OPINIE PE DOS
Nu că ar interesa pe cineva, poate doar pe cei care lipesc cu sîrg etichete și visează la un spațiu septic, fără opinii contrare înghesuite rapid în pușcării – nu e o figură de stil, e o recomandare găzduită de un ziar pretins Quality – dar eu scriu, să rămînă. Dacă mă poziționez eu greșit în raport cu principiile în care am fost educat și în care cred, îmi cer scuze anticipat. Nu e din rea credință, nu sînt în solda nici unei entități capabilă să-mi deverseze fluxuri constante de ruble, dolari sau criptomonede. Nu cred în ideologii, în soluții miraculoase, în lideri sau formațiuni care se sacrifică pentru binele comun și bunăstarea societății. Nu cred în apariția peste noapte a lui Mesia izbăvitorul și nici în șansa de a reuși prin forțe proprii nu cred. Nu mă droghez, nu sînt pe medicamente, nu consum alcool. Asta înseamnă că, dacă discursul – dezlînat și incoerent cîteodată – nu este corect politic, iar observatorii vigilenți ai Lumii Bune și Noi se revoltă, sînt bolnav și nu îmi dau seama de asta. Sigur, procurorii pot cere o expertiză psihiatrică pentru ca tribunalul poporului imaculat să hotărască internarea forțată și tratament de specialitate. Sau, evident, pot fi ignorat, iar algoritmii vor face restul. Vor îngropa în uitare și irelevanță acest text (și altele!).
Sigur, analismul este rudă de gradul întîi cu părerologia. Ambele sînt despre vorbe ( emoții!). El, analismul, este ghidat de interesele fiecărui curent căruia i se supune, care te adoptă și te face mare, cunoscut și solvabil, frecventabil din punct de vedere internațional. Lumea bună are păreri bune. Lumea nebună, narațiuni toxice. Din cînd în cînd, lumea se schimbă. Nu și nelumea! Dar, jurnalismul este despre FAPTE nu despre vorbe. Despre ADEVĂR – spun că mai multe adevăruri tactice formează un adevăr strategic – care este supărător și de neacceptat. În ultimul timp, constat că jurnalismul și analismul sînt în confruntare deschisă. Faptele sînt îngropate de vorbe, adevărul este ascuns, distorsionat și înlocuit. Noile tehnologii favorizează acest efort.
Am să scriu cîteva rînduri despre cazurile României și Republicii Moldova care sînt emblematice, din punctul meu de vedere și despre care, cîndva, se va învăța la școală.
În 20 ianuarie 2014, revista intelectualilor, docenților, universitarilor imaculați, 22, publica un PROTEST al JURNALIŞTILOR împotriva practicilor DEGRADANTE din presă, semnat de 583 de jurnaliști și creatori de conținut și de 7 organizații de presă și civice. Dincolo de convingerile politice şi ideologice diferite, considerăm că standardele jurnalistice, informarea corectă şi binele public trebuie apărate şi în jurul acestor valori trebuie să ne solidarizăm. De aceea, ne simţim obligaţi să luăm poziţie faţă de grava deteriorare a bunelor practici jurnalistice şi să protestăm public faţă de încălcarea acestora. Constatăm profund revoltaţi că încălcarea flagrantă a Codului Deontologic, insulta, calomnia, minciuna, manipularea şi, în general, sfidarea normelor etice au devenit o practică obişnuită. Afectarea gravă a demnităţii şi a imaginii publice, terfelirea reputaţiei profesionale în cazul unor importante personalităţi ale vieţii culturale, inclusiv al unor jurnalişti, au depăşit orice limite. Injuriile, montajele denigratoare, intruziunea în viaţa privată, violenţa de limbaj, trivialitatea şi falsificarea cu premeditare a adevărului sunt practici incalificabile. Considerăm că ele decredibilizează întreaga breaslă şi trebuie să înceteze. A fost, cred, ultimul semnal de sănătate al jurnalismului românesc. Astăzi, polarizarea, frica și auto-cenzura reprezintă caraactyeristicile definitorii ale breslei din care, încă, fac parte.
Sigur, presa nu poate fi mai bună decît politicul și decît societatea. Iar societatea vrea povești de succes, simple, cu acțiune, cu băieți buni și băieți răi. Iată de ce, profesioniștii din spatele realității au promovat scenariul în care am fost distribuiți în ultimii ani, cînd votul a devinit o extensie a propagandei de stat și a fricii inoculate de mass-media. Acest lucru a creeat o narațiune convenabilă reluată în buclă: orice rezultat care contrazice interesele oficiale poate fi pus pe seama Kremlinului – un dispozitiv retoric folosit atît pentru a delegitima candidații opoziției, cît și pentru a justifica măsuri excepționale. Acesta fiind prefabricatul, el a fost rostogolit în întreaga mass-media, pe platforme etc astfel încît atunci cînd candidații anti-establishment utilizează aceste platforme, apare un val de acuzații – de la fraudă la finanțare ilicită și manipulare algoritmică care, se pierd odată ce jocul este rezolvat. Faptele sînt îngropate în vorbe, iar vorba (verba)… volant! Ceea ce rămîne este o democrație tutelară, în care cetățenii votează, dar nu decid. Instituțiile există, dar servesc unei alte agende. Candidații au voie să existe doar atîta timp cît nu contestă consensul transnațional, cam ca în Iran. Procesul electoral este păstrat ca formă — dar golit de substanță. Cazul României avertizează că viitorul democrației în Europa depinde din ce în ce mai puțin de alegători și din ce în ce mai mult de algoritmi, comisari de la Bruxelles și serviciile de informații. Alegătorii din diaspora par să fie elementul cheie, necontorizat de opinia publică și supus intereselor geopolitice. Moldova a pus președinte la București. Cam ca în 1859! Respingerea de către Moldova a lui Simion, în beneficiul lui Dan, subliniază tensiunea dintre naționalismul românesc și suveranitatea moldovenească – instrumentalizată de elitele transnaționale pentru a discredita proiectele de reunificare.
De altfel, din perioada Epocii Băsescu, Republica Moldova joacă un rol important pentru politica românească și nu unul benefic, mai degrabă de supraveghere și control. Astăzi, pe ambele maluri ale Prutului cresc și înfloresc aceleași narative ce par ale unui singur autor.
Puterea din Republica Moldova reclamă că este ținta unei campanii de destabilizare orchestrată din Rusia. Pentru a face acuzația mai bizară, se presupune că în acest scop Rusia folosește, pe lîngă eternul Șor, Găgăuzia și Transnistria și cetățeni din Serbia, Bosnia – Herțegovina, Muntenegru și Belarus. Regimul Zelensky de la Kiev susține că serviciile sale de informații au descoperit detaliile „complotului rusesc” și că a transmis informații relevante colegilor din Republica Moldova. O verificare rapidă a informațiilor conexe disponibile pe internet despre presupusele tentative de destabilizare a Republicii Moldova relevă o listă lungă de articole publicate în ultimii doi ani, toate îndreptate în aceeași direcție și care a indus o paranoia de „destabilizare” reclamată, în special de președinta acestei țări artificiale care este o combinație incongruentă de componente etnice rusești și române, unite într-o uniune politică dictată nu de alegere, ci de circumstanțe geopolitice.
Dintre numeroasele comploturi de destabilizare și scenarii subversive despre care se presupune că au fost încercate sau jucate efectiv în Moldova, nici unul nu a depășit faza afirmațiilor simple și nici unul nu a ajuns vreodată, în instanță, să fie prezentate dovezi plauzibile pentru pentru acuzațiile publice. Invocarea de-a lungul anilor a unei varietăți de amenințări la adresa securității Moldovei prezintă caracteristicile revelatoare ale unui Psyop. Regimul din Moldova condus Maia Sandu, este într-adevăr instabil, dar asta se datorează incapacității Guvernului PAS de a rezolva problemele sociale și etnice ale țării, nu din cauza ingerinței Rusiei.
Poziția geografică a Moldovei o face importantă pentru NATO și UE în înaintarea lor către Est (ca bază logistică pentru susținerea și aprovizionarea regimului din Ukraina) și o Transnistrie care controlează și dinamitează România. Cu toate acestea, populația moldovenească este sceptică față de orientarea pro-occidentală a elitei politice cumpărate și corupte, un fenomen evidențiat și în România vecină, iar amenințarea străină inventată menține populația și presa permanent distrase de la agenda reală derulată în spate.
Am spus-o eu, pentru că nu am auzit/văzut/citit într-o astfel de cheie narațiunile care ne bîntuie în ultimul timp. Cum nu am auzit/văzut/citit, nici măcar în elitistul 22, ca breasla mea să ia atitudine în fața valului consecvent de ucidere a jurnaliștilor în Fîșia Gaza, care acoperă genocidul și crimele de război îndreptate împotriva unei populații trăitoare în cea mai mare închisoare în aer liber din lume!
Dar, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România demarează seria de colocvii intitulate „Jurnalismul față în față cu dezinformarea”. „Asistăm la valuri de atacuri informaționale în toate segmentele societății. Ca jurnaliști, avem obligația de a găsi metode de contracarare a acestui fenomen”, a menționat Adrian Fulea, în ultima ședință a Comitetului Director al celei mai importante uniuni profesionale. Aceste serii de manifestări vor pune laolaltă deopotrivă organismele media publice și private, specialiști și instituții cu atribuții în domeniul combaterii știrilor false: „Jurnaliștii trebuie să se specializeze în verificarea faptelor”. Ca urmare, UZPR va organiza, pe 10 iunie, la Sala Radio, un prim eveniment-dezbatere, la care și-au anunțat participarea specialiști de la Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne, Direcției Naționale de Securitate Cibernetică.
Ce aș spune eu la o astfel de întîlnire despre combaterea fake-news? Nimic despre promovarea fricii și a narațiunilor PsyOps.
Stimați colegi,
Să-mi fie iertat punctul de vedere, dar el aparține unui jurnalist din provincie care nu are acces direct la mesele puterilor legislative și executive din Capitală. De aceea, privirea este din… celaltă parte, dacă știți la ce se referă DILEMA CÎINELUI, de la firul ierbii, ca să mă exprim mai plastic.
În această bătălie a jurnalistului cu fake-news-ul, prezentată în ultimii ani ca un fel de luptă a Sf. Gheorghe cu Balaurul, de la noi, două ar fi problemele majore identificate.
În urmă cu 37 de ani, cînd am intrat eu în această lume extraordinară a jurnalismului, am descoperit o butadă care, de atunci, m-a călăuzit în fiecare zi: JURNALIȘTII SÎNT LOIALI NU STATELOR, CI CETĂȚENILOR LOR! Am tradus aceasta ca pe menirea de bază a profesiei mele, aceea de a fi în serviciul publicului cititor, privitor sau ascultător. Am fost cureaua de transmisie între cetățean și Puterea căreia nu-i puteau fi adresate direct întrebări. Și puneam întrebări. De fapt, meseria noastră este în primul rînd de a pune întrebări pînă primești un răspuns mulțumitor. Și un răspuns mulțumitor îl primești atunci cînd verifici aceste răspunsuri pentru a putea raporta publicului DE CE se întîmplă un anumit lucru.
Aici este prima problemă: de la pandemie încoace, jurnaliștii nu mai pun întrebări! Din diverse motive… dar unul dintre ele îl reprezintă frica de a nu fi etichetați. Așa că, se mulțumesc cu răspunsuri și declarații din conferințele de presă, transformate în subiect de știre, deși, acestea reprezentau, pînă nu cu mult timp în urmă, doar instrumente de lucru și nu suviecte în sine. Accentul s-a mutat pe declarații și opinii în detrimentul faptelor. Declarațiile și opiniile sînt emoționale și, știm foarte bine, emoțiile întunecă rațiunea.
Sigur, chiar un fost locatar la Cotroceni, ne îndemna să ne informăm din surse oficiale. Un alt adevăr după care jurnalismul se ghidează cel puțin de la Războiul din Vietnam încoace este că TOATE GUVERNELE MINT! Și atunci, sursele oficiale sînt, sau nu de încredere? În „Învățăturile lui Mahomed”, un fel de Catehism al Islamului, se spune: „Crede în Allah, dar leagă-ți cămila”. Eu traduc prin obligația de a verifica obligatoriu aceste informații oficiale!
Sigur că aceste informații, comunicate oficiale și buletine de presă sînt, de multe ori redactate jurnalistic, sînt însoțite de imagini, de back-ground, gata de a fi puse în pagină de redacțiile care suferă de lipsă de finanțare și, deci au deficit de personal. Astăzi mai mulți jurnaliști lucrează în PR și comunicare instituțională decît în redacții. Și aceasta este a doua problemă majoră cu care ne confruntăm în lupta noastră împotriva fake-news și a manipulărilor.
Ca un rezumat, lupta jurnalistului cu falsul, dezinformarea și manipularea este o luptă pentru recîștigarea credibilității în ochii publicului, în slujba căruia trudim.
Am putea începe prin renunțarea la partizanat în timpul dezbaterilor. Sigur, toți analiștii invitați sînt tributari și datori, nu unor școli de gîndire, ci unor curente și exponenților de seamă ale acestora care în diferite conferințe internaționale și alte astfel de întîlniri le oferă posibilitatea gînditorilor noștri autohtoni să-și expună părerile în marja curentului adoptat. Jurnaliștii și moderatorii, aflați în serviciul publicului, nu ar trebui să urmeze aceeași rețetă.
Apoi, ar mai fi falia (prăpastia) între educația universitară și lumea reală. De la capătul țării pare că tot mai mult se învață DESPRE profesie și nu profesia. Se pune accentul pe relația cu AI și nu cu publicul. Se învață cum să scrii PENTRU AI (pentru a fi indexat, monitorizat, citat etc) – dialogul cu mașina, curs apărut odată cu telegraful, este altceva, și nu cum să scrii pentru publicul tău.
Toate acestea, alungă cititorii de la jurnalismul profesionist direct în brațele creatorilor de fake-news, oameni care știu exact cum gîndește un anumit președinte și ce are în cap un altul, ce s-a discutat într-o discuție confidențială și cît de cald a fost un dialog telefonic privat. Sau în brațele relațiilor publice și influencerilor.
Jurnalismul nu trebuie să se reinventeze pentru a birui în bătălia cu balaurul dezinformării, ci trebuie să se întoarcă la bun simț, la obișnuința de a pune întrebări și la căutarea adevărului. Care, sigur, este relativ/personal/segvențial dar tot mai bun decît o minciună. Fake-news-ul există în presă de pe vremea lui Pullizer. Nu l-a inventat nici Putin, nici Macron, cu atît mai puțin Maia Sandu!
