Categorie: Analiză

LUMEA LA FEL, SAU CUM SE POATE OPRI RĂZBOIUL DIN GAZA

Bombardamentele NATO în Yugoslavia, cu nume de cod Operațiunea Nicovala Nobilă a fost o operațiune militară declanșată de Alianța Nord Atlantică împotriva Republicii Federale Yugoslavia, în timpul Războiului din Kosovo. Bombardamentele au durat din 24 martie 1999 pînă pe 11 iunie 1999.

Obiectivele ONN în Conflictul din Kosovo au fost concepute la întîlnirea Consiliului Nord Atlantic din 2 aprilie 1999 și prevedeau: Oprirea tuturor activităților militare și încetarea imediată a violențelor și represiunilor; Retragerea armatei, poliției și forțelor paramilitare din Kosovo; Staționarea unei prezențe militare internaționale în Kosovo; Întoarcerea sigură și necondiționată a tuturor refugiaților și a persoanelor strămutate; Stabilirea unui acord politic pentru Kosovo, conform Acordului Rambouillet în conformitate cu legea internațională și Carta Organizației Națiunilor Unite.

În anii 90, în Kosovo, creșterea naționalismul albanez și separatismului a dus la creștere tensiunilor etnice între sârbi și albanezi. O atmosferă din ce în ce mai otrăvitoare, susținută de asdepții separatismului, a generat zvonuri iar incidentele, de altfel banale, fiind cu mult exaggerate de o propaganda ostilă Belgradului. În 1990, președintele sîrb Slobodan Miloșevici a revocat autonomia provinciilor Kosovo și Voivodina, prin referendum national derulat pe întreg teritoriul Yugoslaviei, inclusive pe teritoriul Kosovo. Autonomia culturală albaneză a fost drastic redusă.

Pe 22 aprilie 1996, patru atacuri asupra personalului de securitate sârb s-au efectuat aproape simultan în mai multe părți ale provinciei Kosovo. O organizație pînă atunci necunoscută, „Armata de Eliberare din Kosovo” (UCK) declarase că este responsabilă pentru aceste fapte. Originea UCK a fost prima dată necunoscută. De fapt, inițial era un clan mic, dar grupul format de albanezii extremiști, mulți dintre aceștia fiind din regiunea Drenica din vestul provinciei Kosovo. UCK a primit suport material și financiar din partea albanezilor kosovari.

Fostul premier albanez, Bujar Bukoshi, aflat în exil la Zürich, Elveția, a înființat un grup numit FARK (Forțele Armate ale Republicii Kosova), care a absorbit de UÇK în 1998. Cei mai mulți albanezi au văzut UÇK ca „luptători de libertate” legitimi, în timp ce guvernul yugoslav îi considera „teroriști” care atacă poliția si civilii. În 1998, Departamentul de Stat al SUA listase UCK ca o organizație teroristă, dar în 1999, Comitetul de Politică Republican al Senatului Statelor Unite și-a exprimat nemulțumirea față de „alianța eficientă” a administrației Clinton, cu… UÇK și implicarea direct în extinderea rețelei albaneze de crimă organizată.

În timp ce banii sau armele se scurgeau direcționat către Kosovo, SUA a impus un „zid exterior de sancțiuni” asupra Yugoslaviei. În 1997, atacurile UCK s-au intensificat, centrate în zona văii Drenica, aranjate de comandantul UCK Adem Jashari, îngrozind populația cu crime și execuții sumare la adresa civililor.

Pe 31 mai 1998, armata iugoslavă și poliția sârbă au demarat o operațiune de eliminare a UÇK. NATO a răspuns la această ofensivă în mijlocul lunii iunie cu operațiunea „Determined Falcon”, un spectacol aerian asupra granițelor yugoslave. Richard Holbrooke, care a fost fotografiat alături de trupele UÇK, l-a amenințat pe Miloșevici că „ceea ce a rămas din țara ta va imploda”. Americanii au cerut ca sârbii să înceteze focul „fără legătură … cu o încetare a activității teroriste”!

Oficial, comunitatea internațională a cerut încetarea luptelor, în special ca sârbii să oprească ofensiva împotriva UÇK, fără să ceară și încetarea atacurilor comise de UÇK. Mai mult decît atît, au fost făcute încercări de a-l convinge pe Miloșevici să permită trupelor NATO de menținere a păcii să intre în Kosovo. Acest lucru, au susținut ei, ar fi  permits lui Christopher Hill, ambasadorul SUA în Macedonia, să continue procesul de pace. O încetare a focului a fost instituită, începînd cu 25 octombrie 1998. A fost urmată de Misiunea de Verificare Kosovo (KVM). Luptele au fost reluate în decembrie 1998, după ce UÇK a ocupat cîteva buncăre de cărbuni cu vedere strategică la drumul dintre Priștina și Podujevo nu cu mult timp după Masacrul Panda Bar după ce aceștia au tras într-o cafenea din Peć. UÇK a asasinat primarul din Kosovo Polje.

În ianuarie-martie 1999 războiul, a adus la creșterea nesiguranței în zonele urbane.

Incidentul de la Račak, din 15 ianuarie 1999, atribuit trupelor sârbe, a constituit punctul culminant fiind imediat, chiar înainte de investigație, catalogat ca un masacru, de către țările occidentale, și devenind una din principalele acuzații pentru crime de război împotriva lui Miloșevici. Ambasadorul Statelor Unite, William Walker, însoțit de camerele de televiziune a fost arătat în timp ce mergea printre cadaver, declarînd că a fost martor al crimelor comise de sârbi împotriva civililor…Incidentul reprezintă punctul de cotitură al războiului.

Pe 23 martie, Adunarea Națională a Serbiei a acceptat principiul de autonomie pentru Kosovo, însă nici o una din condițiile militare ale unui accord de pace negociat la   Rambouillet, considerate ca fiind „ocupație NATO”. Întregul document a fost descris drept „fraudulos”, fără prea multe posibilități de negociere pentru partea sârbă. În ziua următoare, 24 martie, NATO a început bombardarea Yugoslaviei. 1000 de aeronave militare, în principal cele de la bazele din Italia, aeronave de transport staționate în Adriatica, rachete de croazieră Tomahawk au fost, de asemenea utilizate pe scară largă, lansate de pe aeronave, nave si submarine. Pe parcursul a zece săptămîni de bombardament, aeronavele NATO au zburat în peste 38.000 misiuni de luptă!

Scopul declarat al operațiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvînt: „sârbi afară, intrarea forțelor de menținere a păcii, refugiați înapoi”. Astfel trupele yugoslave trebuie retrase și înlocuite de forțele internaționale de menținere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor putea întoarce la casele lor. Așa numitele obiective „cu dublă utilizare” folosite atît de civilil cît și de armată, au fost atacate: poduri peste Dunăre, fabrici, centrale electrice, instalații de telecomunicații, locuințe ale membiilor unui partid yugoslav de stînga, un partid politic condus de soția lui Miloșevici, și Radio Televiziunea Sârbă. Unii au văzut aceste acțiuni ca încălcări ale legii internaționale, în special Convențiile de la Geneva. NATO, însă a susținut că aceste facilitati au fost potențial utile pentru armata yugoslavă și că bombardarea lor a fost astfel justificată. La începutul lunii mai, un avion NATO a atacat un convoi de refugiați albanezi, omorînd în jur de cincizeci de persoane. Pe 7 mai, NATO a bombardat ambasada chineză de la Belgrad, omorînd trei jurnaliști chinezi.

Atacurile NATO au continuat timp de 78 de zile şi, conform informaţiilor oficiale din partea Serbiei, bilanţul a fost de 2.500 de morţi şi 12.500 de răniţi. Aproximativ 800.000 de personae s-au refugiat, cel puțin 500.000 după declanșarea bombardamentelor NATO.

Președintele SUA, Bill Clinton a fost extrem de reticent să angajeze forțe americane pentru o ofensivă pe teren. În schimb, Clinton a autorizat o operațiune CIA pe teren pentru a antrena UCK, sabotînd și destabilizînd guvernul sârb.

NATO a luat decizia de a ataca Serbia fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce a creat un precedent. De ce a intervenit NATO într-un conflict care nu făcea obiectul său de activitate, de ce au trebuit să fie bombardate şcoli, spitale, trenuri de călători, poduri, Rămăsese Miloşevici singurul dictator din lume? NATO a susținut că gestul de sfidare față de Consiliul de Securitate, a fost justificat de o „urgență umanitară internațională”. A intervenit preventiv pentru a salva populația albaneză de la genocid!

Este foarte interesant dacă ne uităm la felul în care Rusia a formulat declarația de anexare a Crimeei sau la comunicările legate de Donbass și Lugansk, sau Herson și Zaporojie. Practic, rușii utilizează o exprimare care este aproape cuvînt cu cuvînt luată din exprimarea NATO, cu care s-a motivate intervenția în Kosovo. Rușii spun: trebuie să dăm dreptul la autodeterminare a Crimeei așa cum s-a făcut cu Kosovo. Au folosit aceeași frazeologie cînd au vorbit de genocidul populației rusofone din Donbass. Este foarte important să vedem legătura dintre războiul din fosta Yugoslavie și răzbunarea simbolică asupra Vestului cu Ukraina.

***

În zorii zilei de sîmbătă, 7 octombrie 2023, în timpul sărbătorii evreiești de Simhat Tora, organizațiile islamiste din Fâșia Gaza, Hamas și Jihadul Islami, sub pretextul de a salvgarda Moscheea Al-Aqsa de pe Muntele Templului din Ierusalim în cadrul unei acțiuni denumite „Potopul Al Aksa”, au violat printr-un atac surpriză granița cu Israelul, au mitraliat sute de tineri care participau la un festival de muzică electronică, au ocupat și distrus numeroase localități israeliene din apropierea graniței, și, potrivit variantei oficiale israeliene, au masacrat peste 1300 de persoane, majoritatea civile, inclusiv copii, femei și bătrâni, au rănit circa 3000, și au răpit peste 240 persoane, inclusiv copii, femei și bătrîni. Mii de rachete, parte, artizanale și, marea majoritate, de producție iraniană au fost lansate asupra populației civile din sudul, centrul și nordul Israelului.

În următoarele zile, Israelul a fost pus in situația de a declanșa războiul de apărare, denumit al Săbiilor de fier. Ofensiva israeliană continuă și astăzi. În seara zilei de 27 octombrie 2023, Forțele de Apărare Israeliene (IDF) au lansat o invazie la scară largă în interiorul Fâșiei Gaza cu intenția de a lovi puterea militară a Hamasului, de a pune capăt dominației Fâsiei Gaza de către această organizație, și de a localiza și salva ostaticii israelieni și străini răpiți.

Întreaga comunitate internațională a acuzat Israelul de răspuns disproporționat, iar Instituțiile internaționale, Consiliul de Securitate și plenul ONU a cerut oprirea imediată a războiului. Curtea Penală Internațională a judecat Israelul pentru GENOCID împotriva poporului palestinian. În același timp, comunitatea Nord-Atlantică, în frunte cu SUA au cerut adoptarea urgentă a soluției de pace cu două state, iar armatei israeliene reținere dar continuă să-i sprijine cu armament și muniție.

Premierul israelian Beniamin Netanyahu a declarat că Israelul nu va putea fi forțat să accepte o soluție cu două state după războiul din Gaza. Armata israeliană a intrat în Spitalul Nasser, cel mai mare din Khan Younis, în sudul Fâșiei Gaza. Netanyahu a respins din nou orice recunoaştere internaţională a unui stat palestinian fără reluarea negocierilor de pace israeliano-palestiniene. Netanyahu a spus că o astfel de iniţiativă va „oferi o recompensă uriaşă terorismului”, notează AFP.

În timp ce părțile se acuză reciproc de genocide, 4% din populația totală a Fâșiei Gaza, adică peste 90000 de persoane, sînt moarte, rănite sau dispărute. Atacurile aeriene, terestre și navale ale Israelului, care au continuat fără încetare începînd de la 7 octombrie, au distrus aproximativ 70 % din instalațiile și infrastructura din Fâșia Gaza.

Potrivit Euro-Med, 30676 de palestinieni, dintre care 28201 civili, au fost uciși în atacurile Israelului pînă la 4 ianuarie. Printre cei care și-au pierdut viața, 12040 erau copii, 6103 erau femei, 241 erau lucrători medicali și 105 erau jurnaliști.

Pe lîngă statisticile furnizate de Ministerul palestinian al Sănătății, cifrele Euro-Med includ persoanele care au fost prinse sub dărîmături în urma atacurilor israeliene sau despre care nu se mai aude nimic de mai mult de 14 zile și care, prin urmare, nu mai au nici o speranță de supraviețuire.

Israelul restricționează tot mai mult intrarea ajutoarelor umanitare pe teritoriu, folosind astfel foametea ca armă cu scopul a subjuga populația din Gaza și pentru a o forța să își părăsească pămînturile. Potrivit Euro-Med, în vederea represaliilor și a pedepselor colective Israelul vizează în mod deliberat infrastructura civilă pentru a provoca cît mai multe victime, pagube materiale și distrugeri.

Aproximativ 1,9 milioane de palestinieni au fost strămutați din cauza lipsei unui adăpost sigur, 67946 de locuințe fiind complet distruse și 179750 parțial avariate.

Ambele teritorii discutate, Kosovo și Fâșia Gaza numără aproximativ două milioane de persoane.

ÎN PLUTOCRAȚIE ORICE SCENARIU ESTE POSIBIL. INCLUSIV ARMAGHEDONUL!

Ukraina a început, la Davos, negocierile cu România în vederea încheierii unui acord bilateral de securitate, anunță administrația prezidențială ukraineană dar nu și cea de la București. La discuții participă şeful de cabinet al preşedintelui Ukrainei, Andrii Yermak, şi secretarul de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României, Iulian Fota, informează News.ro.

Negocierile au început în urma instrucţiunilor preşedintelui Ukrainei, Volodimir Zelenski, în cadrul Declaraţiei comune a G7 de sprijin pentru Ukraina, se arată în comunicatul de pe site-ul preşedinţiei ukrainene. Acestea marchează avansarea relaţiilor bilaterale la nivelul de parteneriat strategic. România NU este membră G7! În mod logic, aceasta reprezintă o continuare a acordurilor la care s-a ajuns în urma convorbirii telefonice dintre preşedinţii Ukrainei şi României din 9 ianuarie 2024 şi este un pas spre punerea în aplicare a Declaraţiei comune a celor doi lideri din 10 octombrie 2023, se mai arată pe site-ul president.gov.ua.

Nu știm NIMIC din discuțiile telefonice între actor și forma de viață! Cum NU știm nimic despre ajutorul acordat Ukrainei, pînă în acest moment, și nici cuantumul acestuia!

România a devenit cea de-a 9-a ţară care a iniţiat discuţii bilaterale de securitate cu Ukraina şi a afirmat încă o dată sprijinul său nemijlocit pentru independenţa şi integritatea teritorială a Ukrainei, precum şi pentru parcursul său european şi euroatlantic. Potrivit lui Ihor Zhovkva, şeful adjunct al Biroului preşedintelui Ukrainei, „nu este posibil să ne imaginăm garanţii depline de securitate în Europa, în special în regiunea Mării Negre, fără România”.

Acordul trebuie ratificat de Parlamentul României!

Atîta timp cît acest document este ținut secret nu putem decît să speculăm și să emitem tot felul de scenarii. NATO și-a demonstrat sprijinul total pentru Ukraina în războiul cu Rusia. Practic, NATO este în război cu Rusia prin procură! Pentru a lupta cu uriașa mașinărie de război rusească, Ukraina are nevoie de tehnică și oameni. Nu mai prea are de nici unele! Putem specula că cele nouă țări semnatare ale unor astfel de parteneriate strategice vor pune la dispoziția Ukrainei bani, arme și… oameni! Am mai văzut asta! O Coaliție de Voință, la fel ca în Iraq! Nu NATO este în război cu Rusia, ci o coaliție de voință, parteneri punctuali ai Ukrainei!

NU SÎNT DE ACORD CA TRĂDĂTORII CARE CONDUC ASTĂZI ACEASTĂ ROMÂNIE – FORMĂ FĂRĂ FOND SĂ-MI TRIMITĂ COPILUL LA RĂZBOI!

Poate că nu va fi așa, dar în baza nimicului de informație comunicat de conducerea coloniei, reacționez ca atare!

Potrivit informațiilor, în prima fază România va da bani (mulți!) și vom livra echipamente militare Ukrainei. Anthony Blinken, Secretarul de stat al SUA, l-a asigurat pe liderul de la Kiev, prezent la Davos, că va primi bani. În ciuda divergențelor din Congres, Administrația Biden îi va oferi în continuare sprijin. Cum? Simplu! Avînd probleme la ei acasă, americanii au luat aliații la rînd și le-au recomandat să semneze acest acord. Decizia a fost luată la reuniunea G7 din vară de la Vilnius. Plătesc Ukraina prin intermediari, în condițiile în care cele 60 de miliarde de euro ale UE sînt încă blocate de poziția intransigentă, pînă acum!, a Ungariei.

Pentru a pune presiune pe politicienii europeni și pe bugetele gestionate de aceștia, teoria invaziei iminente a Rusiei în Europa este repetată cu obstinație. „Avem nevoie de o transformare a NATO pentru război”, a declarat șeful Comitetului militar al alianței, amiralul olandez Rob Bauer, în timpul unei reuniuni de la Bruxelles cu șefii apărării din mai multe țări. „În trecut, organizațiile publice și private au trăit într-o eră în care totul era abundent, previzibil, controlabil și concentrat pe eficiență. Astăzi a dispărut”, a afirmat el, potrivit hotnews.ro.

Acum trei zile, un oficial al armatei germane afirma că Rusia va ataca Europa în 2025. Adică NATO, practic, nu? Aceste sperietori urmăresc un scop ascuns: creșterea și mai mare a bugetelor militare, în detrimentul bugetelor pentru dezvoltare. Pentru asta trebuie o justificare, deși, tot intelligenceul militar știe că la ora asta, Rusia nu are capacitatea logistică și resursele umane să poată purta, concomitent, un război CONVENȚIONAL cu Ukraina și NATO de una singură. De ce asta? Deoarece are un teritoriu imens. De la Kalinigrad pînă în Kamceatka există un decalaj de fus orar de 11 ore. Nu poți acoperi logistic și militar un asemenea teritoriu atacat din vest, sud și est în același timp.

Prezența NATO la frontierele Rusiei, în Ukraina este una existențială. Din Ukraina o rachetă NATO poate lovi Moscova în doar 7 min! Dacă Rusia va constata că este pusă în pericol existența ei, atunci războiul va deveni nuclear și nu vor mai exista nici învinși și nici învingători. Putin declara cu ceva timp în urmă: „Rusia nu va fi niciodată prima care va recurge la armele nucleare. Deoarece în caz de confict nuclear noi nu ne putem proteja teritoriul de efectele radiațiilor. Dar nu vom fi nici ultimii.”

Astăzi, rachetele nucleare sînt pregătite tot timpul pentru reacție și spectrul unei lovituri nucleare este mai prezent ca oricînd. Nu mai trebuie să mizăm nici măcar pe înțelepciunea liderilor și a structurilor din umbră, precum în perioada Războiului Rece.

Revin la excepționalul diplomat și academiocian Mircea Malița, cel care a reverberat idei globale sub doi președinți comuniști: Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu. Malița este autorul celebrei „teorii a primei lovituri”, într-o perioadă în care și vesticii, la fel ca și esticii, aveau toate motivele din lume să se teamă pentru securitatea lor. „Teoria primei lovituri” se referă la o plauzibilă înțelegere între cele două mari puteri care stipula faptul că orice posibil conflict nuclear, chiar și în cazul excepțional cînd nu va putea fi evitat, nu va viza direct cele două mari superputeri, Statele Unite și URSS. Altfel spus, dacă una dintre ele ar fi declanșat atacul nuclear, prima lovitură ar fi trebuit orientată nu spre teritorul superputerii inamice, ci spre teritoriile aliaților acesteia! Riposta care ar fi urmat din partea celeilalte supraputeri ar fi vizat, la rîndul ei, tot un teritoriu aliat al inamicului. După acest set de lovituri, cele două superputeri se vor fi așezat la masa negocierilor, negrevate de o lovitură nucleară care să le afecteze nemijlocit. Miza „teoriei primei lovituri” era așadar  evitarea unui război nuclear mondial și mențină posibilitarea revenirii la echilibru sistemului inclusiv în cazul – excepțional – al unor prime lovituri nucleare. Serviciile secrete din ambele tabere se asigurau că nici un conducător idiot nu va putea declanșa Armaghedonul. De aici și imaginea hiperbolizată cu care serviciile secrete au ieșit din Războiul Rece!

Astăzi, cînd lumea s-a schimbat ireversibil, cînd elitele ignoră și sfidează poporul (inclusiv, sau MAI ALES, în România lui Iohannis & Comp.), cînd albul a devenit negru, cînd scara de valori a fost inversată, cînd dubla măsură și dublul limbaj guvernează această lume în care PLUTOCRAȚIA a înlocuit DEMOCRAȚIA și valorile acesteia, orice este posibil!

SE VA MODIFICA STATUTUL MĂRII NEGRE?

Marea Neagră este o autostradă de apă care leagă trei dintre cele mai fierbinți zone ale lumii: Rusia în fricțiune cu flancul estic al NATO din Ukraina, regiunea balcanică-danubiană, unde atîtea focuri încă ard sub cenușă, și Orientul Mijlociu extins, a cărui instabilitate nu merită prea multe comentarii, scrie publicația italiană Il Fatto Quatidiano.

Sigur, pentru riveranii Mării Negre, Pontul Euxin reprezintă mult mai mult, iar necunoașterea istoriei generează ignoranță, pe deoparte, iar pe partea cealaltă conferă mai mult… curaj în punerea în aplicare a planurilor istorice nerealizate.

Securitatea în bazinul Mării Negre se bazează pe echilibrul dinamic de putere dintre riverani garantat în ordinea internațională prin Convenția de la Montreaux din 1936 privind statutul strîmtorilor Bosfor și Dardanele. Potrivit acesteia, Turcia deține cheia de intrare în Marea Neagră, fiind obligată să nu permită accesul forțelor militare navale străine decît în anumite limite de tonaj și pe perioade limitate de timp. Nici riveranii nu au dreptul să țină în Marea Neagră flote excesiv de mari, strîmtorile putînd fi închise pentru a opri excesele care generează riscul de război.

Potrivit regretatului academician și diplomat Mircea Malița, a existat o bătălie acerbă între două concepţii privind Marea Neagră: una că Marea Neagră este a riveranilor, iar a doua că Marea Neagră este mare deschisă. Conceptul de mare deschisă nu avea mari simpatii, nici la ruşi, nici la turci, mai ales la turci care ştiau că dețineau o cheie la care nu vor renunţa niciodată… Problema s-a pus înainte de război, în 1936, la Montreaux, își amintește, într-o carte de memorii, Mircea Malița.  “Şi atunci, cele două idei s-au ciocnit. Anglia prezentă, voia mare liberă, Occidentul vroia şi el, bineînţeles, mare liberă, în schimb ruşii şi turcii, cam singuri, eventual cu aliaţii lor din regiune, stăteau pe poziţia că Marea Neagră este a celor din regiune”, a riveranilor.

În jurul anului 2005, viziunea românească și euroatlantică asupra Mării Negre se modifică. România a devenit vîrful de lance al unei politici care nu mai favoriza ideea Mării Megre ca mare a riveranilor, ci ca spațiu de înaintare a frontierei euroatlantice. Vestul devenea din ce în ce mai pofticios la Marea Neagră și nu se putea destăinui nici turcilor, nici ruşilor. Diplomatul remarcabil Mircea Malița sintetizează perfect poziția României, exprimată de politicienii actuali: „cînd a găsit un slujitor fidel al ideii care preferă să fie, în loc de riveran, săgeată a Occidentului în inima răsăriteană, s-a terminat. L-a folosit fără scrupule”.

Astăzi, Marea Neagră face obiectul central al strategiilor actorilor globali și în special ale SUA.  Importanța geopolitică și strategică a Mării Negre a generat mai mult decît o atenție sporită la Washington, Londra sau Bruxelles și în capitalele occidentale, dar, mai presus de toate, există o determinare consolidată, odată ce Marea Baltică a fost securizată prin extinderea NATO către Suedia și Finlanda, de a plasa Marea Neagră în centrul strategiei Alianței. SUA a hotărît că are interese vitale în regiunea Mării Negre, iar Rusia nu va mai trebui să dicteze regulile în regiune și nici aliații – precum Turcia – nu vor mai fi lăsați singuri în fața provocărilor eurasiatice. Marea Neagră merită o strategie globală proprie pentru a se asigura că Kremlinul nu o mai consideră LAC RUSESC, vorba unui președinte-jucător.  înfrîngerea Rusiei nu poate veni decît prin pierderea porturilor de la Marea Neagră și Marea Azov de pe teritoriul ukrainean și prin redimensionarea sa geopolitică și militară în Marea Neagră însăși, cred Aliații. Controlul Mării Negre a fost întotdeauna un element-cheie pentru Rusia. Atacul asupra Georgiei, în 2008, anexarea Crimeei, în 2014 și a părții de coastă din oblasturile Zaporojia și Kerson dar, mai ales, a portului Mariupol, în 2022, au fost operațiuni militare menite să îmbunătățească situația geopolitică și strategică a Rusiei în Marea Neagră.

Alianța Nord-Atlantică, fidelă conceptului contestat în negocierile din 1936, anume acela de “mare deschisă”, consideră că Marea Neagră poate fi privită ca un mare golf al Mării Mediterane din care, pe de o parte, poate fi ținută sub observație și control Mediterana de Est cu Orientul Mijlociu înconjurător, iar pe de altă parte, traversînd coridorul sud-caucazian, se ajunge în Marea Caspică cu țările sale riverane aparținînd Asiei Centrale. Important de remarcat că atît Orientul Mijlociu cît și Asia Centrală sînt teritorii bogate în resurse energetice și alte materii prime strategice. Nu energie eoliană sau solară! Așadar, zona Mării Negre, ca spaţiu geopolitic de confluenţă, are o valoare cu totul specială, dacă o situăm în perspectiva unei arhitecturi euro-asiatice.

Pe de altă parte, Turcia a intrat într-o nouă eră, cea de putere regională proeminentă, gardian al evoluţiilor din Orientul Mijlociu, Iran, Marea Caspică, Marea Neagră, Caucaz şi Balcani, de care depinde DIRECT accesul Rusiei la Marea Mediterană.

Situaţia militară din zona Mării Negre este, din punctul de vedere al României, extrem de gravă. Rusia a atins un punct de dominanţă militară consolidată asupra a peste 90% din arealul maritim. Flota rusă a Mării Negre își are sediul la Sevastopol din 1793. Orașul-port din Peninsula Crimeea are o semnificație specială pentru Moscova: este una dintre foarte rarele amenajări portuare de apă adîncă fără gheață din Rusia, poate fi folosit de armată chiar și iarna și funcționează ca o trambulină de unde Kremlinul își poate afirma influența înspre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu, Africa de Nord și sudul Europei. Marea Neagră oferă Rusiei acces spre țări mai îndepărtate în care activează militar, precum Lybia sau Syria, unde dispune de propria sa bază navală, la Tartus.

Pentru Ukraina, Marea Neagră este și mai importantă ca decît pentru Rusia. În timp de pace, peste 50% din totalul exporturilor naționale plecau spre lume din cel mai mare port ukrainean de la Marea Neagră, Odessa!

Dar, pe lîngă dominația litoralului Ukrainean și ocuparea în întregime a Mării Azov, în timp, Rusia şi-a atins cîteva din obiectivele geopolitice pe care şi le-a propus la Marea Neagră: Crimeea, Abhazia, Osetia de Sud, dar vizează şi gurile Dunării. Pentru că, nu-i așa, cine controlează gurile Dunării, controlează Europa!

România şi Bulgaria au o capacitate de acţiune navală mult sub nivelul care ar putea fi definit ca „modest“, Georgia nu intră în discuţie, iar în ceea ce priveşte capacitatea navală rămasă Ukrainei, este greu de făcut o estimare realistă. În aceste condiții, o prezenţă militară NATO de tip permanent în Marea Neagră reprezintă o iniţiativă care corespunde intereselor immediate ale unor state riverine.  

Contraamiralul (r) dr. Constantin Ciorobea este de părere că Turcia face jocurile Rusiei după ce Ankara a anunțat că interzice intrarea în Marea Neagră a două nave vînătoare de mine donate de britanici Ukrainei pentru a ajuta în desfăşurarea operaţiunilor militare navale în războiul cu Rusia. Constantin Ciorobea merge și mai departe și susține, în ziarul ADEVĂRUL, că prevederile Convenţiei de la Montreux care a fost semnată în anii ’30 trebuie renegociate pentru că nu mai fac față realităților.

„Acest document nu mai este de actualitate. De exemplu, Georgia, Republica Moldova și Ukraina nu au semnat documentul deși au ieșire la Marea Neagră în prezent. Nu au semnat pentru simplul motiv că nu existau ca state la vremea respectivă. Păi cum poți obliga trei state să respecte un tratat pe care nu l-au semnat? Apoi, ar mai fi o abordare privind Convenția de la Montreux. Acum este clar pentru mine că în mod tacit, evident, Turcia și Rusia au ajuns la un echilibru la Marea Neagră, dar problema este că acest balans se face pe spatele României și Bulgariei. În mod normal ar trebui să putem apela la sprijinul NATO în Marea Neagră“, a concluzionat contraamiralul, potrivit ADEVĂRUL.

Turcia a implementat imparţial şi riguros Convenţia de la Montreux pentru a preveni escaladarea în Marea Neagră. Conform respectivei convenţii, navele militare ale părţilor nebeligerate pot tranzita strîmtoarea chiar şi pe timp de război, dar aceeaşi convenţie oferă Turciei posibilitatea de a avea ultimul cuvînt şi de a refuza autorizarea trecerii oricărei nave dacă estimează că există un risc ca această ţară să fie atrasă în război.

Strategia Statelor Unite ale Americii pentru Marea Neagră, aprobată pe 24 decembrie 2022 de Congresul SUA, reprezintă o evoluţie firească, în urma adoptării noului Concept Strategic al NATO, la Summitul de la Madrid din vara lui 2022, prin care Marea Neagră a fost declarată zonă de interes strategic. Evident, un impuls important a venit şi din partea corpului diplomatic românesc, altul decît cel cunoscut de regretatul Mircea Malița, care a militat pentru o astfel de soluţie, “menită să întărească Flancul Estic al NATO”.  „România îşi asumă plenar statutul de pilon al Organizaţiei Atlanticului de Nord şi ne bucurăm să vedem că aliaţii americani se mişcă rapid pentru sprijinirea acestui punct strategic fierbinte pe harta geopolitică a lumii”, afirma președinta Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, senatoarea Nicoleta Pauliuc.

La rîndul său, Europa dorește să își asigure maximul de independentă față de petrolul și gazele din Rusia și pune accentual, tot mai insistent, pe țările producătoare din Caucaz, mai ales pe Azerbaidjan. Baku exportă petrol și gaze către Europa prin Georgia și Turcia. Ruta peste Marea Neagră ocolește atât Rusia, cît și Iranul, două țări cărora europenii le-au impus sancțiuni severe.

Nu voi scrie nimic despre rezervele de gaz și de exploatările Turciei sau României.

Ignorată mai bine de 10 ani, războiul din Ukraina a transformat Marea Neagră într-o regiune cu identitate strategică distinctă în ochii unor actori globali cu interese vitale aici, deși încă de la Războiul Crimeii, care a durat din 28 martie 1853 pînă în 1856 și a confruntat Imperiul Rus cu o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte, Marea Neagră a fost considerată un loc potrivit pentru exportul crizelor interne ori al celor ivite pe alte teatre de confruntare. Istoria ultimilor 200 de ani ne aratră că crizele din regiunea Mării Negre sînt, de fapt, proiecția unei istorii conflictuale produse de neriverani!

Departe de a fi o metaforă, regionalizarea securităţii Mării Negre, prin abolirea Tratatului de la Montreaux, presupune un răspuns local nu numai la riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi (RAV), ci şi la cerinţele de gestionare şi de monitorizare a acestora, inclusiv confruntarea directă cu Rusia pentru care schimbarea statutului Mării Negre este inacceptabilă. La fel și pentru Turcia, deși face parte din NATO.

Mediul de securitate internaţional este, în prezent, încărcat de războaie locale cu tendințe de regionalizare, dar și alte riscuri şi ameninţări grave de instabilitate şi insecuritate pentru comunitatea internatională, precum războiul civil cu bandele narco-criminale din Ecuador. Tot acest melanj de insecurităţi, oportunități și provocări geo-politice pot duce în două direcţii distincte, în ceea ce privește Marea Neagră: spre o cooperare internaţională solidă și deschiderea Pontului Euxin, așa cum dorea Marea Britanie în 1936, direcție care provoacă încă o dată Rusia și deschide porțile confruntării directe, sau rămînerea în actualul format de Mare a Riveranilor unde se va putea regăsi o luminiță a păcii…

PACE ÎN UKRAINA: UN VECIN ORGOLIOS, CU AERE IMPERIALE SOVIETICE, PROFUND RĂNIT, FRUSTRAT, NAȚIONALIST, MILITARIST, MILITARIZAT, DOMINAT DE HAOS, CRIMĂ ORGANIZATĂ ȘI NEOLIBERALISM

BMTF, 6 dec – Războiul din Ukraina e pe final. El se va încheia, într-un fel sau altul, mai curînd decît se speră, fie printr-o înghețare a sa, după model coreean, fie prin semnarea unei păci (puțin probabil) prin care se consfințește supremația imperială a Rusiei ausupra unui teritoriu geografic, social, cultural, politic. Există evidențe clare că pacea este tatonată de marile puteri. Singurul opozant pare a fi rămas liderul de la Kiev care știe că odată încetate ostilitățile și cariera sa politică se stinge. Poate chiar mai mult! Sînt voci care spun că Paștele de anul viitor nu-l mai găsesc în viață pe Zelenskiz. Alții plusează și vorbesc chiar de Crăciunul pe rit vechi…

I-am promis confratelui Victor Nichituș că voi da frîu liber temerilor ce mă frămîntă de ceva vreme. Indiferent cum va fi, personal sînt mai îngrijorat de pacea din Ukraina decît de continuarea războiului. Pentru că pacea ne va revela un vecin orgolios, cu aere imperiale sovietice, profund rănit, frustrat, naționalist, militarist și militarizat ce va fi dominat de haos și crima organizată, foarte puțin spre deloc prieten al țării noastre. Pentru România, această vecinătate poate fi fatală, în contextul în care neoliberalismul progresist implantat în buchetul Est European (Ukraina, România, Republica Moldova) a slăbit statul suficient de mult pentru a-l putea lua de gît și îneca în cadă, iar politicile prezidențiale au orbit societatea, civilă sau nu! Pentru că Zelenski, Iohannis și Maia Sandu reprezintă produsele aceluiași concept ce l-a avut stindard pe Augusto Pinochet!

În politică, slăbiciunea, înainte de a fi simțită de dușmani, este adulmecată și exploatată de… prieteni. Care, de fapt, nu există. Prietenia în politică este expresia unui consens de interese. Ukraina profită că – în speță – interesul primordial al României este de a se opune înaintării Rusiei spre granițele sale. Știm ce înseamnă să fim vecini cu imperiul țaristo-bolșevic rus! Din cauza apatiei, impotenței, mentalității de looser sau – nu e greu de ghicit – a servituților contractate în diverse momente de conducerea de la București,  s-a creat impresia că România e o țară care „înghite” orice,  o țară tip păpușă –  unde-o pui, acolo stă și rîde tot timpul -,  un elev de fundul clasei, bun de chemat cînd e vorba de șters tabla, uitat cînd e vorba de recunoscut premianții. Tipul perfect de exploatat de către neoliberali și progresiști!

Militar, în primul rând, dar și economic și financiar țara noastră este departe de starea de reziliență trîmbițată de mascota de la Cotroceni, de la care am fi putut construi un răspuns diplomatico-militar serios la această amenințare externă. Pentru România, cu atît de multe vulnerabilități moștenite, pacea în haoticul stat ukrainean poate reprezenta o amenințare existențială pe toate palierele securității interne, inclusiv pe mult discutata ecuația de securitate la granița noastră de est, atît terestră, cît și fluvială și maritimă. Îmi amintesc de o discuție purtată la Chișinău cu eminenții analiști de securitate Iulian Chifu și Dan Dungaciu, în urmă cu mai bine de 12 ani, în pauza unei reuniuni regionale pe probleme de securitate, atunci cînd la Kiev Leonid Kucima făcea și desfăcea noduri în complicata ecuație transnistreană. Iulian Chifu mărturisea că nu mai participă la Kiev la astfel de reuniuni, deoarece întîlnirile cu democrații ukraineni îi ridică serioase semne de întrebare. Respingerea participării comunității românești la viața socială și politică din statul vecin era de neînțeles pentru democratul analist român. Și asta din partea… democraților de la Kiev, ce se pregăteau să ia puterea! Sigur, o privire mai atentă asupra acțiunilor vecinului de la răsărit, din 1991 încoace, ne putea edifica asupra evoluțiilor viitoare ale relațiilor bilaterale. Timpul nu vindecă tendințele imperiale, pe care pot să le înțeleg în raport cu politica externă a unor jucători majori precum Rusia sau a Statele Unite, dar nicidecum cu acțiunile unor jucători de divizie secundă.

Spuneam, la începutul războiului, că Ukraina este o țară complexă și divizată, unde estul țării și vestul țării au viziuni total diferite despre lume și viață. Sigur, mi-am luat porția de înjurături și calomnii pentru asta! De zeci de ani, Ukraina este divizată de două idei despre identitate: ”etnicul naționalist ukrainean” versus ”slavul din est”. Ideea etniei și națioanlismului ukrainean se bazează pe cultura ukraineană, limbă, etnie, istoria centrată pe etnie și este populară în vestul Ukrainei, cu un epicentru la Lvov. Ideea slavismului estic, care arată că națiunea ukraineană a fost creată pe baza a două grupuri etnice, a două limbi și doua culturi – ukraineană și rusă – a fost acceptată în sud-estul Ukrainei și perpetuează simbolurile Rusiei Kieviene și Novorussiei.

Pe aceste două teritorii au jucat șah artizanii pintenului occidental din coasta Moscovei. Într-un interviu acordat revistei germane „Der Spiegel” în iulie 2022, răposatul Henry Kissinger spunea că războiul din Ukraina este, în primul rînd, un război al echilibrului puterii. La un alt nivel, însă, are aspecte de război civil și combină un tip european clasic de probleme internaționale cu unul global. Cînd se va sfîrși acest război, problema va fi dacă Rusia va obține o relație coerentă cu Europa – adică ceva ce a căutat mereu – sau va deveni un avanpost al Asiei la granița Europei.  Teoria că Ukraina este «leagănul ortodoxiei ruse» arată faptul că H. Kissinger considera Rusia și Ukraina ca pe un tot și, prin urmare, întelegea poziția policitienilor ruși care nu acceptă independența fostelor republici din URSS.

Istoric prin pregătire și vocație, Kissinger a fost decanul realpolitik, un om care a văzut relațiile internaționale prin prisma politicilor marilor puteri, iar cuvintele sale au generat nu doar curente de opinie, ci chiar arhitecturi de securitate, începînd chiar cu „A World Restored” – teza sa de doctorat din 1957, în care Kissinger a susținut că o ordine mondială acceptată tacit de către marile puteri este „legitimă” dar nu trebuie confundată cu justețea – și pînă la finalul vieții. „Pentru Rusia, Ukraina nu poate fi niciodată o țară străină”, spunea el într-un comentariu pentru „The Washington Post”, publicat la mai puțin de o lună după ocuparea Crimeei.

Kissinger i-a îndemnat pe „întelepții lideri ukraineni” să „opteze pentru o politică de reconciliere între diversele părți ale țării” și a spus direct: „Ukraina nu trebuie să intre în NATO”. „Kissinger scuza imperialismul moscovit, vedea Rusia ca pe o mare putere îndreptățită să-și domine «sferele de influență»”, spune pentru RFE/RL Janusz Bugajski, senior fellow la Jamestown Foundation din Washington, D.C. „Era blocat în narativele Războiului Rece și ignora complet interesele tărilor mici”. „Nu este posibil să aduci Rusia în sistemul internațional prin conversie”, spunea Kissinger în 2016, într-un interviu pentru „The Atlantic”. „E nevoie de întelegeri și de întelegere. E vorba despre o societate unică și complicată. Rusia trebuie să fie tratată prin închiderea opțiunilor militare, dar într-un mod care să-i confere demnitate în ceea ce privește propria istorie”. În 2016, Kissinger spunea într-un discurs ținut la Moscova că Ukraina ar trebui să servească precum un „pod între Rusia și Vest, mai degrabă decît ca un avanpost pentru vreuna dintre părți”.

Exact asta nu s-a întîmplat! Revoluția Maidanului, din 2014, care NU a fost susținută de mulți ukraineni din sud-estul țării, i-a transformat pe aceștia din urmă în ”slavi”, ”sovki” și „vatniki” – termeni care denotă că sînt barbari și retrograzi. Revoluționarii Maidanului s-au considerat forța progresistă a istoriei și i-au privit pe cei anti-Maidan ca fiind „ceilalți”, pentru că vorbeau limba rusă și aderau la cultura rusă. Cu cît mergeai spre la est, cu atît Maidanul era respins mai mult. 75% dintre cei din regiunile Lugansk și Donețk nu au susținut Maidanul. În Crimeea, revoluția a fost susținută de doar 20% din populație!

Fanatismul susținătorilor Maidanului au amplificat resentimentele. Arderea de vii a opozanților, în Casa de Cultură din Odessa a rămas în memoria celor considerați astăzi ca putiniști, deși momentul istoric despre care vorbeam este considerat mult exagerat și folosit ulterior de propaganda pro-rusă împotriva Ukrainei.

Cu toate acestea, instituțiile occidentale au spus că Maidanul a fost revolta ”poporului ukrainean”, prezentat ca un tot unitar – un truc ideologic foarte eficient. Cînd îi încurajau pe protestatarii de la Kiev, membrii ”comunității internaționale” nu îi respectau pe milioanele de ukraineni care aveau viziuni anti-Maidan și astfel contribuiau la escaladarea unui conflict civil. Acest conflict a dus la dezastrul de astăzi.

Sigur, legitimitatea nu are nici o legătură cu justețea! Și nici cu justiția! O pace previzibilă pentru viitorul apropiat va scoate, din nou, la lumină tarele Ukrainei, peste care mass-media corporatistă a așternut tăcerea în ultimii doi ani, din interese economice și politice, și a lipit etichete peiorative pe gurile tuturor celor care au îndrăznit să reia subiectele. Corupția și crima organizată nu au dispărut din Ukraina, oricîtă tăcere ar fi impus nevoile neoliberale. În plus, Ukraina a devenit cea mai militarizată țară de pe planetă, depășind Israelul, care a fost ani de-a rîndul pe primul loc în indicele global de militarizare (GMI) și care cade pe locul doi, dar datele provin din 2022! Indexul este publicat de Centrul Internațional de Studii a Conflictelor din Bonn (BICC) și ia în calcul cheltuilelile militare, numărul soldaților și al armelor grele în raport cu produsul intern brut (PIB) și alți indicatori civili. Un alt fost stat sovietic, Armenia, se află pe locul trei în clasament. Miniștrii UE de externe au aprobat în 18 iulie 2023, la Bruxelles, o nouă tranșă de 500 milioane de euro pentru militarizarea Ukrainei, dar aceasta vine pe fundalul „oboselii” provocată de sancțiunile împotriva Rusiei. Facilitatea Europeană pentru Pace este fondul din care vor fi alocate cele 500 de milioane suplimentare după ce UE a alocat deja aceeași sumă la începutul războiului, iar per total și sub diferite forme , forțele ukrainene sînt ajutate de UE cu 2,5 miliarde de euro. Dar discuțiile de la Bruxelles s-au purtat și asupra noilor sancțiuni eventuale împotriva Rusiei ca și asupra interzicerii exportului de aur în Rusia. UE nu a făcut încă pasul de a interzice total importurile de gaz din Rusia, această interdicție se referă doar la petrol. Cu obrăznicia-i deja cunoscută, Ukraina pune presiune pe Europa vestică să facă și acest pas decisiv, dar așa cum era de așteptat, majoritatea statelor membre UE sînt reticente la această idee.

Distanțarea perfect vizibilă din ultimele două luni ale lui 2023 de războiul ukrainean și de obiectivele Kievului au acumulat o frustrare imensă în rîndul conducătorilor ukraineni și a naționaliștilor, dedicați în ultimul an războiului cu Rusia. Blocarea ajutorului american și european, sau cel puțin reducerea acestuia, va germina narativul de Ukraină trădată de Occident. De aici pînă la răzbunarea împotriva trădătorilor nu este decît un pas! Și pașii pe care-l pot face structurile ukrainene l-am testat deja în presiunea asupra centralei nucleare de la Zaporojie sau sabotarea barajului de la Kahovka! Operațiuni de genul scufundării unei nave, de-a latul Canalului Sulina, noi am testat deja din 1991!

Militarismul ukrainean este strîns legat de noțiunea de naționalism, multe partide de dreapta, naționaliste, avînd o aripă armată. Vezi Sectorul de Dreapta! Naționalismul ukrainean este o ideologie care promovează unitatea ukrainenilor în propriul lor stat național. Deși actualul stat ukrainean a apărut recent în forma actuală, în 1991, cînd independența a însemnat ruperea de URSS pe granițe administrative, istorici precum Mîhailo Hrușevskîi, Orest Subtelny⁠ și Paul Robert Magocsi⁠ susțin că statul medieval Kyivan Rus reprezintă prima formă de organizare cu caracter statal a ukrainenilor. Partidele naționaliste se revendică, însă, de la infamul Stepan Bandera, în principal Svoboda, Sectorul de Dreapta și Batalionul Azov. Andriy Biletsky, conducătorul grupărilor ultranaționaliste și neobanderite Adunarea Social-Națională și Patrioții Ukrainei⁠, a fost liderul Batalionului Azov, parte a Gărzii Naționale Ukraineane⁠ aflate în conflict cu contestatarii Maidanului, pro-rușii din Donbass. Potrivit unui articol din The Daily Telegraph, unii membri ai organizației sînt asociați cu diverse convingeri neonaziste. În iunie 2015, politicianul american democrat John Conyers⁠ și colegul său republican Ted Yoho⁠ au propus amendamente prin care se suspenda pregătirea militară a batalionului Azov de către americani! Grupul radical S14, ai cărui membri și-au exprimat în mod deschis convingerile neonaziste, au obținut notorietate în 2018 după atacurile violente din taberele ridicate de minoritatea romă. În 2005, Victor Iușcenko l-a numit pe Volodymyr Viatrovych director al Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU). Conform profesorului Per Anders Rudling, acest lucru nu doar că i-a permis lui Viatrovych să igienizeze istoria ultranaționalistă și fascistă a Ukrainei, ci și să-și promoveze în mod oficial abordarea fundamentată pe ideea de „puritate etnică” combinată cu sentimente rusofobe, antisemite și… antipolone. Naționaliștii se concentrează pe recrutarea tinerilor, participarea la acțiuni violente și susținerea antiburghezismului, anticapitalismului, antiglobalismului, antidemocrației⁠, antiliberalismului, antibirocrației și antidogmatismului. Îi întîlnim înrolați sub steagul Sectorului de Dreapta, din Lvov pînă la Odessa.

O pace în Ukraina ar putea crea cu siguranță riscuri regionale mari. Înainte de război, Ukraina avea undeva între 7 și 9 milioane de arme de foc legale. Și, probabil, tot atîtea ilicite! Țara este acum și mai plină de arme! Istoria sugerează că războaiele alimentează traficul de arme: armele din Iugoslavia sînt încă folosite în crime violente în toată Europa! Secretarul general al Interpol, Jürgen Stock, a avertizat că ar putea exista o creștere a traficului de arme de calibru mic. Producția internă de droguri ar putea crește din nou. Guvernul american a raportat recent creșterea traficului de stupefiante sintetice produse în… laboratoare de medicamente mai mici din Ukraina, care folosesc internetul pentru vînzări și sistemul poștal pentru livrare.

Odessa a fost un nod cheie într-o vastă rețea de criminalitate centrată pe Ukraina și Rusia, care ajungea din Afghanistan pînă în Anzi. A făcut parte din „cel mai puternic ecosistem criminal din Europa”, consideră Global Initiative against Transnational Organizated Crime (GITOC).

Nimeni cu capul pe umeri nu crede că contrabanda din Odessa va fi retrogradată într-un muzeu. Înainte de februarie 2022, indicele GITOC privind criminalitatea plasa Ukraina pe locul 34 din 193 de țări și pe locul trei în Europa! Totodată, Ukraina avea un scor foarte prost în ceea ce privește percepția asupra corupției. Înainte de 2022, lumea subterană din sferele guvernamentale ale Ukrainei era în mod violent disputată între diferite grupuri. Nu în ultimul rînd, avea trei fațete care legau Ukraina de piețele criminale globale. În primul rînd, o „super-autostradă” de contrabandă, care leagă Rusia și Ukraina. În al doilea rînd, centrele globale de contrabandă din Odessa și celelalte porturi de la Marea Neagră. Și, în sfîrșit, fabrici din Ukraina pentru producția de branduri occidentale ilicite/contrafăcute pentru export. Această infrastructură a susținut diferite modele de afaceri pentru diferite produse. Ukraina a fost o rută de tranzit „spin-off” în creștere pentru heroina din Afghanistan, sporind rutele prin Balcani și Caucaz. Înainte de război, figura pe locul patru în Europa, după mărimea capturilor de heroină. Cocaina din America Latină curgea prin Marea Neagră. În cealaltă direcție, mafioții exportau arme în Asia și Africa, în special din portul Mikolaiv. În 2020, Ukraina a depășit China, pentru a deveni cea mai mare sursă de tutun ilegal din Europa. Producția locală de amfetamine era în creștere: 67 de laboratoare ilegale au fost desființate în 2020, cea mai mare cifră raportată în vreo țară! După declanșarea războiului, camioanele ukrainene tranzitează frontierele Uniunii Europene fără nici un fel de control! Ca să vezi!

Un studiu realizat de Banca Mondială în anul 2001 sublinia că pierderile anuale ale Ukrainei din cauza corupției se ridicau la 1,5 miliarde de dolari. În aceeași măsură, o serie de experți susțin că azi, după venirtea la puitere a lui Volodimir Zelenski, aceste pierderi se ridică la aproximativ 7 miliarde de dolari! “Gîndacul negru se teme de lumină” este o fraza consacrată printre politicienii ukraineni, care condamnau sistemul politic corupt din timpul administrației președintelui Leonid Kuchma. Opacitatea și cenzura promovate de Regimul Zelenski au reînviat gîndacul negru!

Într-un studiu recent realizat de Fundația “Inițiativa Democratică” (Democratic Initiative Foudation), la intrebarea: Care sînt grupurile sociale care joacă un rol important în viața societății Ukrainene?, 40,2% din repondenți (majoritatea) au numit mafia și criminalii. Astfel, crima organizată reprezintă baza de răspîndire a corupției. Crima organizată, ce a penetrat sistemul puterii de stat și a transformat corupția într-un sistem stabil, reprezintă calea spre degradarea inevitabila a societății, după modelul românesc patentat deja de patronii acestui pseudo-stat! O experiență personală trăită la Odessa îmi confirmă că reconstrucția după război va fi ghidonată pe aceleași principii, de către aceiași gîndaci negri.

Ce se poate spune despre interesele străine legate de neoliberalizarea Ukrainei, făcută în numele poporului ukrainean de actualul președinte? Interesele străine sînt multe și stau la baza războiului de astăzi. În primul rînd a fost reforma agrară, iar apoi a urmat lobbyul financiar. Fondurile de pensii din Vest și fondurile de investiții au vrut să investească banii care se depreciau și au cerut sprijinul FMI, al Băncii Mondiale, al BERD. Asta nu a avut nimic de-a face cu interesele ukrainenilor. După ce și-a consolidate controlul asupra președinției și Parlamentului, Zelenski a demonstrat că ”normalizarea” și ”civilizarea” Ukrainei înseamnă privatizarea terenurilor și a proprietăților statului, dereglementarea relațiilor de muncă, reducerea rolului sindicatelor, creșterea tarifelor pentru utilități și toate cele cunoscute de cetățeanul român. 72% dintre ukraineni nu au sprijinit reforma agrară a lui Zelenski, principalul punct al agendei sale neoliberale. După ce partidul lui a aprobat reforma, în ciuda opoziției societății, cota lui Zelenski a scăzut de la 73%, în primăvara lui 2019, la 23%, în ianuarie 2022.

Recent, Politico.eu scria că cerealele ukrainene sînt exportate, în principal prin România, însă acestea nu ajung acolo unde presa vestică sublinia că trebuie să ajungă – în Africa și Orientul Mijlociu, clienții principali ai Ukrainei. Cerealele ukrainene au inundat în schimb piața europeană, pentru că UE a eliminat taxele de import, ca o măsură pentru a ușura povara economică a războiului. Același lucru se întîmplă și cu carnea de pui din Ukraina, iar fluxul de cereale și carne netaxate din Ukraina a devenit coșmarul fermierilor europeni.

Există însă întrebări care s-au pus rar, foarte rar, și care aproape niciodată nu au primit răspuns. Cine controlează agricultura Ukrainei? Cine sînt beneficiarii reali ai acordurilor ce permit exportul de cereale și beneficiarii eliminării taxelor europene? Cum arată agricultura Ukrainei, stat candidat pentru aderare și care, dacă va fi primit în UE, ar înghiți cea mai mare parte a fondurilor Politicii Agricole Comune.

Să fie situația agriculturii din Ukraina o expresie a ”ordinii internaționale liberale bazată pe reguli”, pe care SUA și aliații își propun să o apere din Donbas și pînă în Marea Chinei de Sud? Care ordine și care reguli?

Ukraina are o suprafață agricola de 33 de milioane de hectare, mai mare decît a Franței (29 de milioane de hectare), care este cea mai mare asemenea suprafața din UE. 4,3 milioane de hectare sînt deținute de cîțiva oligarhi ukraineni. Spre comparație, suprafața agricolă a Romaniei este de circa 14 milioane de hectare! Cei mai importanți proprietari de terenuri agricole sînt câțiva oligarhi ukraineni, alături de o serie de companii străine – cele mai multe europene și americane, dar și saudite. Nouă din primele zece astfel de companii sînt înregistrate în paradisuri fiscale, în Cipru și Luxemburg…  Companiile oligarhilor ukraineni sînt îndatorate la instituții financiare occidentale – BERD, BEI, Corporația Financiară Internațională, agențiile de import-export din SUA, Danemarca, Canada. De împrumuturile acestea au beneficiat nu micii fermieri, ci oligarhii ukraineni, mulți dintre ei acuzați de corupție și fraude.

Pe fondul războiului, Ukraina a devenit cea mai importantă destinație a ajutoarelor americane – 113 miliarde de dolari în primul an de război, dintre care 65 de miliarde pentru armament. Ajutorul american, cel vestic în general, a fost condiționat de o serie de reforme. Una dintre cele mai importante reforme a fost crearea unei piețe a terenurilor agricole, instituită în 2020, în ciuda opoziției fermierilor ukraineni, care consideră că reforma aceasta va agrava corupția și îi va ajuta doar pe oligarhi.

Raportul Oakland Institute arăta că, în plin război, beneficiind de legea regimului Zelenski, marii deținători de terenuri agricole și-au sporit considerabil suprafețele din portofoliu.

Cel mai mare deținător de terenuri (peste 500.000 de hectare) este Kernel Holding S.A., înregistrată în Luxemburg, unde acționar principal este oligarhul Andrii Verevski. Dețin acțiuni și companii înregistrate în SUA, Olanda, Polonia, Marea Britanie, Norvegia. Urmează  UkrLandFarming (400.000 de hectare), înregistrată în Cipru. Aceasta deține și cele mai mari ferme de pui din Europa și două dintre cele mai mari facilități de stocare a cerealelor. În ultimii ani, această companie a arendat terenuri pentru TNA Corporate Solutions, o companie din SUA. Pe locul al treilea se afla MHP, companie înregistrată în Cipru. Urmează apoi companii înregistrate în Statele Unite, Olanda, Arabia Saudită. Pachetul majoritar la MHP este deținut de oligarhul Yuri Kosiuk, iar apoi de investitori din SUA, Marea Britanie, Norvegia, Franța. MHP este unul dintre cei mai mari exportatori de carne de pui în UE și fuge de plata taxelor în Ukraina folosindu-se de o mulțime de companii-cutie poștală din Cipru și Luxemburg.

Companiile de mai sus au primit de-a lungul anilor credite de sute de milioane de dolari de la bănci, agenții de import-export. Au primit investiții de la fonduri de pensii din state occidentale – în special SUA, Olanda, Germania, Danemarca: fondul de pensii al General Electric, al Lockheed Martin (se observă cum producătorii de arme obțin profit de pe urma războiului din Ukraina și investesc pe de altă parte în terenurile fertile din această țară), dar și Harvard University (proprietar important de păduri în România).

Raportul Oakland Institute arată că nivelul la care creditorii din Vest controlează aceste companii este ascuns de opacitatea sistemului din Ukraina, după modelul gîndacului negru.

Reformele care i-au îmbogățit pe oligarhi, pe partenerii și creditorii lor străini au impus așa-zise ”ajustări structurale” care au sărăcit populația. Povara datoriilor va face ca Ukraina să fie sub presiunea creditorilor în perioada de reconstrucție post-conflict, un proces estimate la circa 750 de miliarde de dolari (costul crește cu fiecare zi de război). Instituțiile financiare internaționale cer deja Ukrainei să extindă reformele impuse înainte de război, în special privatizările, dereglementările, liberalizările și reducerea cheltuielilor sociale. În aprilie 2022, Banca Mondială a emis un studiu în care sugera că Ukraina ar trebui să renunțe la instituțiile de protecție socială (orfelinate, aziluri de bătrâni, instituții pentru cei cu dizabilități) și să treacă ocrotirea acestor persoane în sarcina familiilor și comunităților locale. ”Responsabilitatea pentru sprijinul social ar trebui să fie doar responsabilitatea indivizilor”, arată Banca Mondiala. Aceeași instituție arăta că „trebuie să continue liberalizarea pieței terenurilor agricole”.

The Economist Group, care editează săptămânalul The Economist, deținut de familiile Rothschild și Agnelli, a lansat un program pentru monitorizarea reformelor neoliberale din Ucraina, un ”jandarm” care se numește Ukraine Reform Tracker. În iulie 2022, acești observatori scriau: ”Perioada post-război poate fi o ocazie pentru a duce la capăt reforma dificilă a terenurilor agricole, extinzînd dreptul de cumpărare de către entități juridice, inclusiv din străinatate”.

Cercetătoarea ukraineancă Olga Baysha, autoarea volumului „Democracy, Populism and Neoliberalism in Ukraine: on the fringes of the virtual and the real, într-un interviu pentru The Grayzone, vorbește despre cum mitologia progresului istoric unidirecțional și inevitabila occidentalizare a ”barbarilor” creează terenul ideologic pentru experimente neoliberale nu numai în spațiul ex-sovietic, ci în întreaga lume. Maidanul din 2014 a marcat începutul unei ere de influență a Vestului în deciziile suverane ale Ukrainei. Această influență a existat de la declararea independenței, în 1991. Camera Americană de Comerț, Centrul pentru Relațiile SUA-Ucraina, Consiliul de Afaceri SUA-Ukraina, European Business Association, FMI, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, OMC, UE – toți au influențat deciziile din Ukraina. Însă niciodată pînă la Miadan nu au fost numiți cetățeni străini la conducerea tarii. Asta a fost posibil doar după Maidan. În 2014, Natalie Jaresko – cetățean american – a devenit ministru de Finanțe. Aivaras Abromavicius, un lituanian, a devenit ministrul Economiei și Comerțului, Alexander Kvurașvili, un georgian, a devenit ministrul Sănătății. În 2016, Ulana Suprun – cetățean american – a devenit ministru interimar al Sănătății. Alți cetățeni straini au fost numiți în eșaloanele inferioare. Este inutil să mai spunem că aceste numiri nu au fost voința ukrainenilor, ci au fost recomandările instituțiilor globale neoliberale. Este surprinzător, pentru că jumătate din populația țării nu a susținut Maidanul.

La acest tablou înfricoșător se adaugă disputa permanentă între Ukraina și România pentru gurile Dunării. Disputa este pierdută deja de țara noastră cu consecințe incalculabile în viitorul apropiat. Așa cum popularizam pe o rețea de socializare, aspectele concrete ale disputei Bîstroe vs. Sulina sînt cunoscute de specialiștii români, ignorați de oficialitățile aservite. ZÂZANIA DE LA GURILE DUNĂRII este titlul unui studiu apărut în revista DINCOLO DE ORIZONTURI • ANUL VIII/NUMĂRUL 16 • NOIEMBRIE 2023, sub semnătura Contraamiralului (rtr.) dr. Eugen LAURIAN. În relația cu Ukraina am fost mereu reactivi și dezavantajați! Și, aceasta, numai și numai din cauza incompetenței noilor conducători ai statului. Mai nou, interesul geopolitic asupra Gurilor Dunării a fost subliniat chiar de către șeful operațiilor navale ale Marinei SUA, contraamiralul Prueher, care afirma, în anul 1995, că „pentru zona de sud-est a Europei, SUA acordă o atenție deosebită Turciei și României. Turciei, pentru că deține cheile intrării din Mediterana în Marea Neagră, și României, pentru că le deține pe cele ale intrării din Marea Neagră în Europa”. Recent, unele documente elaborate de către Congresul american și apărute la finele anului 2022 („Black Sea Security Act”) arătau că, pentru evitarea restricțiilor stabilite prin Convenția de la Montreux, din 1936, privind pătrunderea navelor militare în Marea Neagră, SUA ar fi interesate de amenajarea unui port militar în zona Deltei Dunării (probabil, Sulina?) în care să fie bazate câteva nave de dimensiuni mici și mijlocii capabile a face față pericolului naval rusesc. Fie că este o intoxicare mediatică sau nu, o asemenea probabilitate ar trebui luată în calcul!… Realizarea unui nou traseu de transport maritim din Marea Neagră spre Dunăre și, prin intermediul acesteia, către centrul Europei, care să anuleze supremația României în domeniu, prin subminarea canalului Sulina, a fost o constantă a politicii imperiale ruse, imperiale sovietice și, mai nou, a celei „democratice ukrainene”. Motivația principală o reprezintă avantajele economice care rezultă din încasarea taxelor de pilotaj și de transport marfă spre toate porturile dunărene, precum și din eventuala închiriere /vindere a unor platforme portuare către țări din centrul Europei… Ukraina lucrează asiduu la „furtul de apă” de pe brațele românești ale Deltei Dunării cu evidentul scop de a transfera navigația maritimă prin teritoriul său… Acțiunile Ukrainei de deschidere a unei noi căi navigabile către centrul Europei vor avea sprijinul mai multor state europene dintre care amintim doar pe cele riverane Dunării: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria și Serbia. Acestea vor dori ca prin închiriere sau cumpărare să-și amenajeze porturi pe malul ukrainean în scopul formării unor flote maritime proprii, Ungaria având, deja, nave sub pavilionul său. Citiți acest studiu în totalitate. El poate reprezenta cronica unei morți anunțate!

Un astfel de stat este creuzetul perfect pentru experimentele neoliberale și progresiste. Republica Moldova este o palidă umbră, iar România este modelul sclavului perfect, modelat de neoliberalism! Reformele care i-au îmbogățit pe oligarhi, pe partenerii și creditorii lor străini au impus așa-zise ”ajustări structurale” care au sărăcit ukraineanul de rînd. În 2014, după Euro Maidan, Ukraina a primit 17 miliarde de dolari din partea FMI doar după ce a redus pensiile și salariile! Împrumuturile au urmat în cascadă și, în iulie 2022, datoria publică a ajuns la 60 de miliarde de dolari, iar datoria companiilor private din Ukraina a ajuns la 68 de miliarde de dolari. Astăzi, Ukraina este a treia cea mai îndatorată țară din lume, după Argentina și Egipt! Așa-zisa liberalizare a pieței utilităților și reforma pensiilor au dus la explozia prețurilor la energie și la sărăcirea ukrainenilor. Între 2013 și 2019, salariul mediu s-a prăbușit la 80 de dolari pe lună, iar asta s-a cuplat și cu o inflație ce a atins 43%, în 2015. Atunci, prețul gazului a crescut de 12 ori. Reforma pensiilor a făcut ca 80% din pensionarii singuri din Ukraina să trăiască sub limita sărăciei. 65% dintre pensionari au pensii mai mici de 80 de dolari pe lună. În 2021, Ukraina era cea mai săracă țara din Europa, cu un PIB pe cap de locuitor de 4.835 de dolari.

Datoriile Ucrainei continua să crească, ”ajutate” și de război. În 2022, FMI, BERD și Banca Mondială au aprobat împrumuturi de 7 miliarde de dolari. În august 2022, creditorii Ukrainei au acceptat o înghețare pe o perioada de doi ani a rambursării unor datorii de 20 de miliarde de dolari. Sînt excluși însă creditori precum FMI si Banca Mondială. Dobînzile merg însă mai departe – 4,3 miliarde de dolari în 2022. S-a ajuns ca cheltuielile pentru educație să fie mai mici decît ratele anuale ce trebuie plătite la FMI. Și nota de plată nu a ajuns la final!

Acesta este vecinul României. Despre a cărui primire în Uniunea Europeană se va discuta la jumătatea lui decembrie. Eu înclin să cred că ușa nu se va deschide. Frustrarea va fi la cota de explozie. Nu mă interesează ce se va întîmpla cu Zelenski. Doar o păpușă de cîrpă care a distrus o lume în care Nuland, Biden și compania ascund gîndacul cel negru. Pacea va transforma Ukraina din vulnerabilitate în amenințare directă la securitatea națională a României.

DESPRE RĂZBOIUL INFORMAȚIONAL

Războiul e la fel peste tot. Cu morţi, răniţi, refugiaţi, drame incomensurabile, distrugeri, mirosul morţii. În război, tineri nevinovaţi se omoară între ei pentru ca bogaţii să devină şi mai bogaţi. Peste tot! Fără excepţie, fără discriminare! Cu ce e mai tragică moartea israelianului ucis de un luptător Hamas, decât cea a palestinianului răpus în propria locuinţă din Gaza, în timp ce încălzea, pe o plită electrică, laptele bebeluşului de lângă el? Sau, cu ce sunt mai tragice funerariile tinerilor ucraineni, ucişi în luptele de la Nikolaev sau Mariupol, decât liniştea fumegândă din jurul trupurilor tinerilor ruşi, ucişi de gloanţe în acelaşi Nikolaev sau Mariupol, înconjurate de mici incendii arzând ca tot atâtea candele întru veşnică pomenire? Cu nimic! Acestea sunt imagini ce pot fi văzute în întreaga lume. Perspectiva enunţată mai sus este cea umană, firească, de animal biologic care are întrebări şi caută răspunsuri? Sunt întrebări nedoctrinare, întrebări ce ţin de facerea şi desfacerea unei lumi, clădită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa!

Întrebările animalului politic din om, ca făptură a lui Dumnezeu, se nuanţează. Cu ce sunt mai corecte politic şi justificate, drepte, bombardamentele asupra palestinienilor, decât cele împotriva iraqienilor? Sau, cu ce sunt mai vinovaţi ucrainenii din Nikolaev, Mariupol, Sumîi, Doneţk, Lugansk, Harkov, sau Kiev, decât sârbii din Belgrad, Pancevo, Novi Sad sau Pristina? Sau Sarajevo? Cu nimic! Răspunsul la aceste întrebări este despre PUTERE, despre legi, jurişti şi procurori corupţi, despre afaceri şi câştiguri fabuloase!

Aceste poveşti identice, doar cu personaje diferite, sunt consumate avid de restul cetăţenilor planetei, din confortul căminelor proprii, înfundaţi în fotolii mari, de pluş, printre râgâituri de prea bine. Ei sunt cei care se indignează, iubesc, urăsc, protestează, pun etichete, în funcţie de ceea ce văd şi ceea ce citesc, ei sunt cei care cer mai-marilor lumii, mai-bogaţilor lumii să intervină, să pună capăt tragediilor, să devină şi mai puternici, şi mai bogaţi. Ei sunt cei care nu acceptă un dialog, pentru că, nu-i aşa, au văzut cu ochii lor!

Crede şi nu cerceta este îndemnul biblic adoptat de profesioniştii manipulării de astăzi şi deontologii care veghează la respectarea corectitudinii politice. De minciuna ridicată la rang de adevăr planetar se ocupă astăzi cohorte întregi de specialişti în PSYOPS, StratCom, public-rellation, fake-news, propagandă, manipulare şi dezinformare! Adică, război informațional! Când aceştia nu dau rezultatele scontate, întocmai şi la timp, mass-media este anihilată cu ajutorul bombelor, precum în 1999 la Belgrad, împotriva Radio Televiziunii Sârbe, momentul în care jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI şi ŢINTĂ LEGITIMĂ! Este momentul în care importanța războiului armat a basculat în favoarea războiului informațional.

Distorsiunea adevărului s-a propagat în mass-media de multă vreme. Manipularea, campaniile de diabolizare a unor inamici politici sau militari, propaganda de război. Exemplul, pe care-l consider „de manual”, îl regăsim în octombrie 1914, după cucerirea oraşului Anvers. Acesta este citat de către cercetătorul german Michael Kunczik, la a cărui lansare de carte (Război salvat. Comunicarea în timpul războaielor, Ed. InterGraf, 2002), la Timişoara, am vorbit, împreună cu prietenul şi camaradul meu Raico Cornea. Povestea este una a ştirilor care se fac din ştiri şi nu de la faţa locului: „Când s-a aflat de cucerirea oraşului Antwerpen, clopotele bisericilor au început să bată” (în Germania, n.a.), scrie Kolnische Zeitung. De aici, începe tăvălugul: „Aşa cum relatează Kolnische Zeitung, după cucerirea cetăţii, clerul din Antwerpen a fost constrâns să bată clopotele bisericilor”, scrie Le Matin. „În conformitate cu cele aflate la Koln de Le Matin, după ce Antwerpen fusese cucerit, preoţii belgieni care au refuzat să bată clopotele bisericilor au fost alungaţi din serviciul lor”, scrie Times. „Conform celor aflate de Times la Koln, via Paris, după cucerirea oraşului Antwerpen, bieţii preoţi belgieni care refuzaseră să bată clopotele bisericilor au fost condamnaţi la muncă silnică”, scrie Corriere della Sera. Şi: „În conformitate cu unele informaţii care i-au parvenit ziarului Corriere della Sera din Koln, prin Londra, se adevereşte că barbarii cuceritori ai oraşului Antwerpen i-au atârnat pe bieţii preoţi belgieni cu capul în jos, ca nişte limbi de clopot vii, în clopotele bisericilor, pedepsindu-i astfel pentru eroicul lor refuz de a bate clopotele”, scrie, din nou, Le Matin! Aproape amuzant, nu? O presă scrisă care umbla după senzaţional şi tiraje mari, dar atentă, totuşi, să nu deraieze de la unele reguli nescrise ale profesiei.

Nu acelaşi lucru pot spune despre presa americană, modelată de timpuriu de acest YELLOW JOURNALISM, în care magnaţii Randolph Hearst şi bănăţeanul nostru, născut pe malul Mureşului, la Măcău, în Banatul istoric, Joseph Pulitzer, nu s-au dat în lături de la a fi aţâţători de război. Un fel de televiziune românească de ştiri, de astăzi! Pentru că, în literatura de specialitate există un război despre care se afirmă că este rezultatul activităţilor unor ziarişti: războiul spaniolo-american de la 1898! Jurnalismul patriotard, pe care cei doi l-au exacerbat în lupta lor concurenţială pentru tiraje mai mari, între New York World şi New York Journal, a dus în final ca preşedintele William McKinley să cedeze presiunii opiniei publice şi să declare război Spaniei! William Randolph Hearst jr. face următoarea remarcă la adresa tatălui său: „Ne-am străduit din răsputeri să începem un război hispano-american în 1898.” Ca reacţie, aşa a făcut şi Pulitzer! Este deja de notorietate schimbul de telegrame din acea perioadă între Hearst şi celebrul ilustrator Frederic Remington, trimis în Cuba să ilustreze atrocităţile spaniolilor. Remington a scris: „E linişte totală. Nu e nici un conflict. Nu va fi nici un război. Doresc să mă întorc”. Hearst i-a răspuns: „Te rog, stai pe loc. Tu faci ilustraţiile, războiul îl fac eu!” Ziarele sunt făcute pentru vânzare. Din acest motiv, nu sunt cu nimic mai bune decât războiul. Războiul înseamnă senzaţie şi entuziasm. Pe această bază, aproape orice şi oricine poate trăi şi prospera!

Ce odioşenii! Istorice! Sigur, în zilele noastre, această manipulare odioasă a devenit mult mai sofisticată, iar batalioanele de operaţiuni psihologice se străduiesc să cucerească minţile şi inimile consumatorilor de media de pe tot globul. Dacă suntem de „partea bună a istoriei” le spunem operaţiuni de PSYOPS, dacă suntem de partea cealaltă, a neantului, a diavolului, a răului suprem, identificăm formaţiuni de troli care emit o propagandă odioasă.

Mesajele de PSYOPS sunt îndreptate în două direcții: a inamicului și a aliaților. În Ucraina, de exemplu, au fost îndreptate, în primul rând, asupra populaţiei din Crimeea şi din teritoriile ocupate de Rusia, acea 24-23% din teritoriul ucrainean aflat acum sub ocupaţie rusească. Ei au fost principalele ţinte ale ştirilor false diseminate de PSYOPS-ul ucrainean cu foarte multă măiestrie, aş putea spune. Dar PSYOPS-ul a mai avut o ţintă, şi anume populaţia din Europa, publicul european şi mesajul a fost propagat prin intermediul mass-media europeană şi aceste mesaje s-au referit în principal la cele două contraofensive, pe care armata ucraineană le-a întreprins până acum în timpul războiului.

De fapt, principalul obiectiv al PSYOPS-ului este acela de a contracara propaganda ostilă a inamicului, iar la nivel strategic şi tactic pentru a justifica în ochii opiniei publice misiunea, scopul şi, evident, folosirea forţei potrivit regulilor de angajare. Exact asta a făcut Ucraina: pe de o parte şi-a ţintit inamicul, Federaţia Rusă, a încercat să-i anihileze propaganda, iar pe de altă parte a încercat să atragă de partea sa opinia publică din Europa şi din lumea occidentală prin acele mesaje ţintite şi diseminate de mass-media. Sigur, operaţiunile de PSYOPS nu pot fi singulare, ele trebuie susţinute de celelalte componente ale operaţiunilor militare. Şi iată ce ciudat a sunat această propoziţie, pentru că, până la un moment dat, noi ştiam că PSYOPS-ul şi războiul informaţional constituie elemente de sprijin pentru războiul armat. Însă, a existat un moment în care lucrurile s-au schimbat şi acest moment a fost, să-i spunem, noaptea de 22 spre 23 aprilie 1999, când a fost bombardată televiziunea publică din Belgrad şi când jurnaliştii au devenit, practic, din observatori ai conflictului au devenit actori în acest conflict, practic, au devenit combatanţi în conflict. De atunci, lucrurile par să meargă pe acest făgaş şi operaţiunile militare nu fac altceva decât să susţină, practic, războiul informaţional, care este cu un pas înaintea operaţiunilor militare.

Sigur, aşa cum s-a întâmplat recent, difuzarea informaţiilor duşmănoase poate fi oprită cu un singur buton. Nu mai e nevoie de bombe, ca la televiziunea sârbă în 1999! Nimic nou sub soare! Această armată paralelă, înarmată cu cerneală şi tastatură, readuce în ochii noştri învăţăturile înaintaşilor. Filosoful, eseistul şi istoricul scoţian David Hume, scria în 1749, în Treatise of Human Nature (citat de Kunczik, op. Cit. p.23): „Când propriul nostru popor este în război cu altul, îl detestăm pe acela ca fiind crud, perfid, nedrept şi violent. Dar întotdeauna ne considerăm pe noi şi pe aliaţii noştri ca fiind echitabili, moderaţi şi plini de compasiune. Dacă generalul inamicilor este victorios, cu greu îi vom atribui caracteristici umane. El este un vrăjitor. Vorbeşte cu demonii … Are o minte sângeroasă şi găseşte plăcere în a cauza moarte şi distrugere. Dar dacă victoria este de partea noastră, comandantul nostru are toate calităţile opuse, este un etalon de virtute, de curaj şi de comportament. Trădarea lui o vom considera politică. Cruzimea lui o vom considera un rău intrinsec al războiului. Pe scurt, orice defect al său ne vom strădui să-l diminuăm, ori îl vom glorifica sub numele virtuţii care i s-ar potrivi.”

Construcţia imaginii duşmanului este un procedeu foarte „îndrăgit” de specialiştii în StratCom (strategii de comunicare!), pentru influenţarea opiniei publice. Crearea unei imagini artificiale a inamicului, construieşte în mentalul populaţiei un sentiment de ameninţare, corelat cu nevoia unei conduceri puternice, o disponibilitate crescută de a accepta o conducere autoritară. Cu cât este mai mare ameninţarea (închipuită sau nu!) din partea unui duşman real, sau a unuia prezentat ca atare, cu atât pare a fi nevoia de îmbrăţişare a cauzei conducătorului puternic, lăsând la o parte problemele personale (războaiele din Palestina și Ucraina vs. Împrumuturile astronomice, lipsa banilor pentru pensii, majorări de taxe și impozite, scumpiri la gaze, electricitate, alimente, corupţie, şomaj etc). Pe timp de război, adversarul este stigmatizat cu preponderenţă sub eticheta de monstru, bestie, om inferior, nebun. „Acesta nu este un război. De fapt, luptăm împotriva fiarei sălbatice”, scria Rudyard Kipling.

Uciderea copiilor este un instrument de PR utilizat din cele mai vechi timpuri, când se construieşte imaginea duşmanului, dar la dimensiune planetară din timpul războiului din Golf! A fost prezent şi la Timişoara, în 1989, când s-au prezentat imaginile cu cadavrele unor femei gravide cu burţile spintecate, pentru a dovedi brutalitatea securităţii. De fapt, acele femei decedaseră de moarte naturală şi fuseseră autopsiate! Pretinse atrocităţi asemănătoare au fost citate şi de către ministrul german al Apărării, Rudolf Scharping, atunci când încerca să justifice atacul NATO asupra Iugoslaviei, în 1999. Indignarea omenească joacă un mare rol şi, de fiecare dată, în favoarea PR-iştilor! Acum se ştie, Kosovo a angajat firma americană de PR, RUDER FINN, să-i reprezinte interesele, iar în martie 1993, a demarat o intensă campanie publicitară în Statele Unite. În acea perioadă, RUDER FINN a lucrat şi pentru Croaţia şi pentru facţiunea musulmană din Bosnia-Herţegovina. „Motivul este să determinăm opinia publică să implice America în acel conflict fratricid”, chiar din 1990, când compania a sprijinit Comunitatea Albanezo-Americană să publice un anunţ publicitar, în New York Times, în care se scria: KOSOVO S-A TRANSFORMAT ÎNTR-UN ADEVĂRAT LAGĂR DE CONCENTRARE. Au fost 9 ani de muncă intensă pe frontul cu cerneală şi tastatură, până când bombele aveau să se aştearnă, covor, peste Serbia! Povestea lansată de Ministerul Informaţiilor din Croaţia, în 1992, potrivit căreia sârbii plăteau bani gheaţă pentru uciderea unui copil croat, a fost rostogolită de BBC, cu ajutorul RUDER FINN, fără a fi verificată!

Un alt exemplu cunoscut este cel al firmei HILL&KNOWLTON, aflată în slujba statului Kuweit, care a excelat în masiva manipulare mediatică şi dezinformările practicate. Hill&Knowlton a avut sarcina să pregătească materiale incriminatorii şi dovezi care urmau să fie înaintate Consiliului de Securitate al ONU, Comisiei pentru Relaţii Externe a Senatului SUA şi Cercului de Lucru pentru Drepturile Omului din Congresul american. Vă amintiţi? Atrocităţile cu copiii ucişi în incubatoarele maternităţii, nu au lipsit!

Încă înainte de începerea războiului, Ucraina s-a bazat pe PR Week şi pe conglomeratul de 150 de entităţi ale societăţii civile, semn că întregul mecanism de manipulare a informaţiei a evoluat şi a căpătat o altă dimensiune! Potrivit site-ul american MintPress News, specializat în analize politice și economice, Kievul a generat un flux constant de propagandă sofisticată, menită să-i aducă sprijinul public și oficial din partea țărilor occidentale. În spatele efortului de relații publice al Ucrainei se află o armată de strategi politici străini, lobbyiști de la Washington DC și o rețea de instituții media. Cheia efortului de propagandă este o cohortă internațională de firme de relații publice care lucrează direct cu Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei pentru a purta războiul informațional. Efortul internațional este strîns legat de mai multe organizații ale „societății civile” cu puternice conexiuni în guvernul SUA și în serviciile de intelligence americane care funcționează sub pretextul promovării libertății presei”, se scrie în ancheta apărută într-o publicaţie americană.

Împactul acestui asalt mediatic este cu atât mai important cu cât, de partea cealaltă, mijloacele de comunicare ale Rusiei au fost oprite de la emisie în Europa şi Statele Unite, atât on-air, dar şi cele pe Internet. Mai mult, în fiecare ţară, şi în România, cu atât mai mult, parcă, diferite personalităţi ale spaţiului mediatic, influenceri şi deontologi cunoscuţi, absolut TOŢI mufaţi la fluxul de granturi internaţionale, sunt extrem de atenţi, vânează şi execută orice opinie apărută în spaţiul public care nu este corectă politic sau de partea bună a istoriei şi pe orice autor. Oricine are un punct de vedere diferit decât cel oficial este catalogat pro-rus, informaţiile sunt pro-ruse, chiar datele oficiale prezentate sunt false şi transmise ca o susţinere a ocupantului rus al Ucrainei paşnice. Cum spunea preşedintele Chinei, „pentru un tango e nevoie de doi”! Pro-ruse sunt şi criticile la adresa conducerii statului român, decuplat de nevoile propriilor cetăţeni în ultimii 7 ani! Acestea pot fi incriminate penal, iar autorii criticilor reduşi la tăcere! Este un model prin care societatea civilă veghează la consolidarea OMULUI NOU şi la LIBERTATEA acestuia! Narativul favorit este acela că Ucraina este brațul apărătorului Europei în fața invaziei ruse. Dacă noi sîntem înfrînți, următoarele țări pe care Rusia le va ataca vor fi cele din NATO…

Același narativ pe care-l repetă astăzi premierul controversat al Israelului, Benjamin Netanyahu! Dacă vom fi înfrînți, Hamas-ul va ataca Europa. Europa urmează! Același tipar! Același scenariu? Aceiași regizori?

Ca o concluzie la acest text lung: în caz de război nimeni nu se poate aştepta la o prezentare obiectivă şi corectă a faptelor şi actorilor implicaţi, deoarece fiecare dintre aceştia este interesat să influenţeze fluxul de ştiri şi să maximizeze avantajele şi profiturile generate de confruntare. Este un fapt pe care trebuie să-l conştientizăm şi să-l acceptăm! Prima victimă a războiului este adevărul! Presa care doreşte să relateze obiectiv şi corect nu are ce căuta în acest război! Ea va fi eliminată, discreditată, anihilată pentru că PAGUBA pe care aceasta ar produce-o ar fi prea mare. Jurnaliştii care utilizează etica profesională în scop personal pot fi foarte importanţi pentru inducerea în eroare a inamicului şi pentru influenţarea opiniei publice. În 1809, Heinrich von Kleist scria în al său „Manual de jurnalistică franceză”: „Jurnalistica franceză este arta de a face poporul să creadă ceea ce guvernul constată că ar fi bine să creadă…” Aşa se întâmplă, acum, și în Palestina! Asta vedeți la televiziunile de știri! În special cele afiliate!

Vineri, 13 octombrie 1307

Vineri, 13 octombrie 1307, în zori, toţi Cavalerii Templieri din Franţa sînt arestaţi în comanderiile lor, la ordinul lui Filip cel Frumos. De la arestarea acestora, pînă la condamnarea lor la moarte, pe 18 martie 1314, se scurg aproape şapte ani, într-un proces trucat încă de la început. Filip cel Frumos se dovedeşte un jurist priceput, expert în manipularea opiniei publice, de la popor pînă la Papă, fără să mai vorbim de judecători! Un proces politic bazat pe stenograme trunchiate şi mărturii smulse sub tortură care ne aminteşte tuturor de zilele pe care le trăim astăzi! Odată cu Templierii a pierit o epocă, cea a spadei şi economiei agricole, şi zorii statelor „justiţiare” se iveau. Istoria Ordinului coincide, cu aproximaţie de cîţiva ani, cu cea a Cruciadelor, astfel încît nu îi putem înţelege pe templieri „scoşi din contextul istoric”. Ordinul Templului se naşte în anul 1118, iar bula „Vox clamantis” a Papei Clement al 5-lea îi pune capăt în 1312.

Nașterea statului bazat pe justiție se naște printr-o oribilă farsă judiciară!

20 de ani despart cucerirea Ierusalimului de naşterea ordinului. Alţi 20 despart sfîrşitul cruciadelor de dispariţia Ordinului. Odată cu dispariţia, Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Christos intră în istorie şi în legendă. Ei sînt „păstrătorii Graal-ului”, menţiune care a ţesut mii de poveşti despre cupa cu sîngele lui Christos, cu Maria Magdalena, soţia, şi urmaşul de sînge al lui Iisus, fără să ne gîndim, nici o clipă, că graal-ul era un fel de colivă galeză, o mîncare obişnuită în Levantul acelei perioade. Avînd putere şi influenţă, Templierii păstrau grînele în depozitele comanderiilor. Legiunea Străină a împrumutat de la ei chipiul alb şi securea, precum şi modelul social al pensionarilor legionari. Francmasonii şi aiuriţii de pretutindeni vor să le moştenească trecutul pentru a se legitima public pe o scară socială superioară. Oricum ar fi, vineri 13, a fost cu mare ghinion pentru Templieri.

Istoria ordinelor militaro-religioase merită, după părerea mea, încă o explicaţie, între sumedenia de explicaţii şi teorii vehiculate în ultimii 200 de ani, cu prisosinţă. Nu este un studiu istoric detaliat. Nu aceasta este intenţia autorului, ci, mai degrabă, oferirea unor indicii spre aprofundarea sistematică şi sistemică a problemei. Evident, nemulţumirea legată de explicaţiile oferite în cele cîteva lucrări studiate m-au determinat să încerc să pun cap la cap cîteva evidenţe, din punctul meu de vedere. Departe de a vedea în ordinele militaro-religioase moştenitorii unei înţelepciuni oculte – abordare preferată de o pseudo-literatură ocultă – cred că naşterea şi istoria acestora sînt indisolubil legate de perioada istorică în care au evoluat, de mediul politico-religios al cruciadelor, cînd avînd în vedere necesitatea de a avea o armată permanentă , ordinele militare au fost create, fiind adoptate ca al patrulea jurămant monastic.

Dacă astăzi, mulţi privesc evoluţia ordinelor militaro-religioase în plan ocult şi ezoteric, acordîndu-le „urmaşi” francmasoni, personal cred că industria de securitate privată este similară, astăzi, cu ordinele cavalereşti din perioada de 200 de ani a Cruciadelor. Atunci, ca şi acum, cele două tipuri de structuri trebuie privite în contextul istoric al apariţiei, dezvoltării şi… desfiinţării lor! Blackwater, Triple Canopy sau DynCorp., cele trei mari companii militare private pot fi asimilate uşor Ordinului Templului, Ordinului Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan, sau Cavalerii de Malta, Cavalerilor Sf. Maria, sau Cavalerii Teutoni: transnaţionale şi cu interese globale privind Calea, bogate şi respectate, pizmuite, hulite şi invidiate, dar fără suportul cărora nici o armată „cruciată” nu s-ar fi aventurat în vechiul Orient Mijlociu. În jurul lor s-au ţesut legendele, favorabile şi nefavorabile, sub aura lor mîncarea galeză din grîu fiert, graalul, un fel de colivă dar mult mai rea la gust, s-a transformat în Potirul pe care-l caută şi astăzi o groază de lume. „Păstrătorii Graalului” erau Templierii, cei care aveau suficientă putere de a-şi asigura hrana – fie ea şi săracă! – trupelor proprii, în perioade în care foametea trimitea acasă, în Occident Cruciaţii mînaţi în luptă de mirajul bogăţiilor fără de seamăn ale Ierusalimului. Evident, au existat şi alte ordine cavalereşti, „naţionale”, cum ar fi Ordinul Jartierei, al cavalerilor britanici, sau Calatrava, Alcantara şi Navarra, în Spania Reconquistei, un fel de Armor Group. Bogăţiile ordinelor cavalereşti au fost semnificative, la fel cum sumele cîştigate de companiile de securitate în zonele de război sînt considerate uriaşe.

Cinci ordine militaro-religioase mari s-au format în Tara Sfînta între sfîrşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea: Cavalerii Sfîntului Mormînt (circa 1099), Cavalerii Templieri (circa 1118), Cavalerii Ospitalieri (circa 1099 sau ai Sfîntului Ioan), Cavalerii Spitalului Sfînta Maria din Ierusalim (Cavalerii Teutoni) şi Cavalerii Sfîntului Lazăr. Ordinele cavalereşti se înscriu în succesiunea ordinelor militare aparute în timpul Cruciadelor. Un ordin militar este o societate creştina de cavaleri, care a fost înfiinţat pentru apărarea credinţei, fie în Ţara Sfîntă, împotriva Islamului sau împotriva pagînilor (în special în regiunea Mării Baltice) în Europa. Mai multe comenzi au devenit secularizate mai tîrziu, dar „dualismul” despre care istoricii şi fanaticii Templierilor vorbesc, a rămas. În 1818, Joseph von Hammer a comparat ordinele catolice militare, în special, templierii, cu anumite modele, cum ar fi secta asasinilor. În 1820, José Antonio Conde a sugerat că au fost modelate pe Ribat, o instituţie fortificată religios care a unit un mod de viaţă religios cu lupta împotriva duşmanilor Islamului. Personal, cred că lucrurile stau mult mai simplu.

Conciliul ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 şi avea să creeze, pentru prima dată, după Israelul antic, o religie oficială de stat care consfinţea şi sporea puterea politică a Împăratului Constantin. Părintii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii: unii, în frunte cu Alexandru, Osiu, sau diaconul Atanasie susţineau credinţa „ortodoxş” că Iisus Hristos este şi Dumnezeu şi om; alţii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii şi încă vreo 20 de episcopi, erau de părere că Iisus a fost un profet muritor inspirat de Dumnezeu, iar alţii, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ţineau calea de mijloc. Acesta a prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul omiousios „asemă­nător după fiinţa cu Tatăl” în loc de omoousios „deo­fiinţă cu Tatăl”, cum afirma doctrina ortodoxă. Marea Schismă din 1054 a împărţit creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică – universală) şi estică (ortodoxă – a Dreptei Credinţe a Bisericii Creştine din primul mileniu de existenţă). Principalele cauze ale separaţiei au fost dispute asupra autorităţii papale şi inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au existat şi alte cauze, cum ar fi dispute legate de jurisdicţia asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice, însă, mai important mi se pare „Conceptul cezaropapismului”, o concentrare a puterii religioase şi politice în mîinile aceleiaşi persoane. Schismele din sînul creştinismului nu erau noi. Cea de la 1054 relua, practic, disputele din perioada proto-creştină cînd grupurile religioase se revendicau de la numeroase şcoli de gîndire. Creştinii şi iudeii au ajuns să se concentreze pe un singur Mesia (James Tabor, „Dinastia Iisus”, Ed. RAO, 2010, pag. 185). Însă, potrivit istoricilor, nu la fel stăteau lucrurile în sec.I, cînd în Manuscrisele de la Marea Moartă se citeşte despre DOI MESIA, care aveau să deschidă calea spre Împărăţia lui Dumnezeu: unul de neam regesc, din Casa lui David şi celălalt, preot din spiţa lui Levi, după cum scrie profetul evreu Zaharia (sec. 6 î.Hr.). Imaginea celor doi Mesia a devenit un simbol pentru multe secte iudaice de orientare apocaliptică. Testamentul celor Doisprezece Patriarhi, citat de James Tabor, datînd din sec.II î.Hr., spune: „Căci Domnul va ridica un mare preot din Levi şi un rege din Iuda”, pentru mîntuirea lui Israel. Pentru acel „timp” se pregăteau Esenienii, auto-izolaţi la Qumran, lîngă Marea Moartă, pregătind CALEA mîntuirii lui Israel. În acest context istoric şi de credinţă s-au derulat faptele celor doi veri, Iisus din Nazareth şi Ioan Botezătorul, care, conform istoricilor şi cercetătorilor teologi, se trăgeu din Neamul lui David şi cel al lui Levi, Maria, mama lui Iisus fiind verişoară cu mama lui Ioan Botezătorul, spiţă a lui Levi. Aprofundarea acestui subiect nu reprezintă scopul acestui text! Cert este că, acest binom mesianic va fi trezit speranţele a mii de oameni care aşteptau sosirea celor Doi Mesia, ca un semn sigur al sfîrşitului, mîntuirea lui Israel de sub dominaţia romană, ieşirea din viaţa grea a momentului istoric respectiv. Cărţile spun că pînă şi Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, a fost marcat de usturătoarea chemare la pocăinţă lansată de Ioan Botezotorul, şi îngrozit de mesajul radical al lui Iisus, înregistrat şi de Evanghelia după Matei, cap.10, versetele 34, 35 şi 36: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt/n-am venit să aduc pace, ci sabie/ Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamasa, pe noră de soacra sa/ Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Sigur, teologii pun aceste versete în lumina Dreptei Credinţe în faţa lui Dumnezeu şi a Căii deschise de Iisus spre Mîntuire. Indiferent de explicaţii şi conotaţii, cu siguranţă, mişcarea populară declanşată de Iisus şi Ioan Botezătorul se transforma într-o revoluţie, pe deoparte împotriva stăpînirii romane, iar pe de alta, împotriva exceselor castei preoţeşti ce gravita în jurul Templului din Ierusalim. O greşeală de tactică face ca „revoluţia” să nu-şi atingă scopul iniţial, însă, uciderea celor doi Mesia (conform scripturilor şi vechilor proorociri), distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. şi preluarea „comenzii” de către fratele mai mic al lui Iisus, Iacov, supranumit „cel Drept”, va schimba situaţia. În Faptele Apostolilor, Iacov şi adepţii originari ai lui Iisus sînt descrişi ca fiind „prima biserică a Ierusalimului”, iar viitorii episcopi şi „patriarhi” ai Oraşului Sfînt îşi revendicau linia succesorală (califatul) din Iacov, fratele lui Iisus.

Epoca mediavală nu se deosebeşte fundamental de primul secol al creştinismului. Dacă după Marea Schismă, Biserica Răsăriteană domina un spaţiu relativ întins şi compact – de aici şi absenţa „nevoii” de a patrona ordine militaro-religioase -, Biserica Apuseană făcea eforturi de implementare a credinţei în spaţii păgîne. Viaţa cotidiană era extrem de grea, birurile nenumărate, iar o viziune apocaliptică era atractivă pentru locuitorii Occidentului măcinat de sărăcie, boli, războaie şi biruri. Atunci cînd Papa Urban al II-lea a declanşat, în 1095, Prima Cruciadă, aceasta nu era, de fapt, decît apogeul unei lungi serii de apeluri şi de veşti îngrijorătoare venite din Ţara Sfîntă, atît de dragă inimilor creştine (Regine Pernoud, „Templierii, cavalerii lui Christos”, Ed. Univers, 1995). După o lungă succesiune de războaie şi stăpîniri ale Ierusalimului, Califul Al-Hakim cucereşte Ierusalimul, în 969, iar în 1009 distruge Rotonda Sfîntului Mormînt. Cînd vestea s-a răspîndit, a provocat revolta clerului din Occident şi al enoriaşilor, declanşînd un fenomen care va continua 200 de ani: cruciadele, greu de organizat în contextul în care forţa armelor era divizată şi răsfirată între nobilii acelor vremuri. Papalitatea avea nevoie de o armată proprie. Şi ea s-a materializat, aducînd sub aceeaşi cruce ordinele cavalereşti înfiinţate în acea perioadă, mai ales în Ţara Sfîntă, cel mai controversat fiind cel al Templierilor.

Putem presupune că acestea şi-au obţinut dualitatea, despre care se vorbeşte atît de mult, odată cu contactul avut în Ierusalim cu Biserica lui Iisus şi cu patriarhii acesteia, aşa cum scriam, urmaşii declaraţi ai lui Iacov. De altfel, în 1127, Cavalerii Sărmani ai lui Hristos, înfiinţaţi în 1118 şi recunoscuţi de papalitate în 1120, stabiliţi pe Muntele Templului cu scopul de a proteja pelerinii spre şi la Locurile Sfinte, primesc din partea Patriarhului Ierusalimului, drept emblemă, „crucea ortodoxă dublu tăiată” (Marlin Hopkins, „Enigma Cavalerilor templieri. Istorie şi legături mistice”, Ed. Art, 2008, pag. 22), de fapt, simbolul vechii credinţe (Calea esenienilor) în cei doi Mesia, Iisus şi Ioan Botezătorul, de fapt, nimic altceva, decît credinţa vechilor evrei în mîntuirea prin sabie şi credinţă, prin David şi Levi! Ea le este acordată de către Patriarhul Latin al Ierusalimului, Daimbert, arhiepiscop de PIsa şi văr al lui Bernard de Clairvaux, aflat în strînsă legătură cu Ioan al 8-lea, al 89-lea Primat al Bisericii din Ierusalim, descendent direct al lui Iisus şi fratelui acestuia, Iacov cel Drept, uns direct de Domnul, care a păstorit creştinismul în Oraşul Sfînt pînă în anul 62 d.h., continuator al tradiţiei creştine în Ierusalim, de la Iacov cel Drept, primul Patriarh. Aceşti oameni, fac profesiune de credinţă în faţa Patriarhului Ierusalimului, punîndu-şi forţele în slujba regelui Oraşului Sfînt. Canonicii Sfîntului Mormînt sînt în relaţii apropiate cu ei (Arnaud De La Croix, „Templierii. Istoria călugărilor-soldaţi”, Ed. Lucman, 2003, pag. 97). Ulterior, după ce papalitatea „unge” Ordinele Cavalereşti, aceştia folosesc „croix patee”, răspîndită, în diferite forme, la toate Ordinele. Templierii sînt cei care nu renunţă, însă, definitiv, la Dreapta Credinţă a Bisericii lui Iisus şi utilizează SIGILIUM MILITIE cu imaginea a doi călăreţi pe un singur cal. Crucea Ortodoxă dublu tăiată, rămîne, însă, pe sigiliul Ordinului Ospitalierilor Sfîntului Ioan (Regine Pernoud, op.cit. pag. 60). Aceasta este interpretarea pe care eu o dau acestor sigilii şi crucii iniţiale. Refuz asocierea simbolurilor ordinelor militare cu speculaţii ezoterice referitoare la fratele geamăn al lui Iisus, sau cu simbolistica sărăciei, a fraternităţii cavalereşti etc, promovate de numeroşi alţi autori. De asemenea, aşa numitul „simbolism ascuns” al Ordinelor, şi în special al Templierilor – regăsit în bisericile şi catedralele zidite de aceştia- , are legătură directă cu Biserica originară a lui Iisus şi Ioan Botezătorul şi cu dualitatea vechilor credinţe ebraice în Mîntuire, o Mîntuire spre care aspira întreaga societate a Evului Mediu. Veneraţia Templierilor pentru Iisus şi Ioan Botezătorul, „cu egală iubire”, era bine cunoscut în acea vreme şi acceptat de către Biserica Catolică, chiar în epoca de represiune a acestora.

La fel ca şi revoluţia iniţiată de Iisus şi Ioan Botezătorul, Ordinele militaro-religioase au eşuat în apărarea Ţărilor Levantine şi a Ţării Sfinte, după 200 de ani eforturi şi transformări în Europa. Ele s-au secularizat, au „migrat” în Malta, sau în Ţările Baltice, înfiinţîndu-şi chiar şi un stat, Prusia, dar au poposit şi pe meleagurile Banatului, la Mehadia sau Coronini. Dualismul MESIANIC, însă, a rămas neştirbit.

RĂZBOI ÎN ȚARA SFÎNTĂ

În 2010, în lucrarea TARGET – OPERAȚIUNI MILITARE EXTERNE ÎN COMBATEREA TERORISMULUI, apărută la Edituta Banatul, avansam ideea că riposta la atacurile teroriste ar trebui să fie devastatoare, astfel încît să fie ținute minte și după 50 de ani! Sigur, păcatul unei gîndiri tactice, limitate, era un mod de a trata efectul terorismului și nu cauza! Din păcate cauzele, motivele care declanșează acțiunile teroriste sînt extrem de profunde și fac parte din problemele sociale nerezolvate sau amînate zeci de ani. Cazul Israelului, care din aroganță sau neputință a lăsat cauza palestiniană nerezolvată. În momentul de față, Israelul are nu doar dreptul, ci și obligația să se apere, acțiunile sale militare contribuind la sporirea emoției în societate și întunecînd raționamentul. Totuși, nu trebuie să judecăm imaginile și informațiile difuzate ca o bătălie între binele absolut și răul absolut, între Albă ca Zăpada și zmeul-zmeilor. În Țara Sfîntă, cele două tabere nu mai au nimic sfînt, de mult!

La exact 50 de ani de la Războiul de Yom Kipur, dimineața de Sabat, 7 octombrie, Gruparea Hamas a declanșat un atac nemaivăzut asupra teritoriului israelian, dinspre Fîșia Gaza. 5000 de rachete au fost lansate în 30 de minute. Valuri de atacatori au întreprins operațiuni de comando pe uscat, pe mare și din aer. Războiul de Yom Kipur, Războiul arabo-israelian din 1973, Războiul de Ramadan, sau Războiul din octombrie a fost un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Syria, care a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973. Acum, gruparea Hamas a primit undă verde și sprijin substanțial din partea… Iranului, dușmanul istoric al Israelului, după cum indică surse media main stream de la Beirut, Liban. Numai că, la cîteva ore după ce informația pornește sub sigla WSJ, Agenția Reuters aruncă bomba: Summer Said, jurnalistul care a publicat un material pe surse în The Wall Street Journal despre implicarea Iranului în atacul Hamas asupra Israelului a fost anterior concediat de la Reuters pentru că inventa povești, potrivit fostului editor al Reuters pentru Orientul Mijlociu, Andrew McGregor Marshall. În articol se relata că ministrul iranian de externe a participat la o întîlnire secretă la Beirut la care a aprobat invadarea Israelului. ”L-am concediat de la Reuters în 2008. Sînt surprins că WSJ l-a angajat și îi publică poveștile care sunt în mod clar false”, a scris Marshall pe X. Paranteză: vă dați seama cîte povești inventate în sprijinul propagandei oficiale a livrat presa de calitate în ultimii ani? Cîte minciuni și intoxicări au fost livrate în ambalajul de adevăr absolut? Orwell poate fi mîndru!

Celebrele și legendatele servicii de informații israeliene, în jurul cărora s-a construit o întreagă literatură de ficțiune, au fost prinse pe picior greșit (?), deși amploarea atacului dovedește o pregătire îndelungată și minuțioasă. Greu de crezut! Probabil că nu! Informații din zona politică israeliană vorbesc despre faptul că premierul Netanyahu a știut de atac, dar… după o discuție telefonică cu președintele Biden ar fi căzut de acord ca Israelul să nu lanseze un atac preventiv, care ar fi pus Israelul în dificultate în context internațional. Așa că, a lăsat lucrurile să decurgă de la sine și să utilizeze Gruparea Hamas așa cum a făcut-o de fiecare dată, ca un agent electoral propriu, cel mai bun!  

Mai mult, premierul Netanyahu atrăgea atenția, în luna iunie, că o cantitate însemnată de arme se acumulează în Fîșia Gaza. Premierul israelian spunea că are dovezi concrete că o parte din armele americane destinate Ukrainei au ajuns în Gaza! Nu e cazul să speculăm CINE a re-vîndut aceste arme pe piețele internaționale, multe dintre ele regăsindu-se și în Africa, dar să ne aducem aminte de avionul cargo sîrbesc doborît de israelieni deasupra Greciei… Rămîne greu de crezut că serviciile israeliene au fost prinse pe picior greșit, abuzînd de tehnologie în culegerea de informații în detrimentul surselor umane. Asta numai dacă filosofia existențială a Academiei de Informații nu s-a schimbat între timp, sau dacă nu au fost mult prea concentrați ca împreună cu armata să susțină implantarea de colonii în Cisiordania. Altfel, diversele curente religioase, care domină politica, informațiile și armata israeliană, pot genera scenarii apocaliptice. Și un șantaj la adresa deja rău-famatului premier israelian, în vederea suplimentării de fonduri!

Treziți la realitate din sabat, israelienii au promis să șteargă Fîșia Gaza de pe fața pămîntului, precum și o ripostă adecvată împotriva organizatorilor. Bombardamentele apocaliptice din Gaza, fără discernămînt și fără celebrele reguli de angajare, confirmă.

Vom vedea în zilele și săptămînile ce vor urma dacă Israelul, susținut total de Statele Unite nu vor ataca Iranul! Israelul nu are intenția de a negocia cu militanții Grupării Hamas, deoarece consideră că mișcarea trebuie distrusă, a declarat Reprezentantul Permanent al Israelului la ONU, Gilad Erdan, relatează CNN. „Epoca dialogului cu acești sălbatici a luat sfîrșit. Este timpul să distrugem infrastructura teroristă a Hamas, să o radem complet, astfel încît astfel de orori să nu se mai repete”, a spus el. Sigur, declarația oficialului este perfect întemeiată, dar, ca de obicei, ne concentrăm asupra efectelor și nu a cauzelor care trebuiau/iesc rezolvate.

Organizația Hamas, care controlează Fîșia Gaza, are în spate doi mari susținători/finanțatori: Iran și Qatar. Nu putea mișca un pai fără acordul tutorilor săi. Iranul a anunțat oficial că sprijină acțiunea Hamas. Ce interese ar putea avea Iranul să arunce Hamasul într-o luptă absolut inegală cu forțele israeliene, pe care nu are cum să nu o piardă altfel decît devastator și cu pierderi imense? Răspunsul simplu ar putea fi dorința de a bloca evoluția accelerată a unui proces extrem de deranjant pentru Teheran și Moscova: noua și frumoasa prietenie dintre evrei și saudiți, care a făcut primii pași acum trei ani. Ar mai fi de pus în ecuație implantarea Israelului în Azerbaidjan, exact în coasta Iranului, războiul de o zi din Karabahul de Munte și susținerea Armeniei de către Iran. Dar prietenia dintre Israel și Arabia Saudită ar aduce în trenă reapropierea dintre saudiți și Casa Albă, ale căror relații s-au înrăutățit în timpul administrației Biden. Zilele trecute, Reuters puncta că Arabia Saudită este hotărîtă să obțină un aranjament militar prin care SUA să o apere, în schimbul deschiderii legăturilor cu Israelul. Iar acest lucru poate avea consecințe de amploare, inclusiv cu scoaterea din Orientul Mijlociu a Chinei.

Încă de la primele ore ale conflictului, un mare număr de ofițeri și soldați israelieni au fost uciși. Iranul s-a răzbunat astfel, pe deplin, pentru tot. Pentru ofițerii IRGC uciși, pentru oamenii de știință uciși, pentru atacurile aeriene din deșert. Răzbunarea este un fel de mîncare care se servește rece. Israelul a primit cea mai colosală lovitură de imagine din ultimele decenii. Lovitura a fost dată imaginii IDF, Mossad-ului, tancurilor Merkava, Iron Dome și altor „constante” ale mitului puterii israeliene. Masacrele din Gaza și încercarea de a curăța Gaza sînt, în primul rînd, o încercare de a restabili un mit crăpat, astfel încît Israelul să fie din nou temut și să nu fie de rîsul vecinilor săi arabi. Și, prin urmare, este necesar să se ungă cu sînge, din cap pînă în picioare, indiferent de ceea ce a cauzat atacul – surprindere totală sau, încercarea de a folosi atacul Hamas pentru a ataca Gaza, în stilul zilei de 11 septembrie, pentru a rezolva problemele politice interne.

Iranul acționează ca principalul apărător al palestinienilor și musulmanilor, luptînd pentru acest titlu cu Turcia lui Erdogan. Acest rol este acceptat, mai ales în lumea șiită. Războiul din Gaza a dus deja la suspendarea negocierilor privind normalizarea relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită. Această normalizare politică, așa cum spuneam deja, a fost îndreptată împotriva Iranului. Acum, negocierile sînt încetinite sau înghețate pentru o lungă perioadă de timp. Sudanul a restabilit relațiile cu Iranul după mult timp, deși a intrat în grupul țărtilor care și-au normalizat relațiile cu Israelul.

Atrocitățile comise de Israel în Gaza atrag și vor atrage în rîndurile militarilor iranieni un număr mare de tineri recruți în întreaga regiune. În contextul unei viitoare confruntări militare cu Israelul și aliații săi, Iranul nu va avea probleme în completarea rîndurilor recruților săi pentru o lungă perioadă de timp, mai ales din mediul palestinian, a cărui ură față de Israel va continua să crească exponențial. Planurile SUA de a normaliza relațiile dintre Israel și lumea arabă vor fi torpilate pe măsură ce războiul se prelungește, iar partea lumii arabe care a tratat anterior Iranul cu răceală va lua în considerare opțiuni pentru normalizarea relațiilor cu acesta. Războiul este, de asemenea, o lovitură pentru politica Washingtonului și slăbirea ei în continuare, în Orientul Mijlociu, în calitate de susținător al Israelului. Statele Unite vor continua să-și piardă poziția în lumea arabă. De fapt, aceasta este strategia Iranului, de a cîștiga fără luptă. Iranul acționează conform strategiei generalului Qassem Suleimani, care a permis Iranului să devină puterea dominantă în regiune!

Scopul Iranului este de a-și slăbi inamicii – Statele Unite și Israelul prin războaie proxi cu Hezbollah, AnsarAllah, Kataib-Hezbollah, Hamas, simple piese de șah mutate de maeștrii persani. Sulemaini, ca parte a strategiei sale, a creat piesele pentru acest joc. Așa a cîștigat Iranul în Liban. Așa a cîștigat Iranul în Syria. Așa a cîștigat în Iraq. Și așa a cîștigat în Yemen. Și în jocul iranian împotriva Israelului și a Statelor Unite, Gaza este un pion de gambit, prin propria sa voință, la începutul unui nou joc lung. Alegerea Israelului: invazia Gazei sau concesii după catastrofă, o alegere cu două opțiuni evident ambele proaste, pe care Iranul le va folosi cu siguranță, dar va încerca să o facă cu mîinile altcuiva. Acest lucru nu înseamnă că Iranul pregătea atacul actual, dar cu siguranță a format premisele în regiune pentru ca acesta să devină posibil, dar să nu deranjeze prea mult China și Rusia, partenerii Iranului și jucători importanți în Orientul Mijlociu.

Surse credibile lansează și scenariul implicării Statelor Unite în atacul Hammas, pe fondul relațiilor catastrofale între Netanyahu și Biden. Aglomerarea de arme americane – via Ukraina – par să confirme că SUA își dorește un alt tip de relație politică cu Israelul și o ieșire onorabilă din războiul ukrainean, după dezastrul retragerii din Afghanistan.

Atacul Hamas – de-a dreptul kamikaze am spune – poate conduce rapid la o severă linie roșie de demarcație între Occident și întreaga lume arabă și e o chestiune de ore pînă cînd Israelul va rade de pe fața pămîntului Fîșia Gaza.

În Liban, Hezbollahul a anunțat oficial că este parte în conflict. Doar cîteva tiruri de artilerie, care au scos din funcțiune radarul israelian din Galileea și o creștere a capacității operaționale la graniță. Sînt, însă, grupări iraqiene și syriene care au promis că se vor arunca în luptă de partea palestinienilor. Partidul Național Socialist Syrian este una dintre ele, deși deocamdată e liniște pe Platoul Golan, principalul rezervor de apă dulce al Israelului, capturat de la syrieni în 1967.

De la înființarea sa și pînă azi, Israelul a trăit într-o permanentă stare de alarmă existențială. Aceasta a determinat perfecționarea permanentă a instrumentelor sale informative și contrainformative. Fierberea nemulțumirilor în Gaza era notorie. Fîșia Gaza este similară cu rezervațiile de indieni din Statele Unite. Sau cu mult blamatul Lagăr 14 din Coreea de Nord. Comunitatea internațională nu a dorit niciodată să acorde importanță acestei fîșii de pămînt de la frontiera cu Egiptul cu peste două milioane de locuitori blocați în acel perimetru, cu un șomaj de peste 45%, cu 46% dintre copii suferind de anemie și peste 50% dintre copii care nu-și mai doresc să trăiască, conform analizelor organizațiilor internaționale. Mai mult, patrulele aeriene israeliene, cu avioane de luptă zburînd printre blocurile de locuințe au reușit să creeze butoiul cu pulbere care a erupt de Yon Kipurul acestui an. 95% din apa potabilă furnizată de Israel NU este potabilă, iar densitatea locuitorilor depășește incredibila cifră de 5 pe metru pătrat!

Atacul a depășit prin anvergură și tactică o operațiune teroristă, despre care continuă să vorbească propagandiștii sistemului, atingînd cota unui adevărat război convențional în care Hamas-ul a evoluat în plan militar, continuu, din 1987 – de la înființarea sa – și pînă acum. Să ne amintim că există mărturii și documente care atestă că Mossad-ul a stat în spatele creării Grupării Hamas, ca o contrapondere la Organizația pentru Eliberarea Palestinei, condusă de Yasser Arafat, care a și obținut statutul de STAT pentru Palestina. Cu sprijinul României lui Ceaușescu, dar asta este o altă discuție…

Deși, în momentul de față, nu se pune problema, soluția păcii în Orientul Mijlociu stă în puterea Israelului. Crearea Statului Palestinian, un proiect cînd amînat, cînd ignorat cu desăvîrșire, a fost readus în discuție de diplomații chinezi. Îndrăznesc să spun că în următoarea perioadă NU va exista nici o implicare externă directă în acest conflict de intensitate scăzută, chiar dacă există actori interesați de extinderea războiului spre Liban, Syria sau chiar Iran. Nu, Israelul va rezolva singur, în granițele actuale, acest conflict!

Deocamdată, curge sînge, iar războiul palestiniano-israelian a scos de pe prima pagină războiul din Ukraina…

ROP (rezerva operațională privată)?

M-am văzut zilele trecute cu cîțiva Operatori ai Forțelor pentru Operații Speciale din România. Militari destoinici, poate cei mai cei din întreaga categorie de forțe. Au venit în orașul meu, pentru prima dată în cei 20 de ani de existență a FOS pentru a promova cariera militară! Elevii, puțin interesați, deloc doritori să acceadă la viața cazonă. Și nu este nimic nou, Banatul fiind prin excelență o zonă a țării care nu dorește să aibă contact cu militarii, indiferent de armă și culoarea uniformei. De fapt, după restructurarea Armatei, în Banatul de Munte nu a mai rămas nici o singură unitate militară.

În Forțele Armate Române sînt încadrați – conform statisticii pentru anul 2021 – 68.500 de cetățeni, bărbați și femei, adică echivalentul a aproximativ – teoretic – șapte divizii. Conform datelor, în 2021 erau disponibili pentru serviciul militar, cetățeni cu vîrste cuprinse între 18 și 49 de ani, în număr de 11.077.504. Dintre aceștia, apți pentru serviciul militar, capabili să mînuiască arme și tehnică de luptă după o instruire specifică adecvată, erau 9.083.554 de cetățeni. Practic, în fiecare an, peste două sute de mii de adolescenți ajung la vîrsta în care sînt apți pentru serviciul militar. Dintre aceștia, în rezerva MApN se află doar aproximativ 53.000 de foști purtători de uniforme militare, cu grade, vîrste și experiențe militare diferite, dintre care în jur de 20.000 au acționat în trei teatre de război.

În ultima perioadă numărul demisiilor în Armata Română s-a dublat faţă de anul 2021, potrivit statisticilor. Mai grav este faptul că tinerii au început să fugă de şcolile militare, motivul ar fi  banii mai mulţi din sectorul privat şi conflictul armat de la graniţă. Scăderea dramatică a interesului pentru această profesie a fost anticipată de observatorii profesioniști din sistem încă înainte de retragerea din Afghanistan! Numărul tinerilor care s-au înscris la concursurile de admitere la şcolile militare de maiştri militari şi subofiţeri s-a redus aproape la jumătate în anul 2022 faţă de 2021, respectiv de la aproximativ 5.700 la 2.500, în condiţiile în care numărul locurilor scoase la concurs a fost sensibil egal, se arată într-un document oficial.

În aceste condiții, preluînd anumite modele din Occident și nu numai, Statul român se pregătește, totuși, pentru ce e mai rău. CINEVA speră că Societățile Militare Private, care pot oferi salarii mult mai atrăgătoare decît o face Guvernul României, să recruteze, la un moment dat, contractori apți de luptă.

Este explicația care justifică de ce, cu problemele majore pe care România le are la ora actuală, cu datorii imense și neconcordanțe în sistem, într-o ședință din luna septembrie 2023, Guvernul României a decis să adere la Documentul Montreux, care reglementează și susține utilizarea armatelor private pe teritoriul național. Documentul Montreux a fost elaborat pentru a aborda implicarea companiilor militare și de securitate private în situații de conflict armat.

Memorandumul pentru aprobarea exprimării susținerii României pentru Documentul Montreux privește obligaţiile juridice internaţionale relevante şi bunele practici pentru state în legătură cu operaţiunile societăţilor militare şi de securitate private care acţionează în timpul conflictelor armate. Prin aderarea la acest document, se consolidează profilul României de susţinător activ şi constant al dreptului internațional umanitar și se produce o aliniere la poziția exprimată de majoritatea statelor membre ale UE.

”Documentul Montreux nu reprezintă un tratat internațional dar reafirmă angajamentele statelor față de respectarea dreptului internațional, în mod special a dreptului internațional umanitar și a normelor privind protejarea drepturilor fundamentale, precum și asocierea în cadrul acestor demersuri a industriei private militare și de securitate, în scopul responsabilizării acestor actori privați. Prin andosarea Documentului Montreux, statele au acces la diverse servicii de asistență în dezvoltarea sau actualizarea reglementărilor naționale în privința industriei de securitate privată”, se arată în Memorandum. Documentul încurajează utilizarea companiilor militare private atît în conflictele armate, cît și în paza centrelor de detenție, a azilelor de imigranți, a centralelor nucleare, precum și a întregii infrastructuri critice.

”Conform definiţiei cuprinse în Documentul Montreux, societăţile militare şi de securitate private sînt entităţi comerciale private care furnizează servicii militare şi/sau de securitate, indiferent de modul în care se descriu. Serviciile militare şi de securitate includ, în special, paza armată şi protecţia persoanelor şi obiectelor, cum ar fi convoaie, clădiri sau alte locuri, întreţinerea şi exploatarea sistemelor de armament, detenția de prizonieri, acordarea de consultanţă şi pregătire în domeniu”, se precizează în Memorandum.

Potrivit Documentului, statele sînt obligate să ancheteze și să urmărească penal, să extrădeze sau să predea persoanele suspectate de a fi comis alte infracțiuni conform dreptului internațional, cum ar fi tortura sau luarea de ostatici, în conformitate cu obligațiile ce le revin conform dreptului internațional. Totodată, statul care contractează servicii militare private este răspunzător pentru încălcările dreptului internaţional umanitar, drepturilor omului sau altor reguli de drept internaţional săvîrşite de societăţile militare şi de securitate private.

Documentul Montreux prevede că acțiunile unei persoane sau entităţi care nu este organ al statului, dar este împuternicită de dreptul statului în cauză să exercite elemente de autoritate guvernamentală va fi considerată ca un fapt al statului conform dreptului internaţional, dacă persoane sau entitatea acţionează în această capacitate în situația particulară dată.

Aderarea la acest document poate crește rezerva operațională. Și nu numai!

CATASTROFA CREVEDIA. POMPIERII ÎȘI PLÎNG CAMARAZII, STATUL ÎȘI ASCUNDE SCHELETELE ÎN DULAPURI

BMTF, 28 aug – După exploziile de la Crevedia care au spulberat, prin bomba perfectă, zeci de pompieri profesioniști – mulți dintre ei foști camarazi ai col. Orlando Șchiopu, unul dintre cei mai profesioniști lideri militari pe care i-a avut arma în ultimii ani! – multe sînt vocile care cer să se afle adevărul. MulțI sînt cei care arată cu degetul spre conducătorii intervenției și, în general, accentul cade grăbit spre operațiunile de intervenție și nu spre atentatul cu bvombă pus la cale de oameni de afaceri fără scrupule care conduc, prin intermediul grupurilor de interese, structurile statului eșuat patronat de Iohannis.

Peste 40 de pompieri au fost răniți, unii dintre ei grav, cu șanse infime de supraviețuire, pentru care colegii din țară s-au mobilizat exemplar. Nici o vorbă despre asigurările medicale, despre pensii speciale, despre materialele de proastă calitate achiziționate prin proiecte financiare externe! De cealaltă parte, grupurile de interese politice își ascund scheleții în dulapurile cu prea mult gunoi adunat în ultimii 10 ani!

În raportul preliminar al M.A.I reiese că intervenția fizică asupra incendiului provocat de explozia stațiilor GPL s-a produs la o oră distanță de la producerea primei explozii.

”I. Descrierea evenimentului                                                   

În data de 26.08.2023, în jurul orelor 18:48, în incinta unui operator economic unde se aflau 3 cisterne de transport GPL, s-a produs o explozie urmată de incendiu.

Arderea s-a manifestat cu flacără violentă şi degajare mare de fum la 3 cisterne de transport GPL, autovehiculele din incintă şi imobile alăturate. Ulterior în jurul orelor 20:56, respectiv 21:46 s-au produs alte 2 explozii în aceiași incintă care au determinat propagarea incendiului la mai multe imobile.

Din datele preliminare obținute, obiectivul nu mai deţinea autorizație de securitate la incendiu din data de 30.07.2020 şi are închisă activitatea de la data de 14.10.2020.

Pe timpul unui control de prevenire desfăşurat în anul 2020 la acest obiectiv, s-a constatat utilizarea unei pompe de transvazare a gazului petrolier lichefiat neomologată.

Din primele informații la momentul producerii evenimentului pe amplasament s-au desfăşurat operațiuni de transvazare neautorizate.

II. Măsuri aplicate în gestionarea evenimentului

– la nivel central:

– informarea primului-ministru şi conducerii M.A.I.

– constituirea unei celule de criză la nivelul MAI pentru coordonarea acţiunilor; • monitorizarea şi coordonarea situaţiei din teren prin structura de specialitate a Departamentului pentru Situații de Urgență, care este în permanentă legătură cu celelalte instituții reprezentate în Comitetul Național pentru Situații de Urgență; – la nivel local:

– începînd cu ora 19:52 la locul evenimentului au fost alocate următoarele resurse: ISU BIF – 14 ASAS, 1 Autospeciala cu roboți, 1ASPA, 1 autoscară, 2 PMA, 7 SMURD B2, 4 UTIM, 1 descarcerare, 1 CBRN, 1 PCM.

ISU DB 6 ASAS, 1 ATPVM, 11 EPA, 2 PMA, 1 microbuz;

– ISU PH – 3 ASAS;

– IGAV-1 elicopter SMURD;

IGPR – 29 de polițiști;

IGJR – 30 de Jandarmi;

SAJ DB-9 echipaje operative;

– deplasarea la fața locului a autorităților administrației publice locale, reprezentanţi – creşterea capacității operaționale la Nivel IV Alertă Roşie la nivelul – activarea Planului roşu de intervenție (19:39) la nivelul ISU DB şi a Inspectoratului pentru Situații de Urgență Dâmboviţa şi Nivel III Alertă Portocalie la Inspectoratul pentru Situații de Urgenţă Bucureşti-Ilfov; • în urma analizei situației, conducerea intervenției este asigurată de Şeful DSU, inspectorul şef al ISU BIF şi prim-adjunctul inspectorului şef al ISU DB;

de la ITM, Garda de mediu;

a fost emis mesaj Ro-Alert pentru avertizarea populaţiei;

aer comprimat, precum şi pentru înlocuirea/rotirea personalului la locul au fost dispuse măsuri pentru suplimentarea cu rezervă de spumogen şi butelii cu intervenţie;

au fost evacuați preventiv aproximativ 3.000 locuitori;

a fost stabilit un perimetru de siguranță de aproximativ 800 metri faţă de locul intervenției

– activarea mecanismului de protecție civilă al Uniunii Europene.

III. Concluzii

1. pe timpul intervenției s-au înregistrat 55 victime, astfel:

ca urmare a primei explozii s-au înregistrat 8 victime:

1 persoană decedată

7 persoane rănite, 3 cu arsuri transportate la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, 4 cu arsuri transportate la Spitalul Bagdasar-Arseni; – ca urmare a celei de a doua explozii s-au înregistrat 47 victime: 3 persoane rănite la UPU Târgovişte

44 la spitale din municipiul Bucureşti, cu arsuri şi traumatisme; Din totalul victimelor, 43 cadre din rîndul forțelor de intervenție (dintre care 39 pompieri, 2 poliţişti şi 2 jandarmi)..

2. La ora 01.30 51 de persoane sînt încă internate în diverse secții ale unităților sanitare, 10 dintre acestea fiind intubate;

3. Sînt în curs de desfășurare operațiuni pentru identificarea unor capacităţi de tratament în străinătate şi transferul pacienţilor”, se arată în raportul preliminar al M.A.I.

Între timp, au fost identificate capacitățile de tratament din străinătate. Operatorii roboților de intervenție, care au fost arși pe mai mult de 80% din suprafața corpului, au fost primii transferați în afara țării. Din păcate, șansele de supraviețuire sînt minime!

Cu siguranță, intervenția de la Crevedia va fi analizată în detaliu de profesioniști, iar lecțiile învățate vor fi transmise tuturor inspectoratelor județene din țară. Din păcate, capitolul LECȚII ÎNVĂȚATE nu se aplică și la autoritățile statului diluate masiv de grupurile de interese, crimă organizată și agenți străini. Dacă nu se întîmplă CEVA, URGENT, vom rămîne exclusiv la stadiul de țară africană donatoare de orice. Inclusiv de organe! Iar dacă ne punem speranța numai în Dumnezeu, atunci spun: BATĂ-VĂ DUMNEZEU SĂ VĂ BATĂ!

Wagner a fost eliminat

BMTF, 24 aug – Miercuri, 23 august 2023, un avion de business, multijet, Embraer Legacy 600 business, cu numărul de înmatriculare RA-02795, aparținînd Companiei Militare Private ruse Wagner, a fost lovit de o rachetă anti-aeriană rusă, în apropiere de Moscova. Avionul decola din capitala rusă cu destinația Sankt Petersburg și avea la bord întreaga conducere civilă și militară a companiei care se întorcea din Africa, potrivit jurnalistului Andrei Zakharov, un apropiat al liderului Wagner. Toți cei 10 ocupanți ai aparatului au fost uciși.

Potrivit Rossaviation, alături de Evgheni Viktorovici Prigojin, CEO Wagner, se afla comandantul militar și fondatorul companiei, Dmitri Valerievici Utkin, precum și Serghei Propustin, Evgheni Makarian, Aleksandr Totmin, Valerii Cekalov, Nikolai Matuseev și cei trei membrfi ai echipajului, comandantul Aleksei Levshin, co-pilotul Rustam Karimov și asistenta de bord Kristina Raspopova.

Uciderea lui Prigojin și Utkin demonstrează că sistemul nu uită și nu iartă. După revolta din 24 iunie, Wagner a fost trecută pe lista dușmanilor regimului, indiferent de serviciile aduse acestuia. Prigojin nu a fost arestat după revolta lui eşuată pentru a i se oferi un fel de fals sentiment de securitate şi de libertate de mişcare, astfel încît să-l poată ucide. Pentru Vladimir Putin este vorba despre securitatea regimului. Nu poţi permite unui tip pe care l-ai numit trădător la sfîrşitul lunii iunie, cînd a declanşat o revoltă, să trăiască. Doar că nu se va întîmpla. Şi Prigojin, a cărui experienţă a fost ca vînzător de hotdog, probabil că avea o părere exagerată cu privire la capacitatea sa de supravieţui.

Uciderea lui Prigojin, de către Vladimir Putin, sau cercul de putere din jurul ministrului apărării, Serghei Șoigu, a fost premeditată. Nucleul dur al Grupului Wagner a fost mutat în Belarus, creînd panică în Polonia și Țările Baltice, pentru că Wagner a fost recunoscută ca o forță redutabilă nu doar de către ruși ci, mai ales, de către adversarii lor direcți. Nici un luptător serios, sau contractor, din spațiul estic, sau de oriunde altundeva, din spațiul euro-atlantic nu și-a permis să ia în derîdere competențele Grupului Wagner. Cu excepția cîtorva păcălici din România!

La cîteva zile după revoltă, Putin s-a întîlnit cu Prigojin la Moscova. Dmitri Peskov a confirmat întîlnirea de pe pe 29 iunie, de la Kremlin. El a spus că au fost prezenți 35 de oameni: toți comandanții detașamentelor și Prigojin însuși. La întâlnire, Putin a evaluat acțiunile PMC „Wagner” în cursul apărării militare și în 24 iunie. Președintele a ascultat explicațiile comandanților și le-a oferit în continuare promisiunea unui angajament ferm. Comandanții Wagner, care astăzi nu mai sînt, și-au prezentat versiunea asupra celor întîmplate și au subliniat că sînt susținători și soldați convinși ai șefului statului și sînt gata să lupte în continuare pentru Patria Mamă. Secretarul de presă al Președintelui Federației Ruse a adăugat că întîlnirea a durat 3 ore, dar nu a dezvăluit alte detalii.  

Rămîne, totuși, întrebarea: de ce au ales cercurile de putere de la Moscova să elimine liderii Wagner acum, în plin război cu restul lumii, în plină revoluție de emancipare africanăz, și în condițiile în care Wagner a devenit cea mai redutabilă forță de asalt a Federației Ruse și vîrful de lance al puterii sale expansioniste?

Revolta Grupului Wagner împotriva sistemului a fost generată de umilința trăită pe frontul de la Bahmut. 20.000 de wagneriți și-au dat viața pentru cucerirea orașului. În paralel, Compania s-a aflat într-un permanent război cu propriul minister al apărării care nu furniza mercenarilor muniția de care avea nevoie. Presiunile lui Prigojin asupra conducerii Ministerului Apărării, acuzațiile sale directe de corupție au lovit sistematic, luni de zile la temelia credibilității ministerului condus de Șoigu. Mai mult, mediatizarea permanentă, alta decît în Syria, de exemplu, a evidențiat capacitatea de luptă a Grupului Wagner și a remarcat absența militarilor ruși de la Bahmut. Pe de altă parte, structura de personal a Grupului Wagner a rezonat mai mult decît pozitiv cu acțiunile liderului, Evgheni Viktorovici, astfel încît cota de popularitate a acestuia a crescut enorm. În urmă cu exact două luni, CEO-ul Grupului Wagner, Evgheni Viktorovici Prigojin, a fost acuzat de tentativă de lovitură de stat armată în Rusia. Într-un interviu de 30 de minute, difuzat de grupul său de presă PATRIOT, fondatorul grupului de mercenari Wagner din Rusia, Evgheni Prigojin, a reluat acuzațiile la adresa ministrului rus al apărării, Serghei Șoigu și al camarilei din jurul acestuia, potrivit cărora., în timpul Bătăliei pentru Artemovsk/Bahmut, armata rusă, la ordinul personal al ministrului, a bombardat pozițiile din spatele liniei de asalt a mercenarilor Wagner, ucigînd 2000 dintre aceștia. Prigojin a promis atunci că va veni vremea răzbunării, după victoria de la Bahmut. „Cei care ne-au ucis băieţii şi cei responsabili de pierderea a zeci de mii de vieţi ale soldaţilor ruşi în războiul din Ukraina vor fi pedepsiţi”, a spus el. „Vă cer să nu rezistaţi. Oricine o face va fi considerat o ameninţare şi va fi distrus. Asta este valabil pentru orice puncte de control sau aviaţie din calea noastră”. „Puterea prezidenţială, guvernul, poliţia şi garda rusă vor funcţiona ca de obicei”. „Aceasta nu este o lovitură militară de stat, ci un marş al dreptăţii. Acţiunile noastre nu interferează în nici un fel cu trupele”.

Uciderea de către sistem a liderilor Wagner confirmă, încă o dată, ceea ce știam despre companiile de mercenari. Indiferent de regimul politic, acestea sînt amantele pe care nu le recunosc niciodată.

“Noi, sîntem mina cu care Guvernul se șterge la fund”, mi-a spus în 2004, la Baghdad, Oliviero Matsota, un mercenar americano-mexicano-italian, împreună cu care am fumat un trabuc în Camp Victory. Și mare dreptate avea, deși mercenarii din compania la care lucre, la fel ca întreaga forță a Coaliției dislocate în Iraq, trebuiau să respecte “regulile de angajare”.

Wagner, la fel ca toate celelalte companii de mercenarfi ruși nu respectă regulile de angajare și luptă direct, TIC, în locul militarilor ruși care, official nu există în acele zone. Așa s-a întîmplat în războiul din Syria unde Wagner a luptat împotriva ISIS, dar și a unei formațiuni americane!, împotriva adversarilor regimului Bashar Al-Assad, sprijinit de Rusia. Toate victoriile Wagner de pe teren au fost contabilizate în stele, trese, prime și decorații pentru ofițerii și generalii ruși care nu au călcat pe front. Evident, în urma contractelor comerciale, Wagner s-a ales cu banii (20% din exploatările de petrol pentru fiecare puț eliberat!, de exemplu). Wagner a eliberat de două ori orașul Palmyra, fără sprijinul direct al armatei syriene care, în opinia mercenarilor, este mai mult decît o bătaie de joc. Armele folosite de mercenary au fost oferite de syrieni care nu au nici un respect pentru tehnica militară, iar armamentul a fost, în mare parte, decalibrat și cu defecțiuni majore generate de lipsa de întreținere. Și totuși, Comandantul detașamentului 1 de Asalt al PMC „Wagner”, cu nickname-ul Ratibor povestește despre eliberarea Palmyrei: în martie 2016, întreaga lume a fost captivată pe ecranele TV și a urmărit îndeaproape acțiunile ISIS din orașul antic Palmyra (Tadmor): uciderea civililor, execuții în direct. La acel moment, grupul Wagner PMC era situat pe teritoriul SAR, Syriei. La cererea conducerii de vîrf a țării și a generalilor SAR, un grup al PMC Wagner, fără să stea pe gînduri, a ajuns în vecinătatea orașului antic. După ce au evaluat situația și au luat o decizie, grupurile de luptă au început să elibereze orașul de terorismul mondial (ISIS). După ce au capturat înălțimile dominante cu lupte, după ce au întrerupt complet alimentarea teroriștilor, grupurile au procedat la curățarea orașului. Prin decizia competentă a comandantului (Utkin) și acțiunile coordonate ale angajaților noștri, orașul antic a fost eliberat pînă la sfîrșitul lunii martie 2016. Această operațiune a fost efectuată exclusiv de luptătorii PMC Wagner! În urma acestei victoria, PMC, „Wagner” a fost retras de pe teritoriul SAR! Palmira eliberată a fost predată unităților Ministerului Apărării al Federației Ruse și armatei SAR. Dar, cerul pașnic de deasupra orașului antic a fost de scurtă durată. În decembrie 2016, un mic grup ISIS, format din 10 camionete RCMP, a preluat orașul. Palmyra era din nou în mîinile lor. Acest eșec al apărării orașului nu a întîrziat să apară, iar țara s-a îndreptat din nou către Wagner PMC cu cererea de a elibera din nou orașul antic, lucru făcut triumfător de grupurile de asalt ale Companiei noastre. Încă o dată, Wagner PMC a demonstrat un înalt profesionalism militar în lupta împotriva terorismului global, insuflînd în același timp teamă reală în inimile ISIS și a stăpânilor lor occidentali. Astfel, PMC „Wagner” s-a declarat ca o forță capabilă să lupte cu succes împotriva oricărei manifestări de terorism și ca o „Forță rusă” care ar trebui deja luată în considerare. În ciuda tuturor, după îndeplinirea tuturor sarcinilor atribuite, grupul Wagner PMC a părăsit cu mîndrie teritoriul SAR”.

În 9 ani de activitate susținută, ca umbră a intereselor Kremlinului în lume, Wagner a fost prezentă în mai toate zonele de interes pentru Rusia: în 2014 primul detașament al PMC Wagner este trimis să participe la ostilitățile din Donbass. – Vara 2014 au loc luptele pentru aeroportul Luhansk, la care, printre altele, participă mulți viitori comandanți eminenți ai Companiei. – Iarna 2015 . Participarea la operațiunea Debaltsevo, care s-a încheiat cu înfrîngerea completă a Forțelor Armate ale Ukrainei. – Vara-septembrie 2015 . Recunoaștere în Latakia syriană, nu există nimic care să finalizeze apelul. – decembrie-ianuarie 2015/16 . Lupte în zona muntoasă a Latakia, inclusiv la granița cu Turcia. – februarie-martie 2016 . Primul asalt asupra Palmyrei, inclusiv forțele Primului SHO Ratibor. – 13 martie 2016 . Avioanele de atac Su-25 ale Forțelor Aerospațiale Ruse aruncă 4 FAB într-o tabără PMC din zona El Bardo. Memphis, Cascade, Moskvich mor. Comandantul celui de-al 4-lea detașament de recunoaștere și asalt, viitorul erou al Rusiei, își pierde mîna. – aprilie 2016 . Echipamentele, armele sînt luate de la detașamentele Wagner și duse în Rusia. – Toamna 2016 . PMC-urile sînt din nou amintite și sînt implicate în atacul asupra Alepului. – ianuarie 2017 . O adunare strînsă a „Orchestrei”, cu mențiunea: este necesar să salvați Palmyra. Din nou. – februarie-martie 2017 . Echipele de asalt luptă de la baza aeriană T4 pînă în Palmyra. Cîmpurile petroliere din Shaer sînt de asemenea eliberate, Khayan este luat sub control. – iulie-septembrie 2017 . Lupte pentru Sukhna, Akerbat. Există o avansare activă a echipelor de asalt la Deir ez-Zor, care se încheie cu deblocarea orașului și deplasarea militanților IS dincolo de Eufrat. Mayadin și Abu-Kemal au fost eliberate. – Toamna 2017. Trecerea Eufratului. – 7 februarie 2018 . Înfrîngerea coloanelor 5 și 2 ale Wagner de lîngă Hisham. Moscova pretinde că nu există ruși acolo. Sprijinul promis de apărare aeriană nu a fost oferit. Moartea a cîteva zeci de luptători PMC.- februarie-aprilie 2018 . Detașamentele de asalt ale PMC-urilor participă la asaltul asupra cartierelor din Ghouta de Est. Eliberarea Damascului. – Vara 2018. Primii instructori apar în Sudan și Republica Centrafricană. – 2019-2020 . Detașamentele de asalt ale PMC-urilor participă la asaltarea de la Tripoli. lucrează în Lybia. – Sfîrșitul lunii decembrie 2020. Detașamentele de asalt ale PMC Wagner, avînd doar vehicule cu roți, precum și mitraliere grele, încep eliberarea Republicii Centrafricane la cererea guvernului țării. În scurt timp, peste 1.000 de luptători sînt transferați în țară, inclusiv din Lybia. – Începutul anului 2021. În scurt timp, detașamentele PMC eliberează Bria, Boali, Bossembele, Yaloke, Bouar, Mbaiki, Bambari, Bangusa, iar periferia Banguiului a fost eliberată. Ei merg la granița cu Camerun, unde sînt angajați în escortarea convoaielor umanitare. – Anul 2021-2023 . Angajații PMC încep să lucreze în Mali. – 17 martie 2022 . Andrey Troshev ajunge în zona NWO pentru a clarifica situația. – 19 martie 2022 . Din Africa începe un transfer activ de personal al detașamentelor în zona NVO, Ukraina. Primii 700 de luptători sosesc. – 20 martie 2022 . Primul SHO, împreună cu Ratibor, intră în Novoaleksandrovka și îl ia imediat. APU pierde pînă la 100 de oameni. – 20 martie-8 mai . Detașamentele de asalt, împreună cu BTG-ul Diviziei 150 Motor Puști, Brigada 40 Marină și Regimentul 6 LNR, iau cu asalt Popasnaia, care se încheie odată cu înfrîngerea grupării APU în zona complexă fortificată din jurul orașului. – Vara 2022. Începe recrutarea prizonierilor în rîndurile PMC. Începe proiectul K. – iulie 2022. Detașamentele iau TPP-ul Uglegorsk. Reportaje victorioase cu luptătorii PMC de pe teritoriul TPP sînt înregistrate de jurnalişti şi corespondenţi militari. – Pe 5 august, sub comanda lui Terek, SHO a mers pe strada Patrice Lumumba din Bakhmut. – octombrie 2022. Împreună cu comandantul Forțelor Unite, generalul armatei Surovikin, a fost elaborat un plan pentru „mașina de tocat carne Bakhmut”. Încep 224 de zile de cea mai grea luptă. – ianuarie 2023. Faza activă a atacului asupra lui Soledar. Orașul a fost luat pe 25 ianuarie. – Iarna-primavara 2023 . „Mașina de tocat carne Bakhmut” cîștigă amploare. – 20 mai 2023 . Evgheni Prigojin a anunțat capturarea completă a lui Bakhmut. Prețul succesului este de peste 20.000 de mercenari morți. – Pe 25 mai, unitățile PMC au început să meargă în taberele din spate pentru odihnă. – Pe 24 iunie are loc asaltul asupra Moscovei și… sfîrșitul!

Despre Evgheni Viktorovici Prigojin, cunoscut și sub numele de bvucătarul lui Putin, s-au scris tone de materiale. Cele mai multe negative, sau zeflemitoare. Evgheni Viktorovici Prigojin s-a născut 1 iunie 1961 la Leningrad. A fost distins cu titlurile de Erou al Rusiei, Erou al Republici Populare Donețk și Erou al Republici Populare Luhansk. A condus grupul Wagner, înființat împreună cu Dmitri Utkin, o structură de mercenari susținută de guvernul rus, care este implicată în conflicte militare în Africa, Syria, Ukraina și alte regiuni ale lumii, precum și companiile (Agenția de Cercetări pe Internet și altele) acuzate că s-au amestecat în alegerile din SUA din 2016 și 2018. Activitățile lui Prigojin au fost strîns legate de Ministerul Rus al Apărării⁠ și de departamentul său de informații, GRU.

Mama sa a fost asistentă medicală, tatăl, inginer minier. De la mamă a moștenit atașamentul și compasiunea pentru camarazi, iar de la tată, pasiunea pentru geologie. Deține, oficial împreună cu Utkin, opt mine de aur și diamante în Africa, precum și 20% din exploatările syriene de petrol pe care le-a eliberat de sub controlul ISIS.

Dmitri Valerievici Utkin s-a născut la 11 iunie 1970, la Asbest, Siberia. Fost locotenent colonel din armata Rusiei, decorat de patru ori cu Ordinul pentru Curaj, de Putin. Este un veteran al primului și celui de-al doilea război cecen. Pînă în 2008 sau 2013, Utkin a fost locotenent-colonel și comandant de brigadă al Forțelor Speciale din Direcția Principală a Statului Major General al unității Forțelor Armate Ruse (detașamentul 700 Independent Spetsnaz al Brigăzii 2 Independente) al Serviciului Principal de Informații din Rusia.

După ce a părăsit armata, a început să lucreze în 2013 pentru Moran Security Group, o companie privată fondată de veterani militari ruși, implicată în misiuni de securitate și antrenament în întreaga lume și specializată în securitate împotriva pirateriei.

În decembrie 2016, Utkin a fost fotografiat împreună cu președintele rus Vladimir Putin la o recepție de la Kremlin oferită în onoarea celor cărora li s-a acordat Ordinul Curajului și titlul de Erou al Federației Ruse (pentru a marca Ziua Eroilor Patriei), alături de Aleksandr Kuznețov , Andrei Bogatov și Andrei Troșev. Kuznețov (indicativ de apel „Ratibor„) se spunea că ar fi comandantul primei companii de recunoaștere și asalt a lui Wagner, Bogatov a fost comandantul celei de-a patra companii de recunoaștere și asalt, iar Troșev a servit ca „director executiv” al companiei. În ultimele luni, a fost acuzat de crime extrajudiciare, inclusiv că ar fi ordonat ca un dezertor syrian să fie torturat pînă la moarte și execuția să fie filmată, potrivit RFI, care citează The Moscow Times .

I LOVE THE SMELL THE NAPALM IN THE MORNING…

… acela dulceag, de leșie, care-i conferă lipiciul trebuincios, care astăzi pare că a dispărut. Napalm de casă. Rețetă tradițională!

Teheran, 1943. Cei trei //dumnezei// ai Lumii libere – Roosevelt, Churchill și cu Stalin – se întîlnesc să discute soarta războiului. După patru zile de amabilități și tatonări, în care un parteneriat pare să se fi născut din simpatia președintelui american pentru Ioseb Besarionis Dze Jugashvili, în ciuda nemulțumirii premierului britanic, după rîuri de șampanie, whisky și vodkă, cei trei se hotărăsc să declanșeze Operațiunea Overlord. Debarcarea în Normandia și deschiderea celui de-al doilea front este susținută de Iosif Visarionovici, singurul care obținuse victorii împotriva Germaniei naziste pe cîmpul de luptă, pînă la acel moment, victoriile militare aducînd un ascendent în discuțiile de pînă atunci. Churchill se opune, gîndindu-se că viitoarea prezență militară americană pe continent nu va fi de scurtă durată. Roosevelt zice că da, și așa rămîne! Stalin pune o condiție: Europa de Est să fie controlată, după război, de URSS. Churchill se opune! Roosevelt zice că da, și așa rămîne! Bat palma. Urmează fotografia de final pe care o știm cu toții. O înțelegere care trebuie să pună capăt războiului prin înfrîngerea Axei și pentru salvarea //a milioane de vieți// de civili nevinovați, după cum scriu cărțile de istorie.

Dresda, 13/15 februarie 1945. Cu 12 săptămîni înainte de capitularea necondiționată a Germaniei. 1300 bombardiere grele americane și britanice au aruncat 3900 de tone de bombe, inclusiv incendiare, în 4 raiduri succesive, distrugînd 34 kmp din oraș, capitala Saxoniei. Numărul civililor uciși a fost estimat între 24000 și 40000, iar centrul istoric al orașului a fost distrus în totalitate! Mii de civili arși pînă la os, cu dureri infernale, și-au rugat moartea. Dumnezeu a fost surd. Sau orb. Sau… Bombardamentul a fost parte a campaniei aliate de bombardare a orașelor germane, cu scopul declarat de a distruge moralul populației și a grăbi astfel prăbușirea celui de-al treilea Reich. Promotorul acestei politici a fost… Winston Churchill, avînd un executant zelos în persoana șefului bombardierelor strategice ale RAF, mareșalul Arthur Harris. A fost motivat de intenția de a acorda un ajutor înaintării Armatei Roșii, deși aceasta nu a cerut acest bombardament! Raidul, care nu a avut ca scop distrugerea unor obiective militare sau ale industriei de război, efectuat într-un moment cînd era clar că Germania pierduse războiul, a creat indignare chiar și în Marea Britanie. Churchill a încercat să se distanțeze de responsabilitatea care îi revenea, asociindu-l cu un „act de teroare”, afirmație retrasă apoi, în urma protestelor mareșalului Harris. În fața unor acuzații de crime de război, în SUA s-a efectuat o anchetă, care a concluzionat însă că… bombardamentul a fost justificat. 

1945. Războiul Rece. Europa de Vest începe reconstrucția prin Planul Marshall, 1947, etichetat drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobîndite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman. URSS redescoperă katorga. Vorkuta. Colîma. Milioane de indezirabili forțați să muncească pentru reconstrucția URSS. Milioane și-au rugat moartea. Dumnezeu nu i-a auzit. Era ocupat cu altceva.

În 1950 Războiul Rece dă în clocot. Coreea este prima confruntare directă între cele două blocuri foste aliate, devenite antagonice: capitalismul și comunismul se înfruntă pînă la ultimul coreean! Localitatea Sinchon, acum parte a Provinciei Hwanghae de Sud, Coreea de Nord. Aproximativ 35.000 de persoane ar fi fost ucise de forțele militare americane și de susținătorii lor în intervalul de 52 de zile. Această cifră a reprezentat aproximativ un sfert din populația Sinchonului în acel moment. Totul pentru susținerea democrației, a drepturilor omului și a alegerilor libere. Cei răniți de moarte l-au implorat pe Dumnezeu să le ia viața. Dumnezeu nu i-a ascultat, avînd alte priorități. Sau alte unități de măsură.

Sigur, astăzi, în 2023 spațiul public este plin de imagini emoționante cu victimele războiului din Ukraina. Talentul celor care pun în pagină tragedia umană este de netăgăduit. Ca într-un joc video ne trec prin fața ochilor victime ale exploziilor, ciungi, ologi, mutilați, copii fără copilărie, bătrîni care și-ar fi dorit să locuiască în azilele din Ilfov, femei care bîntuie mormane de ruine fără nici o țintă. Și o tînguială perpetuă, total altfel decît tînguielile punctate de amenințări ale liderilor de la Kiev. Supraviețuitorii se roagă la Dumnezeu să le scurteze suferința. Dumnezeu nu e prezent. Sau e, și nu se implică. Ba, mai mult, uneori gîndește precum Iosif Visarionovici Stalin și purifică rasa, ukraineană acum, prin suferință, în gulagul ce pare fără de sfîrșit al vieților distruse de politicile începute la Teheran.

Sînt pline rețelele de socializare în ultimul timp, de politicieni indignați, de care habar nu am avut că există, de bombardarea porturilor fluviale. //Rusia își dorește foamete mondială//, zic ei, iar internauții și telespectatorii canalelor de știri care împrăștie astfel de narative, fără argumente, fără să dea sursa inepțiilor emise, sînt în pragul infarctului. Ukraina nu mai poate exporta grîu, somalezul va muri de foame. Drona de la Reni a săltat prețul grîului la bursele americane! Principalii exportatori din Ukraina nu sînt ukrainenii, ci marile multinaționale agrare care au cumpărat teren agricol în cîmpia estică.

Organizația Națiunilor Unite și Turcia au mediat, în iulie 2022, acordul dintre Rusia și Ukraina privind crearea culoarelor sigure pentru exporturile de cereale prin Marea Neagră, în tentativa de a evita o criză alimentară globală, care părea iminentă în acel moment din cauza invaziei ruse în Ukraina. Inițial acordul a fost încheiat pentru 6 luni, după care Moscova a fost de acord să-l prelungească în noiembrie, cu încă 6 luni. Ultima prelungire, acceptată de Rusia, a fost în martie, dar numai cu 60 de zile așa că acordul a expirt. Rusia a pus o serie de condiții pentru facilitarea propriilor exporturi de cereale și îngrășăminte, care trebuie îndeplinite înainte de o posibilă nouă prelungire. Aproximativ 30,3 milioane de tone de cereale și produse alimentare au fost exportate din Ukraina în baza acordului de la Marea Neagră, inclusiv 625.000 de tone în cadrul Programului Alimentar Mondial de ajutor pentru Afghanistan, Etiopia, Kenya, Somalia și Yemen, precizează Reuters. 625 din 30 de milioane! Criza alimentară globală! Conform FAO, aproximativ 71,3% din suprafața Ukrainei este disponibilă pentru uz agricol, adică o suprafeță de aproximativ 43 de milioane de hectare. Dar, nu va fi nici o criză globală provocată de lipsa cerealelor ukrainene pe piață. Ci doar de scumpirea lor artificală la bursă și accesul astfel restricționat la alimente pentru o mare parte a populației globale. „Este foamete pe pămînt nu pentru că nu putem să-i săturam pe cei săraci, ci pentru că nu-i putem sătura pe cei bogați!”, spunea Maica Tereza, femeia care a luat chipul lui Dumnezeu pentru mulți năpăstuiți.

Astfel de narative, fără argumente, fără susținere vor invada spațiul public în următoarea perioadă. Vin alegerile și catindații umblă la sentimentele alegătorului. Sigur, emoțiile întunecă rațiunea. Dar, cui să-i pese? Uneori, ți se face dor de mirosul napalmului, dimineața…

PROVOCAREA DE AUR

Există vreo legătură între procesul de dedolarizare, războiul din Ukraina și lansarea monedei BRICS? Eu cred că există!

Am publicat, pe o rețea de socializare, anunțul că pe 29 august a.c., BRICS va lansa oficial noua sa monedă de rezervă în tranzacțiile internaționale, care va fi legată de aur. Este o întoarcere la aur (în perioade de criză!) în detrimentul unei monede, de rezervă, legată de PIB, de speculații financiare și extrem de politizată: dolarul american! Am spus că vom intra într-o nouă eră, care se ivește, firesc, la orizont de cîțiva ani și pe care propagandiștii încearcă să ne facă să nu o vedem. Așa am pățit cu postarea mea, pentru care am fost luat pe sus de diferite persoane, extrem de deranjate! Observ această tendință în mai multe domenii. E ca și cum ai depune eforturi supraomenești să oprești răsăritul soarelui dinspre… să-i spun Anatolia și nu Gobi!

De fapt, ce se întîmplă în aceste luni, departe de ochii blajini și nepăsători ai românilor de rînd, are legătură cu schimbarea ordinii mondiale, corect remarcată încă din 2020, și rostită tare, chiar de înaltul reprezentant al UE pentru politică externă și de securitate, Josep Borrell, care în luna mai a anului de deplină pandemie, considera că lumea se schimbă cu viteză mare, un catalizator al schimbărilor fiind criza coronavirus, iar UE va fi obligată ”să aleagă” de ce parte este! Josep Borrell a participat la o reuniune cu reprezentanți ai diplomației germane, la care a vorbit, potrivit Euractiv, despre ”sfîrşitul unui sistem global condus de Statele Unite şi apariţia unui secol Asiatic”. ”Acest lucru se întîmplă în faţa ochilor noştri”, a spus oficialul UE.

De atunci, lucrurile s-au mișcat. BRICS a decis că va introduce o monedă de rezervă garantată cu aur. În total, peste 41 de țări doresc să se întoarcă la un standard de aur! Aceste țări vor deveni și membre depline ale BRICS care va structura viitoarea guvernanță globală în defavoarea SUA și a UE.  Băncile centrale din întreaga lume au cumpărat aur într-un ritm istoric, începînd cu jumătatea anului 2022. Pentru mulți analiști, o monedă susținută de aur este următoarea evoluție a procesului de dedolarizare a economiei mondiale. În plus, piața internațională a aurului ar putea vedea un nou impuls optimist, deoarece lumea ar putea vedea un nou tip de standard aur. În timp ce perspectiva unei monede BRICS susținute de aur va oferi un sprijin semnificativ metalului prețios, unii analiști se așteaptă însă că va fi nevoie de timp înainte ca impactul să se simtă pe piață, potrivit presei internaționale. Evident, dar procesul a demarat!

După Al Doilea Război Mondial și pînă în prezent, dolarul american joacă rolul de monedă de rezervă dominantă pentru economia internațională. Rolul de monedă de rezervă face ca dolarul să fie moneda cea mai utilizată în comerțul internațional și în tranzacțiile financiare. Trebuie amintit că dolarul american a fost decuplat de standardul aur la începutul anilor70 ai secolului trecut, ca urmare a deciziei președintelui american Richard Nixon, volumul monedei emise fiind susținut de PIB-ul uriaș, în secolul XX, al Statelor Unite, de tiparnița Trezoreriei și de un dolar ieftin în interiorul SUA ținut așa pe spatele unui dolar scump în tranzacțiile internaționale. Un fel de armă nonletală mînuită cu dibăcie 100 de ani! Pandemia a schimbat regulile. Rezerva Federală americană a aplicat o politică monetară ultralaxă agresivă după izbucnirea pandemiei de COVID-19 în 2020.  Profitînd de hegemonia dolarului, SUA au inundat lumea cu măsuri masive de stimulare şi apoi au recurs la cea mai rapidă înăsprire a politicii monetare din ultimele decenii pentru a stopa inflaţia ridicată, tulburînd grav pieţele financiare mondiale.

Biletul verde este perceput acum ca mijloc de promovare a priorităților de politică externă a SUA, pedepsindu-i pe cei care i se opun. Acest lucru a devenit evident în Rusia, căreia SUA i-au impus sancțiuni financiare foarte dure ca răspuns la invazia Ukrainei. Administrația Biden a înghețat sute de miliarde de dolari din rezervele valutare ale Moscovei și, împreună cu aliații occidentali, aproape că a eliminat complet țara din sistemul bancar mondial.

Pentru o mare parte din lumea normală – nu și pentru România! -, a fost un șoc, realizînd propria dependență față de dolar, indiferent dacă au condamnat sau nu invazia Ukrainei. În timp ce campania de sancțiuni financiare împotriva Rusiei este cel mai recent și cel mai cunoscut exemplu, în ultimii ani, atît administrația democrată, cît și cea republicană au folosit aceste instrumente și împotriva unor țări precum Lybia, Syria, Iran și Venezuela.

„Țările s-au zbătut de zeci de ani sub dominația dolarului american”, a spus Jonathan Wood, director pentru probleme globale la compania de consultanță Control Risks. „Utilizarea mai agresivă și mai extinsă a sancțiunilor SUA în ultimii ani mărește acest disconfort – și coincide cu cererile piețelor emergente importante pentru o nouă redistribuție a puterii globale.” Chiar și secretarul Trezoreriei SUA, Janet Yellen, a spus în luna aprilie într-un interviu pentru CNN că „există riscuri atunci cînd folosim sancțiuni financiare care sînt legate de rolul dolarului ca, în timp, să submineze hegemonia biletului verde.” Însă ea a precizat că dolarul „este folosit ca monedă globală pentru că alte țări nu pot găsi o alternativă care să întrunească aceleași calități.” Adică, România care, precum multe economii în curs de dezvoltare care exportă materii prime şi se împrumută în dolari se confruntă cu pericole create de dolarul puternic, inclusiv inflaţie, deprecierea monedei locale şi ieşiri de capital.

Așadar, unul dintre scopurile dedolarizării este tocmai ieşirea din spaţiul financiar supravegheat de Washington. India și Malaiezia au semnat în aprilie un acord pentru a utiliza cît mai mult rupia în schimburile transfrontaliere. Chiar și unul dintre aliații importanți ai SUA, Franța, a acceptat să facă tranzacții cu China decontate în yuani, fie din motive ce ţin de rivalitatea cu SUA şi geopolitică, fie din nevoia de diversificare pentru reducerea dependenţei de moneda americană. Dedolarizarea are sens mai ales în condiţiile actuale, cînd preţurile ridicate ale petrolului şi dolarul puternic devin un amestec nociv deoarece cele mai multe state cumpără ţiţei folosind dolari, un efort care creează inflaţie şi creşte costul vieţii. În prezent, dedolarizarea are mai ales forma internaţionalizării yuanului. Iar viteza fenomenului creşte!

Brazilia şi China au încheiat un acord pentru a renunţa la dolarul american în favoarea propriilor monede în tranzacţiile comerciale, scrie Modern Diplomacy. Acordul va permite Chinei, a doua economie ca mărime a lumii, şi Braziliei, una dintre cele mai mari economii emergente, să efectueze tranzacţii comerciale şi financiare în mod direct, schimbînd yuani cu reali – sau invers – în loc să îşi convertească mai întîi monedele în dolari americani.

La rîndul său, Iraqul pare că alege yuanul ca monedă pentru plata importurilor din China. Banca centrală iraqiană a anunţat în februarie că intenţionează să permită ca mărfurile aduse din China să fie decontate în moneda chineză, potrivit Reuters. Arabia Saudită,  cel mai mare exportator de petrol din lume şi cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu, a decis să adere ca partener de dialog la Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO) condusă de China. SCO este o alianţă politică, de securitate şi comercială creată în 2001 pentru a contracara influenţa occidentală. Printre membrii săi se numără China, Rusia, India, Pakistan şi patru ţări din Asia Centrală. Mai mult, China şi Arabia Saudită au semnat acorduri majore pentru petrol. Printr-unul,  gigantul petrolier de stat Saudi Aramco va prelua o participaţie în valoare de 3,6 miliarde de dolari la Rongsheng Petrochemical pentru a-şi spori prezenţa în China. De asemenea, cele două ţări au convenit să construiască o rafinărie integrată şi un complex petrochimic în nord-estul Chinei. „Arabia Saudită pare să se întoarcă spre Beijing şi să se îndepărteze de Occident”, apreciază Jason Tuvey, economistul-şef adjunct al pieţelor emergente Capital Economics.

Așadar, Summitul BRICS din august, din Africa de Sud, are loc în timp ce țările din întreaga lume se confruntă cu un peisaj geopolitic în schimbare, care contestă dominația tradițională a Occidentului. Și în timp ce țările BRICS au încercat să-și reducă dependența față de dolar de peste un deceniu, sancțiunile occidentale asupra Rusiei după invadarea Ukrainei au accelerat procesul.

Sigur, nici în tabăra biletului verde nu s-a stat cu mîinile în sîn. Un amplu proces de reconstrucție ar mișca în valuri moneda dominantă și ar revigora economiile occidentale amorțite de creșterea speculativă a prețurilor la energie și nu numai. Există voci care spun că războiul din Ukraina este principalul mijloc de luptă împotriva dedolarizării rapide. Distrugerile de pe teritoriul fostului stat sovietic vor genera un amplu proces de reconstrucție. La fel ca gigantul Halliburton în Iraq, și Ukraina a fost înhățată de un colos american care vine să reconstruiască țara după conflictul cu Rusia. În mijlocul acestui mini-război, titanii financiari ai lumii – BlackRock și JPMorgan Chase – au pus ghearele pe planurile de viitor ale Kievului, conducînd efortul umanitar global cerut de Casa Albă și UE. BlackRock și JPMorgan Chase trag hățurile în Fondul de Dezvoltare al Ukrainei, o bancă de reconstrucție concepută pentru a direcționa capitalul public vărsat de statele europene (dar, nu numai) în reconstrucția Ukrainei. Vorbim de fonduri de ordinul sutelor de miliarde de dolari, care vor fi administrate nu de Kiev, ci de BlackRock și JPMorgan Chase!

De fapt, așa cum am scris și în cartea KATERININSKA PROSPEKT, 30, una dintre explicațiile războiului se ascunde în spatele datoriei suverane a Ukrainei, cumpărată încă din 2017 de către fondul de investiții Franklin-Templeton, același FT ce administrează în România Fondul Proprietatea! Altfel spus, din 2017 decizia macroeconomică aparține acestui fond, ai cărui acționari, Cargill, Monsanto, DuPont, dețin oficial 17,5 milioane de hectare de teren agricol și care, evident, au orchestrat și orchestrează circul cu exporturile de grîu ucrainean! Așadar, reconstrucția Ukrainei va fi coordonată de către BlackRock, cea mai mare companie de investiții din lume, asta după ce în noiembrie trecut, ministrul ukrainean al economiei a semnat la New York un memorandum cu BlackRock privind consilierea guvernului ukrainean pentru foaia de parcurs în vederea reconstrucției post-război. Sumele puse în joc (peste 410 miliarde de dolari!) sînt atît de mari încît tot ce au dat pînă acum SUA par, prin comparație, niște firimituri la o masă îmbelșugată. Așadar, ”marele șantier” Ukraina va fi condus de BlackRock, care va cheltui sute de miliarde de DOLARI ce vor fi trimise acolo de către administrațiile din SUA și țările UE, revitalizînd importanța monedei americane pe piețele globale, în lupta la baionetă cu BRICS și monedele altrernative.

Pe cît de profitabilă, pe atît de grotescă este strategia aplicată – distruge tot și apoi vino ca salvator, reconstruind țara cu banii contribuabililor și revigorînd moneda aflată la ananghie. În tot acest timp, zîmbetul larg, echipele de PR și mesajele atent redactate țin situația sub control…

RECÎȘTIGAREA OPINIEI PUBLICE. PENTRU ȚARĂ ȘI PENTRU NATO!

Asist cu uimire în ultimii doi ani la răspîndirea, tot mai frecventă, în spațiul public a unui curent anti-NATO. Asta după ce, țin să reamintesc cititorilor acestei rubrici, înainte de aderarea noastră la cel mai puternic bloc militar occidental, în România a existat o adevărată //isterie// pro-aderare. Aceiași oameni care în 2002 sărbătoreau pe străzi, la propriu, aderarea României la Alianța Nord-Atlantică, astăzi nu doar că se dezic de alinață, ba chiar își doresc părăsirea blocului militar care în ultimii 20 de ani a proiectat o cupolă de securitate asupra țării noastre și a întregii Europe de Est. Procesul de pregătire a ţării şi a armatei sale pentru integrarea în NATO a fost o construcţie românească meticuloasă, bazată pe solidaritate naţională, ştiinţă şi conştienţă. Se regăsesc aici eforturile deosebite ale conducerii politice, ale mediului academic şi universitar, ale cercetării ştiinţifice şi culturii, ale tuturor oamenilor importanţi din ţară, ale minorităţilor etnice, ale diasporei, ale cetăţeanului de rînd, ale fiecărui român în parte şi ale tuturor, deopotrivă, ca întreg. Vocile raționale ale strategilor militari care au gîndit și au implementat planul de îndeplinire a criteriilor de aderare intim corelat cu viziunea strategică a apartenenței țării noastre la arhitectura de securitate singura valabilă, nu se mai aud! Ele sînt sufocate de stridențele unei propagande ideologice, de multe ori deșănțate, care duc în ridicol și derizoriu eforturile militare din ultimii 20 de ani. Este evident și dovedit de prea multe ori în istorie că excesele, lipsa măsurii, exacerbarea manifestărilor de adorare a unor ideologii au consecințe nefaste asupra unor proiecte de țară cu caracter istoric. Așa cum este apartenența noastră la NATO. Sigur, ar mai intra în ecuație și inconsecvența genetică a poporului român pentru detaliile unor reușite, care fac diferența. Obediența și apetitul pentru propășirea personală i se alătură. Alături de propaganda deșănțată, care provoacă repulsie în masa de cetățeni, împreună, cele trei elemente contribuie substanțial la atitudinea anti-NATO care cîștigă teren, inclusiv în rîndul foștilor militari care au luptat în teatrele de operații din Iraq și Afghanistan.

Nu sînt un specialist militar ca să pot să analizez și să judec sistemul de achiziții de tehnică militară pentru Armata României și Sistemului de forță dedicat Națiunii române! Nu știu dacă sistemele de apărare terestre le completează pe cele navale și dacă Forțele Aeriene dispun de capacitățile operaționale de a asigura securitatea operațiunilor terestre. Nu știu dacă armamentul mic de infanterie aflat în dotare se ridică la standardele partenerilor occidentali și nici dacă industria românească de apărare lucrează din plin în baza comenzilor oferite de armata națională. Nu știu dacă transportoarele blindate și MLI-urile poartă sub blindaje efortul depus de națiune în procesul de înzestrare. Nu știu nici dacă muniția necesară camarazilor care și-au semnat contractul de muncă cu propriul sînge este suficientă și se produce din elementele aflate în gestiunea monopolului de stat. Pulberea, de exemplu! Habar nu am! Știu doar că militarii se plîng de calitatea echipamentului pe care-l utilizează și sînt nevoiți, de multe ori, să se descurce pe cont propriu.

Războiul din spațiul fostei Uniuni Sovietice, la granița de est a țării noastre a deschis, însă, mai multe canale de discuție. Din păcate, comunicatorii onești, cu expertiză în apărare și securitate au fost înlocuiți cu propagandiști fără argumente, dar de o agresivitate verbală și ideologică absurde, care te lasă fără cuvinte și care stîrnește doar o reacție naturală de respingere. Unde sînt comunicatorii competenți ai NATO românesc, crescuți la o școală care, în urmă cu cîțiva ani, provocau încîntare și atașament față de valorile promovate? Par că au intrat în pămînt! Ei sînt cei care ar trebui să vorbească publicului larg, dezlănțuit împotriva Alianței Nord-Atlantice și a căror dezlănțuire este susținută interesat, în cuvinte simple, așa cum o făcea, pe vremuri, Gelu Nezir, sau Ioan Petrescu, sau Liviu Flutur, sau… ceilalți mulți pe care-i cunosc, am lucrat alături de ei și le port o încărcătură solidă de recunoștință profesională, de situația de securitate a României în actualul context geo-politic extrem de complicat în care se află, din nou țara noastră. De Ochiul Ciclonului, de teritoriul de granță între marile puteri, de interesele politice și comerciale ale granzilor și de rolul nostru minor în context internațional.

Dincolo de explicațiile savante și demontările unor mecanisme de război hibrid, cîteva enunțuri ar trebui rostite ferm, scurt, pe înțelesul tuturor, așa cum fac //analiștii de gang//. Cred că în primul rînd ar trebui spus următorul adevăr care ține de dreptul inalienabil al fiecăruia de a-și planifica viața în baza libertății de alegere și a învățăturilor istorice dobîndite: dacă opinia publică respectă dreptul Rusiei de a întreprinde acțiuni generate de obsesia seculară a //spațiului vital//, care se suprapune peste fosta republică sovietică Ukraina, cel puțin la fel ar trebui respectată dorința României de apartenență la NATO – bloc militar construit, cu dedicație, împotriva Uniunii Sovietice – luînd în considerare lungii ani de opresiune, jafuri și crime pe care bolșevicii le-au comis asupra poporului român. Ca aceste orori istorice și malformații ideologice să nu se mai producă, aderarea României la singurul bloc militar anti-URSS a constituit un gest firesc de limpezire a eforturilor comune de a merge înainte. De a evolua ca stat și ca națiune independentă!

Apoi, faptul că Occidentul a făcut front comun în sprijnirea financiară și militară a Ukrainei, după invazia rusă începută pe 24 februarie 2022, iar UE și state NATO extra-comunitare au impus Rusiei sancțiuni pentru agresiunea sa, reprezintă un pas firesc declanșat de acest bloc militar construit special împotriva amenințărilor de la Răsărit, odată cu declanșarea ofensivei rusești spre Vest.

Nu ştiu cîţi dintre noi, românii patrioți de pe rețelele de socializare, am fi dispuşi să ne apărăm ţara din punct de vedere militar, aşa cum o fac cum pot ukrainienii. Mai degrabă ne apără americanii şi europenii. Pentru că sîntem membri, alături de marile puteri, în NATO şi în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, războiul care a început anul trecut, dincolo de tragismul și implicațiile sale în modelarea lumii viitoare, este un război fratricid, intre doi frați slavi care nu se mai înțeleg pe moștenirea lăsată de părintele URSS. Raportat la România, cei doi protagoniști, în decursul istoriei, ne-au făcut la fel de mult rău! Au fost la fel de obraznici și ne-au desconsiderat în mod egal. Frățește! Din punctul nostru de vedere nu putem vorbi de ukraineanul bun și de rusul cel rău. Asta este doar o poveste ideologică standard care nu se aplică în România! România, ca membră NATO nu sprijină Ukraina! Sprijină pe cel care se află în fața infanteristului rus! Din punctul meu de vedere este o abordare corectă a subiectului!

Apoi. Din punct de vedere militar, ce se întîmplă la est de țara noastră este extrem de important. Dar, din punct de vedere al construcției geo-politice mondiale este fundamental! Despre acest //fundamental// nu vorbește nimeni în spațiul public, lăsînd deschisă larg ușa speculațiilor și fabulațiilor de tot felul. Revenirea la multipolarism, afirmarea //unui secol asiatic//, poate, creșterea BRICS-ului în relevanță la nivel global, sînt doar cîteva din elementele ce se vor ivi //de nicăieri// pentru publicul românesc, odată ce frontul din Ukraina se va stabiliza și intensitatea luptelor va scădea semnificativ.

Și ar mai fi ceva. Eforturile tactice ale luptătorilor ukraineni vin la pachet cu obrăznicia strategică a liderilor lor politici. Declarațiile violente, ultimative, radicale, amenințătoare, obraznice ale lui Zelenski și Compania, inclusiv ale ministrului de externe Kuleba la adresa celor care se află în spatele manevrelor militare ukrainene. Aceste declarații întîmpină o uriașă doză de toleranță din partea liderilor NATO, dar se reflectă negativ în spațiul public. Lipsa de reacție a liderilor politici este văzută ca un element de slăbiciune și de cedare în fața pretențiilor Ukrainei. Ori, după zecile de ani de jug sovietic, a sta preș în fața urmașilor sovietelor ticăloase, poate fi un factor dezagreabil în spațiul public!

În loc să abordeze abrupt aceste teme, autoproclamații lideri de opinie, analiști și experți în securitate națională, reiau temele propagandistice pe care le promovează la fel de radical și ultimativ în spațiul public românesc. Securitatea națională nu are nici o legătură cu ideologia și lingușirea măruntă de care se dovedesc capabili acești indivizi. Serviciile românești de informații, SRI-ul în special, dispune de experți autentici, patrioți dedicați cauzei naționale, care pot furniza elemente concrete ale unor discursuri corecte, debarasate de propaganda care sufocă argumentele. Care să recîștige opinia publică. Pentru Țară și pentru NATO! Pentru că serviciile de informații interne, externe și militare, serviciile de securitate și alte departamente de informații și protecție realizează cunoașterea, prevenirea, contracararea sau înlăturarea, după caz, a amenințărilor la adresa securității naționale. Iar astfel de discursuri de propagandă deșănțată care crează în opinia publică o reacție de respingere, reprezintă dac nu o reală amenințare la adresa securității naționale, cel puțin o disfuncționalitate. Este ca un fel de hemoroid care șicanează armonia în care te găseai în ultimii 20 de ani! Iar în asigurarea stării de securitate, un rol fundamental îl reprezintă cunoașterea disfuncționalităților, vulnerabilităților, factorilor de risc, amenințărilor și pericolelor la adresa securității. Acest obiectiv se realizează prin acțiunile operative specifice structurilor de informații.

Deci, dacă serviciile de informații naționale intelligente au o influență în sfera politicului românesc mediocru și al portavocilor din media, cred că se impune cu prioritate un transfer nu de corectitudine politică ci de informație și decență din partea purtătorilor de uniformă!

WAGNER DEVINE ISTORIE

BMTF, 27 iun – La fel ca surata sa americană Blackwather, Wagner devine istorie de la 1 iulie 2023. Cel puțin, în actuala formulă! Anunțul a fost făcut chiar de președintele Vladimir Putin într-un discurs televizat, în seara de 26 iunie 2023. Intuiam acest deznodămînt în finalul analizei trecute care poartă un titlu greșit. Sau nu! PUTIN ȘI PRIGOJIN AU CÎȘTIGAT. Este posibil ca fiecare separat să fi cîștigat ceva. Dar nu împreună! Informațiile care parvin din spațiul estic sînt ciudate, atunci cînd nu sînt false! Rușii sînt specialiști în maskirovka și ascund informații în informații și acțiuni, în acțiuni, așa cum corect observa prietenul Victor Nichituș, trăitor în aceste spații de peste un sfert de secol.

Au existat informații că în urma Rebeliunii Wagner ministrul apărării de la Moscova, Serghei Șoigu, împreună cu alți militari de rang înalt și directori de companii strategice au fost plasați în stare de arest și cercetați de FSB. Acum înțeleg că acest arest, dacă nu a fost o dezinformare, a fost făcut pentru a-i proteja pe aceștia de consecințele posibile ale Rebeliunii, dacă aceasta ar fi scăpat de sub control.

Lui Evgheni Viktorovici Prigojin i s-a promis că va scăpa de urmărirea penală și de acuzația de tentativă de lovitură de stat. Acest lucru nu se întîmplă. Mai mult, se pare că Vladimir Putin i-a promis pedeapsa pentru trădători. Adică, moartea! Canalele Telegram afiliate lui Prigojin publicau sîmbătă și duminică imagini cu rutele de zbor ale avionului acestuia. Potrivit acestor imagini, duminică Prigojin a fost la Moscova, iar luni a zburat la Minsk. Probabil că la Moscova Prigojin a avut discuții și negocieri. Cu cine, rămîne un mister! Nu sîntem un celebru post de televiziune din Băneasa să știm astfel de detalii. Cert este că Prigojin //s-a mutat// în Belarus, așa cum a convenit cu Lukașenko. Există, de asemenea, informații potrivit cărora în Belarus se construiește cel puțin o tabără cu 8000 de locuri, pentru mercenarii Wagner care ar dori să-l urmeze pe liderul lor.

Nu există țară a lumii care, în istoria sa de sînge, să nu fi apelat la unități de mercenari pentru a suplini performanțele armatelor locale, de cele mai multe ori de strînsură și aducînd sub arme oameni fără pregătire militară specifică. Mercenarii erau profesioniști care, exact ca și acum, își ofereau serviciile oricui care plătea sumele cerute, deloc interesați în motivul pentru care erau chemați să lupte, grupîndu-se în jurul oricărui steag exact pe perioada contractului, fără să pună întrebări, subordonîndu-se direct liderului lor. Au fost, de la începutul istoriei militare, soldații ideali în sensul că nu puneau întrebări, nu aveau angoase morale, formau primul corp perfect solidar în luptă deoarece știau că inamicul nu avea să-i considere prizonieri de război. În același timp, se subordonau unei singure reguli cu valoare absolută: strict pe perioada contractului, erau credincioși celui care le închiria serviciile. Gărzile Elvețiene, sau Compania Catalană au fost urmate în timpurile de azi de Blackwater – fuzionată cu Cerber Group -, sau DynCorp International și GardaWorld. Și, evident, Grupul Wagner, corporație de mercenari devenită o amprentă globală deoarece, beneficiind de un înalt grad de protecție, a operat marea schimbare a nivelului operațiunilor, trecînd de la piața internă la cea externă, piață din ce în ce mai ofertantă pe măsură ce forțele occidentale și în primul rînd cele ale SUA se retrăgeau rapid din Orientul Apropiat, Africa și America Centrală și de Sud.

Prigojin a declarat că marșul justiției a fost pus în mișcare pentru a salva această amprentă globală de la desființare. Șoigu îi obligă pe mercenari să semneze contracte cu Ministerul Apărării. Prigojin s-a opus, înțelegînd că prin această mișcare pierde total controlul asupra propriilor oameni și a instrumentului care l-a propulsat drept cea mai populară figură politică a naționalismului rus. Acum, Putin a anunțat că Wagner va dispărea din istorie de la 1 iulie 2023, exact așa cum și-a dorit Șoigu. O parte dintre mercenari sînt așteptați în Belarus. Alții, cei mai mulți dintre cei 35.000, vor semna contracte cu Ministeruil Apărării de la Moscova și vor lupta în continuare în Ukraina. Dacă, însă, cineva crede că oamenii aceștia, militari veterani cu o vastă experiență de luptă, decorați, își vor atîrna puștile în cui și se vor apuca de plăcinte, se înșeală amarnic. Este vorba de o armată de 35 de mii de veterani nervoși, dezamagiți, care s-au văzut trădați și care, probabil că vor fi compromiși pentru restul vieții în actualul sistem din Rusia! Deținuții recrutați de Prigojin, care au luptat și supraviețuirt în iadul de la Bahmut, cu promisiunea că vor fi reabilitați după șase luni, acum nu pot să se apropie de oficiile de cazier ca să își revendice libertatea. Avem armată mare și puternic înarmată care nu mai are un scop clar și care, mai ales, nu mai are finantare! Într-o armată, în orice stat puternic, nu poate exista decît o singură linie de control și comandă. Dacă și cînd există, unitățile de mercenari, utile la un moment dat, dacă au uitat că sînt și oricînd sacrificabile, li se aduce aminte acest lucru, în felul acela delicat pe care-l implică scenariile de restabilire violentă a controlului, proprii serviciilor de protecție ale statului, parte mai puțin cunoscută a serviciilor de informații.

Dispariția Wagner nu este singulară în istoria mercenariatului. Companii occidentale au fost desființate, mercenari de top arestați după ce guvernele s-au folosit de serviciile lor în diferite colțuri ale lumii. //Noi sîntem cei care facem lucrurile murdare pentru guvern atunci cînd guvernul nu dorește să se implice. Apoi, nu ne recunoaște nimeni//, spunea, la un moment dat, un mercenar. Sigur, din partea cealaltă, lucrurile se văd… la fel! //Nu te poți baza pe mercenari. Întorc armele atunci cînd primesc o simbrie mai mare//, spun oficialii guvernamentali de cîteva sute de ani încoace. Un oficial al Dumei de Stat a spus, zilele acestea că mercenariatul și companiile militare private nu fac parte din tradiția rusească. Ele sînt împrumutate din Occident. E nevoie de o lege care să reglementeze activitatea PMC-urilor și a companiilor private de securitate. Acum, mai mult ca niciodată, folosind precedentul Wagner! Probabil, doar companiile mari, de stat, strategice, precum Gazprom, vor avea dreptul să dețină propriile structuri paramilitare. La fel precum Blackwather, în cîteva zile Wagner a ajuns de la statutul de //Erou național// la paria! Ce s-a petrecut ieri la Moscova, cu Putin vorbind pentru prima oară, direct, despre soarta celor din „Wagner” este o acțiune în logica de putere a relațiilor dintre ceea ce este sistemul de forță al statului și un alt organism de forță, dezvoltat dincolo de limitele de siguranță și, ca atare, pus în fața alegerii între integrarea în corpul instituțional al armatei regulate sau dizolvarea forțată și trimiterea supraviețuitorilor în diverse alte formațiuni, cît mai departe, tot ca mercenari, dar subordonați unor noi structuri care să opereze în vechile spații de influență, sub un alt tip de control și eventual în alte formule de alianță locale. În primul rând în țări africane, că tot exista enunțul în înțelegerea cu Lukașenko.

Nimic nou sub soare!

Șoigu și camarila au ieșit întăriți din această aventură. Cu siguranță, dacă a fost nevoie, l-au convins pe Vladimir Putin că are numai de cîștigat. Pe de altă parte, numeni nu schimbă ministrul apărării, în plin război, la solicitarea unei //căpetenii//! Asta numai dacă //și-a pierdut mințile//, așa cum spunea Putin în discursul televizat. Probabil se va schimba ceva în abordarea războiului din Ukraina pentru a da satisfacție și naționaliștilor ruși care l-au susținut pe Prigojin în nemulțumirile sale față de evoluțiile de pe front. Un front rusesc încremenit este de neînțeles pentru ruși. În aceste condiții, sau Rusia schimbă tactica și își dovedește superioritatea militară, sau se retrage definitiv dînd vina pe Evgheni Viktorovici Prigojin pentru acest eșec militar!

Oricum ar fi, pacea care va urma va trebui să se bazeze pe situația tactică din teren. Din păcate, potrivit informațiilor, în această vară pacea nu se va ivi la orizont. Nici ukrainenii din tranșee, sau mercenarii străini din Legiune, nu doresc pacea, indiferent de ce ar spune Volodimir Zelenski! Ukraina, chiar dacă nu există cifre oficiale, a pierdut enorm de multe vieți. Copii, tați, frați, prieteni. Ukrainienii rămași în viață și în luptă nu uită și nu iartă. S-a născut dorința supremă de răzbunare! La fel ca în Orientul Mijlociu!

Dincolo de Ukraina, singura întrebare la care vom avea răspuns foarte rapid, este pe cine a decis Putin și ai săi din FSB să nominalizeze pentru a comanda trupele care rămîn în Africa și numai, parte a acelei „amprente globale” . Și nu uitați că, absolut deloc surprinzător, campania de recrutare pentru mercenari Wagner s-a redeschis începînd cu sediul central din St.Petersburg, fără probleme, și sunt diverse anunțuri că se va extinde șu cu o listă de noi destinații.

PRIGOJIN ȘI PUTIN AU CÎȘTIGAT

Am urmărit interviul lui Evgheni Viktorovici Prigojin acordat vineri grupului său de presă PATRIOT și difuzat inclusiv pe canalele de Telegram. O observație de la un urmăritor mai avizat mi-a atras atenția: faptul că materialul filmat era difuzat într-o bandă de 80! Asta însemna sau că grupul lui Prigojin a rămas fără bani și nu a mai putut achiziționa internet profesional, sau că interviul trebuia vizualizat de fiecare soldat aflat în tranșee și fără acces la wi-fi! O bandă mai largă de public!

Sînt obișnuit cu limbajul mai colorat folosit de Prigojin și cu retorica utilizată. Tot acest arsenal lingvistico-mediatic este plasat în sprijinul Wagner și al mercenarilor săi. Acuzațiile la adresa ministerului apărării de la Moscova nu sînt noi. Acuzațiile directe la adresa ministrului Șoigu și al șefului de stat major, Gherasimov, nu sînt de ieri, ci din perioada de asediu al Bahmutului/Artemovsk. Presiunile directe pe care Prigojin le-a afăcut asupra Ministerului Apărării au dus la obținerea victoriei Wagner la Artemovsk, pe 21 mai anul acesta. Sigur, cu un sacrificiu uriaș pentru o companie: 20.000 de morți din care, cel puțin 2000 uciși în spatele frontului de o rachetă rusească. Frendly fire, ar spune NATO. De neacceptat pentru Prigojin care a jurat răzbunare, atunci!

La începutul războiului din Ukraina, Grupul Wagner și-a redus efectivele din străinătate și a răspuns apelului făcut de Vladimir Putin. Principala operațiune a devenit Ukraina. Aproximativ 35.000 de mercenari, din care 20.000 de recruți aproape jumătate din penitenciarele rusești, au fost înarmați, echipați, hrăniți transportați, cazați, spălați etc de Evgheni Prigojin. Nucleul fidel, aproximativ 4/5000 de mercenari sînt foști militari de carieră, veterani ai teatrelor de operații din Syria, Lybia sau Cecenia, luptători în forțele speciale Spețnaz. Ei erau plătiți cu puțin peste 1000 de dolari pe lună. O parte din bani, în valută occidentală. Sigur, pare puțin, dar este de trei ori solda unui militar rus care primește în jur de 350 de dolari lunar. Cifrele sînt aproximative deoarece sursele de informații, în această speță, sînt puține și greu de accesat.

După victoria asupra Bahmutului, pe 10 iunie a.c., Ministerul Apărării acerut tuturor PMC-urilor rusești să semneze contracte cu Ministerul Apărării altfel prezența pe frontul ukrainean nemaiavînd justificare. Prigojin a refuzat! În interviul de care vorbeam la început, liderul Wagner spunea și ceva de interesele economice rusești din Ukraina. Începutul rebeliunii lui Prigojin a fost punctul culminant al campaniei sale de a-și păstra controlul asupra forțelor sale militare într-un efort existențial de supraviețuire comercială, pînă la urmă. Controlul independent al lui Prigojin asupra forțelor Wagner a fost piatra de temelie a campaniei sale care l-a propulsat și în fruntea mișcării ultranaționaliste ruse!  Prigojin a folosit victoria lui Wagner la Bakhmut pentru a obține mai multă influență pentru el și pentru Wagner.  Cererile Ministerului Apărării ca Wagner să se subordoneze pe deplin Ministerului l-ar fi lăsat pe  Prigojin vulnerabil și fără principala sa sursă de influență şi apărare.  Ministerul a dat un ultimatum spunînd că fără contracte semnate, continuarea operațiunilor Wagner pe linia frontului sînt ilegale.

Prigojin a declarat că Consiliul Comandanților Wagner a luat decizia de a opri „răul adus de conducerea militară” care neglijează și distruge viețile a zeci de mii de soldați ruși şi a îndemnat poporul rus să nu reziste, să rămînă calm, să rămînă în casele lor și a avertizat că Wagner are scopul de a „face dreptate”. Rebeliunea Wagner ar fi trebuit să fie un motiv de profundă îngrijorare. De ce? Pentru că acolo este strigătul unei importante părţi a Rusiei care vrea un mai mare radicalism decît livrează puterea de la Kremlin. Prigojin – ca şi cecenul Kadîrov, de altfel – acuză faptul că se stagnează prea mult şi nu se şterge cu buldozerul întreaga Ukraină. De asemenea, Prigojin l-a acuzat în mod deosebit pe ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, că plănuieşte personal o operaţiune de distrugere a lui Wagner şi a susţinut că 25.000 de angajaţi ai lui Wagner sînt pregătiţi să acţioneze. 

În interviul amintit, a acuzat Ministerul Apărării și oligarhi nenumiți că l-au înșelat pe Putin și cetățeanul rus pentru a lansa invazia în Ukrainei din 2022. Oficialii militari continuă eforturile de a ascunde adevărata amploare a pierderilor rusești  în Ukraina, iar Șoigu intenționa, potrivit informațiilor, să dea vina pe Prigojin și Wagner pentru eșecul operațiunii speciale din Ukraina. Astfel, Marşul lui Prigojin a avut şi alte obiective: să scoată în evidenţă atît vulnerabilităţile sistemului, cît şi persoanele cheie, atît cu funcţie de răspundere, cît şi cu capital care cu adevărat se vor ridica împotriva lui Putin. Şi sistemul s-a arătat destul de vulnerabil. Și imprevizibil. Alerta maximă pentru Armata Poloniei a fost un semn, că nimeni nu ştia cu adevărat cum se va termina această escapadă.

Nu insist asupra derulării evenimentului de sîmbătă. Am scris, textele sînt pe site, pot fi citite inclusiv de instituțiile care fac liste cu dușmani ai propagandei oficiale! Voi spune doar că președinbtele Lukașenko, al Belarusului a negociat oficial cu Evgheni Viktorovici, în numele lui Vladimir Putin. Marșul Justiției s-a oprit pentru că Prigojin a obținut toate cele trei puncte din negociere: acuzațiile împotriva lui au fost retrase, mercenarii Wagner au primit imunitate și împreună vor putea opera nestingheriți în Africa!

Prigojin se va muta în Belarus. Nu știu exact ce se va întîmpla cu Wagner, probabil că se va transforma, își va schimba numele și va opera în continuare. Nu este prima companie din istorie care procedează astfel. Evgheni Prigojin (EP) și compania Wagner seamănă izbitor cu Erick Prince (EP) și compania Blackwather. Ambele, uriașe în domeniul securității private, ambele personaje urîte și detestate, în ambele cazuri acuzațiile au curs gîrlă, propaganda neagră a lipit etichete, ambele au suferit de patriotism exacerbat pentru care se plătește un preț! Evgheni Viktorovici a moștenit de la mama sa, asistentă medicală, atașamentul față de oameni, de aceea pare nebun de atașat de mercenarii săi, iar de la tatăl său, inginer minier, un simț deosebit al resurselor minerale. Așa se face că în urma celor 14 ani de operațiuni în Africa și Asia, Evgheni Viktorovici deține mai multe mine de aur și diamante!

Oficial, Aleksandr Lukașenko a negociat cu Prigojin. Comunicatele oficiale ale Președinției Belarusului ne spun asta. Neoficial, însă, se pare că generalul Alexei Dyumin, care în prezent este guvernator în regiunea Tula, a fost omul din spatele acordurilor cu Wagner. Dyumin poate fi un succesor al lui Șoigu…

Schimbarea lui Șoigu a fost, de fapt, scopul rebeliunii Wagner, la care au luat parte aproximativ 4000 de mercenari, cu tancuri și blindate. Scop îndeplinit! De ce trebuia schimbat Șoigu și Putin căuta un motiv? În urmă cu cîteva luni, imediat după declanșarea Operațiunii Speciale în Ukraina FSB a operat o serie de percheziții și arestări în mijlocul corporaţiilor care s-au ocupat cu cercetarea și dezvoltarea de tehnologie militară modernă și au spălat o mulţime de miliarde din bugetul de stat, vizată direct fiind „Tehnologii de Apărare” (Оборонные технологии). Cu alte cuvinte, Putin a fost minţit despre arsenalul sofisticat pe care îl are Rusia cînd, de fapt cei de la Ministerul Apărării au furat la greu din bubgetul ministerului, dar nu au livrat nimic. Cam ca în cayul costumului de sky de la Cotroceni… Acum anchetatorii ruși au reluat în forță: Lista inculpaților este impresionantă: fost comandant al Diviziei a-3-a de Apărare Antiaeriană (sistem de avertizare atacuri cu rachete), fost director general adjunct al PJSC RTI Vyacheslav Lobuzko (arestat); fost proiectant general al sistemului de avertizare a atacurilor cu rachete, fost șef al RTI Sergey Boev; general-maior Oleg Stepanov, șeful Departamentului Reprezentanțe Militare din Ministerul Apărării; fost șef al CNCAS fostul ministru adjunct al apărării Mihail Mizintsev (acum în PMC Wagner). Și desigur Şoigu. Vorbim despre un grup mare de reprezentanți ai Ministerului Apărării, care au condus atît crearea Sistemului de avertizare a atacurilor cu rachete, cît și crearea de rachete și UAV. În vizorul anchetatorilor se află inclusiv creația preferată a lui Șoigu, Centrul Național pentru Controlul Apărării Statului. Proiectul a fost anunțat ca un centru unic pentru gestionarea a tot ceea ce este posibil: de la cazane care încălzesc barăcile pînă la rachete. De fapt, s-a dovedit doar un birou uriaș, prin intermediul căruia au fost spălate sume enorme de bani.

Se pare că doar corupția uriașă de la nivelul aparatului militar rusesc a salvat Ukraina pînă în acest moment. Deși, joi, cu doar o zi înainte de rebeliunea Wagner, cînd Occidentul Colectiv nu se pusese încă de acord dacă trîmbițata contraofensivă ukraineană a murit sau doar a luat o pauză operațională, bombardamentele ruseşti au reuşit să distrugă în Ukraina nu mai puţin de 12 depozite esenţiale cu armament, muniţie şi carburanţi. Depozitul de la Hmelnîţkîi a fost bombardat a doua oară, cu rezultate aproape la fel de spectaculoase ca şi prima dată. Pur şi simplu, s-au tăiat toate culoarele, astfel încît Ukraina trebuie, din nou, reaprovizionată cu arme şi muniţii. O lipitoare mai mare pentru tehnica occidentală nici că se putea întîlni! De asemenea, împingerea dementă a soldaţilor în atacuri în cîmp deschis face o groază de victime. Faptul că Ukraina a decretat mobilizare generală spune multe despre starea frontului.

Potrivit mai multor informații din noaptea de sîmbătă, Şoigu, ministrul apărării căzut în disgraţie în urma confruntării cu E.V. Prigojin, este reţinut şi se află acum sub supravegherea FSO, Serviciul Federal de Pază. Direcţia Investigaţii Interne a FSB şi Direcţia Principală de Investigaţii Militare al Comitetului de Investigaţii al Rusiei studiază toate materialele găsite în urma percheziţiilor.

Prigojin l-a apărat, din nou pe Putin care va avea putere și mai mare. Rusia va avea un alt ministru al apărării. Războiul din Ukraina va accelera, poate. Peste 20.000 de mercenari Wagner au fost de acord să semneze contracte cu Ministerul Apărării. Prigojin rămîne cu Africa și o mînă (mare) de mercenari fideli. Nimic nou sub soare! Povestea continuă.

REBELIUNEA WAGNER 4

BMTF, 24 iun – 24 iunie. Nașterea Sfîntului Ioan Botezătorul. În Calendarul Ortodox. O zi a patrioților, ar spune unii. În România se semna actul de naștere a Mișcării Legionare. În Rusia, Evgheni Viktorovici Prigojin vrea să pună capăt corupției și incompetenței de la nivelul Ministerului rus al Apărării…

Procuratura Generală l-a pus deja sub acuzare pe Prigojin: „La 23 iunie 2023, Departamentul de Investigații al FSB al Rusiei a inițiat legal și rezonabil un dosar penal împotriva lui Prigozhin E.V. în temeiul articolului 279 din Codul Penal al Federației Ruse privind organizarea unei rebeliuni armate. Acțiunile sale vor primi o evaluare juridică corespunzătoare. Pentru această infracțiune, pedeapsa sub formă de privare de libertate este pe un termen de la 12 la 20 de ani.

Evgheni Prigojin, în ultimul an de război, s-a transformat din „bucătarul sumbru al lui Putin” într-o figură politică puternică și independentă. Războiul din Ukraina și victoria eroică de la Bahmut au devenit o trambulină incredibilă pentru proprietarul corporației Concord și a Grupului Wagner. Prin Grupul de Presă PATRIOT  a devenit principala sursă de știri și chiar de emisiuni credibile, discursuri emoționante, acuzații reale împotriva conducerii militare de vîrf a Rusiei. După cucerirea Bahmutului, Prigojin a întreprins chiar un turneu prin diferite regiuni ale Rusiei, în special în Belgorod. Cred că, din punctul de vedere al rușilor, îl pot numi pe Evgheni Viktorovici un patriot al Rusiei, fără sarcasm sau ironie. Tensiunile din cele mai înalte eșaloane de putere din Federația Rusă au crescut, frustrările și eșecurile de pe front au intensificat procesele de conservare a funcțiilor. Pe de o parfte ! De cealaltă, avem un ambițios, supărat, extrem de popular în rîndul civililor și în mediul militar, un patriot care deține propria armată privată.

Este momentul perfect ca mașinăria de stat să scape de Prigojin. Se întîmplă aceleași lucruri și aceleași trădări cunoscute din perioada de glorie a lui Erick Prince și a companiei sale, BlackWather. Că elita ministerului apărării de la Moscova se teme de Prigojin o arată și un alt apel video apărut pe rețelele de socializare, de data aceasta al primului adjunct al șefului Direcției principale de informații a Statului Major al Forțelor Armate al Federației Ruse, general-locotenent Vladimir Alekseev, către soldații și comandanții Wagner. Generalul Alekseev nu apare aproape deloc în public!

Potrivit presei locale „Wagner” a izolat următoarele clădiri din Rostov: ▪️Cartierul general al Districtului Militar de Sud; ▪️Secția de poliție pe strada Budennovsky; ▪️Clădirea Ministerului Afacerilor Interne; ▪️FSB; ▪️Administrația Rostov. Grupul de mercenary a doborît un elicopter military rus care a deschis focul asupra coloanei Wagner în deplasare.

În Rusia s-a declanșat planul CETATE, de apărare a principalelor obiective de infrastructură critică.

Wagner a devenit în ultimul an și jumătate, un model de urmat. O companie admirată și invidiată inclusive de Occidentalii care nu ratează nici un moment de a o blama și penalize, sub toate formele. Un nou Blackwather, la alt nivel, o altă dimensiune. De aceea, au început imitațiile.

După cum s-a putut observa, Operațiunea Specială a Rusiei împotriva Ukrainei s-a derulat extreme de ciudat și… soft. Sper că nimeni nu îmbrățișează narativul potrivit căruia, armata rusă doar atîta poate! Armata Rusă NU luptă nici la sfert din capacitate pe frontal din Ukraina! Majoritatea luptătorilor angrenați în operațiuni sînt militia locale, formațiuni de voluntary, paramilitarii și… companiile militare private, unele foarte noi în peisajul de forță al Federației Ruse. Cele mai multe dintre ele au fost constituite de companii de stat sau autorități publice…

Să luăm exemplul Companiilor „Reduta”, sau „Expert” înființate din dorința Regiunii Moscova de a avea propriile lor PMC-uri, care se subordonează Ministerului Apărării și care care au ocolit înrolările în Grupul Wagner.

Fiecare PMC are propriul curator, sarcinile sînt stabilite de armată și, de obicei, aceasta este o încercare, așa cum am văzut la Izyum, de a arunca în luptă mercenari înaintea forțelor regulate ruse. Nimic nou sub soare!

Avantajele unor astfel de unități: – Voluntari motivați. – Posibilitatea de a da dovadă de inițiativă la nivelurile de comandă inferior și mijlociu. – Construirea proprie a statului major de către comandanții detașamentelor, în funcție de nevoile din acest teatru de operații. – Pentru mulți, un plus este salariul în valută în numerar. – Posibilitatea de a rezilia contractul. – Cum se efectuează antrenamentul este decis de comandantul detașamentului, iar dacă este ocupat cu asta, atunci acesta este un plus.

Minusuri: – Absența oricărui statut și absența aproape completă a posibilității de a-l obține în viitor. – În caz de încălcare a contractului, nu există unde să se plîngă . – Nu se vor primi neapărat compensații pentru răni (6 luptători Rusich așteaptă despăgubiri pentru rănile primite în apropiere de Izyum în detașamentul Veresk de un an încoace, dar primesc doar micul dejun, iar despăgubirea pentru decedat pentru familie a fost obținută cu greu ). Spitalele se feresc să ofere un tratament complet pe termen lung, pentru că nu înțeleg al cui luptător este și de ce să-l trateze. – Armamentul suficient de slab al detașamentelor (în principal cu arme ușoare de calibru mic), deficit de arme grele și echipamente grele, deficit de vehicule ușoare. – Uneori, rotirea detașamentelor, luptătorii nu închid zilele de luptă și sînt plătiți ca la bază. – Rațiile, pe care personalul le poate primi în mîinile lor, merg în mod regulat la nimeni nu știe unde, precum s-a raportat în PMC Șoim.

Firmele rusești de securitate, care au fost create de cele mai mari corporații de stat ale Federației Ruse, în special, Gazprom, trimit oameni să lupte pe frontul din Ukraina, scrie și The Wall Street Journal. Dar noile ”Companii de securitate” recrutează mai puțin și își plătesc mercenarii mult mai bine decît o face Yevgheni Prigojin. „Firmele de securitate, create de cele mai mari corporații de stat din Rusia, foști ofițeri și oameni de afaceri, au trimis trupe în prima linie în Ukraina pentru a-și dovedi loialitatea față de Kremlin”, se spune în articolul WSJ.

După proiectul controversat din toamna lui 2022, e limpede că Vladimir Putin nu dorește ă înceapă o nouă mobilizare pe scară largă, așa că Kremlinul a externalizat recrutarea către sectorul privat, în special către companiile care depind de contracte guvernamentale, cum este colosul energetic Gazprom.

„În ultimele luni, companiile de stat precum Gazprom au creat unități private de securitate. În acest scop, iar firmele de securitate existente controlate de foști ofițeri ai armatei ruse au recrutat noi membri. Sînt parțial modelate după gruparea Wagner, dar mai mici ca număr și arată loialitate față de Putin”, notează jurnaliștii.

Informații privind încercările Gazprom de a pune pe picioare propriul PMC au fost vehiculate încă de la începutul anului. Atunci, Direcția de informații a Ministerului ukrainean al Apărării a publicat un ordin din 4 februarie 2023, semnat de prim-ministrul Federației Ruse Mihail Mișustin privind acordarea către Gazprom a dreptului de a înființa o „organizație de securitate privată”.

Rusia a început să se îndrepte către Companii private de mercenari abia în ultimii ani. Terenul de încercare al acestora a fost Ukraina, în 2014, după care Moscova a perfecționat modelul și a folosit grupările de mercenari pentru a-și extinde și consolida influența, de multe ori în detrimentul puterilor occidentale, în state din Africa și  America Latină. De aici ura înverșunată a Occidentului împotriva concurenței rusești!

Este evident că asemenea organizații nu puteau apărea fără sprijinul structurilor de forță de la Kremlin. Înainte de dislocarea în străinătate, mercenarii ”clasici”, foști militari de carieră, mergeau pentru instrucție inclusiv în bazele din interiorul Rusiei, probabil cu sprijinul agențiilor militare și de informații ruse.

Spre exemplu, o analiză CSIS de acum doi ani evidenția că Wagner Group, desfășoară antrenamentul în două tabere situate lîngă baza Brigăzii a 10-a de Misiuni Speciale a GRU Spetsnaz, în zona Molkino, regiunea Krasnodar, Rusia.

Potrivit documentului înregistrat pe 4 februarie, fondatorii noii companii militare private vor fi Gazprom Neft, cu un pachet de 70% din capitalul autorizat al organizației și asociația privată de securitate Staff Center, cu un pachet de 30% din capital.

În ceea ce privește crearea companiei, guvernul rus se bazează pe Legea privind securitatea instalațiilor complexe de combustibil și energie, care prevede că întreprinderilor din această industrie „pot primi dreptul de a-și înființa structuri proprii de securitate”, cu condiția ca valoarea participației unei astfel de întreprinderi la capitalul autorizat al companiei nou înființate să nu fie mai mică de 50% din valoarea totală a acestui capital.

În comunicatul GUR se mai precizează că în Rusia are loc o adevărată „cursă a înarmării” printre principalii jucători politici, “care își creează în mod activ armate private, urmînd exemplul companiei militare private Wagner, a lui Evgheni Prigojin”.

Informațiile privind crearea acestei noi companii vin la doar o zi după ce Rada Supremă a Ucrainei a declarat Wagner și toate celelalte companii militare private ruse drept organizații teroriste. Foarte probabil, publicarea acestui document are ca scop să justifice demersul ucrainean în fața opiniei publice internaționale.

Anterior, pe 26 ianuarie, Departamentul de Trezorerie al SUA a desemnat Wagner „organizație criminală transnațională semnificativă” și a impus sancțiuni rețelei sale de sprijin din întreaga lume.

EX OCCIDENTE LUX

O voi spune direct: Maia Sandu este una dintre persoanele cel mai puțin empatice pe care le-am întîlnit. Empatia sa față de problemele sociale ale unei Moldove dezidentitare de mai bine de 200 de ani, este aproape ZERO! Dacă urmăriți postările pe rețelele sociale, doamna președintă viețuiește într-o luime guvernată de natură, inteligență, pragmatism, realizări. Sînt coordonatele OMULUI NOU! Omul nou din fruntea experimentului statal numit Republica Moldova se prevalează tocmai de aceste jaloane pe care și le-a însușit odată cu educația occidentală. Lumea lui Creangă nu mai are ce căuta în Moldova experimentală!

Din această atitudine însușită magna cum laude pe un teren genetic propriu fertil se desprind controversele legate de gesturile de politică pro pe care le face. Unele gesturi par firești și lipsite de politețe și eleganță. Sar în ochii presei aceste gesturi pe care Președinta le consideră firești. Bunăoară, sictirul democratic cu care l-a tratat pe Iohannis la Bulboaca, inclusiv plasarea acestuia în ultimul rînd alături de președintele… Bujbekistanului. Observatorii care știu cîte gesturi frățești a făcut România față de Republică, în ultimii ani, se simt, pe bună dreptate, jigniți. Președinta Republicii nu dă semne că ar înțelege așa ceva. Probabil, știe sigur că Iohannis este un simplu executant, iar gesturile frățești o obligație contractuală. De aceea, atitudinea este una similară față de băiatul cu pizza! Iohannis nu este om politic. Cu atît mai puțin șef de stat! Dar, se pare că joacă perfect rolul de Glovo-iștean într-o punere în scenă care-l depășește total și nici nu-l interesează.

Pe Maia Sandu o interesează. Ea este doar pragmatică, nu empatică! Și ea este un lider de proiect. Doar că deține o funcție mai mare decît locatarul de la Cotroceni. Moldova este mai mică, poate fi laboratorul perfect pentru alchimia socială ce se pregătește în Europa, un continent ce și-a pierdut valorile cu care a cucerit lumea! Patriot și Șor sînt cele două componente care au trecut de ușile laboratorului. Despre PATRIOT, acest minister orwellian al adevărului (informați-vă exclusiv din surse oficiale!) am mai scris. Cînd va fi pe linia de start, PATRIOT va gestiona adevărul sub toate aspectele lui. Va pedepsi orice derapaj de la linai oficială. Orice gînd altfel, fie el al jurnalistului sau al poetului, nu va fi primit cu un bun sosit, ci cu anihilarea vocii rebele. Tentative europene mai sînt, dar nici una la o astfel de scară. Doar ministerul lui Aurescu a achiziționat un soft pentru liste negre. Semn că urmează ca experimentul moldav să fie implementat și în dreapta Prutului.

Curtea Constituțională a Moldovei a scos în afara legii Partidul Șor. L-a declarat neconstituțional! Asta după cîțiva ani, timp în care Partidul Șor a cîștigat alegeri democratice, are primari, consilieri locali, parlamentari. Timp în care a coalizat majoritatea nemulțumiților și săracilor din Moldova, sătui de viață grea și panglici curcubee. Abia acum, devine neconstituțional! Neconstituțional pentru că este împotriva Puterii și a valului de neoliberalism pe care-l revarsă și nu pentru că este condus de un /grup infracțional organizat/ cum s-ar spune la noi, la DIICOT și, sînt convins, și la doamna Drăgălina în curte.

/Curtea Constituțională a declarat neconstituțional Partidul Șor. Este o decizie așteptată de societate, anume pentru că moldovenii pun preț și vor să trăiască într-un stat democratic, într-un stat de drept, unde organizațiile criminale nu sunt protejate, ci împiedicate să captureze statul/, scrie Maia Sandu pe facebook, într-o postare cu fracturi de logică asemeni unei explozii nucleare.

Foarte inmteresant cum va evolua o astfel de speță și, mai ales, ce urmări va avea în România asupra Partidului AUR, greu de digerat pentru actualii puternici ai zilei.

Sigur, aplaudacii democratici sînt extrem de mulți. Pe unii îi înțeleg. Se folosesc de vremurile actuale pentgru a ajunge în funcții și a face averi. Alții profită și aplaudă pentru că scot bani din palme. Pe idioții hăhăitori nu-i înțeleg deloc! De fapt, curentul este să primești lumină dintr-o singură sursă. Să deschizi o discuție în contradictoriu, fie și de dragul științei, să zicem, este o blasfemie. O spune un fost consilier pe probleme de securitate al lui Traian Băsescu, într-un text menit să bage spaima în cei care-l înțeleg în esența lui. /Este o imensă prostie şi un pericol pentru România să negi rădăcinile latine ale poporului român şi bazele ideologice ale formării statului român modern. În genialitatea lor, care se vede din reuşita construcţiei statului român modern, înaintaşii noştri au folosit ca principal argument al originii nobile a poporului român, latinitatea. De aceea eram şi suntem urmaşii Romei, de aceea în imn apare doar Traian. Nu neagă nimeni rădăcina dacă a poporului român, dar cum să afirmi nobilitatea noastră istorică invocînd un conducător sau un popor de care nici azi nu ştim prea multe?

Cînd ai o rădăcină într-o civilizaţie atît de spectaculoasă ca cea romană, la care Europa, după ce a pierdut-o sub presiunea invaziilor, a tînjit peste o mie de ani, era vreo alegere aici de făcut? Când pentru înaintaşi lumina venea de la Apus, Ex Occidente Lux, ce şanse ofereai unei construcţii ideologice construite în jurul lui Decebal? … Să negi realitatea istorică şi să conteşti un model de gîndire de succes, care ne-a dat toate marile noastre realizări naţionale de pînă acum, inclusiv aderarea la NATO şi UE, nu este dovada de gravă şi periculoasă prostie? Ce sens are să construieşti o gîndire alternativă, care poate duce la ruperea României de NATO şi UE şi generează o falie în interiorul poporului român, negând Blajul şi Alba Iulia şi tot ce transilvănenii, cultural, preţuiesc? Suntem daco-romani, suntem în simbioză cu Europa. Dacă suntem doar daci, atunci concluzia la care vor unii să ajungem este că România este sub ocupaţie occidentală  şi ea trebuie eliberată. Mă mir că nu propun şi revenirea la slavonă!

În faţa a aşa ceva nu se poate tăcea. Prostia distruge România!”

Vă rog să citiți de două ori sublinierile din acest text. De trei ori! Ele sînt liantul cu modelul de gîndire al Maiei Sandu și cu gesturile de Glovo ale lui Iohannis. Lumina vine de la Apus. Ex Occidente Lux. Noi sîntem simpli executanți cobai într-un mare laborator.

SABOTAJE ÎN PATRIA SABOTORILOR

Barajul hidrocentralei de la Nova Kahovka, pe Nipru, a fost aruncat în aer. A fost sabotat! Cui folosește? Părțile se acuză reciproc. Aflați la Bratislava, liderii est-europeni ai NATO au arătat cu degetul direct spre Rusia. KWI, vajnicul purtător de cuvînt al Sleepi Joe a rostit cu subiect și predicat că Rusia a comis o crimă de răyboi și trebuie trasă la răspundere. Barajul avea 28 de guri de deversare, din care au fost avariate, inițial, 11. Ca să vă faceți o idee, Barajul de la Porțile de Fier 1, are 8 guri de deversare. Apoi, volumul uriaș de apă, mai mare cu 30% decît media anuală a lacului, volum datorat precipitațiilor abundente din primăvară și deschiderea vanelor din barajele din amonte, a rupt și celelalte zăgazuri de beton. Avalul barajului s-a transformat instantaneu în zonă de catastrofă iminentă. 80 de localități, de pe ambele maluri ale Niprului cu peste 40 de mii de locuitori au fost puși în pericol. Viitura a ajuns pînă la Herson. 180 de tone de ulei de transformator au ajuns în rîu. Alte 300 de tone sînt în pericol de deversare. O distrugere de proporții biblice numai bună de reconstruit după terminarea războiului. Un Plan Marshall pentru reconstrucția Ukrainei va prevede și multe CADOURI edilitare…

Ukrainenii, acompaniați de liderii UE, NATO, SUA, strigă din toți rărunchii că este încă o dovadă a terorismului rus și cer deportarea poporului rus pe Marte! Știu că vă veți supăra, veți construi invective smart și veți lipi etichete curbubeite pe ce voi scrie acum, dar puțin îmi pasă de vociferările voastre, atîta timp cît nu gîndiți cu capul vostru! Am prieteni, foști militari de carieră cu stagii în teatrele de operații care nu pot renunța la reflex și se plasează fără să gîndească, mereu în aceeași parte. De aceea, nu am nici o îndoială că distrugerea Barajului Kahovka va fi, alături de povestea de la Bucha și de distrugerea North Stream, una dintre marile crime de război puse în spatele Rusiei.

OK! Se știa de aproape un an de planul ukrainenilor de a arunca în aer barajul Kahovka. Pe 9 noiembrie 2022 scriam un text extrem de virulent la adresa rușilor prin care îi acuzam de faptul că întreaga agitație politică din Herson nu a contat, trupele lui Șoigu retrăgîndu-se mișelește în stînga Nistrului. Capitala Oblastului Herson a fost singurul mare oraș pe care rușii l-au ocupat fără să tragă un foc de armă. Practic, Hersonul s-a bucurat realmente să reintre sub administrație rusă, iar referendumul pentru independență și alipirea la Rusia a decurs fără probleme. În aceste condiții, retragerea trupelor ruse la est de Nipru mi s-a părut o trădare. Abia după ce am scris și publicat am fost capabil să ascult pe cineva, din Herson, care mi-a explicat ca la prost că cei 6000 de parașutiști au fost retrași tactic. Dacă ukrainenii aruncă în aer barajul de la Kahovka, estul oblastului Herson va fi inundat, iar parașutiștii vor rămîne captivi, fără posibilitatea de aprovizionare. Am ripostat: cine este atît de nebun să arunce barajul în aer?

Să nu uităm că înainte de 1989, școala specială de instruire a sabotorilor temutului SPETZNAZ se afla în Ukraina. Ukraina era Patria Sabotorilor Spetznaz! Mii de sabotori erau instruiți aici, apoi fiind încadrați în diferite subunități de cercetare/diversiune, în detașamente SPETZNAZ, sau, cei mai prezentabili, în diferite ambasade, consulate și misiuni diplomatice sovietice din Occident. Obiceiurile bune nu se pierd. Se transformă. Și se tranzacționează! Așadar, cine e atît de nebun să arunce în aer barajul? Cel ce e atît de dement să pună în scenă o uriașă înscenare, la Bucha, sau să distrucă conducta submarină care alimenta cu gaz Germania. Sigur, ieri, în Districtul Kupyansky, din Regiunea Harkov, sabotorii au aruncat în aer și conducta care transporta amoniac, din Rusia către Uniunea Europeană. Exportul rusesc de amoniac este parte a acordului de export cereale. Știți, cel cu DACĂ NU EXPORTĂM NOI (4% din totalul exportului global!) PLANETA VA MURI DE FOAME… Atenție sporită, zic, pe conducta de gaz care alimentează Ungaria, singura țară din UE care importă gaz rusesc prin Ukraina și, în același timp, nu acceptă spectacolul prost al Kievului, s-ar putea să crape la un moment dat… sigur, sînt convins că rușii vor fi autorii!

În ultimele șase luni, de la retragerea pe malul stîng al Niprului, armata rusă a creat o linie de apărare extrem de puternică de-a lungul fluviului. Sînt tranșee și cazemate din beton, cîmpuri de mine, depozite de muniții și materiale etc. Plus, cîteva mii de soldați care nu seamănă deloc cu ce ați văzut la televiziunile noastre sau pe net. Această forță, dotată cu artilerie grea și ușoară, tancuri T-72 modernizate etc aștepta contraofensiva ukraineană promisă încă de anul trecut, cu multe tăierio de panglică și conferințe de presă pregătitoare. Acuma, vă imaginați că după ce a construit această linie de apărare, rușii se îmbată de tot și își îneacă toată munca? RUȘILOR L-A FOST FRICĂ DE AMPLOAREA CONTRAOFENSIVEI, spune o voce pițigăiată din propaganda apropiată Kievului. Atît de frică, încît au preferat să se înece ca la Potop decît să vadă ochii răzbunători ai ukraineanului antrenat de NATO. E un non-sens! O prostie! Și dacă judecați cu propriul cap, îmi veți da dreptate. Viitura de la barajul Kahovka a înecat fortărețele rusești și a scufundat la trei/patru metri sub apă cîmpurile de mine. Ideal pentru trupele de desant anfibiu să debarce acum în stînga Nistrului! Contraofensiva a început!

Sigur, chiar înainte de acest moment Kahovka, impresia lăsată de evoluția evenimentelor din ultimul an și jumătate, este că CINEVA își dorește un accident nuclear la Zaporojie, cea mai mare centrală nucleară din Europa. Golirea lacului de acumulare poate avea repercursiuni asupra sistemului de răcire al centralei. Însă, potrivit unor informații alternative, sistemul de răcire al centralei nucleare este prevăzut cu două bazine independente de lacul Kahovka, care funcționează chiar dacă nivelul lacului scade cu 12 metri! Centrala de la Zaporojie a fost preluată încă din primele zile de ruși și branșată la sistemul energetic al Rusiei, astfel că reactoarele 5 și 6 alimentează Donețk, Lugansk, Crimeea și Belgorod, acolo unde gherile rusești anti-ruse fac un joc destul de complicat, sub steag fals, dar extrem de bine finanțat și echipat de serviciile occidentale. Un fel de ISIS în miniatură… Sute de tiruri de artilerie și rachete au fost trase asupra centralei nucleare, toate fiind puse pe seama trupelor ruse, extrem de plictisite de acest război și hotărîte să joace o RULETĂ RUSEASCĂ cu centrala nucleară. Greu de crezut!

Cum la fel de greu de crezut este că după ce invadează Ukraina pentru diverse motive, inclusiv cel de blocare a furnizării de apă către Crimeea (80% din apa Crimeei provine din Lacul Kahovka prin Canalul Crimeei de Nord), Rusia hotărăște că e cazul să se sinucidă în direct în fața familiei și să arunce în aer barajul rezervorului de apă pentru care a  declanșat războiul. ȘI pentru care a declanșat… Sigur, surse alternative spun că există și o aducțiune alternativă construită recent, în amonte de Rezervorul Kahovka. Totuși, războiul apei, faza pe Ukraina, a provocat mii de morți. Cîți anume nu vom ști niciodată! Ukrainanii mint natural, rușii idem! În fiecare zi, însă, tabăra ukraineană transmite mass-media o statistică extrem de gustată în tabăra iubitorilor de Slava: un contor al rușilor uciși de brava armată ukraineană antrenată la standarde NATO de Occidentul colectiv (nu costeliv, nu e cazul!). Numai că, dacă vă uitați atent, dincolo de urale și paharele de șampanie închinate în cinstea apărătorilor democrației și universului liberal european, veți vedea că în fiecare zi 1000 de ruși trec Stix-ul, ceea ce nu se întîmpla nici în timpul funcționării mașinăriei de tocat carne de la Bahmut/Artemovsk! Din nou, CINEVA MINTE! Și cu atîtea basme și minciuni aruncate în spațiul public, e mare nevoie de psihiatru nu de F16…

RĂSTĂLMĂCIND CUVINTELE

BMTF, 19 mai – În urmă cu vreo doi ani, am luat un interviu unui distins profesor universitar, doctor în informaţii, colonel în rezervă, despre securitatea naţională şi informaţiile publicate în mass-media. O propoziţie rostită răspicat şi “la vocativ” m-a “aşezat pe drumul cel bun” în discuţia care a avut loc: “FSB-ul (serviciul rusesc de informaţii, fostul KGB, CEKA etc. n.a.) se ocupă de fake-news, serviciile occidentale (de informaţii) cu manipularea pozitivă”… a fost ceva ca în bancul ăla prost: “întrebare: ce facem dacă inamicul foloseşte o bombă atomică? Răspuns în Rusia: – sistemul rusesc de interceptare este cel mai performant… bla, bla, bla… veţi muri! Răspuns în Statele Unite: – sistemul american este cel mai performant… bla, bla, bla…, dar vă veţi lua un cearceaf, o pernă şi o păturică, vă veţi încolona frumos, veţi asculta informaţiile transmise de guvernul nostru şi în mod organizat vă veţi îndrepta spre cimitir”! E altceva, sigur!

Mi-am adus aminte de povestea asta, după ce am văzut succesiunea de informaţii apărute în mass-media referitoare la distrugerea unei baterii de rachete americane interceptoare, Patriot, menită să protejeze aeroportul de lîngă Kiev, de către o rachetă hipersonică rusească. Una, din cele două oferite într-unul din pachetele de sprijin militar de către Partenerul Strategic, Statele Unite. Prima informaţie a venit din zona securităţii aeroportului. Persoana respectivă a şi declarat presei (declaraţie ajunsă la CNN USA) că “Pumnalul” rusesc a distrus total unul din cele trei elemente balistice ale bateriei, pe al doilea l-a scos din funcţiune iar pe al treilea l-a avariat grav. La cîteva ore, informaţia iniţială, nepregătită, susţinută de imagini video, a dispărut din spaţiul public. Locul ei a fost luat de deja celebrele declaraţii ale primarului Kievului care spunea că au fost interceptate 6 rachete Kinzhal, asta după ce zilele trecute a încercat să demonstreze că apărătorii Kievului au mai doborît una. Sigur, preşedintele ţării, a plusat, declarînd că toate cele 18 rachete ruseşti hipersonice au fost interceptate şi distruse! Mă rog, e preşedinte, nu se compară cu boxerul ăla, venit de la Hamburg să facă o revoluţie în 2014 şi să fie primar (de aici, iar mă va apostrofa Nelu Popa!).

Tot zilele trecute, publicaţia odessită DUMSKAIA, care deţine informaţii corecte şi valoroase (sînt un cititor permanent!) a fost percheziţionată de SBU, serviciul militar de informaţii ukrainean) pentru publicarea unor secrete de stat şi propagandă, chipurile, în favoarea Rusiei! Asta în condiţiile în care, fiecare informaţie, material, interviu, articol, starea vremii, bursa etc se încheie cu propoziţia : MOARTE COTROPITORILOR RUŞI, exact aşa, cu verzale şi aldine! DUMSKAIA publica luna trecută un interviu cu un specialist militar care explica în detaliu cam cum stă treaba cu rachetele hipersonice şi de ce nu pot fi ele interceptate de sistemele Patriot şi similare, de radarele acestora etc. Kinzhal, Pumnalul, Dagger, sînt cele mai temute rachete din arsenalul Moscovei. Ating cel puțin viteza Mach 5, adică de 5 ori viteza sunetului. 1,6 km pe secundă ating hipersonicele Kinzhal. O asemenea viteză face inutile sistemele de apărare antiaeriană, zice omul şi notează DUMSKAIA. Motivul: pînă ce radarele de la sol apucă să le detecteze, hipersonicele sînt deja la țintă! Na, după ce SBU a cotrobăit prin sertarele DUMSKAIA, Vitali Kliciko a doborît 6 (şase)! Şese dintr-o lovitură, precum croitoraşul cel viteaz!

China și Statele Unite sînt într-o cursă pentru producerea unor astfel de hipersonice. La fel și Australia, Brazilia, Franța, Germania, India, Iran, Israel, Japonia, Coreea de Nord și Coreea de Sud.

New York Times, în birourile căruia SBU nu a ajuns încă, notează că hipersonicele Kinzhal sînt o versiune modificată a rachetelor Iskander lansate de la sol. Kinzhal sînt însă lansate de pe avioane de luptă, de la altitudini foarte mari. Potrivit Pentagonului, sînt lansate de pe MIG 31. Își pot modifica traiectoria, pentru a fi interceptate mai greu. Pot să lanseze momeli, ca să păcălească radarele sistemelor antiaeriene. Rusia susține că pot atinge viteza 10 Mach, adică de 10 ori viteza sunetului.

Moscova mai are în arsenal un tip de rachetă hipersonică – Zircon – care poate fi lansată de pe nave de război, dar nu se știe dacă a fost folosită vreodată. Potrivit forțelor aeriene ukrainene, pînă cînd Rusia a lovit o baterie Patriot, Kievul nu dispunea de arme capabile să intercepteze hipersonicele. Iată că acum, se poate! SBU estimează că Rusia are peste 50 de rachete Kinzhal. Kliciko “a prins” 6 dintre ele, adică peste 10% din arsenal!

Sigur, generalul maior Kyrylo Oleksiyovych Budanov, șeful Direcției principale de informații a Ministerului Apărării al Ukrainei, SBU, din august 2020 şi fost fost director adjunct al unuia dintre departamentele Serviciului de Informații Externe al Ukrainei, ne avertiza, zilele trecute, la SkyNews: “Va fi o ploaie de dezinformări referitoare la contraofensivă, în aşa fel încît să-i înebunim (pe ruşi, n.a.), să nu mai ştie unde să se apere. Sigur, şi populaţia ukrainei va fi la fel de înebunită, dar asta contează mai puţin” (în condiţii de război, cu siguranţă are dreptate! n.a.).

Manipularea pozitivă în toată splendoarea ei! Pe lînă aceasta, folosirea Fondului pentru Pace al Uniunii Europene pentru cumpărarea de obuze pentru Ukraina, pare o glumă nevinovată…

CEI NEDORIŢI, CARE FAC LUCRURI DE NEIERTAT, PENTRU CEI NERECUNOSCĂTORI

BMTF, 12 mai – Artemovsk/Bahmut. Un nume/două care s-a întipărit în memoria consumatorului de informaţie, ca fiind locul din Europa denumit generic: maşina de tocat carne! Mii de luptători, ukraineni şi ruşi, au pierit aici, pe teritoriul Donbasului, în ultimul an. Astăzi, la ora cînd scriu aceste rînduri, Grupul Wagner continuă asaltul asupra celor două grupuri de blocuri înalte, controlate de forţele ukrainene, care au mai rămas din oraş, unde se află în dispozitive întărite peste 2500 de militari ukraineni, cu armament occidental de ultimă generaţie. 20 de clădiri şi oraşul este capturat de cea mai puternică armată privată din lume, la această oră! Că vor unii, că nu vor! Wagner va rămîne în istorie pentru cucerirea Bahmutului, nu pentru confruntările de succes de la Palmyra, unde a luptat cu ISIS şi… trupele americane! Lipsa de muniţie a ucis 500 de mercenari în ultimele 24 de ore. Dar, asaltul continuă! Din păcate, flancul nordic a căzut! Paraşutiştii ruşi s-au retras.

Evgheni Viktorovici Prigojin răspunde la întrebarea „de ce a apărut „foamea de coajă”, de imagine, pe fondul promovării de către mass-media a PMC Wagner, care, în ultimul an, a ocupat 1.500 km pătrați și 71 de așezări.

“La puţină vreme de la debutul Operaţiunii Speciale în Ukraina, Ministerul Apărării al Federației Ruse a suferit eșecuri: înfrîngeri pe fronturi, lipsă de control, scandaluri cu mobilizarea, probleme cu aprovizionarea, disciplina și așa mai departe. Pentru a compensa aceste eșecuri, Ministerul Apărării a decis să contracteze PMC-ul Wagner. Succes după succes! Din cauza invidiei, au început sabotarea companiei”, spune Evgheni Viktorovici, pe propriul canal de Telegram, “Kepka Prigojina”. A fost interzisă recrutarea voluntarilor Wagner printre prizonieri; – furnizarea de arme a fost oprită; – s-a redus furnizarea de muniție la 30% din necesar (din mai 2023 – pînă la 10%). Departamentul Apărării a creat și alte probleme: – a încetat eliberarea de ordine și medalii binemeritate către morți; – PMC „Wagner” i s-a refuzat posibilitatea de a efectua zboruri aeriene pentru transferul de personal de pe teritoriul Africii; – persoanelor din Ministerul Apărării care interacționează cu Wagner PMC li sa interzis să comunice cu unitățile Wagner PMC; – conexiunea specială a fost dezactivată; – Aeronavele pentru transferul operațional de muniție au fost refuzate. – a fost blocată aprovizionarea cu obuze de artilerie. PMC „Wagner” are posibilitatea de a achiziționa obuze în alte moduri, nu din stocurile armatei ruse! Cu toate acestea, Wagner PMC, împreună cu partenerii străini, nu a primit asistență în furnizarea și producția proprie de muniție.

În ciuda opoziției Ministerului Apărării, Wagner PMC a continuat să desfășoare cu succes operațiuni militare. În special la Artemovsk! Şi asta, pe banii lui Prigojin! Adică, toate cheltuielile de război ale PMC Wagner sînt plătite din fondurile private ale companiei lui Evgheni Victorovici! Vă imaginaţi nivelul despre care vorbesc? Sigur că, unora dintre diriguitorii războiului de la Moscova li s-a ridicat părul pe şira spinării la gîndul armatei proprii aflată în slujba lui Prigojin. Sentimentul nu e nou. La fel au păţit Erick Prince şi compania americană Blackwather. Sabotată politic şi denigrată de concurenţă!

Istoria Blackwather se repetă cu Wagner, care a a nunţat că se retrage din Bahmut. Kepka spune într-o postare video: “critici care spun că Wagner PMC ar trebui să rămînă la Artemovsk, să meargă pînă la capăt și să meargă la Artemovsk şi moară acolo. Subliniez încă o dată: este mai bine să salvezi armata decît să cîștigi bătălia. În Artemovsk astăzi, aproape 95% din teritoriul orașului a fost luat. Restul de 5% pentru așa-zisa dezvoltare a succesului și marșul armatei roșii spre vest nu joacă niciun rol. PMC „Wagner” nu are muniție, nimeni nu m-a contactat pînă în prezent (8 mai n.a.) pentru a reumple această muniție în cantitatea necesară. Pe 10 începem retragerea unităților. În timpul războiului, 400 de zile în care Wagner PMC le luptă 24 de ore pe zi, zeci de mii de wagneriți nu au continuat să lupte pentru că au murit sau au fost răniți, inclusiv grav răniți. așa că păstrez PMC „Wagner” în forma în care se află. 2 kilometri pătrați de Artemovsk (720 de metri azi, 12 mai 2023!) nu afectează în nici un fel cursul operațiunii militare. Cel mai important este ca cei care o conduc sa stie unde merg, spre ce repere si in ce scop, si nu doar să se distreze, în lipsa muniţiei, cu victoriile noastre”, spune Prigojin.

Exact un an! Bombardarea orașului Bahmut a început în mai 2022, dar principalul asalt împotriva orașului a început la 1 august după ce forțele ruse au înaintat din direcția Popasn, după o retragere ukraineană din oraș. Principala forță de asalt este formată în principal din mercenarii Wagner, sprijiniți de trupe ale armatei ruse și de unităţi din Doneţk şi Lugansk. De la sfîrșitul anului 2022, în urma contraofensivelor Ukrainene de la Harkov și Herson, frontul din Bahmut a devenit epicentrul războiului, fiind una dintre puținele linii de front din Ukraina unde Rusia a rămas în ofensivă. Atacurile asupra orașului s-au intensificat în noiembrie 2022, deoarece forțele ruse de asalt au fost întărite de unități redistribuite de pe frontul Herson, împreună cu recruți nou mobilizați.

Wagner va rămîne legat de Bahmut/Artemovsk, oraş cucerit în totalitate de o Companie Militară Privată, pe care nimeni nu şi-o doreşte în preajmă, dar care trebuie să cîştige, cu orice preţ (oare?), chiar al trădării din partea angajatorului!