Tag: JURNALIST

389 de jurnaliști în închisoare

BMTF, 17 dec – Patruzeci şi nouă de jurnalişti au fost ucişi în diferite ţări ale lumii în 2019, potrivit bilanţului anual realizat de organizaţia Reporteri fără frontiere (RSF), care subliniază că, deşi jurnalismul rămîne o profesie periculoasă, numărul celor ucişi nu a fost niciodată atît de scăzut în ultimii 16 ani, notează marţi AFP, preluată de Agerpres.

Acest bilanţ, la un minim istoric faţă de media de 80 de jurnalişti ucişi în precedenţii doi ani, se explică prin scăderea numărului celor care şi-au pierdut viaţa pe teren în ţările cu conflicte armate – Yemen, Syria, Afghanistan.

Această scădere nu ar trebui totuşi să ascundă o realitate care persistă: numărul jurnaliştilor ucişi în ţări neaflate în conflict rămîne la fel de ridicat de la un an la altul, subliniază organizaţia, citînd cazul Mexicului, unde au fost ucişi zece jurnalişti, la fel ca în 2028.

Potrivit RSF, America Latină, cu un total de 14 (jurnalişti) ucişi pe tot continentul, a devenit o zonă la fel de ucigaşă pentru jurnalişti ca şi Orientul Mijlociu marcat de conflicte fratricide. Chiar dacă ne bucurăm de o scădere inedită a numărului de jurnalişti ucişi în zonele de conflict, constatăm în paralel că din ce în ce în ce mai mulţi jurnalişti sînt asasinaţi pentru munca lor în ţări democratice, ceea ce constituie o adevărată provocare pentru democraţiile din care provin aceştia, a comentat secretarul general al RSF, Christophe Deloire, într-un comunicat.

RSF indică şi un bilanţ al jurnaliştilor trimişi în închisoare pentru că şi-au exercitat profesia – 389, în creştere cu 12% faţă de 2018. Aproape jumătate dintre jurnaliştii încarceraţi se află închişi în doar trei ţări: China, Egipt şi Arabia Saudită, o treime dintre ei în China, care şi-a intensificat represiunea împotriva minorităţii uigure, afirmă RSF.

Totodată, 57 de jurnalişti sunt ţinuţi ostatici la sfîrşitul acestui an, majoritatea lor concentrîndu-se, ca şi în 2018, în patru ţări: Syria, Yemen, Iraq şi Ukraina, mai afirmă sursa citată.

JURNALIST UCIS LA KANDAHAR

BMTF, 26 sep – Patru oameni, între care un jurnalist şi un copil, au fost ucişi în explozia unei bombe plasate la intrarea într-un birou de campanie al preşedintelui Ashraf Ghani din Kandahar, în sudul Afghanistanului, au anunţat  AFP şi Reuters.

Abdul Hamid Hotaki, care prezenta ştirile la postul local de radio Hewad, se întorcea acasă marţi seara cînd a fost grav rănit de explozie, alături de alţi şapte civili, a precizat un purtător de cuvînt al guvernatorului din Kandahar.

Hotaki şi alţi civili răniţi au fost transportaţi imediat la spital, dar din păcate el a murit cîteva ore mai târziu, a menţionat acesta.

Între ceilalţi trei morţi în explozie se numără şi un copil, a indicat Ministerul de Interne afghan, care a atribuit atentatul talibanilor.

Talibanii au ameninţat că vor face tot posibilul pentru a împiedica desfăşurarea alegerilor prezidenţiale de sîmbătă, 28 septembrie, considerîndu-le nelegitime.

Agerpres amintește că săptămîna trecută, un atentat sinucigaş la o reuniune electorală la nord de Kabul, revendicat de talibani, s-a soldat cu 26 de morţi.

Tot miercuri, o altă explozie a vizat un birou de campanie al preşedintelui Ghani la Lashkar Gal, în provincia sudică Helmand. Trei persoane au fost rănite în acest incident.

Afghanistanul este considerată cea mai periculoasă ţară pentru ziarişti, care se expun la imense riscuri lucrînd în această zonă de conflict şi uneori sînt vizaţi direct de atacuri.

Cel puţin 15 ziarişti şi angajaţi din presă au fost ucişi în Afghanistan în 2018, considerat cel mai sumbru an de pînă acum pentru această profesie în această ţară, potrivit organizaţiei Reporteri fără frontiere.

În aprilie 2018, fotograful-şef al AFP din Afghanistan, Shah Marai, şi-a pierdut viaţa alături de alte 24 de persoane, între care opt jurnalişti, într-un atac sinucigaş la Kabul.

TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN

BMTF, 13 martie – Se va spune că nu este o abordare jurnalistică a subiectului. Nici nu este! Este o convingere personală consolidată după 15 de misiuni alături de militarii români în Teatrul de Operaţii Afghanistan. Un loc de pe planetă despre care toată lumea vorbeşte, dar mai ales detractorii participării româneşti la misiunile de acolo.

Am auzit jurnalişti spunînd că merg în TO pentru a prezenta ADEVĂRUL despre militarii români prezenţi acolo. Sigur, e un punct de vedere. Dar, ADEVĂRUL despre militarii români îl poţi prezenta din ţară, fără să faci mii de kilometri pînă în deşertul Kandaharului, la Kabul sau Mazar. Nu te opreşte nimeni să scrii că cel puţin un lot din noile uniforme cu care au fost echipaţi militarii din TO sînt de proastă calitate, se scămoşează de ai nevoie de maşini de tuns pentru a lua scamele de pe ele, că este mare nevoie de armament individual modern, că, poate, MapN-ul ar trebui să schimbe forma protecţiei anti-balistice la toată lumea etc, etc, etc! Nu trebuie să fii în Afghanistan să lupţi PENTRU sau ÎMPOTRIVA militarilor.

Deunăzi, am citit un excelent material despre operatorii FOS. Comentariile la articol, m-au îngrozit. Sigur, sînt şi nelipsiţii troli care dau tonul, însă frenezia condamnării participării ţării noastre la misiunea din Afghanistan poate fi comparată doar cu entuziasmul popular de la aderarea la NATO! Degeaba relaţiile publice militare, care fac un lucru excelent, prezintă, zi de zi, viaţa şi activitatea militarilor români. Nu e ca şi cum vorbesc CIVILII despre aceştia! De aceea, TREBUIE MERS ÎN AFGHANISTAN!

În anii de început, cînd legăturile cu ţara erau puţine şi dificile, corespondentul Radio România era principala punte de legătură a militarilor cu… acasă! Cu familia. Cu cei dragi. Astăzi, comunicaţiile au atins un nivel fără precedent şi fiecare militar are clipa sa de intimitate, de bucurie, atunci cînd comunică vizual cu cei dragi, lăsaţi în ţară. Continuă virtual viaţa de familie. Sigur, din cînd în cînd, lucrurile nu merg şi atunci intervine psihologul, care şi el poartă haină militară! E un paradox! Militarul e în misiune, şase luni, la mii de kilometri, dar e şi acasă. E împreună cu camarazii, dar şi cu familia. Şi, totuşi, e uneori, singur! Există nevoia de a vorbi cu cineva, cu cineva real, care nu e militar, dar care îl înţelege. Îi înţelege problemele legate de “serviciu”, de familie, de relaţia cu societatea şi cum anume se proiectează şi se amestecă cele două componente. “Căpşunarii din Iraq”, cum spunea în urmă cum mulţi ani CTP, au nevoie ca civilii să fraternizeze cu ei. Şi nu în mediul virtual! Chiar şi cel mai puternic FOS are nevoie să fie apărat şi “disculpat” în faţa dezlănţuirii de invective proferate la adresa lui, în mediul virtual. Un curent de opinie! De aceea, TREBUIE SĂ FIM ÎN AFGHANISTAN!

Prezenţa jurnaliştilor civili, care transmit zilnic, nu zece, nu 14 zile, ci trei luni, sau şase luni, despre ei, lucruri adevărate, este necesară, poate în aceeaşi măsură în care sînt necesari psihologii militari. E un effort minim în comparaţie cu efortul de reparare ulterioară a imaginii sau a sufletului acelor luptători! Mergi în Afghanistan NU pentru a spune poveşti, ci pentru A FI ALĂTURI DE MILITARII ROMÂNI, într-o misiune asumată civil-militară! Poate, CINEVA se gîndeşte şi la asta!