Etichetă: BANAT

2 IUNIE – ZIUA BANATULUI

Pe 2 iunie 2021 s-au împlinit 774 de ani de la apariţia Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, în 2 iunie 1247, emisă de Cancelaria regelui Ungariei Bela al IV-lea, care reprezintă prima atestare documentară a “ţinutului condotierilor din est” sub denumirea de Banat, o donaţie a regelui faţă de acest important Ordin militar-călugăresc.

“În numele Sfintei Treimi, una şi nedespărţită, amin. Bela, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei de-a pururi… după o îndelungă sfătuire cu fruntaşii şi baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre, luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele perceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim, din părţile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin năvălirea duşmănoasă a neamului numit tătari a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor cât şi prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel perceptor, în numele casei ospitalierilor, s-a îndatorat de bună voie, pe sine şi casa ospitalierilor să ia arme pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinţei creştine… Pe lângă acestea, am dăruit sus-numiţilor fraţi pământul Woyla, ce se află lângă Dunăre, nu departe de Semlin, pământ pe care l-am scos de sub atârnarea cetăţii Caraş, împreună cu toate foloasele şi cele ce ţin de el, aşa cum l-a stăpânit ca bun de veci Nicolae, fratele lui Ugolin”.

Ospitalierii au instalat în Cetatea Mehadia o garnizoană formată din 30 de cavaleri, în mare parte amalfitani, o forţă echivalentă astăzi cu un detaşament de tancuri!

Banatul medieval timpuriu se întindea de la Mureş la Dunăre şi de la Tisa la Munţi şi peste Severin pînă la Olt.

Ospitalierii şi apoi teutonii, administrează şi stăpînesc acest teritoriu cu rigoare militară, obicei ce a rămas în gena locuitorilor locului. În scurt timp, Banatul devine o regiune bine organizată, puternic dezvoltată din punct de vedere economic şi social.

În 21 iulie 1718, Banatul trece sub stăpînire habsurbigică, moment în care începe o perioadă înfloritoare pentru această regiune, care ajunge la un nivel de dezvoltare extraordinar.

Unii optează ca data de 21 iulie să fie sărbătorită ca Ziua Banatului. Eu optez pentru 2 iunie!

2 IUNIE

Pe 2 iunie, BANATUL a împlinit 772 de ani, socotiţi de la emiterea Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, în 1247, pe care Ordinul Suveran Creştin şi Militar al Cavalerilor de Banat îl socoteşte ACTUL DE NAŞTERE al Banatului istoric! Ca o fericită coincidență, duminică 2 iunie, pe Cîmpia Blajului, Suveranul Pontif l-a beatificat pe cel care a fost Episcopul Martir reșițean Dr. Valeriu Traian Frențiu!
Papa Francisc a autorizat marţi, 19 martie Congregația Cauzelor Sfinților să promulge decretul privind martiriul Slujitorilor lui Dumnezeu: Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, episcopi români greco-catolici uciși din ură față de credință în diferite locuri din România între anii 1950 – 1970. Episcopul Martir Dr. Valeriu Traian Frențiu s-a născut în Reșița la 25 aprilie 1875 din părinții Ioachim Frențiu, paroh al Bisericii Greco – Catolice de la Casa de Cultură și Rozalia Frențiu, născută Demeter. A murit în faima de Martir în lagărul de exterminare din Sighet la 11 iulie 1952. Este Cetățean de Onoare al Județului Caraș – Severin și al Municipiului Resita și din 2 iunie 2019 Sfînt al Bisericii Catolice!
O singură inimă și patru steaguri, așa poate fi caracterizat astăzi Banatul nostru, pentru că, astăzi, Banatul este o provincie istorică împărțită între România, Serbia (Banatul Sîrbesc), partea Vlahă a Bulgariei și o mică parte din Ungaria, dar cu o istorie comună, o identitate și o limbă aparte despre care cărțile de istorie din România refuză cu obstinație să vorbească, chiar şi atunci cînd vine vorba despre contribuții istorice, edificii sau personalități de seamă care au schimbat fața lumii.
Știați că, de exemplu, Nicolae Tesla, Joseph Pulitzer sau József Galamb alias Iosif Porumbel (1889-1955), inginer american, designer al legendarului Ford Model, originar tot din Macău (Mako), au fost bănățeni? NU! Nu înțeleg DE CE nu reușim să introducem în programa școlară ISTORIA BANATULUI, deosebit de importantă pentru devenirea noastră viitoare.
Guvernul bănățeanului Sorin Grindeanu adoptase Strategia de Dezvoltare Teritorială a României, care are ca orizont de analiză şi aplicare anul 2035. Ce aflăm din această strategie? Că România, și Banatul implicit, este în proporție de 46% rurală și îmbătrînită. Că în cazurile Timişoara‐Arad, Iaşi, Oradea, Satu Mare şi Brăila-Galaţi se formează sisteme cu potenţial transfrontalier? Timişoara are o populaţie de circa 300.000 de locuitori şi generează aproximativ 3% din venitul total al firmelor din ţară.
Avînd în vedere diagnosticul teritorial şi tendinţele de dezvoltare la nivelul teritoriului naţional, se disting mai multe provocări teritoriale majore care „necesită reacţii urgente din partea autorităţilor publice şi care trebuie avute în vedere cu prioritate în procesul de formulare a politicilor publice şi implementare a programelor”. Aceste provocări sînt, printre altele:
– valorizarea potenţialului teritorial;
– caracterul predominant rural al teritoriului naţional.
Adică, tocmai reluarea cooperării teritoriale între entitățile aceleiași regiuni: Banatul românesc, sârbesc, Mako și Valahia Vidinului. Dar pentru asta ai nevoie de LIDERI! Redobîndirea identității Banatului Istoric este cheia dezvoltării acestei regiuni în acest secol! Cu sau fără strategiile de la centru!
Potrivit lui Gheorghe Jurma („Drumul ca perspectivă istorică şi istoria comerţului din Banat”, revista Semenicul, nr. 4/2002, pag.16): „La cele cinci tîrguri anuale din Banatul sec. XIX vin negustori din spaţiile cele mai diverse: din Vestul Europei pînă în Asia Mică. Aici se comercializau peste 75.000 de cai, 30.000 de boi etc, comerţul cu animale depăşind cu puţin pe cel cu cereale. În general, bilanţul comercial al Banatului sec. XVIII era excedentar. La 1840 se exportau din această regiune: cereale spre Ardeal, vite în Franţa şi Germania, cai în Muntenia şi Turcia, traverse de cale ferată în Germania, Austria şi Orient, clopote în Ţara Românească, vin şi ţuică în Rusia, Italia şi Austria, chibitruri în Egipt”. Nu mai spun despre vînzătorii de raci din Răcăşdia care aprovizionau piaţa din Oraviţa cu acele trufandale, asimilate homarilor! Reamarcabil, nu?
Potrivit istoricului Mircea Rusnac, „evenimentele ulterioare, culminînd cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: «Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încît a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atît cele ferate, cît şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării»”.
Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment.

DESPRE PRIETENI

DESPRE PRIETENI

Miluţu Jivkov şi Radomir Muncean, sau bănăţeni în ţoalele lor, la Vîrşeţ, în Banat. Doi prieteni deosebiţi care, în 1999, m-au sprijinit în totalitate în deplasările mele din fosta Yugoslavie. Ei au fost “redacţia”, “echipa de producţie” care mă ducea la Priştina (pe bune!), Urosevac sau Obilici, la Pancevo, cînd NATO bombarda rafinăria, sau pe podurile din Belgrad pline de sîrbi care sfidau moartea. Le mulţumesc pentru sprijin, de fiecare dată cînd ne vedem. Nu ne-am văzut de mult…

BANAT – 300

Sîmbătă, 21 iulie, a fost ZIUA BANATULUI! A împlinit 300 de ani! La fel ca Berea Timişoreana! Sînt 300 de ani de cînd a fost semnat Tratatul de la Passarowitz. Sau de la Pojarevăț, pe rîul Morava! La 21 iulie 1718 s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman, pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Veneţiană, de cealaltă parte. În aprilie 2016, Senatul a adoptat propunerea legislativă privind declararea zilei de 21 iulie Ziua Banatului, cu 54 voturi pentru, patru împotrivă şi zece abţineri, iniţiatorii legii fiind deputaţi şi senatori de Timiş şi Caraş-Severin. Atît!

Şi pe 2 iunie a fost Ziua Banatului! 2 iunie, exact în ziua în care BANATUL a împlinit 771 de ani, socotiţi de la emiterea Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, în 1247, pe care Ordinul Suveran Creştin şi Militar al Cavalerilor de Banat îl socoteşte ACTUL DE NAŞTERE al Banatului istoric!

O singură inimă și patru steaguri, așa poate fi caracterizat astăzi Banatul nostru, pentru că, astăzi, Banatul este o provincie istorică împărțită între România, Serbia (Banatul Sîrbesc), partea Vlahă a Bulgariei (Banatul de Vidin, pînă la 1365, cînd maghiarii au cucerit Țaratul Vidinului) și o mică parte din Ungaria, dar cu o istorie comună, o identitate și o limbă aparte despre care cărțile de istorie din România refuză cu obstinație să vorbească, chiar şi atunci cînd vine vorba despre contribuții istorice, edificii sau personalități de seamă care au schimbat fața lumii.

Știați că, de exemplu, Nicolae Tesla, Joseph Pulitzer sau József Galamb alias Iosif Porumbel (1889-1955), inginer american, designer al legendarului Ford Model, originar tot din Macău (Mako), au fost bănățeni? NU! Nu înțeleg DE CE nu reușim să introducem în programa școlară ISTORIA BANATULUI, deosebit de importantă pentru devenirea noastră viitoare.

Îmi pun această problemă în contextul în care Guvernul bănățeanului Sorin Grindeanu a adoptat, anul trecut, Strategia de Dezvoltare Teritorială a României, care are ca orizont de analiză şi aplicare anul 2035. Ce aflăm din această strategie? Că România, și Banatul implicit, este în proporție de 46% rurală și îmbătrînită. Că în cazurile Timişoara‐Arad, Iaşi, Oradea, Satu Mare şi Brăila-Galaţi se formează sisteme cu potenţial transfrontalier? Timişoara are o populaţie de circa 300.000 de locuitori şi generează aproximativ 3% din venitul total al firmelor din ţară.

Avînd în vedere diagnosticul teritorial şi tendinţele de dezvoltare la nivelul teritoriului naţional, se disting mai multe provocări teritoriale majore care „necesită reacţii urgente din partea autorităţilor publice şi care trebuie avute în vedere cu prioritate în procesul de formulare a politicilor publice şi implementare a programelor”. Aceste provocări sînt, printre altele:

– valorizarea potenţialului teritorial;
– caracterul predominant rural al teritoriului naţional.

Adică, tocmai reluarea cooperării teritoriale între entitățile aceleiași regiuni: Banatul românesc, sârbesc, Mako și Valahia Vidinului. Dar pentru asta ai nevoie de LIDERI! Redobîndirea identității Banatului Istoric este cheia dezvoltării acestei regiuni în acest secol! Cu sau fără strategiile de la centru!

Banatul actual este teritoriul delimitat – istoric şi geografic – între Dunăre la sud, Tisa la vest, Mureş la nord şi Carpaţii Meridionali (Munţii Retezat – Godeanu) la est. Drapelul Banatului reprezintă o cruce albă, luată de pe blazonul casei de Savoya, reprezintînd cele patru laturi ale Banatului: Mureş, Tisa, Dunărea şi Carpaţii şi cele patru naţionalităţi majoritatare, pe fundal verde, care înseamnă prosperitate şi fertilitate.

Situat la întretăierea de drumuri, dar şi la confluenţa unor lumi diferite, prin potenţialul său demografic şi economic, Banatul a fost de-a lungul existenţei sale o adevărată placă turnantă pentru Europa Centrală şi spaţiul danubiano-pontic. În cadrul monarhiei habsburgice, Banatul a reprezentat un teritoriu de contact al Imperiului Austriac spre spaţiul sud-est european, fiind, prin legăturile sale neîntrerupte cu Ardealul, dar şi cu celelalte provincii româneşti, o voce distinctă a lumii europene-româneşti.

O puternică armată a Casei de Habsburg a fost concentrată sub fortificaţiile cetăţii Timişoarei, spre sfîrşitul lunii august 1716. După mai multe bătălii, la 12 octombrie 1716, Mehmed paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, acceptă capitularea, şi administrația otomană a părăsit definitiv oraşul, astfel încheindu-se o etapă plină de frământări din istoria locului. La 18 octombrie 1716 prinţul Eugeniu de Savoya îşi făcea intrarea triumfală într-o cetate răvăşită după asediu. Eugeniu de Savoya a fost fiul lui Eugen Mauriciu de Savoya-Carignano și al Olimpiei Mancini, nepoata cardinalului Jules Mazarin (Giulio Mazzarino).

Provincie administrată timp de peste 160 de ani de Imperiul Otoman, Banatul a fost predat noii administrații în urma păcii de la Passarowitz (Požarevac, Serbia), la 21 iulie 1718. Casa de Austria a preluat de la otomani urmele dezolante ale barbariei lor, întregul Banat fiind, pe atunci, o provincie mai mult apropiată de lumea asiatic-orientală decât de continentul european. Remedierea tuturor neajunsurilor, dar şi a urmărilor ocupaţiei otomane părea o lucrare ce necesita mai multe secole, dar în timpul a doi mari suverani ai Casei de Habsburg, împăratul Carol al VI-lea şi fiica sa Maria Thereza, provincia Banatului a cunoscut schimbări radicale ce au plasat-o, pe drept cuvânt, în lumea Europei civilizate.

Potrivit lui Gheorghe Jurma („Drumul ca perspectivă istorică şi istoria comerţului din Banat”, revista Semenicul, nr. 4/2002, pag.16): „La cele cinci tîrguri anuale din Banatul sec. XIX vin negustori din spaţiile cele mai diverse: din Vestul Europei pînă în Asia Mică. Aici se comercializau peste 75.000 de cai, 30.000 de boi etc, comerţul cu animale depăşind cu puţin pe cel cu cereale. În general, bilanţul comercial al Banatului sec. XVIII era excedentar. La 1840 se exportau din această regiune: cereale spre Ardeal, vite în Franţa şi Germania, cai în Muntenia şi Turcia, traverse de cale ferată în Germania, Austria şi Orient, clopote în Ţara Românească, vin şi ţuică în Rusia, Italia şi Austria, chibitruri în Egipt”. Nu mai spun despre vînzătorii de raci din Răcăşdia care aprovizionau piaţa din Oraviţa cu acele trufandale, asimilate homarilor! Reamarcabil, nu?

În anul 1717 este numită Comisia de organizare a Ţării Banatului, avîndu-l preşedinte pe contele Mercy (primul guvernator civil și militar al Banatului), iar ca adjunct al său a fost numit generalul Wallis, comandantul cetăţii Timişoara. Operaţiunile militare antiotomane au continuat în primăvara anului 1717. Această situaţie a întîrziat organizarea administraţiei Banatului, provincia imperială rămînînd mai departe structurată în patru mari districte (Caransebeş, Ciacova, Panciova şi Marga). În 12 iulie 1717 contele Mercy a înaintat Camerei Aulice un memoriu intitulat „Proiect modest de organizare a Banatului Timişoarei” („Unvorgreifliches Einrichtungss-Projectu in dem Banat Temesvar”) în care au fost stabilite obiectivele de natură fiscală ale conducătorilor celor patru districte mari, întîistătătorilor lor oferindu-li-se caracterul unor administratori camerali. În acest memoriu, generalul Mercy şi colaboratorii săi au evidenţiat faptul că între Banat şi celelalte „ţări” ale Casei de Habsburg exista o mare deosebire prin faptul că, după înlăturarea stăpînirii otomane, aici nu erau nici stări privilegiate şi nici nobili, toate veniturile revenindu-i împăratului în dubla sa calitate, de suveran şi unic stăpîn de pămînt.

Recunoștiința contemporanilor pentru salvatorii creștini și reintegrarea Banatului și a Timișoarei în rîndul civilizației și culturii europene s-a concretizat printr-un proiect legislativ, demersul aparținînd mai multor deputați și senatori din județele Timiș și Caraș-Severin, din toate partidele politice, prin care 21 iulie a devenit Ziua Banatului, acest proiect legislativ fiind adoptat în Senatul României în primăvara anului 2016.

Potrivit istoricului Mircea Rusnac, „evenimentele ulterioare, culminînd cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: «Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încît a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atît cele ferate, cît şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării»”.

Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment.