gur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip „political correctness” şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, „înnegrindu-le” cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe si tua ţia lumii, capitalul internaţional nu se ara tă dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare – nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde!

STATUL-NAŢIUNE ÎNTR-O LUME GLOBALĂ

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ». Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile.  Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.” James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de conf. George Cristian Maior,  defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc.

TRIBALISM, REVOLTĂ, TERORISM

 Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Franţa, de exemplu, consideră necesar să se protejeze în faţa culturii Coca-Cola (SAVA, Ionel, Nicu, STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 194). Cultura fast-food este percepută de Italia ca o ameninţare. S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Cauzele terorismului sînt complexe. Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (…) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie civile. (…) Mai trebuie luate în calcul şi alte elemente: supraaglomerarea unor localităţi, crearea acelor megalopolisuri care determină explozia violenţei; răspîndirea cazurilor de incompatibilitate lingvistică, culturală şi de civilizaţie, cauzate de exodul în ţările bogate a unor valuri de emigranţi din ţările sărace”, ce formează grupuri şi comunităţi închise, inadaptate şi mereu în conflict cu majoritatea. Şi Florentin Scaleţchi analizează, în studiul SECURITATE COMUNITARĂ ŞI TERORISM, cauzele fenomenului terorist la nivelul grupurilor.          Este deosebit de important ca orice fenomen social nociv să fie combătut şi eradicat prin studierea şi eliminarea cauzelor care l-au generat sau îl întreţin. În legătură cu flagelul terorismului contemporan, se impune constatarea că, analizînd rezultatele nenumăratelor reuniuni, întîlniri, conferinţe şi alte manifestări internaţionale în domeniu, inclusiv dezbaterile în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, se evidenţiază faptul că preocupările pe marginea cunoaşterii şi combaterii factorilor care generează terorismul nu au dus la un rezultat definitoriu; acelaşi lucru se desprinde şi din parcurgerea numeroaselor materiale sociologice, politice, militare sau de altă natură consacrate terorismului.

Unii cercetători susţin că în contextul globalizării, a presiunilor economice şi sociale, nu se doreşte relevarea cauzelor generatoare de terorism pentru că se vrea mascarea adevărului. În acest sens, profesorul american H.H.Cooper sublinia: „răspunsul la întrebarea de ce o persoană devine terorist este de a găsi scuze prin referire la individ şi nu la cauze politice, condiţii sociale sau altceva” . Tot astfel, Edward Hyames, din Marea Britanie, merge mai departe afirmînd că „a căuta cauzele fenomenului echivalează cu încercarea de a-şi asigura legitimitatea”. Profesorul Vojin Dimitrievici, de la Facultatea de Drept din Belgrad, spune: „Anumite origini ale terorismului pot fi deplorabile în sine, datorită situaţiilor penibile (rasism, colonialism, violarea drepturilor omului), în timp ce altele nu sunt astfel, dacă se ţine seama de faptul că teroriştii, în ansamblu, provin din minorităţi frustrate”.

Pe plan intern, terorismul are foarte multe cauze care rezidă în principiu în:

– inegalitatea socială; polarizarea bogăţiei şi a sărăciei;

– aroganţa puterii;

– lupta pentru putere şi supremaţie;

– ura celui slab faţă de cel puternic, izvorîtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;

– proliferarea disperării;

– exercitarea de către cel puternic a unor presiuni şi acţiuni pe care cel slab le consideră a fi teroriste;

– incompatibilităţi grave în perceperea sistemelor de valori;

– existenţa unor tensiuni, convingeri şi prejudecăţi care cer un alt proiect de aşezare a lumii;

– hotărîrea de a distruge, nu pentru a construi, ci pentru a spulbera şi pentru a instaura frica.

Pe plan internaţional, se poate aprecia că acţiunile teroriste s-au desfăşurat, pînă în prezent, cu predilecţie în trei zone: cea a statelor puternic industrializate, unde terorismul este generat de gravele contradicţii sociale sau economice, de un puternic sentiment de frustrare şi alienare manifestat mai ales în rîndurile tineretului; a doua zonă este cea a ţărilor unde trecutul istoric a generat contradicţii naţionale sau religioase puternice, determinînd, de exemplu, pe basci, pe irlandezi sau musulmani să treacă de la rezistenţa organizată la violenţa teroristă în scopul recunoaşterii drepturilor lor de către metropolă; ultima zonă este cea a ţărilor din lumea a treia, unde terorii dictatorilor îi corespunde violenţa grupurilor extremiste.

            Specialiştii în materie evidenţiază drept cauze ale terorismului internaţional următoarele:

– politica de dominaţie, expansiune şi hegemonie;

– discriminarea rasială, politica de aparthaid;

– folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi violarea independenţei politice, a suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a statelor;

– amestecul în treburile interne ale altor state;

– încercările de a impune unor grupuri naţionale părăsirea teritoriilor;

– exodul forţat al populaţiei persecutate;

– intensificarea activităţilor organizaţiilor fasciste şi neofasciste;

– menţinerea unei ordini economice internaţionale injuste şi inechitabile;

– exploatarea străină a resurselor naturale naţionale;

– distrugerea sistematică de către o putere străină a populaţiei, florei, faunei, mijloacelor de transport şi structurilor economice;

Pandemia de CORONAVIRUS a reușit să aducă în prim plan un nou tip de teroare, pe care înainte îl puteam înțelege numai în contextul unui atac terorist clasic. Virusul a forțat o nouă conviețuire accelerată să ia amploare peste noapte: a insuflat o frică de necunoscut si de străini, a golit străzi, restaurante, cafenele, a oprit transportul aviatic și a închis granițe. În țările lovite cel mai tare, a adus urgența momentului din spitale să atingă cote de război, cu doctori și asistente medicale luptînd ca în tranșee pentru viața pacienților. Deci, acești noi parametrii ai fricii îi putem clasifica drept terorism! Terorismul pandemiei este atît de vast, încît nu poate fi detectat și oprit la granițe și nu răspunde măsurilor normale de combatere a grupărilor teroriste: supraveghere, liste internaționale de suspecți, misiuni speciale de intervenție sau blocarea finanțării acestor grupuri.

Pentru că suntem atît de concentrați pe coronavirus, nu vedem că sînt atacuri Daesh în Syria, în Iraq, chiar și în Afghanistan aceste atacuri continuă. Uităm ce se întîmplă acolo și cînd momentul pandemiei va fi spre final, ne vom trezi și vom vedea că am uitat de noile și reînnoitele grupuri teroriste, care sînt din nou puternice! Mai mult, Consiliul Europei a avertizat cu privire la o potențială folosire sporită a armelor biologice, precum viruși sau bacterii. Teroriștii nu vor uita „lecțiile învățate” în timpul pandemiei de coronavirus. Daunele create astfel ar fi cu impact rapid și potențial global!

Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, Antonio Guterres, a avertizat recent că pandemia declanșată de noul tip de coronavirus (Covid-19) ar putea duce la abuzul de tehnologii digitale și noi atacuri teroriste, precum atacuri cibernetice și terorism biologic. Antonio Guterres a susținut un discurs în contextul săptămînii dedicate luptei împotriva terorismului. În discursul său înaltul oficial a marcat că împreună cu Daesh, al-Qaeda și alte grupări afiliate, Neonaziștii, susținătorii supremației rasei albe și alte grupări rasiste încearcă să beneficieze de diviziuni și conflictele locale.

Afirmînd că Daesh încearcă să se restructureze în Syria și Iraq, Guterres a spus: “Pandemia a demonstrat punctele noastre slabe împotriva noilor tipuri de atacuri teroriste, precum abuzul de tehnologie digitală, atacuri cibernetice și terorism biologic.”

Așa se face că, în situaţii de criză, în care cetăţenii sînt puşi să aleagă între libertate şi siguranţă, doctrina paternalismului libertarian ar putea fi compromisul ideologic perfect. Scopul acestui concept propăvăduit intens la nivel global ca o șansă în evoluția societală, este acela de a evita arbitrariul, hazardul, precum şi efectele dăunătoare.” (Sunstein, Cass; Thaler, Richard (2003), Cass Sunstein, Richard Thaler, Libertarian Paternalism, American Economic Review, 2003, pp. 175- 178). Nu garantează, însă epuizarea de sens a terorismului!

AVERTISMENTUL LIBAN ȘI NECESITATEA SCHIMBĂRII DE PARADIGMĂ

Aproximativ 2.750 de tone de nitrat de amoniu erau stocate în depozitul portului din Beirut unde s-a produs marţi explozia care a provocat victime şi daune fără precedent în capitala libaneză, transmite miercuri AFP. Potrivit unui nou bilanţ furnizat de Ministerul Sănătăţii, cel puţin 73 de persoane şi-au pierdut viaţa şi 3.700 au fost rănite în exploziile de la Beirut. Multe clădiri au fost avariate de explozie, inclusiv sediul fostului premier Saad Hariri şi biroul CNN, pagubele ajungînd pînă la 10 kilometri, au declarat unii martori, iar imaginile făcute publice pe internet arată cum maşinile au fost răsturnate. Aeroportul din Beirut, situat la 10 kilometri de port, a suferit daune severe, potrivit imaginilor publicate de site-ul de ştiri Al-Aan.

O navă acostată în faţa portului din Beirut este în flăcări, a declarat un corespondent al AFP, fără a fi posibil să se stabilească dacă la bordul navei există pasageri. În port, un ofiţer a cerut jurnaliştilor să se îndepărteze de zonă, temîndu-se de o explozie a navei din cauza rezervorului cu combustibil. Mai multe depozite din port au fost devastate, în timp ce solul este plin de cioburi, a constatat corespondentul AFP. O sursă de securitate de la faţa locului a declarat că mai există fragmente de corp uman pe teren şi că operaţiunile continuă pentru a transporta victimele.

Aproape toate vitrinele magazinelor din cartierele Hamra, Badaro şi Hazmieh au sărit în aer, la fel ca şi geamurile autoturismelor. Numeroase maşini au fost de altfel abandonate, cu airbag-urile umflate.

Explozia din Beirut s-a simţit pînă în Cipru, care se află la o distanţă de 234 kilometri. Suflul exploziilor a generat un val seismic echivalent cu cel al unui cutremur cu magnitudinea de 3,3 grade pe scara Richter.

Consiliul Suprem de Apărare a recomandat guvernului să declare „stare de urgenţă” timp de două săptămîni în Beirut. În această perioadă, o „putere militară supremă va fi responsabilă de toate prerogativele în materie de securitate”, potrivit comunicatului dat publicităţii la încheierea reuniunii.

Guvernul libanez se va întruni miercuri într-o şedinţă de urgenţă.

Tragedia libaneză se suprapune peste o serie întreagă de situații excepționale, generate de natură sau de intervenția umană, altele decît pandemia de Coronavirus și care demonstrează, încă o dată, că nimeni nu poate fi pregătit pentru tot!

Frecvența și intensitatea crescute a situațiilor excepționale din ultimii ani, care se abat tot mai des și asupra României m-au determinat, în urmă cu mai bine de zece ani, să militez în favoarea constituirii unui minister pentru situații de urgență. Nici un om politic, deputat sau senator, nu a găsit de cuviință NU să susțină, măcar să aducă în dezbatere o astfel de propunere, lansată la momentul respectiv de societatea civilă prin intermediul Grupului pentru Securitate și Democrație!  

Între timp, demersurile la vîrf ale dr. Raed Arafat au dus la înființarea DSU, un fel de agenție de stat precum FEMA, care, însă, este dependentă financiar de Ministerul de Interne. Și de aici, o serie de inconveniente, neînțelegeri și contre între diversele arme ale ministerului generate și de filozofia existențială a acestora – jandarmeria și poliția, ordine publică și coerciție, pompierii – salvare de vieți! – dar care, pînă la urmă, ca un creuzet mobilizează energiile (și banii!) în slujba cetățeanului! Sau, așa ar trebui să fie!

Cum nu există pădure fără uscături, și Ministerul de Interne este bîntuit, în ultimii ani, de “încălzirea globală” care generează, uneori, corupție, incompetență, dispreț, scoase la iveală, uneori, de presă, aruncînd, astfel, o pată neagră pe obrazul extrem de mulților profesioniști din system!

Îmi amintesc doar de ura primitivă prin care “masele populare” cereau lapidarea unui profesionist desăvîrșit, col. Orlando Șchiopu! Evident, ațîțate și manipulate din plin…

Dar, referirea la Liban avea un alt scop. Acela de a conștientiza nevoia schimbării de paradigmă în ceea ce privește protecția civilă și arma pompieri, care devine elementul defensive principal pet imp de pace.

În primul rînd, astăzi, pompierii nu mai sînt pompieri. Sau instalatori, așa cum le scrie pe diploma de absolvire a Facultății de Pompieri. Protecția civilă a devenit o armă pe cale de dispariție a cărei extincție va fi consemnată natural, odată cu ieșirea la pensie a ultimului specialist. Pregătirea unei noi generații se impune de urgență, mai ales dacă ținem seama de absența unei generații întregi de specialiști, pensionați, care nu au mai transmis cunoștințele unor noi și viitori protecționiști civili!

Munca și specializările au devenit de o complexitate deosebită. De aceea, este dificil să numești astăzi, un pompier… pompier! El este echivalentrul unui operator al Forțelor Speciale! Cred că denumirea de OPERATOR DSU ar fi cel mai potrivit! Operator FOS – Operator DSU!

În al doilea rind, numărul acestor operatori DSU este mic, insufficient pentru a face față provocărilor actuale, nici măcar pentru acoperirea încadrărilor în schgemele de personal. De la tandemul Băsescu-Boc încoace, restructurările au fost făcute de contabilii, nu de profesioniști independenți. Guvernele ulterioare au scos la pensie, în condiții speciale, o generație întreagă de profesioniști salvatori care mai puteau contribui, ani buni, la succesul unor intervenții. Repartiția forțelor și mijloacelor se face raportat la numărul de locuitori, nu la tipurile de risc sau distanțele ce trebuiesc parcurse în raioanele de intervenție. Dar, aceasta este o temă ce trebuie dezbătută de specialiști…

În al treilea rind, dacă ieșirile din system au dezechilibrat și vor dezechilibra sistemul, este clar că e imperios necesară echilibrarea acestuia. Bazinul de recrutare și parteneriatele public/private cu SPSU, în tot cee ace înseamnă SALVARE de vieți și bunuri, sînt esențiale. De la slavamarii profesioniști și atestați prezenți vara pe lacuri sau ștranduri, pînă la salvarea de vieți în cazul seismelor sau exploziilor, incendii de pădure, alunecări de teren etc.

Dacă parteneriatul cu companiile private poate fi realizat relative ușor, bazinul de recrutare reprezintă cheia noii paradigm în care trebuie private intervențiile viitoare.

Desființarea stagiului militar obligatoriu și trecerea la o armată de profesioniști a adus beneficiile unei cariere militare de multe ori, de excepție. Însă, renunțarea la pregătirea militară s-a făcut fără a pune ceva în loc. Așa se face că avem generații de tineri nepregătiți. Îi vedem stînd, pe la inundații etc. O alternativă ar trebui să fie stagiul civil obligatoriu, în care fiecare cetățean care a împlinit vîrsta de 18 ani, după ce a fost luat în evidențe ca apt combatant, să fie trecut prin stagii de pregătire pentru intervenții în situații de urgență, gen acordarea primului ajutor, transportul răniților, stingere incendii, căutare/salvare în caz de inundații, alunecări de teren, seisme, explozii etc. Un fel de “Salvator din pasiune” dar la altă scară și cu alte rezultate!

Cred în nevoia schimbării de paradigm în cee ace privește salvarea de vieți. Problema e că timpul pare că nu mai are răbdare cu noi. Dacă demarăm schimbarea astăzi, vom vedea rezultatele peste cîțiva ani!

CE ESTE MIC, RĂU, NEGRU, URÎT ȘI BATE LA UȘĂ?

O întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”!

Noua Lume care se naşte sub ochii noştri are nevoie de o Nouă Securitate. Pentru că, în ciuda intenselor „eforturi” de pace, războiul continuă să se desfăşoare, pe regiuni, cu punctualitate, în formele sale cele mai brutale.

Trăim momentul conflictelor regionale, limitate, asimetrice şi, de multe ori, urbane! Secolul XXI este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate.

Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă. Tranziţia  nu e ceva trecător, existenţa personală e percepută la limita hazardului, iar singurele certitudini sînt schimbarea şi nesiguranţa!

Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate.

Într-o lume ce pare a fi a INSECURITĂŢII DOBÎNDITE, securitatea este un drept fundamental al fiinţei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele şi condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sînt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi ale comunităţii umane. În concluzie, securitatea individului presupune controlul adecvat al pericolelor, nu absenţa lor totală, ea antrenînd cu sine o senzaţie de bunăstare, de linişte şi fără teama zilei de mîine. Securitatea individului ar trebui asigurată de către Stat, care, din păcate, este tot mai vulnerabil la schimbările societale, economice, militare şi de interacţiune cu actori non-statali. Actorii statali şi non-statali joacă un rol semnificativ în realizarea securităţii economice, atît la nivel naţional, cît şi regional şi global (General de brigadă dr. PIGUI Traian , SECURITATEA ECONOMICĂ ŞI SECURITATEA UMANĂ GLOBALĂ, UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE, CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE, Nr. 10 (XXII), August 2004). În acest moment, statele tradiţionale, Westfalice (!), se dovedesc incapabile de reacţie rapidă. Există o serie de surse ale insecurităţii. Printre acestea, potrivit studiului lui Julliette Voinov-Kohler, se află: securitatea economică (şomaj); securitatea utilizării (accesul la muncă, sărăcie, munca copiilor); securitatea alimentară (accesul inegal la hrană); protecţia sănătăţii (existenţa unor boli grave, accesul diferit şi diferenţiat la asistenţă medicală); securitatea mediului (poluarea apei, solului, aerului, tăierea pădurilor, catastrofe naturale); securitatea personală (violenţa fizică, violenţa domestică, abuzul asupra copiilor, probleme specifice sexului, demnitate umană, droguri etc.); securitatea culturală (atingerea adusă sistemului de valori, discriminare, opresiune); securitate politică (conflicte interstatale, libertatea de expresie, tortură, represiune, violarea drepturilor omului).

Securitatea înseamnă că beneficiile obţinute, sînt protejate în faţa riscului dezechilibrelor sociale, economice, politice, risc care interesează componenta socială a securităţii naţionale despre care vorbeşte și Berry Buzan în lucrarea sa „Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după războiul rece”.

Potrivit lui Buzan, în această categorie de riscuri sînt incluse sărăcia, inegalităţile sociale şi economice, persistenţa unor „pungi cronice de sărăcie”, migraţia, scăderea populaţiei, îmbătrînirea demografică, fragmentarea şi polarizarea socială, diluarea sentimentului de încredere între cetăţeni, fragilizarea spiritului civic şi dificultăţile în exprimarea solidarităţii civice.

România este deplin vulnerabilă la riscurile sociodemografice care pot afecta siguranţa naţională pe dimensiunea socială.

În anul2007,  aderării la UE, sărăcia afecta un sfert din populaţia României, iar după un deceniu de integrare europeană această problemă persistă. Potrivit Eurostat, peste 28% dintre tinerii angajaţi din România se aflau în risc de sărăcie, în anul 2018. Peste 15% dintre angajaţii din România sînt săraci. Conform aceluiaşi birou european de statistică, 41,7% dintre românii cu vîrste mai mici de 18 ani (copii şi tineri), sînt supuşi riscului de sărăcie sau excluziune socială. Conform unui raport al World Vision România, în anul 2018, un copil din nouă mergea la culcare flămînd.

În anul 2017, aproximativ un sfert de milion de români au emigrat pentru o perioadă mai mare de 12 luni, iar 85% din acest stoc de emigranţi este constituit din persoane active economic, avînd vîrste cuprinse între 15 şi 64 de ani.

În anul 1990, populaţia României însuma peste 23,2 de milioane de locuitori, iar în anul 2018, populaţia stabilă şi-a redus efectivul la 19,5 milioane de locuitori. În anul 1990, ponderea persoanelor vîrstnice în totalul populaţiei era de aproximativ 10%, iar la nivelul anului 2018, procentul vîrstnicilor depăşea 19%, ceea ce înscrie şi România în rîndul ţărilor europene îmbătrînite demografic. Indicele de îmbătrînire demografică este de 114,3%, ceea ce înseamnă că la 114 persoane vîrstnice (peste 65 de ani) avem 100 de persoane tinere (0-14 ani).

România se caracterizează printr-un procent ridicat al populaţiei rurale (aproximativ 46%) în comparaţie cu celelalte ţări ale Uniunii Europene (media UE este 28,5%). Partea de Vest a ţării se caracterizează printr-un spaţiu rural mai puţin populat, ceea ce are influenţă asupra dezvoltării socio-economice a zonei respective. Deşi populaţia ocupată în agricultură are o pondere ridicată, contribuţia sectorului agricol la formarea PIB este redusă în cazul României (4,4% în anul 2017).

Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Statul, însă, se face părtaş la această eşuare socială. În Constituţia României, la Articolul 47 (1): „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale  se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Strategia de securitate naţională vizează, totodată, securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitară, ecologică şi culturală, securitatea financiară, informatică şi informaţională.

O întrebare rămîne nepusă (vorba colegului Ilie Pintea!) – această stare este generată de români şi permanenta lor luptă pentru putere, sau interese externe creează psihoza agresivităţii şi conflictului permanent? Referitor la agresiunea externă, chiar dacă pare greu de crezut, dar manualul nu minte!, există cîteva elemente care indică faptul că România este, în ultimii ani, „ţintă” prin:

– distrugerea imaginii în cadrul UE prin: accentuarea fenomenului corupţiei, incapacitatea clasei politice de a adopta măsuri eficiente;

– crearea unor situaţii conflictuale la frontiere: vezi Republica Moldova, Ungaria, Ukraina şi Rusia;

– acţiunile incoerente în plan economic ale liderilor politici;

– îndatorarea excesivă a ţării;

Cum se realizează aceste lucruri? Potrivit http://militar.infomondo.ro/, în primul rînd, prin manipularea şi constrîngerea celor mai activi vectori ai vieţii economico-sociale: clasa politică şi mass media.

Scopul acestui text este de a vă face să luaţi în serios lumea ce va veni! Aţi uitat? Ce este mic, negru, urît, rău şi bate la uşă? Viitorul! Să-l aşteptăm pregătiţi!

Bibliografie:

Buzan, Berry (2005). Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după războiul rece (ediţia a II-a), Editura Cartier: Bucureşti.

Sava, Ionel Nicu (2005), Studii de securitate, Editura Ziua: Bucureşti.

Nemțoaica mea dragă…

… cînd am vorbit ultima dată? Pe mess? Era în mai. Pe 8 mai! Mi-era tare dor de tine și… nu am vrut să te sun, mă înțelegi că nu am putut să rîd și să glumesc, cum am făcut întotdeauna… rîdeam împreună, ca proștii din orice situație, pentru că rîsul ne făcea să trecem mai ușor peste greutăți, nedreptăți…

… tu erai motorul optimismului și al bunei dispoziții… mereu, sufletul petrecerii… tu ne adunai pe toți! Tu, Nemțoaica mea dragă, tu care nu ai spus niciodată nu!

Așa ai făcut și de data asta! Numai că, îngerul ăla, negru, care-ți dădea tîrcoale putea să mai aștepte! Nu era o știre importantă, nu era o relatare, nu era o misiune… era o arătare pe care doar tu o vedeai și noi, îi simțeam prezența încercînd să o alungăm din preajma ta.

Îți scriu, acum, ca să te cert, să-ți cer iertare, să-ți mulțumesc…

… mai știi cînd îmi dădeai să mănînc chiftele de soia? A fost… e o viață, de atunci! Le aduceai calde, din bucătărie, într-un vailing de plastic…

… te-am așteptat… zile în șir, dacă le pun cap la cap… de fapt, ți-am mai spus-o, ești singura femeie din viața mea pe care am așteptat-o mereu, și mereu… a, ai uitat pernuța cu care dormeai în trenul de Caransebeș… mai știi? Mai știi ce cafea proastă făceau în Piața Maria? Dar, era caldă și trenul de la Reșița era înghețat bocnă! Dar, tu zîmbeai mereu și chiar te bucurai ca un copil de aburii fierbinți ai zațului, la primele ore ale dimineții de iarnă…

… de Ion Rațiu îți mai amintești? Marele român Ion Rațiu din mașina căruia făceai cu mîna unei mulțimi care te adora… ce-am mai rîs atunci…

… sau, cînd am plecat, în 2004, în luna de miere, cu tine? În Irak! Ce ne-am mai distrat!

… nu vreau să-ți reproșez foarte multe, Nemțoaica mea dragă… doar că… nu știu cum voi mai merge la Maria fără tine! Cu cine mă voi mai coordona de acum? Pe cine sun să verific o știre, să cer o poză?

Refuz să cred că e adevărat! Pentru tot ce ne-ai dat, pentru sufletul tău, dragostea, prietenia, zîmbetul, dorul, profesionalismul, conștiința îți spun RESPECT CAMARADE!

Drum lin, Nemțoaica mea dragă! Te vom iubi mereu!

Nomen est Omen

Derek Chauvin este numele polițistului American care l-a sufocat cu piciorul pe gît pe compatriotul său afro-american și a declanșat revoltele din Statele Unite. Chauvin, predestinat!

Pentru cei care nu deslușesc exact înțelesul cuvîntului ȘOVIN, DAX-ul e de ajutor: Atitudine politică constînd în afirmarea superiorității unei națiuni asupra altora, în manifestarea exclusivismului și a intoleranței naționale. 2 (Pex) Naționalism extremist.

Gestul lui Derek Chauvin este emblematic pentru rasismul residual și clivajul social american, o prăpastie atît de adîncă, încît e greu de imaginat în Europa, considerate, de unii analiști, drept politică de stat la Casa Albă!

La o săptămînă după moartea la Minneapolis a lui George Floyd, Washington, New York, Los Angeles şi alte zeci de alte oraşe americane şi-au întărit măsurile de securitate după violenţele care au cuprins SUA.

Într-o scurtă alocuţiune, Donald Trump a anunţat luni seara desfăşurarea a „mii de soldaţi bine înarmaţi” şi poliţişti la Washington, catalogînd drept o „ruşine” tulburările din ajun în capitala federală. În timp ce el se exprima în grădina de la Casa Albă, care arăta ca o tabără sub asediu, poliţia a efectuat tiruri cu gaze lacrimogene pentru a dispersa manifestanţii pașnici adunaţi în exteriorul perimetrului.

Obiectivul era de-a elibera calea spre biserica Sf.Ioan, clădire emblematică din apropiere care a fost avariată duminică seara. Preşedintele s-a deplasat pe jos pînă acolo, înconjurat de membri ai cabinetului său, pentru a se lăsa fotografiat la faţa locului cu o Biblie în mînă, imagine symbol pentru conservatorii americani ce pozează în apărători ai creștinismului!

Contracandidatul democrat, Joe Biden a denunţat de mai multe ori moartea lui George Floyd şi „rasismul instituţional” care erodează, în opinia sa, Statele Unite.

Ca și cum Garda Națională nu ar fi fost suficientă, Donald Trump a anunţat desfăşurarea a mii de soldaţi înarmaţi ai US ARMY şi de forţe de poliţie la Washington.

„Sînt preşedintele legii şi a ordinii şi susţin toate protestele paşnice. Dar în în ultimele zile, naţiunea noastră a fost acaparată de anarhişti profesionişti, de gloate violente, piromani, jefuitori, nelegiuiţi, răzvrătiţi, Antifa şi alţii. Unele state şi guverne locale nu reuşit să ia măsurile necesare pentru a păstra siguranţa oamenilor”, a menţionat Trump. „Acestea nu sînt proteste paşnice. Acestea sînt acte de terorism intern”, a adăugat preşedintele american. “Primarii şi guvernatorii trebuie să instituie o prezenţă copleşitoare a forţelor de ordine, pînă cînd violenţele vor fi oprite”, a declarat Trump din grădina Casei Albe, în timp ce protestatarii erau dispersaţi cu gaze lacrimogene. ”Dacă un oraş sau un stat refuză să ia măsurile necesare pentru a apăra viaţa şi bunurile locuitorilor lor, atunci voi desfăşura armata SUA şi voi rezolva rapid problema în locul lor”, a avertizat Trump. „Chiar în timp ce vorbim, desfăşor mii şi mii de soldaţi bine înarmaţi, personal militar şi agenţi ai forţelor de ordine pentru a opri răzvrătirile, jaful, vandalismul, atacurile şi distrugerea proprietăţii”, a afirmat şeful Casei Albe.

Surprinzător, partial, Trump are dreptate. Demonstrațiile permit, la cîteva ore de la declanșarea lor, ralierea invariabilă a extremiştilor de stînga şi de dreapta, sau islamişti, a oportuniştilor şi conspiraţioniştilor, precum şi a multora din cei animaţi pe drept sau pe nedrept de o perpetuă ostilitate viscerală împotriva puterii şi a demnitarilor care o deţin.

Aproximativ 5.000 de soldaţi din Garda Naţională au fost desfăşuraţi în 15 state şi în capitala federală Washington, unde numeroşi demonstranţi s-au comasat în faţa Casei Albe, scandînd diverse sloganuri şi aprinzînd focuri. Potrivit cotidianului The New York Times, preşedintele Donald Trump a fost dus vineri seară într-un buncăr, în timpul unei manifestaţii similare în faţa reşedinţei oficiale.

Manifestaţii s-au desfăşurat de asemenea la Miami şi New York, unde participanţii, în special tineri, au scandat Black Lives Matter (Viaţa negrilor contează) şi Nu pot respire (ultimele cuvinte rostite de George Floyd înainte de a deceda).

Revoltele provocate de moartea lui George Floyd au pus sub stare de asediu oraşul New York. Primarul New York-ului a urmat exemplul altor 40 de oraşe care au început să pună în aplicare aceste măsuri.

Starea de asediu presupune interdicţia de circulaţie între orele 23:00 şi 06:00.

Protestatarii au ignorat de cele mai multe ori aceste restricţii, iar acest lucru a cauzat noi tensiuni, Trump repetînd de cîteva ori sintagma TERORISM INTERN. Să se aștepte americanii la o revedere a PATRIOT ACT? Sub altă formă? O lege care nu va elimina din ȚARA TUTUROR POSIBILITĂȚILOR a șovinismului, rasismului și discrepanțelor sociale uriașe.

Trăim vremuri interesante și, cu siguranță, Derek Chauvin va rămîne în istorie. Nomen est Omen!

„Pero non son hombres, son demonios!”

Măsurile de izolare afectează și ceremoniile Legiunii Străine. Comandamentul Legiunii (COMLE) a decis astfel că ceremoniile comemorării a 157 de ani de la bătălia de la Camaron, dar și tradiționala petrecere organizată la Aubagne, vor fi închise publicului.

„La 30 aprilie, comemorarea luptei de la Camaron o vom face între noi, fără public. Tema din acest an –să ne angajăm pentru a învinge – este mai actuală ca niciodată. Vom fi complet în ton cu camarazii care se află în teatre de operațiuni. Este o premieră, dar circumstanțele excepționale reclamă măsuri excepționale”, a explicat generalul Denis Mistral, comandantul Legiunii Străine.

„Cu toții rămînem mobilizați și disponibili, fără să coborîm garda. Misiunea rămîne sacră, ca în toate războaiele, ca de fiecare dată cînd ne angajăm în luptă. De această dată, împotriva acestui inamic invizibil vor putea apărea noi misiuni și va fi necesar să le îndeplinim ca pe toate celelalte, cu loialitate de onoare”, a continuat generalul Mistral, citat de Opex 360.

În medie, aproximativ 10.000 de persoane asistă la petrecerea organizată de legionari la Aubagne, cu ocazia comemorării luptei de la Camaron.

Legiunea Străină, a luat fiinţă prin ordonanţa emisă la 10 martie 1831, semnată de regele Franţei Louis Philippe, ca un vîrf de lance al armatei coloniale franceze în operaţiunile împotriva triburilor kabile şi berbere, conduse de Abd el Kader, pentru cucerirea Algeriei, începută în anul anterior. Sute de campanii militare au trecut peste chipiurile albe. Poate mii! Însă, în timpul campaniei din Mexic, se consumă evenimentul cel mai reprezentativ din istoria Legiunii, unul din momentele care au dat naştere LEGENDEI…

La 30 aprilie 1863, compania căpitanului Danjou, formată din 62 de legionari, ţine piept într-o fermă din sătucul Hacienda Camerone de Tajeda, pînă la ultimul om, asaltului a mai bine de 2.000 de mexicani. Compania cuprindea inițial un număr de 120 de militari, însă boala a înjumătățit acest număr la 62 de militari apți combatanți. Iar naționalitățile lor erau multiple: austrieci, belgieni, elvețieni, francezi, germani, olandezi, polonezi, prusaci, 1 danez, 1 spaniol, 1 italian, 1 englez. Toți aveau vârste cuprinse între 17 și 40 de ani, căzuți eroic, la datorie, într-o luptă inegală. Pierderile mexicane se cifrează, după diverse surse, între 500 și 800 de militari.

La aflarea veștii despre eroica și curajoasă faptă de arme a Legiunii străine de la ferma Camerone, din 30 aprilie 1863, împăratul Na poleon al III-lea a ordonat înscrierea pe steagul Legiunii a vestitei inscripții „Camerone 1863”. Tot în urma unui ordin imperial, pe zidurile de la Domul Invalizilor au fost gravate numele căpitanului Danjou și ale sublocotenenților Vilain și Maudet.

De atunci, 30 aprilie, ZIUA CAMERONE, este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii străine! În fiecare an, la 30 aprilie, începînd din 1906, în toate unitățile Legiunii străine este citită, într-o ceremonie impunătoare, relatarea „oficială” a bătăliei de la hacienda Camerone, gloriosul „Alamo” al acestei unități de elită a armatei franceze.

Pe locul bătăliei, a fost ridicat la 1892 un monument. Un altul a fost ridicat ulterior, în locul celui dintîi, mai impunător, la 1948, inaugurat oficial la 1963. Pe acesta poate fi citită și astăzi următoarea inscripție: „Aici fură mai puțin de 60, care s-au opus unei întregi armate. Masa acesteia i-a zdrobit. Viața mai degrabă decît curajul i-a abandonat pe acești soldați francezi la Camerone, la 30 aprilie 1863. În memoria lor, patria a ridicat acest monument.”

Este sărbătoarea de care se agaţă orice legionar! Este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii: cinstirea camarazilor căzuţi, cinstirea eroismului lor, şi nu data de 10 martie cînd acest corp de armată se naşte din voinţa Statului (a regelui dar… statul sînt eu!). Am cunoscut mulţi legionari care, dezamăgiţi de propriile Patrii, au hotărît să slujească una singură şi să strige: LEGIO PATRIA NOSTRA!

În această lumină, mă gîndesc cum după 1989 am abandonat simbolurile care dădeau românilor curajul de a merge înainte, simboluri internaţional valabile: imn, drapel, stemă. A trebui să intrăm în NATO pentru ca militarii români – singurii care au un contract de muncă DE SÎNGE – cu România, să redescopere simbolurile fundamentale şi importanţa lor. Nici o bătălie celebră românească nu este sărbătorită de armata română! Civilii nu le preţuiesc nici acum! Nu am reuşit să depăşim, ca popor, simbolistica primordială a popoarelor africane: primăvară, cules, vară, zi, noapte, semănat, recolte etc. Nimic monumental! Nimic durabil! Personalităţile noastre sînt „parcate” în Cimitirul Bellu. Prin comparaţie, polonezii aşează aceste personalităţi în Castelul Wavel, din Krakowia, o rachetă monumentală care-i înalţă deasupra naţiunii! Şi, apropo de poloniezi! Un mare popor, legat de simboluri. Am urmărit în acea duminică neagră înmormîntarea preşedintelui Poloniei şi a soţiei sale, ceremoniile, cortegiul, sutele de mii de oameni adunaţi să-i conducă pe ultimul drum. M-a impresionat cum oamenii aruncau zeci de flori pe capota maşinii americane, Hummer, care tracta afetul de tun cu coşciugul preşedintelui. Brusc, mi-am adus aminte de o altă scenă pe care nu o voi putea uita niciodată: copil fiind, am văzut la televizor trenul acela sumbru care aducea trupul preşedintelui Tito la Belgrad. Sute de mii de sîrbi aşezau flori pe calea ferată în faţa trenului mortuar. Sute de mii de fire! Fantastic! Mă gîndesc cum ar fi reacţionat poporul român dacă i s-ar fi întîmplat o astfel de tragedie!

Popoarele mari, monumentale, din istoria noastră, dăinuie prin simboluri. Între Carpaţi şi Mare s-au aşezat, confortabil, impostorii şi incompetenţii. Din cauza lor, poporul român este în pericol de moarte! Vorbeam, zilele trecute, cu un prieten care, muncind pe brînci, cîştigă şi 30.000 de euro pe lună: îşi face bagajele să plece în Australia! Sătul de tălpile, beţele şi piedicile puse în calea celor care vor să facă ceva. „Nu sînt eu mai deştept, şi nici tu, decît alţii. Însă mai vrem să facem ceva pentru Ţara Asta”, mi-a spus, cu o furie teribilă în glas! Mare popor, mare caracter!

În acest an, ceremonia are o notă specială, cu cea de-a 80-a aniversare a Demi-Brigăzii Legiunii Externe (a fost creată în 1940 și a fost principala unitate a primei divizii franceze libere, forțele franceze libere) și a centenarului Regimentului din Castelnaudary.

Bon Cameron a tous!

DESPRE JURNALISM ȘI FĂCĂTORI DE CONȚINUT

Jurnalismul de calitate, televiziunea de calitate pot face lumea un loc mai bun , Christiane Amanpour

A patra putere în stat, sau cîinele de pază al democrației – acesta e rolul jurnalistului în societățile care garantează libertatea de exprimare cetățenilor. Chiar și acolo unde libertatea de exprimare este limitată, jurnalismul apare ca o putere care poate schimba radical raportul de forțe din societate. Prin puterea cuvintelor sau a imaginilor, jurnaliștii sînt cei care creează temele pe care le discutăm și, deci, dau sens ideii de opinie publică. Atunci cînd jurnalismul este practicat la nivel de amator, și temele abordate și lansate ca agendă de discuții în spațiul public oglindesc capacitatea de percepție a autorilor.

Privind în urmă, regăsim un model al profesiei, cu un corp al jurnaliștilor, o breaslă în sensul de specialiști certificați. Studii de specialitate sau conexe, o legitimație/atestare care îți dădea apartenența la meseria de jurnalist, reguli de redactare însușite, control redacțional, pe alocuri legislație de reglementare. Toate acestea făceau ca produsul jurnalistic să fie un produs minim verificat la calitate înainte să fie scos pe piață. Departe de nevoia de vizualizări și click-uri care să-ți hrănească orgoliul de… creator! Pentru că, trebuie să recunoaștem, jurnalismul este o meserie de orgolii!

În Franța, de exemplu, se menţionează în lege că, pentru a beneficia de statutul social de jurnalist, trebuie să fii recunoscut ca profesionist, adică jurnalismul să fie activitatea principală, desfăşurată regulat şi care să asigure peste 50% din venituri. Adică, dacă ești polițist, inspector agricol, manager într-o instituție sau fotbalist, și încasezi venituri pentru acest gen de activitate, dar din pasiune nestăvilită pentru cuvîntul scris, sau din dorința de a cîștiga notorietate, scrii la gazetă, pe blog, faci lucruri la televiziune sau în radio – în speță moderezi o emisiune, NU TE NUMEȘTI JURNALIST!

Există cîteva definiții acceptate și astăzi, în plin avînt al jurnalismului cetățenesc și al platformelor de comunicare:

1) „Persoana care, în mod regulat și pe baza unei remunerații, depune o activitate ce constă în a contribui prin cuvînt sau imagine, la una sau mai multe mass-media” („Statutul Federației Internaționale a Jurnaliștilor”).

2) „Orice persoană, indiferent de naționalitate, care are un serviciu plătit și regulat de editor, reporter, fotograf, cameraman sau tehnician în presa scrisă, radio, teleziune, care își exercită profesiunea în acord cu principiile etice și cu normele silite de profesie; activitatea sa profesională constă în căutarea, primirea sau distribuirea informațiilor, opiniilor, ideilor, studiilor sau comentariilor pentru publicațiile periodice, agenții de presă, servicii de radio-teleziune sau știri filmate” (K Nordenstreng, în Protocolul Jurnaliștiilor, încheiat în 1980).

3) ” Ca jurnalist profesionist, potrit Codului Muncii din sistemul francez, art. 761, al. 2, acesta este „o persoană a cărei principală ocupație, efectuată regulat și remunerat, constă în exercițiul profesiunii sale pentru un cotidan sau altă publicație ori agenție de presă și care obține majoritatea veniturilor sale din această activitate”.

4) În „International Encyclopedia of Social Sciences”, prin jurnalist se înțelege „o persoană a cărei ocupație principală constă în strîngerea, scrierea și editarea unor materiale care în general, prezintă și interpretează evenimente curente”.

În clasificarea ocupaţiilor din România (COR) profesia de jurnalist face parte din grupa 2642 –Jurnaliști. Așadar, nu din alte grupe de muncă destinate inspectorilor agricoli, juriștilor sau conducătorilor de instituții!

Din păcate, unii dobîndesc această calificare printr-o fraudă sau semi-fraudă, iar alţii şi-o asumă cu de la sine putere, iar obrăznicia golănească este confundată cu impetuozitatea, totuşi elegantă şi autorizată, a unui ziarist autentic.

În România de astăzi, oricine se poate declara jurnalist și pentru asta nu e nevoie de acreditare specială, ceea ce face profilul jurnalistului problematic, iar domeniul supus unei democratizări extreme. Practic, orice cetățean poate îndeplini rolul unui jurnalist, iar impostura, interesele personale și tehnologia au făcut ca granițele între cel care producea contentul și cel care îl asimilează, să se șteargă. Oamenii obișnuiți au devenit creatori de conținut. Totuși, nu oricine poate deveni jurnalist profesionist și recunoscut, iar drumul către performanță e pavat cu multe obstacole, pornind de la problemele economice ale presei tradiționale pînă la amenințările și alte abuzuri cu care se confruntă jurnaliștii, în special cei de investigație.

De cînd cu explozia internetului şi apariţia blogurilor, orice secătură analfabetă se crede ziarist, iar asta nu doar în România, ci şi în cam toate ţările cu acces la internet. Analfabetismul agresiv, însă, se manifestă cu precădere în primitivismul civilizator din județele uitate de Dumnezeu. După explozia internetului în anii 2000 sursele de informare au devenit infinite și presa și-a pierdut monopolul informației. Ca să reziste pe piață, și-a scăzut dramatic standardele de calitate pentru a produce ieftin, mult și repede. Verificarea din 3 surse? A devenit treaba consumatorului să verifice. La noi, presa a devenit ieftină și a fost ancorată de politic. Oricine își poate face gratuit un canal media, unde să spună orice, iar „informația” să ajunge instant la toată populația globului, teoretic.

Sigur, consumatorul ar trebui să decidă ce anume consumă. Dar, consumatorul are același grad de cultură și vanitate ca moderatorul care face lucruri, nu jurnalism, și care transferă o cantitate uriașă din incultura și frustrările personale către, să zicem, ascultătorul fără apărare din bucătărie. Cel mai grav este atunci cînd făcătorul de lucruri se află sub sigla unui post național ce ar trebui să fie asimilat cu absolutul!

A face lucruri a devenit similar cu a face conținut pentru click-uri! Din păcate, EI sînt cei care vorbesc încă în numele jurnaliștilor…

COVID-19. ZIUA DE AZI FACE ISTORIE!

Haosul generalizat a pus stăpînire pe mapamond. România nu face excepíe! Instituţiile statului se străduiesc să repare acum, ce a stricat clasa politică în 30 de ani! Pandemia de COVID-19 resetează, sper, sistemul construit pe o fundație șubredă.

Am să vorbesc pe final de COVID-19. Pînă atunci, vă propun un text mai vechi, dar actual în fiecare zi din cei 30 de ani de la căderea Comunismului. Șansa noastră este să-l citim pînă la sfîrșit, că tot stăm acasă, și să medităm la cele scrise. Evident, între timp, trebuie respectat ÎNTOCMAI ȘI LA TIMP hotărîrile autorităților mai cu seamă pe timpul STĂRII DE URGENȚĂ.

Ca jurnalist, am spus-o de mai multe ori: România se află în al 30-lea an de război! Observînd ceea ce se întâmplă în viaţa politică, economică şi socială din ţară! Iniţial, am crezut că este vorba de clasicul război româno-român, dar există semne că sîntem şi ţinta agresiunii unor entităţi externe, de stat sau private, primul fiind doar stimulat de acesta din urmă! O întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urît şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sînt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare au pierdut treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sînt supuse, dar şi mîncate pe interior de un cancer teribil. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudine şi frica zilei de mîine.

Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean, România şi societatea românească sînt, astăzi, mai vulnerabile ca oricînd. Pe acest fundal, în ultimele săptămîni, dar şi în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. Terorismul politic a atins cote demne de 11 septembrie! De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent. Potrivit Donei Tudor, agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare . Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale, negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale, impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală, crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.

O întrebare rămîne nepusă (vorba colegului Ilie Pintea!) – această stare este generată de români şi permanenta lor luptă pentru putere, sau interese externe creează psihoza agresivităţii şi conflictului permanent? Referitor la agresiunea externă, chiar dacă pare greu de crezut, dar manualul nu minte!, există cîteva elemente care indică faptul că România este, în ultimii ani, „ţintă” prin:

– distrugerea imaginii în cadrul UE prin: accentuarea fenomenului corupţiei, incapacitatea clasei politice de a adopta măsuri eficiente;

– crearea unor situaţii conflictuale la frontiere: vezi Republica Moldova, Ucraina şi Rusia;

– acţiunile incoerente în plan economic ale liderilor politici;

– îndatorarea excesivă a ţării;

Cum se realizează aceste lucruri? Potrivit http://militar.infomondo.ro/, în primul rînd, prin manipularea şi constrîngerea celor mai activi vectori ai vieţii economico-sociale: clasa politică şi mass-media.

Dar, să le iau pe rînd! Clasa politică este, evident, dominată şi manipulată prin exploatarea propriilor racile. Acest lucru a fost oarecum facilitat de neputinţa societăţii civile de a elimina, anterior alegerilor, sau prin alegeri, persoanele cu vulnerabilităţi evidente. Fie din cauza amatorismului, fie datorită fraudelor electorale.

Dar, cum se manifestă aceste vulnerabilităţi la nivelul principalelor structuri ale statului?

Parlamentul: deşi marea masă a parlamentarilor români sînt persoane de bună credinţă, cei care invariabil ies la rampă fac parte din categoria celor cu probleme. Indiferent de partidul pe care, pe moment, „îl servesc”. Liderii aparţin unor grupuri de interese evidente, calităţile lor fiind reduse sau chiar lipsind cu desăvârşire.

Guvernul: caracteristica dominantă a membrilor guvernului este dată de faptul că, o parte semnificativă, fac parte din categoria “incompetenţi dovediţi” , sau aparţin categoriei “obedienţi politic” – fără coloană vertebrală. Mass Media: „Jurnaliştii” actuali sînt „arondaţi” intereselor patronatului din presă, majoritatea formatorilor de opinie fac parte din categoria persoanelor susceptibile de a avea vulnerabilităţi. Vulnerabilităţle sînt date de: slaba pregătire profesională, obedienţa faţă de un baron local, de un sponsor, apartenenţa la fosta poliţie politică, interese economice, fie de apartenenţa la un grup politic. Cum, parte din patronatul din presă are grave probleme de moralitate şi chiar de legalitate, este clar că acesta va face jocul celui care i-o va impune!

Agresiunea se manifestă zilnic, cu o violenţă greu de definit şi la toate nivelele vieţii de zi cu zi: 1. Politic: manipularea clasei politice sau chiar conducerea acesteia pentru realizarea impresiei de scandal, incapacitate, duşmănie, crearea iluziei că actuala situaţie politică va fi schimbată cu ocazia alegerilor. 2. Economic: adoptarea unor măsuri care contravin intereselor naţionale, contractarea unui împrumut extern împovărător care va afecta mai multe legislaturi, efectuarea de cheltuieli nejustificate în contrapondere cu altele care nu se efectuează, indecizie şi oscilaţii legislative; 3. Social: antagonizarea categoriilor sociale prin „asmuţirea” unora împotriva celorlalte, neacordarea unor drepturi salariale legale; 4. Instituţional: distrugerea unor instituţii fundamentale ale statului român: Armata, Justiţia, Poliţia şi Jandarmeria, Serviciile speciale, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională prin: infiltrarea politicienilor cu interese economice la nivelul Curţii de Conturi, existenţa în cadrul Curţii Constituţionale a unui număr semnificativ de judecători “cu probleme”, distrugerea bazei de selecţie a Armatei şi a nivelului de trai a membrilor acesteia; 5. Mediatic: crearea în permanenţă a aşa-ziselor „scandaluri de presă” în care mass media se lasă antrenată cu „dezinvoltură” în scopul distragerii opiniei publice de la adevăratele probleme ale naţiunii, tabloidizarea presei scrise, a radioului şi televiziunilor, crearea de falşi idoli eminamente idioţi, asaltul financiar asupra televiziunii şi radioului publice şi exacerbarea divertismentului sexual sau cu conotaţii sexuale pe posturile de televiziune; 6. Justiţie: crearea impresiei că aceasta este imposibil de reformat, că membri ei fac parte din categoria corupţilor; 7. Legislativ: adoptarea unor legi superficial întocmite, cu scopul inducerii în eroare a opiniei publice că „se lucrează”; 8. Sănătate: modificarea permanentă a cadrului legislativ din domeniu, perceperea unor taxe pe serviciile medicale anterior gratuite, subfinanţarea şi căpuşarea sistemului, plecarea specialiştilor în străinătate, dificultatea accederii la tratament, totul avînd consecinţa îmbolnăvirii naţiunii şi degradării fondului ei genetic; 9. Învăţămînt: distrugerea bazei de selecţie a corpului didactic prin pauperizarea acestei categorii, neacordarea drepturilor salariale legale, nereformarea sistemului de învăţămînt, distrugerea învăţămîntului superior şi cercetării, politizarea structurilor de conducere, schimbarea continuă a programei de învăţămînt şi bulversarea generaţiilor tinere, cu consecinţa apariţiei unei generaţii slab educate şi bulnerabile; 10. România ca membru al Uniunii Europene (această nouă Uniune Sovietică!): neîndeplinirea sistematică a angajamentelor de reformare a justiţiei; lipsa de performanţă a europarlamentarilor români şi cooptarea pe listele de partid pe locuri eligibile a unor personalităţi cu expertiză limitată, obsucre sau compromise; 11. România ca membru al NATO: transformarea treptată a Armatei României, un aliat activ şi performant în cadrul Alianţei, într-o armată fără resurse şi implicit fără vizibilitate. Prin aceasta se distruge şi singurul vector de promovare a politici externe româneşti!; 13. Informativ: distrugerea sistematică a credibilităţii serviciilor speciale din România, subfinanţarea acestora, inducerea ideii că principalele ocupaţii ale acestora sînt poliţia politică, jocurile de culise şi afacerile murdare, ridiculizarea acestora (vezi cazul Leş, teroristul în şlapi!), inducerea ideii că acestea sînt incapabile şi ineficiente (spionul Floricel), desfiinţarea unor structuri de intervenţie (Acvila) pe motiv de fraudă, consum exagerat de fonduri etc; 14. Etnic: transcederea problemei „autonomiei teritoriale” a minorităţii maghiare la un alt nivel prin radicalizarea discursului liderilor acesteia ca urmare a necooptării la guvernare a UDMR .

Toate aceste observaţii, din surse deschise, converg spre concluzia că România se află în mijlocul unei agresiuni, mijloacele folosite fiind exact cele din manualele de specialitate, oferite de clasa politică românească aflată într-o formă sau alta sub controlul agresorului. Agresorul, sau grupul de agresori, pot fi entităţi statale sau grupări economico-financiare transnaţionale, servicii speciale de stat sau private apărute mai ales după încheierea Războiului Rece prin concedierea specialiştilor pe probleme americane sau sovietice care, odată rămaşi fără loc de muncă şi-au continuat activitatea în mediul privat, în slujba unor interese economice private.

Astăzi, ameninţările de securitate nu sînt pe frontiere ci provin, în principal, din interiorul acestora: hazardul şi catastrofele naturale, corupţia şi mafiotizarea instituţiilor statului şi clasei politice, ameninţările la ordinea publică sînt riscuri mai pronunţate la adresa securităţii naţionale decît atacul armat al unei ţări vecine. Sau NU? Cum spuneam, agresarea societăţii, ŞI mediatică, prin radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent, din interior şi din exterior, şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc natural, de la sine şi nu sînt induse de către o decizie agresoare (Mario Balint, „Target-operaţiuni militare externe în combaterea terorismului”, Ed. Banatului Montan, 2010). Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea unui complex naţional de inferioritate, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională (ex: Emil Boc: „Toţi sîntem de vină pentru dezastrul în care se află România acum”), inducerea unui sentiment de inutilitate, etc. Cînd, însă, propriul decident politic utilizează tehnica agresării mediatice, avem de-a face cu o ameninţare directă la siguranţa naţională! Care, adăugată triunghiului sărăcie-lipsă educaţie (educaţie cu televizorul)- lipsă sănătate (imposibilitatea susţinerii sistemului social) face un cocktaill exploziv la adresa siguranţei naţionale!

Acum, despre COVID. Începînd cu data de 31 decembrie 2019 focarul de Coronavirus a început să se extindă treptat în numeroase țări de pe glob ajungînd la o adevărată pandemie.

•           Actualul COVID – 19 este un tip de virus ce face parte din familia coronavirusurilor, extrem de întâlnite în întreaga lume. Actualul COVID – 19 este o nouă tulpină de coronavirus ce a fost indentificată pentru prima dată în orașul Wuhan din China, în ianuarie 2020.

•           Perioada de incubație a COVID – 19 este cuprinsă între 2 și 14 zile. Aceast lucru înseamnă că dacă un subiect nu prezintă simptome timp de 14 zile în urma contactului cu o persoană infectată cu coronavirus, acesta nu a fost infectat.

Semne și simptome ale COVID – 19:

Se pot manifesta următoarele simptome:

•           Temperatură ridicată sau febră

•           Episoade de tuse continuă

În general, aceste infecții pot cauza simptome mai severe la persoanele cu un sistem imunitar slabit, la persoanele în vârsta și la cele care prezintă afecțiuni pe termen lung precum diabetul, cancerul și bolile pumonare cronice. 

Sfaturi pentru sănătatea dumneavoastră dacă experimentați simptome ale COVID- 19 (16 MARTIE 2020)

Situația actuală impune o concentrare asupra sănătății fiecărui individ, nu doar a celor care s-au întors din zonele grav afectate de COVID-19. În cazul în care aveți semne și simptome clare ale COVID-19 trebuie să urmați următoarele măsuri și recomandări:

•           În cazul în care experimentați chiar și cele mai ușoare forme ale infecției cu COVID-19, rămâneți acasă și nu părăsiți imobilul timp de șapte zile de la debutul simptomelor

•           Nu trebuie să apelați numărul de urgență NHS 111 pentru a intra în autoizolare

•           Dacă simptomele dumneavoastră se agravează în timpul izolării la domiciliu sau nu se ameliorează după o perioadă de șapte zile, contactați numărul unic de urgență 112.

•           Păstrați o distanță de cel puțin 2 metri între dumneavoastră și membri familiei și dacă este posibil, stați singur în cameră.

•           Spălați-vă regulat pe mâini timp de 20 de secunde cel putin, cu apă și săpun

•           Stați departe de persoanele vulnerabile, cum ar fi persoanele în vârstă sau cele care au o condiție de sănătate fragilă.

•           După șapte zile, dacă nu aveți temperatură și vă simțiți mai bine, puteți reveni la rutina dvs. de viață.

Tusea este un simptom care poate persista pentru câteva săptămâni la unele persoane, în ciuda vindecării infecției cu coronavirus. O tuse persistență nu înseamnă că trebuie să continuați să va autoizolați mai mult de șapte zile.

Ce puteți face pentru a preveni infectarea cu COVID – 19:

•           Acoperiți-vă nasul și gura cu un servețel sau cu mâneca atunci când strănutați sau tușiți, nu cu mâna

•           Spălați-vă cât mai des pe mâini cu apă și săpun – folosiți gelurile dezinfectante dacă spălarea cu apă și săpun nu este disponibilă imediat.

•           Evitați contactul strâns cu persoanele care sunt răcite

•           Curățați și dezinfectați obiectele și suprafețele pe care le utilizați în mod frecvent.

•           Nu atingeți ochii, nasul și gura dacă nu aveți mâinile curate și dezinfectate.

•           Dacă acuzați simptome specifice COVID – 19, nu mergeți direct la medicul de familie sau în incinta unui centru medical, sunați la 112.

Este normal să fiți îngrijorați și neliniștiți cu privire la răspândirea rapidă a COVID – 19. Cel mai bun lucru pe care îl puteți face este să vă informați permanent asupra evoluției generale dar și să urmați toate îndrumările oficiale.

•           maștile sunt recomandate pentru a fi purtate doar de către persoanele care experiemntează simptome ale COVID – 19 sau de către cei care au febră sau tușesc

•           cel mai bun mod pentru a reduce riscul de infectare cu COVID – 19 este o igienă personală bună și evitarea contactului direct la mai puțin de 2 metri cu orice persoană potențial infectată.

DESPRE DEMNITATE, SIMBOLURI ŞI PREŢUIREA PROPRIILOR VALORI

Despre disoluţia autorităţii statale, am mai scris. Despre atacurile sistematice asupra structurilor de ordine publică, poliţie, jandarmerie etc, am scris de mă doare tastatura. În corul scuipătorilor se află mai mulţi jurnalişti, lideri de opinie şi organe de presă. Eu spun că nu e întîmplător acest atac. Şi totuşi, cine ne apără? Dacă poliţia nu face faţă? Poate poliţia militară să suplinească golul de forţă şi… de încredere? Sau alte structuri?

Legiunea straină face parte din armata terestră, respectînd aceleaşi reguli şi regulamente, unităţile sale avînd aceeaşi structură, echipament, aceleaşi misiuni ca toate unităţile de acest tip, diferenţiindu-se prin statutul particular al legionarului. A luat fiinţă prin ordonanţa emisă la 10 martie 1831, semnată de regele Franţei Louis Philippe, ca un vîrf de lance al armatei coloniale franceze în operaţiunile împotriva triburilor kabile şi berbere, conduse de Abd el Kader, pentru cucerirea Algeriei începută în anul anterior. Această formaţiune militară era alcătuită din voluntari străini cu soldă, angajaşi prin contract pe un număr de ani, de regulă oameni aflaţi în afara legii sau animaţi de spiritul de aventură. Cartierul general al Legiunii a fost instalat pe colina de la Sidi bel Abbes, la 50 km sud de Oran, acesta fiind precedat de posturi şi forturi înaintate implantate în adîncul deşertului saharian şi atacate veşnic de triburi rebele. Legiunea străină este o formaţiune profesională de soldaţi care apaţtine armatei franceze. Deci, Legiunea străină îndeplineşte aceleaşi misiuni şi beneficiază de acelaşi echipament militar ca orice unitate de infanterie sau de tancuri din armata franceză. Un soldat din Legiune este un voluntar.

Legiunea straină are 7.867 militari dintre care 5.768 de soldaţi, 1.705 subofiţeri şi 394 ofiţeri. În această perioadă, Legiunea străină participă la războiul Crimeei, în Italia împotriva habsburgilor, în Indochina, dar şi în Franţa în timpul războiului franco-prusac din 1870. În timpul campaniei din Mexic se consumă evenimentul cel mai reprezentativ din istoria Legiunii, unul din momentele care au dat naştere legendei… La 30 aprilie 1863, compania căpitanului Danjou, formată din şaizeci de oameni, ţine piept într-o fermă din sătucul Camerone, pînă la ultimul om, asaltului a mai bine de 2.000 de mexicani. De atunci, 30 aprilie, ziua Camerone, este cea mai importantă sărbătoare a Legiunii străine. În 1900, un detaşament de 400 de legionari, comandat de 9 ofiţeri, a început cucerirea sultanatului marocan, campanie care a durat pînă în 1934. Cele mai aprige confruntări au avut loc în perioada 1921-1926, cînd a fost înăbuşit în sînge de către armată şi Legiunea străină, revolta triburilor rifano-berbere din muntii Rif, condusă de Abd el Krim. În 1958 unităţile Legiunii au părăsit Marocul trecînd definitiv graniţa în Alger, iar după înfrîngerea suferită în războiul de peste 7 ani cu luptătorii algerieni, legionarii şi-au luat rămas bun de la cazărmile din Sidi bel Abbes, reîntorcîndu-se la 24 octombrie 1962 în Franţa. De atunci, Legiunea a mai intervenit în Djibouti (1970), de 4 ori în Ciad (1969-1970, 1978-1979, 1983-1984, 1988), în Congo – fost Zair (1978, 1997), în Republica Centrafricană (1979), Guyana Franceză (1988), Războiul din Golf (1991), Bosnia (1993-1996), Kosovo (1999). Din 1980, Legiunea a fost complet reorganizată devenind o forţă de reacţie rapidă, avînd în componenţă trupe specializate, fiind capabilă să participe şi la acţiuni de menţinere a păcii, ca şi în cazul misiunii din Kosovo ce se desfăşoară şi în prezent şi unde Legiunea are un sector deosebit de dificil. În ziua de azi, sediul Legiunii şi centrul de primire al noilor recruţi se află la Aubagne, dar mai există baze situate în sudul Franţei şi Insula Corsica, Guyana Franceză, Djibouti, Polinezia Franceză şi Insulele Comore.

Indiferent unde se află, LEGIUNEA a fost, este și va rămîne un symbol! Al puterii Franței, al ordinii și stabilității în spațiul global francofon! Inclusiv în Banat, în 1919!

În această lumină, mă gîndesc cum după 1989 am abandonat simbolurile care dădeau românilor curajul de a merge înainte, simboluri internaţional valabile: imn, drapel, stemă. A trebui să intrăm în NATO pentru ca militarii români – singurii care au un contract de muncă DE SÎNGE – cu România, să redescopere simbolurile fundamentale şi importanţa lor. Nici o bătălie celebră românească nu este sărbătorită de armata română! Civilii nu le preţuiesc nici acum! Nu am reuşit să depăşim, ca popor, simbolistica primordială a popoarelor africane: primăvară, cules, vară, zi, noapte, semănat, recolte etc. Nimic monumental! Nimic durabil! Personalităţile noastre sînt „parcate” în Cimitirul Bellu. Prin comparaţie, polonezii aşează aceste personalităţi în Castelul Wavel, din Krakowia, o rachetă monumentală care-i înalţă deasupra naţiunii! Şi, apropo de poloniezi! Un mare popor, legat de simboluri. Am urmărit în acea duminică neagră înmormîntarea preşedintelui Poloniei şi a soţiei sale, ceremoniile, cortegiul, sutele de mii de oameni adunaţi să-i conducă pe ultimul drum. M-a impresionat cum oamenii aruncau zeci de flori pe capota maşinii americane, Hummer, care tracta afetul de tun cu coşciugul preşedintelui. Brusc, mi-am adus aminte de o altă scenă pe care nu o voi putea uita niciodată: copil fiind, am văzut la televizor trenul acela sumbru care aducea trupul preşedintelui Tito la Belgrad. Sute de mii de sîrbi aşezau flori pe calea ferată în faţa trenului mortuar. Sute de mii de fire! Fantastic! Mă gîndesc cum ar fi reacţionat poporul român dacă i s-ar fi întîmplat o astfel de tragedie.

Popoarele mari, monumentale, din istoria noastră, dăinuie prin simboluri. Nu degeaba, maghiarii se aşează mereu sub Coroana Sfîntului Ştefan, sau Jobbik a înfiinţat Garda Maghiară! Noi, vom celebra şi în continuare, Ziua soarelui! Nici măcar căluşari nu mai avem. Sînzienele sînt acum pe centuri în Italia… Mare popor, mare caracter! Dar, mai e un lucru pe care vreau să-l spun astăzi: orice lucru bun vei face PENTRU ţara ta, el va DERANJA pe Cineva dintre ai tăi! Vei fi aspru pedepsit!

LEGIO PATRIA NOSTRA! MORE MAJORUM!

Oamenii sînt mai importanţi decît tehnologia! LA MULȚI ANI, FOS!

Duminică, 1 martie, militarii din Forţele pentru operaţii speciale din Armata României sărbătoresc înfiinţarea primei structuri de acest gen de armă. Aceste forţe sînt „vîrful de lance” al capabilităţilor militare naţionale, structuri de elită, modulare, flexibile, în măsură să execute toate misiunile încredinţate. Punînd accentul pe calitate şi nu pe cantitate, România a reuşit să-şi construiască structuri FOS profesioniste, încadrate de militari de elită, cu aptitudini dezvoltate de luptători, dar şi operaţionale, tehnice şi lingvistice. Aceşti militari sînt, în acelaşi timp, paraşutişti, scafandri, alpinişti, capabili să facă faţă oricărei situaţii deosebite şi să îndeplinească o varietate mare de misiuni, cum ar fi: acţiune directă, recunoaştere specială, contra-terorism, căutare şi salvare în luptă, culegere de informaţii, infiltrare din aer, protecţie apropiată, etc.

Operațiile speciale pot fi executate pe întregul spectru al acțiunilor militare, în mod independent, sau împreună cu forțele convenționale, în scopul obținerii stării finale dorite, la nivelurile strategic, sau operativ, sau pot fi executate atunci cînd există riscuri politice importante. Uneori, interesele politico-militare pot necesita executarea unor acțiuni sub acoperire, sau clandestine, cu acceptarea, însă, a unor riscuri neasociate operațiilor executate de către forțele militare convenționale.

Fără a fi un substitut, chiar forță complementară pentru forţele convenţionale, FOS reprezintă azi o componentă specializată de intervenţie discretă şi rapidă a armatei, destinată  să execute cu mare precizie o gamă largă de misiuni cu caracter deosebit: cercetare specială, acţiuni directe şi asistenţă militară în teatre de operaţii, intervenţie antiteroristă şi contrateroristă împreună cu forţele speciale ale coaliţiilor şi alianţelor la care România este parte. Acest lucru presupune utilizarea unor operatori policalificaţi, puternici, curajoşi, inteligenţi, rezistenţi la eforturi extreme fizice şi psihice, tenace, agili, animaţi de spiritul perfecţiunii. FOS sînt un multiplicator de forţă care furnizează capabilităţi militare complementare forţelor terestre, forţelor navale şi forţelor aeriene, cu relevanţă pe întreaga gamă a operaţiilor militare. Abordarea este directă (cinetică) și presupune letalitate, intelligence, cooperarea între diferite agenţii, folosirea reţelelor digitale de date, controlul spaţiului de luptă şi care implică riscul extrem, precizia execuţiei, impactul imediat şi rezultate la nivel operativ, sau strategic.

Un pas important în consolidarea structurilor de forţe pentru operaţii speciale a fost constituirea, în anul 2011, a Brigăzii 6 Operaţii speciale „Mihai Viteazul” care, în acelaşi an, a primit  şi Drapelul de luptă.

Alături de aceste schimbări structurale, un efort considerabil a fost depus în activitatea de management a resurselor umane, în selecţia, instruirea şi antrenarea unor militari de primă calitate, în achiziţionarea armamentului şi echipamentelor adecvate, în modernizarea bazelor de antrenament, precum şi în conceperea doctrinelor, manualelor şi instrucţiunilor specifice FOS.

La sfîrşitul lunii noiembrie 2019 a avut loc şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în care, printre altele, a fost analizat şi aprobat ”Planul de întrebuinţare a Forţelor Armate ale României care se trimit la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, în anul 2020”. Ce rezultă din prevederile acestui document?

În anul 2020 Armata României va putea participa la misiuni şi operaţii, în afara teritoriului statului român, cu 2.669 militari (2.126 militari vor participa efectiv, iar 543 militari se vor afla în aşteptare pe teritoriul naţional, cu posibilitatea de a fi dislocaţi la ordin), reprezentînd o creştere faţă de anul 2019 de 11,77% (deşi numărul celor dislocabile la ordin au scăzut cu 24,58%). În plus, Ministerul Afacerilor Interne va trimite la rîndul său militari şi poliţişti la astfel de misiuni în număr total de 791.

Referitor la teatrele de operaţii, documentul revelează faptul că efortul principal rămîne, în continuare, participarea la operaţia NATO din Afghanistan – Resolute Support Mission (RSM), concomitent cu menţinerea participării la operaţiile NATO KFOR şi EUFOR ALTHEA, din teatrul de operaţii din Balcanii de Vest.

Efortul principal rămîne, în continuare, participarea la operaţia NATO din Afghanistan – Resolute Support Mission (RSM) unde FOS române au dislocat un contingent important de militari care execută misiuni de instruire, consiliere şi asistenţă a în zone fierbinţi din estul ţării.

România are o contribuţie semnificativă fiind a şasea naţiune contributoare după numărul de militari dislocaţi în acest teatru de operaţii.

NEMERNICI CE SÎNTEȚI!

“Nu întreba ce face țara pentru tine, întreabă-te ce faci tu pentru țară” este dictonul preferat de toți aceia care, într-un fel sau altul, încearcă să minimalizeze impotența Statului în raporturile sale cu cetățeanul. Statul defect, statul eșuat nu mai face NIMIC pentru tine, Cetățeanule! Într-un fel, sau altul, îți dă mînă liberă să supraviețuiești cum poți. Statul a devenit o junglă în care cei mai puternici supraviețuiesc, în timp ce clownii nemernici petrec sub umbreluțe de soare, atent vegheați de prădătorii de top.

Păi, băi creaturi nemernice, care din patru în patru ani aveți tupeul jegos de a cere limbi în cur de la o turmă decerebrată, nu vă e frică de notele juriului? 5,56! 7,62! 12,7! 14,5! ADMIS! Nu vă e frică! Aveți dreptate! Juriul nu există! Există doar o masă de căcăcioși somnambuli, amorțiți de facebook, telenovele turcești cu acces direct la mahala și scleroză intelectuală, pe care voi, nemernicii de serviciu, vă pișați cu boltă, sau împrăștiat, trei ani și șase luni. Cu executare! Păi, băi amorțiților, de cîte ori ați pus mîna pe brișcă să-i scurtați de pișătoare pe nemernicii pe care îi votați cînd vă bagă în cur roaba de muștar? Niciodată! Românii sînt răbdători și toleranți, spune istoria. Și imbecili, aș completa!

Păi, băi creaturi nemernice, huzuru ăsta deșănțat, cu vacanțe exotice, curve de lux, droguri și ruletă nu vă mai lasă loc de dialog cu amorțiții care-și bagă leul de semințe la păcănele. Și ce ați avea de dialogat? Nimic, pentru că nu vă întîlniți niciodată! Nici în cuget, nici în simțiri și, nici măcar, în nesimțiri! Ce puteți voi oferi? Servicii de kkt în toate domeniile, sănătate bolnavă, învățămînt fără educație, cu ghozdane grele pe umerii mici și analfabeți funcționali care lustruiesc catedre pentru materii vecine cu vrăjitoria, imense șiruri regulate de gropi, legate între ele, din loc în loc cu petice de asfalt, numit DRUM, uneori fără întoarcere, instituții bujbece, corupție, uniforme cu șpăgi și ucigași de destine cu robe în instanțe, actori cabotini în funcții publice. Nemernicul suprem ignoră aceste instituții de kkt, aruncînd punga asta de balegă devenită mahalaua Europei, în neantul în care se poate fura în liniște orice. Hahalera aia semidomestică își avertizează pulimocii să nu se întoarcă din Italia dacă nu au vreo treabă urgentă pe acasă, în timp ce masa aia lungă de costume face apel la calm și la colivă. Calm, băi amorțiților, calm, că oricum nu avem aia, ailaltă și nici șanse să cumpărăm că nu ne dă nimeni ca să salveze niște troglodiți amorțiți!

Praf și pulbere. De stele (de la Big Bang-ul primordial!). Statul sînt ei!

Locul acestui Stat dezarticulat și bălos, care pute de la o poștă, este luat, evident, de clanuri și grupuri mafiote, crimă organizată, gulere albe cu sînge pe mîini, hoți de buzunare, tîlhari, prăduitori, bețivi cavernoși, curve blenoragice, pești gheboși, corupți și șpăgari, # rezistenți și blackops operators, incompetenți fuduli, cărora puțin le pasă că tu, boule amorțit de băutură ieftină, manele, semințe de floarea soarelui și acces direct ești un rebut cu mințile și gura închise pe veci. Că plozii tăi cumpără droguri din fața scării și nimeni nu-i împușcă pe vînzători, că plozii tăi își fac veacul la casa de pariuri și, din cînd în cînd se mai pișă pe ușa de termopan de la scara mea, cînd ar fi trebuit să fie la școală cu analfabeții ăia de profesori cu care fumează împreună în spatele școlii, că așa e cool!

Deci, toată mlaștina asta puturoasă și pestilențială NUMAI juriul o poate schimba, băi, nemernicilor! Hai, vedea-v-aș încasînd note maxime, nenorociților!

UN LUPTĂTOR DIN TEATRUL DE OPERAŢII ARE ÎN SPATE 12 ALŢI MILITARI, ÎN SUPORT

Interviu cu ministrul apărării naționale, Nicolae-Ionel Ciucă, realizat de colonel Cristian Dumitrașcu, redactor-șef „Ora Armatei”-

Colonel Cristian Dumitrașcu (C.D.): Domnule ministru Nicolae-Ionel Ciucă, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat acest inteviu pentru presa militară. Un interviu cu mai multe teme, teme majore în această primă parte a anului, o perioadă tumultoasă de instabilitate politică, o instabilitate care, într-un stat de drept însă, nu ar trebui să influenţeze capacitatea de apărare, de răspuns la orice problemă de securitate, mai ales că România este parte a celei mai puternice alianţe militare a lumii.

De aceea, vă propun să discutăm despre înzestrarea Armatei şi despre capacitatea sistemului de a răspunde rapid la nevoile oamenilor, ale militarilor care trebuie să fie gata pentru orice provocare.

Primul subiect pe care aş vrea să îl abordăm este legat de achiziţia de camioane IVECO. Armata României va fi dotată cu camioane IVECO, vorbim de peste 940 de camioane militare într-un prim lot. Au apărut opinii că vom cumpăra camioane militare pentru armată din Italia, deşi avem posibilitatea de a fabrica în ţară camioane pentru armată. Unde vor fi, de fapt, fabricate aceste camioane militare?

Nicolae-Ionel Ciucă (N.I.C.):  Buna ziua. Daţi-mi voie ca înainte de a răspunde la întrebare să fac o introducere legată de ceea ce dumneavoastră precizaţi la începutul dialogului şi anume faptul că acest interviu se derulează în interiorul mass-media militare. Este un bun prilej să mulţumesc tuturor celor care îşi desfășoară activitatea în aceste structuri, pentru că aici vorbim de tot ansamblul de elemente care constituie media militară de la Direcţia informare și relații publice, cu celelalte elemente tehnice, Trustul de Presă – cu partea de radio, partea de Observator Militar, ziarul Armatei pe care desigur îl citesc nu numai militarii, partea de TV, de imagine. Iată, deci, un instrumentar foarte bogat la îndemâna instituţiei militare, care de-a lungul timpului a fost alături de tot ceea ce a înseamnat activitatea la pace şi campanie a Armatei Române, motiv pentru care, încă odată, vă mulţumesc şi voi folosi de fiecare dată oportunitatea ca atunci când avem ceva de spus să o spunem prin propriul nostru mijloc la îndemână.

Legat de perioada aceasta pe care o traversăm, nu putem să nu menţionăm, ca urmare a deciziei Parlamentului, că Guvernul României a pierdut încrederea majorităţii parlamentare, iar în acest moment ne desfăşuram activitatea aşa cum prevede Constituţia, cum prevăd legile, executând tot ceea ce însemnă rolul de conducere fără anumite prerogative. Doresc să menţionez că la nivelul instituţiei militare nu vom avea niciun fel de aspecte care să împieteze buna desfăşurare a misiunilor, a obiectivelor asumate, existând instrumentele necesare atât la nivelul structurilor de conducere, cât şi a celor de execuţie, fundamentate pe procese interne foarte bine stabilite prin regulile de funcţionare. Există angajamentul profesional al militarilor, există angajamentul profesional al liderilor militari şi politici. Ca atare, pot să afirm, fără niciun fel de reţinere, că această situaţie, în momentul de faţă, nu afectează buna desfăşurare a activităţilor la nivelul Ministerului Apărării Naţionale.

Întorcându-ne la întrebarea dumneavoastră, camioanele IVECO au fost achiziţionate în mai multe secvenţe. Am avut o secvenţă, un contract subsecvent, ca să vorbim mai concret, în care am achiziţionat 173 de astfel de mijloace, ulterior, atunci când au fost create condiţiile tehnice să poată să fie derulată procedura şi încheierea un contract-cadru pentru achiziţia atât a autocamioanelor, cât şi a platformelor derivate necesare înzestrării Armatei României, s-a întâmplat şi astăzi vorbim despre un contract de aproximativ 2.900 de camioane, într-un prim acord de 942 de camioane.

Din elementele de angajament ale furnizorului pot să menţionez că, începând cu cel de-al 301-lea camion, acestea se vor produce în România. Unde anume – este decizia furnizorului împreună cu structura responsabilă din Ministerul Economiei, şi anume Oficiul de Compensare a Achiziţiilor de Tehnică Specială, şi aceasta urmează să se concretizeze într-o decizie, sperăm noi, cât mai curând posibil. Nu este vorba de speranţa noastră, ci este vorba de obligativitatea din contract pentru că, încă o dată, cel de-al 301-lea mijloc auto trebuie să fie integrat în România.

C.D.: Ştirea este aici că, iată, într-o proporţie de aproximativ 80 la sută, ele vor fi fabricate în România. Apropos de ceea ce se spunea că sunt cumpărate din Italia şi că nu sunt româneşti. Întrucâtva ele sunt româneşti, făcându-se aici…

N.I.C.:  Cifra este cât se poate de corectă pentru că, în baza contractului de offset, 80 la sută din valoarea contractului fără TVA trebuie să se întoarcă în economia naţională.

C.D.: Trecând la următoarea achiziţie… Avem nevoie de blindate pentru Forţele Terestre. Pirahna V fabricat în România. Când va fi dotat primul batalion de infanterie cu blindate fabricate la Uzina Mecanică Bucureşti? 

N.I.C.:  Primul lot de 36 de maşini de luptă pentru primul batalion de infanterie dotat cu Pirahna V, conform ultimelor angajamente ale companiei General Dynamics European Land Systems, urmează să fie furnizate la sfârșitul lunii februarie, ulterior derulându-se toate activitățile specifice de recepție. Ca atare, noi nu avem alte elemente până în momentul de față. De altfel, nici nu am acceptat alte discuții. Așteptăm ca, la finele acestei luni, să putem să facem recepția primului lot de transportoare Pirahna V.

C.D.: Iată și un al treilea capitol de achiziție. Se poate spune că ne aflăm într-o perioadă fericită în ceea ce privește achiziția de armament, în această perioadă în care angajarea celor 2 la sută din PIB este o realitate, două procente pentru apărare. Anul acesta ajung în România primele componente ale sistemului Patriot, celebrele rachete de apărare antiaeriană, echipamente de ultimă generație, potrivit tehnologiei anului în care suntem, anul 2020. Când vom avea primele elemente pe teritoriul țării noastre și cât pot face aceste rachete pentru apărarea teritoriului României?

N.I.C.:  Aici aș face o analiză a istoriei deciziei de alocare a doi la sută din produsul intern brut al României. În anul 2015, președintele României a avut inspirația și a luat prima decizie care a produs efecte pe termen mediu și lung. Efecte cu consecințe strategice pentru ceea ce înseamnă dotarea armatei și relevanța țării noastre ca pilon de stabilitate în regiune și, de asemenea, pilon de încredere în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană. Tot ceea ce a însemnat acordul politic transpartinic la vremea respectivă a demonstrat că putem să gândim și să acționăm într-o linie de răbdare strategică, asfel încât să putem avea elemente de dotare tehnică pentru a crea capabilități militare care să dureze în timp.

În acelaşi timp, aş dori să punctez faptul că la vremea respectivă, când aveam astfel de dialoguri cu presa de specialitate, făceam  menţiunea că, pentru a realiza o capabilitate militară, este nevoie de timp. Spuneam că în minimum trei ani de zile se poate realiza un astfel de demers. Iată-ne astăzi, peste trei ani de zile, începem să facem recepţia acestor echipamente de ultimă generaţie. Menţionam de asemenea, la vremea respectivă, că ele nu se găsesc pe raft, ele presupun un ecart de timp pentru producţie, un ecart de timp pentru pregătirea şi instruirea personalului şi, de asemenea, presupun un ecart de timp pentru crearea infrastructurii de păstrare, depozitare şi mentenanţă. Ca atare, numai dacă ne referim la această triadă a nevoilor de timp ne ducem într-o minimă limită a termenului mediu pentru a realiza o capabilitate militară. Venind în prezent, 2020 înseamnă intrarea în dotarea Armatei României a primelor elemente de sisteme de apărare Patriot şi, pentru că am văzut foarte multe ştiri în care se discută într-o manieră nu tocmai potrivită pentru a înţelege nivelul de tehnologie pe care l-am achiziţionat – adică ele sunt combătute ca nefiind cel mai bun produs – îmi asum întreaga răspundere să spun că este ultima generaţie de sistem de apărare aeriană, cu componente care permit combaterea atât a rachetelor balistice şi de croazieră, cât şi a aeronavelor.

C.D.: Este un ecart de timp, iată, confirmat despre care vorbeaţi. Aţi mai folosit o sintagmă interesantă: aceea de răbdare strategică. Şi avem rezultate foarte bune, noi am realizat interviuri cu oameni care au fost la pregătire în Statele Unite ale Americii, pe sistemul Patriot.

Trecând la următorul subiect al interviului nostru. Este dezbătut intens în ultima perioadă. E vorba aici despre pensiile militare. S-a sugerat că doar militarii care au participat la misiuni externe ar fi îndreptăţiţi să primească pensii de serviciu, denumite ingrat pensii speciale sau, pentru a face comparaţie, doar medicii chirurgi, cei care au operat pot primi o pensie mai mare decât alţi medici. Am făcut această comparaţie pentru că salariile medicilor au fost substanţial crescute în timp ce militarii au aceleaşi solde. Aşadar, pensii militare diferenţiate sau toţi militarii sunteţi de părere că au acelaşi drept de pensie?

N.I.C.: Ei, aici este o chestiune pe care o putem înţelege şi într-o altă notă decât cea a pensiilor militare. Pentru că atunci când vorbeşti de o separare la nivelul instituţiei militare, eu cred că obiectivul nu este acela de a analiza într-un mod onest şi echitabil situaţia pensiilor ci, mai degrabă, de a induce o stare de frământare şi nelinişte într-o instituţie de bază, fundamentală, a statului român, care se bucură de încrederea şi suportul populaţiei într-un procent covârşitor de mare.

Instituţia militară, prin definiţie, este o instituţie coezivă, sinergică. Din momentul în care au intrat pe porţile liceului militar au învăţat împreună, au muncit împreună, au desfăşurat activităţi specifice împreună, s-au dezvoltat în carieră împreună, au fost în misiuni împreună. O astfel de separaţie, menționez încă o dată, este greu de acceptat, motiv pentru care nici nu am intervenit să o comentăm la vremea respectivă, pentru că mi s-a părut o intervenţie cât se poate de neavenită. Pentru că afectează şi „targetează” în mod deosebit una dintre instituţiile de bază ale statului român care, alături de celelalte – pentru că militari nu sunt numai în armată, militari sunt şi în celelalte instituţii din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, care au în spirit aceeaşi natură a acţiunii şi anume cea caracterizată de coeziune şi tot unitar.

Doar ca să înţeleagă cei care sunt mai puţin familiarizaţi cu terminologia, dar şi cu sintagmele din domeniul militar, precizez că pentru a susţine un militar în teatrele de operaţii este nevoie de 9 -12 oameni în activităţile de suport. Noi nu ne putem îndeplini misiunile, oriunde am fi, fără să ne bucurăm de tot ceea ce  înseamnă liniile de suport logistic, liniile de suport tehnic, liniile de suport moral, care au o componentă considerabilă în ceea ce înseamnă succesul acţiunii militare. Sper ca pentru mine să fie ultima dată când fac precizarea că armata nu trebuie separată în cei care au fost în misiuni şi cei care nu au fost. Noi nu puteam să mergem în misiuni în dacă nu erau cei din ţară care să ne sprijine în executarea misiunilor.

C.D.: Este, într-adevăr, un amănunt pe care foarte puţini îl cunosc şi este foarte bine că aţi spus-o, acest raport de 9 la 12 militari care sun în spatele celor care luptă acolo şi probabil veţi confirma că nu este niciun fel de deosebire din punctul de vedere al armatei ca pregătire, ca instrucţie, ca privaţiuni între militarii care acţionează în ţară şi cei care sunt în teatrele de operaţii, sigur, cu amendamentul că acolo e mai periculos.

N.I.C.: Pericolul şi tot ceea ce înseamnă cadrul de desfăşurare a acţiunii militare este asumat de fiecare dintre noi, inclusiv de logisticieni, pentru că logistică se face şi în teatrul de operaţii. Cei care ies în misiune execută partea pur operativă a acţiunii militare dar, încă o dată, şi acolo există elementele de sprijin – logistic, tehnic, medical, personal, comunicaţii şi informatică şi aşa mai departe, care sunt acolo, în teatru. Faptul că execută misiunea dintr-o anumită locaţie, un pic mai „safe”, cum se spune, asta nu înseamnă că nu împărtăşesc aceleaşi elemente de pericol.

Pe de altă parte, aş dori să se vadă profesia de militar asumată de fiecare dintre noi. Ştim, atunci când depunem jurământul militar, că ne asumăm riscurile, ne asumăm responsabilitatea a ceea ce înseamnă apărarea ţării chiar cu preţul vieţii, ştim care ne sunt limitările, ştim care ne sunt constrângerile, ştim care ne sunt privaţiunile şi, din nou, drepturile restrânse, pentru că asta este viaţa de militar.

Noi am înţeles foarte bine legea pensiilor militare iar la noi, în instituţia militară, în instituţiile militare, legea se aplică cât se poate de corect. Militarii nu pot să-şi adauge absolut niciun bonus sau coeficient în ultima lună, înainte de a ieşi la pensie, pentru că, în baza legii, singurul drept pe care îl avem de a alege atunci când ieşim la pensie este segmentul acesta de şase luni consecutive din ultimii cinci ani, în baza căruia se calculează pensia, iar pensia începe de la plafonul de 65% şi nu depăşeşte 85%. Ca atare, indiferent despre cine discutăm dintre cei care ies la pensie în uniforma militară pe baza legii, nu depăşesc salariul net în plată la ieşirea la pensie.

C.D.: Sunteţi de părere, în acest context pe care noi acum îl discutăm, că ar trebui combătută acea sintagmă avansată în spaţiul public de foarte multe ori de „pensie specială” în loc de „pensie militară”? Şi aici mai vine şi…

N.I.C.: Domnule colonel, nici nu am vrut să fac referire la chestiunea aceasta pentru că am precizat-o de câte ori am avut ocazia şi o precizez în continuare. Militarii nu au pensie specială. Militarii, de la Alexandru Ioan Cuza încoace, beneficiază de pensie militară de serviciu.

C.D.: Există şi contributivitatea despre care se spune că ea, de fapt, nu ar fi?

N.I.C.: Sigur că există contributivitate. Militarii plătesc toate elementele de contributivitate ca orice salariat.

C.D.: Trecem mai departe. Vorbim despre efective, susţinem pacea pregătindu-ne, evident, pentru situaţii critice şi, din păcate, importanţa unei armate este estimată la valoarea reală doar atunci când avem nevoie de ea. Înainte de 2007, când s-a desfiinţat serviciul militar, existau un număr de efective. Avem în acest moment efectivele necesare apărării României?

N.I.C.: Referitor la efectivele necesare pentru apărare, în momentul de faţă există o cifră pe care noi ne realizăm întregul „construct” al structurilor militare şi există o componentă de rezervă. Aceasta din urmă are, în acest moment, două linii principale – o componentă a rezerviştilor care au îndeplinit stagiul militar şi o componentă a rezerviştilor voluntari care se încadrează în prevederile Legii 270 din 2015. În baza acestei legi au loc toate procesele de recrutare şi pregătire şi, în felul acesta, pentru încadrarea în necesarul de personal pentru apărarea naţională suntem cât se poate de atenţi la tot ceea ce înseamnă derularea acestor activităţi. Practic, suntem focalizaţi ca, pe baza – putem să-i spunem – insuccesului în atragerea unui număr cât mai mare de rezervişti voluntari, să determinăm acele decizii şi prevederi legale şi, de ce nu, de convingere a celor care îndeplinesc condiţiile, să vină şi să aplice pentru a deveni rezervişti voluntari în Armata României, cu toate elementele de obligaţii şi beneficii care decurg din această lege. Trebuie să subliniez că legea respectivă nu a fost îmbietoare pentru tinerii noştri, urmând ca, în baza unor modificări pe care noi le-am propus în urma analizelor efectuate, să finalizăm întreg procesul acestei iniţiative legislative de modificare a legii şi să ne bucurăm de o atractivitate mai mare.

C.D.: Am vorbit şi la început despre achiziţia camioanelor IVECO şi, întrucâtva, are legătură ceea ce urmează ca întrebare. Românii sunt interesaţi de echiparea armatei care are nevoie de tehnică nouă. Cele mai bune proiecte de înzestrare de până acum, cele de tip G2G, guvern la guvern: Guvernul Orban a adus spre analiză un proiect nou, pornind de la ideea achiziţiilor care funcţionează, cele de tip guvern la guvern, prin lege să includă şi offset, respectiv obligativitatea de a întoarce o sumă importantă de bani în economia României. O idee pe care o promovaţi. Ce ne puteţi spune despre viitoarea procedură pentru achiziţiile cu offset inclus?

N.I.C.: Răspunsul la această întrebare va fi cât se poate de concis. Dacă am identificat ceva care funcţionează, atunci trebuie să-l multiplicăm şi să urmăm o experienţă care este deja funcţională şi produce consecinţe. În ceea ce priveşte partea de offset, există o decizie la nivelul guvernului, sunt discuţii pe care le-am avut cu celelalte structuri care răspund de înzestrarea Armatei şi opţiunea este ca, indiferent ce procedură de achiziţie vom derula, aceasta să se concretizeze în offset cu beneficii pentru industria românească. Pentru că aici nu este vorba doar de achiziţie şi de operarea acestor echipamente noi, ci este vorba de tot ceea ce înseamnă durată de viaţă, partea de mentenanţă şi nevoia de operare pe o perioadă de timp de minim 20-30 de ani.

C.D.: Vă mulţumesc tare mult. Ne apropiem de finalul interviului. O întrebare de concluzie: nu aveţi o misiune uşoară ca ministru al apărării într-o ţară de pe graniţa de Est a NATO, dintr-o zonă complicată. Şi aţi fost înainte şi şeful Statului Major al Apărării. Unde credeţi că se regăseşte Armata României ca importanţă în această zonă geografică pentru securizarea şi naţională şi, repet, şi a frontierei NATO de aici, din partea de Est?

N.I.C.: Aici am mai multe opţiuni de a răspunde, dar am să mă refer la ceea ce ne-a bucurat tuturor mintea şi sufletul atunci când, fiind în Afganistan, discutând cu liderii misiunii respective, aceștia ne-au dat un răspuns cât se poate de concludent, de elocvent pentru percepţia Armatei Române şi a militarului român în cadrul aliat. Mi-au spus că, dacă ar fi întrebaţi cu cine ar merge la luptă, prima opţiune a lor ar fi soldatul român, militarul român. Pornind de la aceasta și revenind la întrebarea dumneavoastră, România are un loc relevant mai întâi de toate pentru sine, pentru că trebuie să pornim de la ceea ce înseamnă asumarea de către preşedintele României şi programul de guvernare că apărarea noastră se bazează pe trei piloni -apartenenţa la NATO, apartenenţa la Uniunea Europeană şi parteneriatul strategic cu Statele Unite. Şi pornind de la această triadă, mai adăugăm încă un element şi anume acel element al răspunderii şi încrederii în noi înşine. Pentru asta s-au întreprins şi se întreprind toate demersurile ca noi să avem conştiinţa împăcată că suntem în măsură să ne facem datoria faţă de ţară, să ne facem datoria faţă de poporul român, pentru că de aceea poporul român are atât de mare încredere în această instituţie. Complementară la toate acestea este relevanţa pe care noi o avem în regiune ca pilon de stabilitate. Toate activităţile care se desfăşoară atât în mediul academic, în mediul think-tank-urilor, în concretizarea activităţilor de instruire şi pregătire pe teritoriul ţării, în iniţiativele pe care le-am avut, dezvoltarea Comandamentului de Brigadă Multinaţională, Comandamentului de Divizie Multinaţională, de Corp, această iniţiativă Tailor Forward Presence, şi prezenţa ţărilor precum Marea Britanie, Canada, Italia, Portugalia, sunt elemente care, de la sine, dau relevanţa pe care ţara noastră o are atât în regiune, cât şi în interiorul celor două organizaţii – Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană.

UN RAPORT

Detaşările repetate din ultimele două decenii au afectat disciplina în cadrul forţelor speciale americane, se menţionează într-un raport intern publicat marţi de Pentagon, care nu a identificat nicio ‘problemă etică de ordin general’ care să explice incidentele recente ce au afectat reputaţia acestor unităţi de elită ale armatei SUA, potrivit France Presse.

‘Avem o cultură proactivă, orientată spre acţiune. Această cultură este cea care imprimă toată valoarea noastră’, a subliniat generalul Richard Clarke, şeful comandamentului Forţelor speciale (SOCOM) prezentând raportul. SOCOM cuprinde forţele de elită ale trupelor speciale americane, între care US Navy SEALs, Divizia de Marină Recon sau SEALs Team Six.

Dar de la atentatele din 11 septembrie 2001, ‘aproape 20 de ani de conflict permanent au dezechilibrat această cultură în favoarea utilizării forţei şi a succesului misiunii în detrimentul activităţilor de rutină destinate să întărească leadershipul, responsabilitatea şi disciplina’, a adăugat el.

Raportul, realizat deopotrivă de ofiţeri în serviciul activ şi în rezervă, precum şi de cadre civile din Ministerul Apărării american concluzionează că desfăşurările aproape constante ale forţelor speciale americane în Irak, Siria, Afganistan sau în Africa reduce la minimum perioadele de pauză care asigură coeziunea echipelor.

Generalul Clarke a cerut în vară acest raport asupra problemelor de ordin etic în cadrul forţelor speciale americane după o serie de incidente care au provocat scandal, atrăgând atenţia preşedintelui Donald Trump, acesta graţiindu-i pe militarii vizaţi.

Edward Gallagher, un subofiţer din cadrul ”Navy SEALs’, unitatea de elită a Marinei americane, a fost judecat vara trecută pentru crime de război într-un caz care a fost urmărit îndeaproape de opinia publică din SUA. El a fost exonerat în cazul morţii unui prizonier în Irak în 2017 şi achitat pentru două tentative de omor asupra unor civili irakieni.

Cu toate acestea, Gallagher a fost declarat vinovat pentru că s-a fotografiat lângă corpul neînsufleţit al unui tânăr ucis, în compania altor soldaţi, şi retrogradat, dar Donald Trump a anulat această decizie.

Un fost membru al Beretelor Verzi, unitatea de elită a armatei terestre americane, comandantul Matt Golsteynm a fost acuzat de uciderea cu premeditare în 2010 a unui taliban suspectat de fabricarea unor bombe. Acesta urma să fie judecat de un tribunal militar, dar Donald Trump l-a graţiat înainte de începerea procesului.

În lunile precedente, doi membri ai forţelor speciale din cadrul US Marine Corps au fost acuzaţi de uciderea unui militar al ‘Beretelor Verzi’ în Mali, iar militari din SEALs au fost acuzaţi de consum de cocaină şi de alte droguri.

În general, promovarea soldaţilor din forţele speciale la grade superioare se bazează mai mult pe experienţa lor de luptă decât pe calităţile de leadership, adaugă documentul, care recomandă o abordare axată mai mult pe valorile umane şi disciplină în rândul ofiţerilor.

TRIUNGHIUL CU GEOMETRIE VARIABILĂ AL INSECURITĂŢII NAŢIONALE

Cel puţin 162 de centre de sănătate dintr-un total de 3.500 au fost distruse sau închise în 2019 în Afghanistan din cauza conflictului armat din ţară, a anunţat zilele acestea un oficial al Ministerului Sănătăţii afghan. Purtătorul de cuvînt al ministerului, Nezamuddin Jalil, a spus că distrugerea şi închiderea de spitale – în toate zonele ţării – a afectat, potrivit estimărilor, mai mult de un milion de oameni. În condiţiile în care serviciile de sănătate din Afghanistan se află la cel mai scăzut nivel, mii de afghani cheltuiesc milioane de dolari pe an pentru a se trata în ţările vecine Pakistan, India şi Iran.

Cel puţin 30 de centre medicale au fost nevoite să se închidă în cinci districte din estul provinciei Nangarhar din cauza lipsei de resurse şi medicamente, potrivit lui Suhrab Qaderi, consilierul în această provincie. Qaderi acuză guvernul că nu ia nici o măsură pentru a remedia situaţia.

Peste tot în lume, relația între starea de sănătate a populației și securitatea națională este strîns monitorizată pentru că din această relație începe transformarea din popor în populație!

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective. „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“.

În mod logic, insecuritatea naţională este rezultanta emergentă a acţiunilor factorilor interni şi externi care periclitează interesele şi valorile fundamentale ale României“. Starea de insecuritate este, aşadar, opusul stării de securitate şi se poate defini ca fiind pierderea capacităţii statului de a produce şi utiliza resurse informaţionale, energetice şi umane, de a-şi menţine coeziunea, omogenitatea, unitatea şi identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente, a agresiunilor şi crizelor generatoare de situaţii sociale patologice, crize de sistem, ori de situaţii limită. Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă.

Astfel, sărăcirea accelerată a populaţiei, educaţia insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală şi hazardul natural sînt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei, precum şi nici între ei şi Securitatea Naţională. Şi totuşi…

Dacă încercăm să căutăm factorii sociali care pot genera insecuritate naţională, vom observa că descoperim un triungi, cu geometrie variabilă. În vîrful acestuia se regăseşte starea accentuată de sărăcie a societăţii, iar la bază accesul limitat, sau restricţionat, la educaţie şi sănătate! Pe termen foarte lung, de cel puţin o generaţie.

Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Statul, însă, se face părtaş la această eşuare socială. În Constituţia României, la Articolul 47 (1): „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Strategia de securitate naţională vizează, totodată, securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitară, ecologică şi culturală, securitatea financiară, informatică şi informaţională. La rîndul ei, în Strategia naţională de apărare a ţării, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinta comună din 4 noiembrie 2008, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată, se poate citii la „1.1. Valorile şi interesele naţionale”, Principalele valori care fundamentează existenţa şi prosperitatea statului român sînt, printre altele: -respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale; În baza acestor valori, interesele naţionale sînt, printre altele: – creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei. Capacitatea redusă de înţelegere a decidentului politic, despre interiorul unei naţiuni afectează posibilitatea de legiferare, afectează posibilitatea de reglare a administraţiei publice, împiedică dezvoltarea şi valorificarea resurselor, menţine capacităţi de producţie la nivel scăzut, afectează amploarea proceselor economice, stimulează modalităţi ilegale şi imorale de soluţionare a situaţiilor.

Se pare că, din punctul de vedere al respectării legilor şi documentelor fundamentale ale unei ţări, Statul Român A EŞUAT în ultimii 30 de ani în actul de guvernare al ţării! DEoarece starea de sărăcie a societăţii a crescut exponenţial în ultimii ani, pot spune, fără să greşesc foarte mult, că DECIDENTUL POLITIC a eşuat categoric în misiunea sa faţă de cetăţenii ţării! Sigur, toate nevoile sociale ale societăţii ar trebui rezolvate de STATUL BUNĂSTĂRII, un concept total străin puterii perindate.

Conform unei definiţii, Statul bunăstării „este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: (1) garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; (2) prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor „contingenţe sociale” (de exemplu boală, bătrîneţe, şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale; (3) garantînd tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961). Esenţa statului bunăstării constă în „existenţa unor standarde minime protejate de guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui cetăţean ca drept politic şi nu ca un act de caritate” (Wilenski, 1875). Aşadar, din punct de vedere social-economic, securitatea este un sentiment, sau acţiune, de solidaritate economică şi socială comunitară a celor bogaţi cu cei săraci, cu recunoaşterea pericolului potenţial pe care îl reprezintă „bomba subdezvoltării”. Demersul social-economic reprezintă suportul paşnic al securităţii (Gheorghe Nicolaescu, „Gestionarea crizelor politico-militare”, Ed. TopForm, 2003). O naţiune se află în stare de securitate dacă dezvoltă capacităţi eficiente de gestionare a necesităţilor sociale şi este capabilă să prevină implicarea excesivă a ideologiilor în procesele sociale organizate (Ghe. Nicolaescu, op.cit.)

Sigur, se poate spune că actuala criză economică și de lideri politici, din care nici măcar Europa Socială nu poate ieşi, impune ca în România conceptul economic social de piaţă să fie modificat prin prisma Şcolii economice de la Chicago!

În Articolul 135(2), din Constituţie se spune că: Statul trebuie sa asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.

Se poate spune că, din nou, Constituţia este încălcată, fapt ce generează riscuri suplimentare. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenta unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sînt generatoare de preocupări sau pericole: -dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile (gaz); -tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; – nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; -proporţia redusă, fragmentarea şi rolul insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale;- fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; – infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; -starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; -carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţămînt la cerinţele societăţii; -organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; -angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate.

Toate aceste vulnerabilităţi pot avea o singură denumire: SĂRĂCIE! Dar, dacă ne gîndim la pragul de sărăcie, aflaţi că în România nu există nici măcar o analiză care să definească acest prag. La Banca Mondială putem găsi referinţe: un om poate fi catalogat ca fiind sărac dacă veniturile sale zilnice sînt sub 5 (cinci) dolari. La noi în ţară, venitul din economia reală este de 150 de euro pe lună, deci nu ne încadrăm! Sărăcia atrage după sine consumul de droguri, alcoolismul, violenţa de stradă, delincvenţa juvenilă, corupţia, crima organizată, terorismul, migraţia, toate, dar absolut toate, catalogate ca factori de risc la adresa securităţii naţionale. În aceste condiţii, important nu mai este să gestionezi violenţa, ci să previi violenţa prin controlul riscurilor! Nu ar fi de mirare dacă grupuri ale societăţii sărace, aflate în triunghiul cu geometrie variabilă „sărăcie-educaţie-sănătate” recurg la violenţă. Norvegianul Johan Galtung – unul dintre pionierii studiilor de pace – scria că „violenţa reprezintă o deteriorare a nevoilor fundamentale omeneşti” („Kulturale Gewalt” în Der Burger im Staat, nr.43, 1993, accesibil în limba română pe www.dedalos.org).

Migraţia este, de asemenea, un element cheie al securităţii sociale şi societale. Poate fi definit ca un fenomen colectiv de transfer temporar sau definitiv al unei largi mase de populaţie care interacţionează cu capacităţile de absorbţie şi adaptare ale societăţii. În ţările de tranziţie, migraţia încurajează traficul de persoane. România este ţară de origine şi de tranzit pentru diferite rute ale migraţiei, care poate determina şi riscuri militare: iredentismul, terorismul etc. Traficul de fiinţe umane este o importantă sursă de insecuritate (Stan Petrescu, „Apărarea şi securitatea europeană”, Ed. Militară, 2006). Spaţiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de tranzit şi destinaţie a unor activităţi criminale grave: trafic ilegal de armament, narcotice, migraţie ilegală, trafic de fiinţe umane (Stan Petrescu, op.cit.). Cele mai importante ţări de origine pentru traficul de fiinţe umane, conform OIM, sînt: Moldova, România, Ukraina, Rusia şi Bulgaria (gen. Stan Petrescu, gen. Olimpiodor Antonescu, „Crima organizată între factor de risc şi ameninţare”, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008). Cei doi autori încadrează aceste acţiuni criminale în categoria efectelor tranziţiei, care au generat schimbări politice, sociale şi culturale, care, la rîndul lor, au determinat o creştere a sărăciei şi a ratei şomajului, o distribuţie inegală de putere pe piaţa muncii relevată prin ratele ridicate ale şomajului, munca la negru, remunerarea proastă a muncii. Un fenomen exploziv în România îl reprezintă prostituţia de masă, din cauza sărăciei şi a mizeriei materiale (op.cit. pag.118).

Criza prelungită din Europa de Vest – principala destinaţie a emigranţilor români – a făcut ca începînd în ultimii ani mulţi dintre cei care au trăit şi muncit în alt tip de societate, să se întoarcă acasă. Iar dezamăgirea poate fi însoţită de revoltă faţă de situaţia în care se află România, după 20 de ani. Ei pot reprezenta MASA CRITICĂ pentru această societate săracă, lipsită de educaţie, bolnavă, destructurată şi anomică în posibile revolte sociale de amploare care să pună în pericol liniştea şi ordinea publică!

Lipsa de reacţie a societăţii româneşti (unii analişti europeni ne numesc chiar „plantele agăţătoare al Comunităţii Europene”) este determinată, în principal, de doi factori: globalizarea elitelor şi narcotizarea media. Există o mare fisură între elite şi societate. După P.S. Huntington (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Simon and Schuster, New York, 2004) elitele se deznaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală. Globalizarea culturii capitaliste generează o localizare a culturii tradiţionale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identităţi regionale (I.N. Sava, Studii de securitate, pag.195, Centrul român de studii regionale, 2005). Toate ţările Europei de Est urmează un pattern de renaştere a identităţii ca o formă – de cele mai multe ori involuntară! – de apărare în faţa formelor occidentale considerate fără substanţă. Acestea sînt, de altfel, o caracteristică particulară a influenţei Occidentale în Răsărit. Revoluţiile Portocalii de la Tblisi(2004), Kiev (2005) şi Bucureşti (2005) sînt, cel puţin prin imaginea lor, produse ale „Culturii Coca-Cola”, adică forme fără substanţă (I.N.Sava, op.cit.)

Agresarea mediatică prin radio şi televiziune este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent, din interior şi din exterior, şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc natural, de la sine şi nu sînt induse de către o decizie agresoare (Mario Balint, „Target-operaţiuni militare externe în combaterea terorismului”, Ed. Banatului Montan, 2010). Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea unui complex naţional de inferioritate, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională (ex: Emil Boc: „Toţi sîntem de vină pentru dezastrul în care se află România acum”), inducerea unui sentiment de inutilitate, etc.

Cînd, însă, propriul decident politic utilizează tehnica agresării mediatice, avem de-a face cu o ameninţare directă la siguranţa naţională! Care, adăugată triunghiului sărăcie-lipsă educaţie (educaţie cu televizorul)- lipsă sănătate (imposibilitatea susţinerii sistemului social) face un cocktaill exploziv la adresa siguranţei naţionale!