Tag: URSS

100.000 în 10 ani

BMTF, 27 dec – Numărul victimelor din rîndul civililor înregistrate în Afghanistan din 2009 şi pînă în prezent a depăşit recent 100.000, a informat într-o declaraţie de presă şeful Misiunii ONU de asistenţă în Afghanistan, Tadamichi Yamamoto, transmite Agerpres. Inclusiv în această dimineață, cinci civili au fost răniți în explozia unei mine, în sud-estul provinciei Khost.

Potrivit sursei citate, aceşti oameni au fost răniţi sau ucişi începînd cu anul 2009, cînd agenţia a început să contabilizeze sistematic numărul victimelor din rîndul civililor din Afghanistan.

ONU a făcut apel la părţile implicate în conflictul din Afghanistan să caute modalităţi de reducere a violenţei în această ţară.

Talibanii, principalul grup insurgent, au refuzat până în prezent să se implice în negocieri directe cu guvernul de la Kabul.

Totuşi, convorbirile dintre SUA şi talibani s-au apropiat de „o etapă importantă”, potrivit principalului negociator american cu talibanii, Zalmay Khalilzad.

Negocierile dintre SUA şi talibani au fost reluate la începutul lunii decembrie, după ce preşedintele american Donald Trump le suspendase în septembrie.

Statistica este data publicității la cinci ani de la încheierea misiunii de luptă a NATO, ISAF, în Afghanistan. Misiunea Internaţională de Asistenţă pentru Securitate din Afghanistan (ISAF) a fost una dintre cele mai importante şi complexe misiuni ale Alianţei Nord-Atlantice desfăşurată în afara spaţiului euro-atlantic, respectiv într-un teritoriu măcinat de război şi terorism. Prin complexitatea desfăşurării şi a numărului consistent de forţe implicate, respectiv circa 130.000 de soldaţi din 51 de state membre şi partenere, între care și România, a fost una dintre cele mai provocatoare misiuni desfăşurate de NATO după 1990.

ISAF a beneficiat de un contingent limitat și a derulat aceleași tipuri de misiuni, precum Armata a 40–a a URSS, care au fost criticate de Occident după retragerea trupelor sovietice.

Proiectată iniţial pentru asigurarea securităţii în interiorul şi în jurul capitalei Kabul, aria de acţiune a misiunii ISAF a fost extinsă ajungînd să acopere aproape întreg teritoriul Afghanistanului în a doua jumătate a anului 2006, potrivit www.nato.int.

Mandatul misiunii ISAF a început în 2001 şi a fost implementat în baza unei cereri de asistenţă adresate de autorităţile afgane în baza unui mandat al Consiliului de Securitate al ONU, stipulat într-un set de rezoluţii.

Alianţa Nord-Atlantică a preluat comanda misiunii ISAF, în 11 august 2003, la cererea expresă a guvernului Republicii Islamice Afghanistan şi a Naţiunilor Unite.

ISAF a fost o forţă internaţională, desfăşurată sub mandat ONU, în baza prevederilor celor 18 rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU. Pentru buna desfăşurare a operaţiunilor a fost semnat un Acord Tehnic Militar între comandantul ISAF şi Autoritatea Transnaţională Afghană, în ianuarie 2002, care a fost permanent actualizat în funcţie de evoluţia situaţiei de securitate locale.

Principalul obiectiv al misiunii ISAF a fost destinat furnizării unei securităţi eficiente pe teritoriul Afghanistanului şi contribuirii la dezvoltarea noilor forţe de securitate afghane care să poată acţiona pentru asigurarea unui climat sigur de securitate la nivelul statului afghan şi să împiedice transformarea teritoriului naţional într-un loc prielnic pentru terorism.

Pe măsură ce misiunea s-a extins în sudul şi în estul statului afghan, implicarea forţelor ISAF a crescut exponenţial, în anii 2007-2008, inclusiv prin angajarea în misiuni de luptă într-un format nou, cel al luptei specifice contrainsurgenţei, o sarcină nouă pentru Alianţa Nord-Atlantică a cărei principală misiune este apărarea colectivă. Drept pentru urmare, în 2009, a fost lansată o forţă dedicată de contrainsurgenţă de circa 40.000 de militari.

Sporirea capacităţii şi a capabilităţilor forţelor afghane a reprezentat de asemenea o prioritate pentru ISAF, mai ales din 2011 până la încheierea misiunii în 2014.

Această forţă multinaţională, cea mai importantă acţiune comună pentru asistenţa de securitate şi stabilizare într-o zonă post-conflict după 11 Septembrie 2001, a contribuit la crearea spaţiului şi stabilirii fundaţiilor pentru îmbunătăţirea guvernanţei şi a dezvoltării socio-economice pentru o stabilitate sustenabilă, indică www.nato.int.

Pe măsură ce misiunea ISAF avansa în atingerea sarcinilor asumate, în 2011 a început transferul progresiv privind responsabilitatea securităţii către forţele afghane naţionale, definitivat în 2014. Aceste negocieri s-au purtat între autorităţile afghane şi liderii statelor membre NATO cu prilejul summit-urilor Alianţei de la Lisabona (2010), de la Chicago (2012) şi din Ţara Galilor (2014).

Încheierea misiunii ISAF sub comanda NATO la 24 decembrie 2014 nu a însemnat retragerea sprijinului Alianţei Nord-Atlantice pentru Afghanistan. La 1 ianuarie 2015 a intrat în vigoare mandatul Misiunii Resolute Support condusă de NATO avînd ca obiectiv pregătirea, consilierea şi sprijinirea Armatei Naţionale Afghane şi a Forţelor de Securitate pentru dezvoltarea capacităţii de apărare a Afghanistanului şi de protejare a cetăţenilor afghani într-un mod credibil. În prezent, misiunea include 17.000 de persoane din 39 de state membre NATO, inclusive România, şi partenere contributoare.

AFGHANISTAN – RĂZBOIUL CONTINUĂ

BMTF, 16 dec – La 40 de ani de la intrarea trupelor sovietice în Afghanistan și la aproape 18 ani de invazia Coaliției Multinaționale condusă de SUA – soldată cu plecarea talibanilor de la putere – situația de Securitate din țară rămîne aproape neschimbată.

Cel puţin 23 de soldaţi afghani au fost ucişi sîmbătă de un grup de talibani infiltraţi într-o bază militară din districtul Qarabagh, în provincia sud-estică Ghazni, scrie Agerpres.

Un alt soldat a fost rănit, dar a supravieţuit pentru că s-a prefăcut că este mort. Talibanii au revendicat atacul, susţinînd că au ucis 32 de soldaţi, număr neconfirmat de autorităţi.

În provincia Ghazni au loc frecvent astfel de atacuri, de obicei executate de talibani. Zeci de membrii ai forţelor de securitate afghane au fost ucişi în ultimii ani în atacuri de acest fel comise în diferite districte ale acestei provincii, unde personalul militar este insuficient, iar noii soldaţi recrutaţi adesea nu sînt verificaţi corespunzător.

Teritoriul cu relief predominant muntos – lanţul Hindukush -, ceva cîmpii aride şi podiş, locuit în văile verzi şi fertile de pe lîngă unele oraşe, nu a prea cunoscut pacea. Plasarea strategică a ţării a fost motiv de ocupaţie pentru Darius cel Mare, Alexandru Macedon, apoi pentru arabii care au adus Islamul; au urmat mongolii cei aprigi, Ginghis Han şi Timur Lenk, împărţirea teritoriului cu Iranul.

Statul afghan paştun – populaţia majoritară – este constituit în anul 1747, sub conducerea lui Ahmad Shah Durrani, iar secolul al XIX-lea este marcat în istoria afghanilor de războaiele cu Marea Britanie, dornică să-şi sporească portofoliul de supuşi; parţial i-a reuşit, dar în 1919, după cel de-al treilea război afghano-englez, Afghanistanului îi este recunoscută independenţa.

Pînă în 1929 se fac unele reforme, conducătorii se tot schimbă unii pe alţii şi astfel ajungem în 1973, cînd vărul regelui Mohammad Zahir Shah îi ia acestuia locul şi se proclamă preşedinte. Afghanistanul devine din monarhie republică.

Apoi, la 27 aprilie 1978, puterea se schimbă din nou, conducerea fiind preluată de Partidul Democrat al Poporului, cu doctrină comunistă. Şi de această dată apar neînţelegeri care au drept rezultat două facţiuni şi conflict intern care escaladează spre război civil, în ciuda reformelor sociale (alfabetizarea populaţiei, drepturi politice pentru femei, etc.) şi agrare.

Intrarea trupelor sovietice în Afghanistan, la 24 decembrie 1979, la cererea expresă a conducerii legitime afghane, are loc tocmai pe fondul acestui climat belicos, profund instabil, ca suport pentru restaurarea echilibrului politic intern. Conducerea este preluată de către şeful celeilalte tabere din Partidul Democrat, Babrak Karmal; problema este că şi opoziţia se organizează, ceea ce sugerează prelungirea conflictului deja în plină exprimare.

Prin urmare, se disting două tabere – Partidul Democrat Popular din Afghanistan, aflat la putere, şi mujahedinii, rebelii islamişti, cărora li se alătură Al-Qaida, organizaţie fondată în 1988, special pentru a întări rezistenţa anti-sovietică în Afghanistan, şi, mai tîrziu, talibanii, derivaţi din mujahedini, după 1993. Fireşte, toată opoziţia este finanţată şi înarmată copios de către SUA, Marea Britanie, Egipt, Pakistan, Arabia Saudită (Osama era saudit, plin de bani şi în relaţii excelente cu CIA). De exemplu, armele ajungeau la mujahedini de la CIA, via serviciile secrete pakistaneze.

La 4 mai 1986, Karmal este înlăturat şi la putere ajunge Mohammad Najibullah, ultimul conducător comunist. El va demisiona în anul 1992, nu înainte de a asista la retragerea trupelor sovietice din Afghanistan, după Acordul de la Geneva, la 15 mai 1988 şi la 15 februarie 1989.

Războiul civil din această ţară, început în 1978, continuă şi în ziua de astăzi, după ce talibanii au cîştigat puterea în 1996, instituind un regim dur, bazat pe Sharia (legea islamică). Este drept că unii combatanţi s-au schimbat; talibanii au fost susţinuţi de SUA cît timp au acţionat antisovietic. Ulterior, Afghanistanul a devenit o veritabilă pepinieră pentru teroriştii fundamentalişti, iar americanii s-au trezit cu “bomba teroristă” în braţe!

Că luptătorii Armatei a 40-a Sovietice (cei aproximativ 642.000 de soldaţi detaşaţi) nu au avut viaţă uşoară în acest conflict este deja bine ştiut. Ce se ştie foarte puţin (oare de ce?) este ajutorul concret dat populaţiei şi statului afghan de către Uniunea Sovietică atît înainte, cît şi în timpul conflictului cu opoziţia afghană – drumurile, podurile, spitalele şi şcolile construite, permanenta asistenţă pe toate planurile! Prezenţa militarilor sovietici în Afghanistan a costat URSS aproximativ 50 de miliarde de dolari USA (adică 15 milioane de dolari pe zi).

Cei 9 ani de confruntare sovieto-mujahedină au însemnat morţi în ambele tabere (14.000 de militari sovietici şi circa 1 milion de combatanţi afghani), precum și peste cinci milioane de civili afghani refugiaţi în Iran şi Pakistan, pierderi materiale importante. Ceea ce iniţial părea a fi o intervenţie rapidă (la cerere), de restabilire a ordinii într-o ţară vecină şi prietenă, s-a transformat într-un război de gherilă.

Mujahedinii, sprijiniţi de SUA, Marea Britanie, Egipt şi Arabia Saudită cu arme, bani, consilieri militari şi instrucţie în tabere speciale de antrenament, au întreţinut conflictul armat, organizîndu-se în grupuri care au hărţuit fără încetare unităţile armate sovietice.

Cînd implicarea URSS nu a mai fost considerată oportună de către conducătorii săi, armata sovietică a fost retrasă (15 februarie 1989). Ulterior, după demisia lui Najibullah în 1992, Afghanistanul a intrat pe mâna “aliaţilor” săi. Războiul continuă!

NIŞTE ASEMĂNĂRI

O butadă ne aduce aminte mereu că istoria se repetă. Sau, cine nu-şi cunoaşte istoria riscă să o repete. Nu e cazul nostru, al României, pentru că noi, repetăm de atîtea ori istoria încît nu mai avem timp să învăţăm ceva din ea.

Afghanistanul a fost mereu un loc “inspiraţional” pentru mine. Poate şi pentru că semănăm foarte mult unii cu alţii, în ciuda distanţei care ne separă. Corupţia e la fel. Justiţia, aşişderea, interesele “colaterale”, idem. Pînă şi amplasarea geo-politică se aseamănă şi, păstrînd proporţiile, şi geografia. Dar, despre asta am mai scris!

În 1979, URSS invada Afghanistanul. Îl părăsea în primăvara lui 1989. Principala forţă sovietică mobilizată în Asia a fost Armata a 40-a, sovietică, o armată nouă, internaţionalistă, constituită special pentru invazia acestei ţări. Dacă citim documentele epocii vom vedea, cu surprindere!, că URSS a fost nevoită să invadeze Ţara lui Afghan, chiar înpinsă de la spate să facă acest lucru, în ciuda opoziţiei interne din PCUS şi chiar a multor lideri politici. Serviciile secrete au fost cele care au jucat cărţile în acest demers!

Armata a 40-a a fost constituită în doctrina Războiului Rece şi pregătită tactic şi strategic să acţioneze precum în războaiele din cîmpiile Europei, pe fronturi largi, cu tehnică grea, împotriva armatelor NATO. Resursa umană era formată din tineri recruţi, slab pregătiţi şi echipaţi, în special fii de muncitori şi ţărani din republicile asiatice. Lor, s-au alăturat voluntari de toate felurile – militari, ingineri, medici, asistente, profesori, tehnicieni – care au crezut sincer în menirea lor, de a ajuta şi civiliza un popor greu încercat de istorie. În cursul existenţei sale, Armata a 40-a a avut şapte comandanţi, începînd cu Iuri Tuharinov şi încheind cu Boris Gromov. Aceşti oameni erau profesionişti desăvîrşiţi!

În decursul şederii sale pe teritoriul afghan, Armata a 40-a a contribuit, alături de specialiştii civili, la construcţia cîtorva zeci de spitale, şcoli, universităţi, staţii de pompare, canale de irigaţii, porturi, facilităţi industriale.

Din păcate, Armata a 40-a a ieşit din istorie, împreună cu URSS-ul, şifonată rău! Din mai multe motive. Primul, care nu ţine de aceasta, a fost campania de propagandă şi manipulare în media internaţională. Celelalte, ţin direct de organizaţia despre care vorbesc. Instruită să poarte un război clasic, cu NATO, trupele soviatice s-au văzut prinse într-o luptă ciudată, cu care atunci luaseră contact: gherila afghană! Loveşte şi fugi! Militarii nu erau ptregătiţi şi nici dotaţi pentru astfel de lupte. Principalul adversar era Alianţa celor 7 – în frunte cu Hekmatiar, Masoud sau Dostum! – puternic susţinută de Occident şi ţările musulmane plus China. Un adversar aproape ascuns, care noaptea ataca zastavele (FOB-urile de astăzi!), iar ziua insurgenţii erau ţărani agricultori paşnici. Împotriva lor şi a satelor, kishlakurilor şi localităţilor unde se adăposteau, Armata a 40-a a dezlănţuit atacuri masive, pe toate fronturile, cu artilerie grea şi tancuri, care au distrus infrastructura precară a ţării şi a radicalizat populaţia civilă împotriva lor, pentru că, tocmai cei mulţi, pe care s-au obligat să îi apere, au avut cel mai mult de pătimit de pe urma acţiunilor sovietice. Armata a 40-a a ajuns să lupte cu toată lumea! Mai mult, ofiţerii care au realizat că războiul nu poate fi cîştigat, au intrat în afaceri murdare, trafic de droguri şi armament, corupţie şi abuzuri de tot felul. Unii au fost ucişi în Afghanistan, pe alţii i-au judecat tribunalele sovietice. Alţii s-au căpătuit şi au pus umărul la construirea Noii Rusii de după Gorbaciov. Aşa se face că încă din 1985 fiecare om din Afghanistan îşi dorea cel puţin un militar sovietic mort! A început vînătoarea de rafiki shorawi, cum îi numeau afghanii pe “tovarăşii ruşi”.

PSD-ul nu ştie istorie. Cu atît mai puţin istorie militară, deşi au mulţi profesori de istorie în partid. PSD-ul seamănă bine de tot cu Armata a 40-a. Un partid de masă, cu mulţi “muncitori şi ţărani” înrolaţi în rîndurile sale şi cu mulţi lideri de ispravă. Mulţi dintre cei înrolaţi sub stema celor trei trandafiri cred sincer în menirea lor de a schimba în bine societatea românească. De a contribui personal la construcţia de şosele, şcoli, spitale, universităţi, staţii de pompare, canale de irigaţii. La modernizarea unei naţiuni care se doreşte independentă. Cel puţin, formal!

PSD-ul a fost conceput şi instruit “să lupte” politic în doctrina confruntărilor mari, între blocuri. Astăzi, s-a trezit în mijlocul unui război asimetric, de gherilă, în care luptă cu partide mici (sau mai mari), aliate (sau nu), puternic influenţate din exterior (doctrinar sau nu numai!). Bătălia politică tradiţională, pe fronturi largi, cu armament greu, produce multe victime colaterale şi mari pagube în infrastructura şi aşa precară a ţării, avînd ca rezultat radicalizarea populaţiei civile tocmai împotriva celor care s-au angajat să-i apere pe cei mulţi şi necăjiţi. Aşa se face că, tot mai mulţi cetăţeni îşi doresc capul cel puţin unui rafiki psd!

Atacul împotriva “infrastructurii de război multinaţionale” nu face decît să multiplice sprijinul acordat gherilei politice pe toate fronturile. Nu poţi ataca pe mai multe fronturi, fără aliaţi, şi să te aştepţi la o victorie!

Prima bătălie pierdută este cea cu mass-media. PSD-ul a pierdut bătălia pentru “minţile şi inimile” cetăţenilor! Şi fără un PSY-OPS, dauna va fi totală fără a avea posibilitatea recuperării cu sprijinul unei “companii de asigurări”.

Mai mult, liderii de partid care au realizat că războiul politic nu poate fi cîştigat, au intrat în afaceri murdare, trafic de droguri şi armament, corupţie şi abuzuri de tot felul. Nici unul nu a fost scos din joc, puţini au fost judecaţi de o justiţie naţională şi mulţi s-au căpătuit pentru mai multe generaţii, punînd umărul la edificarea noii societăţi capitaliste multilateral dezvoltate…

30 DE ANI PIERDUŢI

BMTF, 12 feb – Pe 15 februarie se împlinesc 30 de ani de cînd s-a încheiat retragerea Armatei Roşii din Afghanistan, după ce la 15 mai 1988, Mihail Gorbaciov, conducătorul URSS, a oprit campania militară în sprijinul guvernului comunist de la Kabul. În aceeași zi, Uniunea Sovietică a început să-și retragă trupele din Afghanistan, după opt ani de intervenție militară, care a costat URSS între 10.000 și 15.000 de militari, scrie Vocea Americii.

Forțele sovietice au intrat în Afghanistan în decembrie 1979, după ce teroarea confruntărilor între Parcham şi Khalq, cele două facţiuni rivale ale Partidului Democratic Popular din Afghanistan, a făcut peste 50.000 de morţi. Punctul culminant al acestor ciocniri a fost asasinarea președintelui Nur Mohammed Taraki de către suporterii rivalului său mult mai radical – Hafizullah Amin. Trupele sovietice cu destinație speciala (Spetsnaz) l-au ucis pe Amin, punînd în locul său pe Babrak Karmal – reprezentantul intelectualilor Parcham, aflat în exil. În aprigul război de nouă ani, aproximativ un milion de civili au fost omorîţi, 90.000 de luptători Mujahedini, 18.000 de soldaţi afghani şi 14.500 de soldaţi sovietici.

Intervenția “limitată” sovietica în Afghanistan a avut loc în toiul „războiului rece“ și a dus la o înrăutățire a relațiilor cu Statele Unite ale Americii. Ca răspuns a invaziei sovietice, SUA au impus sancțiuni economice împotriva Uniunii Sovietice, a suspendat discuțiile privind controlul armelor și a interzis sportivilor americani sa participe la Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980.

Împreună cu alte țări aliate – Pakistan, Arabia Saudită și China – SUA au furnizat arme Mujahedinilor. Astfel, Afghanistanul devine nu doar locul unde se intersectează interesele celor două puteri competitoare, Statele Unite și Uniunea Sovietică, ci se transformă în spațiul înfruntării curentelor de opinie politică și religioasă din Orientul Mijlociu și într-un laborator în care iau naștere principalele organizații teroriste ce bîntuie acum lumea. Gherilele afghane autonome formează în 1985 un comitet denumit „Peshawar 7” , sau “Alianţa celor 7” al cărui scop era să corodoneze lupta împotriva guvernului din Kabul sprijinit de Uniunea Sovietică. Denumirea sa a fost dată după numele orașului pakistanez în care s-a constituit și în a cărui regiune au început a fi antrenați mujahedinii, iar cifra sa reprezintă cele șapte facțiuni de gherilă pe care le reunea. Această organizație, care ar fi trebuit să lupte pentru eliberarea Afganistanului, a fost sprijinită de către Arabia Saudită, Statele Unite, Marea Britanie, Pakistan și chiar China. Principalul finanțator era Regatul Saudit, prin persoana miliardarului Osama bin Laden!

După retragerea trupelor sovietice din Afghanistan nu au încetat ostilitățile. Căderea guvernului comunist al lui Mohammad Najibullah în 1992 dezlănțuie o luptă sîngeroasă pentru putere care omoară aproape 100.000 de oameni în doi ani și distruge parțial capitala, Kabul.

În 1994, mișcarea talibanilor începe să apară în sud, la Kandahar. Pînă in 1996, militanții grupului islamic radical „Taliban“ au capturat capitala Afghanistanului – Kabul. Măsurile lor șochează lumea civilizată, însă găsesc o largă adeziune printre triburi datorită exacerbării sentimentului național și puterii de a pune capăt – prin forța armelor, e adevărat – războiului civil ce distrugea țara de un deceniu.

În mod ironic, aceleași forțe pe care SUA le-au înarmat pentru a elimina armata sovietica din Afghanistan se găsesc astăzi, la masa tratativelor atît cu americanii, dar şi cu ruşii.

AVERTISMENT TALIBAN

BMTF, 28 dec – Talibanii au avertizat joi SUA în legătură cu o înfrîngere comparabilă cu cea a sovieticilor în anii ’80 dacă nu părăsesc Afghanistanul, avertisment lansat într-un moment în care Washingtonul prevede reducerea drastică a prezenţei sale în această ţară.

Într-un mesaj transmis cu ocazia împlinirii a 39 de ani de la invadarea Afghanistanului de către URSS, talibanii i-au avertizat pe americani că riscă acelaşi tip de ”umilinţă” şi au subliniat că ei ar putea ”învăţa mult” din evenimentele din acea vreme.

Sovieticii au pus capăt, la sfîrşitul lui 1989, unei ocupaţii ce dura de un deceniu în Afghanistan, grăbind plonjarea ţării într-un război civil şi ascensiunea talibanilor.

”Fiţi atenţi la înfrîngerea sovietică în Afghanistan şi renunţaţi să mai înfruntaţi tăria de caracter a afghanilor, pe care ei au dovedit-o deja”, a declarat purtătorul de cuvînt al talibanilor Zabiullah Mujahid într-un mesaj.

Insurgenţii nu au răspuns formal la anunţul, care nu a fost confirmat oficial de către Washington, că SUA intenţionează în curînd să-şi reducă la jumătate prezenţa militară în Afghanistan. Rebelii cer de mult timp retragerea trupelor străine din ţară pentru a participa la negocieri de pace.

Anunţul, survenit în contextul eforturilor de relansare a negocierilor de pace cu talibanii, i-a luat prin surprindere pe numeroşi diplomaţi şi responsabili politici de la Kabul. Mulţi afghani se tem că fragilul guvern al putea cădea şi ţara s-ar confrunta cu un nou război civil.

Cu ocazia marcării a 39 de ani de la invazia Afghanistanului, în Republica Moldova se depun flori la memorialul „Feciorilor Patriei – Memorie Eternă”. Evenimentul este marcat la Chişinău, în fiecrare an, de cîteva sute de persoane, în mare parte veterani ai războiului din Afghanistan. Potrivit datelor oficiale, în războiul din Afghanistan au participat aproximativ 12.500 de moldoveni, dintre care 297 au căzut pe cîmpul de luptă, iar alţi patru au fost daţi dispăruţi: Vasilcovschii Ion Petru, din Sîngerei, David Gheorghe Vasile, din Cantemir, Belecci Ion Eugen, din Vulcăneşti, şi Şalaru Mihail Ilie, din Chişinău.

Retragerea trupelor sovietice din Afghanistan a început în anul 1987, iar ultimele unităţi au fost evacuate în februarie 1989.

Retragerea trupelor sovietice din “căldarea” Afghanistanului nu a adus pacea mult sperată, din potrivă! Războiul antiterorist a fost declanşat în toamna anului 2001, după atacurile din 11 septembrie asupra turnurilor gemene din New York, cînd SUA au cerut activarea Articolului 5 din Carta Alianţei Nord Atlantice, care spune că atunci cînd un stat membru este atacat, celelalte state membre sînt obligate să acorde ajutor. Intervenţia în Afghanistan a fost considerată perfect legitimă şi a primit, printr-o rezoluţie, acceptul Consiliului de Securitate al ONU.

Afghanistanul a fost pe rînd călcat de perşi, apoi de macedonenii lui Alexandru, apoi de sasanizi şi arabi, de unde au şi preluat religia islamică. În 1747, afghanii pastuni şi-au construit un stat, condus de un rege (Mario Balint şi Raico Cornea, “Primul război al mileniului”, Ed. Augusta, 2001). În secolul XIX, englezii încearcă să ocupe Afghanistanul. Începe astfel primul război colonial, care ţine din 1839 pînă în 1842. Luptele reizbucnesc în perioada 1878-1880. În cele din urmă, Imperiul Britanic se retrage, în 1919, dintr-o ţară care îi aducea mai multe necazuri decît beneficii (op.cit.). În iulie 1973, regele este înlăturat şi are loc proclamarea republicii. În 1978, cu implicarea Moscovei, comuniştii afghani preiau puterea, provocînd război. URSS se retrage încă din 1989, cînd îşi recunoaşte neputinţa în lupta cu mujahedinii (războinici religioşi).

Evident, în perioada Războiului rece, în ajutorul rezistenţei afghane intervin Statele Unite care, prin intermediul CIA şi Serviciului pakistanez, îi livrează arme. Islamişti, dar mai ales arabii, vin să lupte cu necredincioşii. Al Qaeda şi Osama bin Laden găsesc în munţii Afghanistanului o casă bună în pregătirea pentru activităţile teroriste, sprijinite de CIA, cît timp au fost îndreptate împotriva sovieticilor. În 1992 se pune capăt regimului comunist, cînd demisionează preşedintele Mohammad Najibullah.

Talibanii instituie un regim draconic, fiind interzise orice influenţe occidentale. În Afghanistan, majoritatea populaţiei este analfabetă şi lipsesc, în general, apa potabilă, electricitatea, infrastructura rutieră, televiziunea, radioul, ziarele. Excepţie fac capitala Kabul şi cîteva oraşe importante.

În regiune, se înfruntă astăzi cea mai bine înzestrată armată a lumii, trupele NATO, cu o forţă eterogenă, formată din talibani, foşti mujahedini, mercenari arabi şi, bineînţeles, teroriştii aflaţi sub stindardul Al Qaeda.