Author: admin_m-security

DESPRE INTELLIGENCE-UL PRIVAT, LA HERCULANE, ACADEMIA BODYGUARD, CU PROF. UNIV. DR. TIBERIU TĂNASE

Industria de securitate privată este un sector agreat la nivelul Uniunii Europene. În ultimii 30 de ani, sectorul de securitate privată în cele 27 state membre a cunoscut o creştere importantă atît în ceea ce priveşte numărul societăţilor cît şi a numărului şi nivelului personalului de securitate. În cele mai multe dintre statele membre, la ora actuală, numărul angajaţilor din sectorul de securitate privată corespunde, mai mult sau mai puţin, cu numărul angajaţilor din poliţia publică, iar în cîteva state, acesta se dovedeşte a fi chiar mai mare ca forţele publice. În raport cu populaţia se poate afirma că reprezentativitatea sectorului de securitate privată corespunde în medie unui raport de 1/500 locuitori. Numărul personalului de securitate din sectorul privat îl depăşeşte pe al poliţiştilor în şapte state UE, între care şi România, aflată pe locul doi, potrivit unor date ale CoESS, organizaţie europeană a companiilor de securitate privată, de la Bruxelles, relatează publicaţia electronică EUObserver, citată de Mediafax. 54% din militarii din Iraq şi Afghanistan sînt contractori.
La sfîrşitul lunii iunie, în Staţiunea Băile Herculane, cei mai buni specialişti români în contra-terorismul privat vor susţine un stagiu de pregătire de trei zile pentru bodyguarzi. Stagiile de pregătire se dovedesc a fi foarte utile atunci cînd îţi cauţi un loc de muncă! Externalizarea serviciilor de securitate a angajat Industria Privată de Securitate în responsabilităţi deosebite la nivel social şi societal: transportă, protejează şi procesează cash-ul ţării; păzeşte obiective strategice precum baraje, acumulări de apă, centrale nucleare, aeroporturi, tuneluri, poduri, unităţi militare, clădiri guvernamentale; sînt coparticipante la evenimente şi operaţiuni speciale sau asigură logistica necesară bunei desfăşurări a operaţiunilor guvernamentale, în rezolvarea situaţiilor de criză, sau a protecţiei infrastructurilor critice (echipament, mijloace de transport, sisteme de comunicaţii şi telecomunicaţii, informaţii la nivel C4!)

Stagiul este organizat de Filiala Viena a Academiei Naţionale Bodyguard, prin intermediul fratelui nostru, şeful filialei, Adrian Braun, din Mehadia. Una dintre cele mai mari companii în domeniul securității private din România este MIKE SECURITY GROUP, din Reșița, care, în momentul de față se află sub asaltul gruputilor de interese statale care o doresc redusă la tăcere!

Close-protection şi counter terrorism sînt cele două specialităţi oferite „din partea casei” de instructorul coordonator Ovidiu Olariu şi instructorul Cristian Anheliuc.

Ovidiu Olariu, sucevean, a fost cooptat de una dintre cele mai mari organizaţii private de pregătire antitero şi protecţie VIP-uri din lume, International Security Academy Israel – ISA  (Academia de Securitate Internaţională Israel), făcînd parte dintr-un lot de instructori, a lucrat în Nigeria, unde, alături de alţi şase instructori, a antrenat forţele armate şi poliţieneşti din acea ţară, în pregătirea antitero, în lupta lor contra grupărilor teroriste din acea ţară, cea mai cunoscută fiind „Boko Haram”.
Cristian Anheliuc, zis Micuțu’, a fost gardă de corp pentru Michael Schumacher, la Monza, în 2005, și echipa Juventus Torino.
Lor li se adaugă un specialist. Un veteran al contra-terorismului: prof. Univ. dr. Tiberiu Tănase. Prof. dr. Tănase Tiberiu, istoric, este colonel (în rezervă) în cadrul Serviciului Român de Informații, formator și manager de securitate, cu activități de cercetare desfășurate și la Institutul Național de Studii de Intelligence, Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul“.
El crede că România are capacitatea de a răspunde activ la orice tentative de atac terorist, dar latura preventivă este esențială, iar securitatea privată se află în prima linie. Acest aspect se realizează prin Sistemul Naţional de Prevenire și Combatere a Terorismului (SNPCT) – autoritatea desemnată fiind SRI. Însă, Securitatea autorităţilor nu e suficientă!
El crede că România are capacitatea de a răspunde activ la orice tentative de atac terorist, dar latura preventivă este esențială. Iar acest aspect se realizează prin Sistemul Naţional de Prevenire și Combatere a Terorismului (SNPCT) – autoritatea desemnată fiind SRI.
“Intervenția în forță în cazul în care se derulează un atac se face de către Brigada Antiteroristă. Situațiile de criză care apar sînt gestionate de Centrul Naţional de Acţiune Antiteroristă. Avem o autoritate națională în domeniu, SRI, și Sistemul Naţional de Prevenire și Combatere a Terorismului (SNPCT), care cuprinde Departamentul dedicat culegerii de informaţii, Brigada Antiteroristă și Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă, care se constituie în interfaţă a SRI cu instituţiile și autorităţile naţionale ce fac parte din SNPCT. În situaţie de criză teroristă, aceasta asigură, logistic și operaţional, funcţionarea Centrului Naţional de Acţiune Antiteroristă – o structură activată ad-hoc pentru soluţionarea situaţiei de criză teroristă”.
Colonelul Tănase Tiberiu atrage atenția că “nu există nici un centru sau institut pentru amenințările și agresiunile teroriste, ca atare colaborarea cu alte instituții din afara țării este destul de redusă față de importanța acestei probleme. Din punct de vedere legislativ, există o strategie antiteroristă din 2001 și o lege de combatere a terorismului din 2004, dar și încă multe alte legi neadoptate din 2007, cu referire la un pachet de legi privind securitatea națională nepromovat nici acum”, ne-a explicat colonelul în rezervă care crede că este mare nevoie ca oamenii să dobândească o educație și o cultură de securitate în care riscurile să fie cunoscute foarte bine.
“Crima organizată și terorismul trebuie cunoscute pentru a ne putea autoproteja. Numai protecția autorităților este insuficientă pentru orice stat, oricît de dezvoltat ar fi el”, susține colonelul Tănase Tiberiu. Securitatea privată joacă un rol din ce în ce mai important în domeniul luptei împotriva terorismului.
Astăzi, securitatea naţională este reprezentată de o sumă de securităţi – cea societală fiind prioritară! -, iar intelligence-ul, guvernamental şi privat, se află în prima linie de apărare a cetăţenilor. Reformarea întregului sistem al securităţii naţionale a devenit o preocupare a clasei politice, a instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în domeniu şi nu în ultimul rînd, a societăţii civile. BMTF pledează pentru modernizarea sistemului de securitate românesc, din perspectiva parteneriatului public-privat şi implicarea tot mai pronunţată a societăţii civile în acest domeniu şi ca o contrapondere a neimplicării, sau implicării „interesante” a clasei politice româneşti.
Denumirea generică „servicii de informaţii”, aflată în Constituţie, face referire la toate categoriile de structuri, atît cele definite ca „autorităţi administrative autonome” (SRI, SIE), cît şi „structurile interne specializate” (DGIPI), dar exclusiv pe palierul denumit generic „intelligence guvernamental”. O categorie de intelligence ignorată, pînă în prezent de autorităţile şi legislaţia românească, o constituie INTELLIGENCE-UL PRIVAT, componentă deosebit de activă în spaţiul de acţiune al NATO. Am mai spus-o, cred că în cadrul conceptului de securitate naţională ar trebui să distingem pe lîngă intelligence-ul guvernamental şi o anumită dimensiune a intelligence-ul privat. În ceea ce priveşte intelligence-ul privat, încercările de dezvoltare ale acestuia au fost şi sînt destul de timide deoarece, în România, acest domeniu este interzis prin lege. Chiar şi culegerea de informaţii în scopul gestionării securităţii private este interzisă, deşi în companiile private de securitate sînt angajaţi, de cele mai multe ori, foşti ofiţeri ai instituţiilor care gestionează problematica siguranţei naţionale sau direct a intelligence-ului guvernamental. Culpabilizarea generalizată (de cele mai multe ori CU INTENŢIE şi fără temei justificat!) a rezerviştilor structurilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, în perioada de după Revoluţie!, a determinat o anumită discreţie în ceea ce priveşte angajarea acestora în domeniul afacerilor în posturi care ar viza realizarea intelligence-ul privat. Chiar dacă această reticenţă în utilizarea expertizei rezerviştilor amintiţi s-a manifestat mai ales în mediul privat românesc, firmele străine sau cu capital majoritar străin nu s-au sfiit să caute cu prioritate angajarea unor astfel de specialişti.
Apariţia şi dezvoltarea intelligence-ului privat şi în România nu ar trebui să ţină de domeniul transformărilor conceptuale „spectaculoase”! Managementul strategic al oricărei companii care se respectă se bazează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe intelligence-ul privat. Însă, business intelligence-ului este doar o mică parte a ceea ce ar putea deveni intelligence-ul privat dacă va fi proiectat într-un cadru legislativ adecvat (activităţile de detectivi particulari, activităţile de analize de risc, analiză de securitate şi mediu ostil, analiză de surse deschise etc.). Este în interesul întregii societăţi ca securitatea privată şi, implicit intelligence-ul privat!, să fie bine reglementate pentru a pune mai presus de orice principiul legalităţii şi respectarea necondiţionată a drepturilor fundamentale ale omului.
Atestatele absolvenţilor ANB (ACADEMIEI NAŢIONALE DE BODIGUARZI) vor fi recunoscute atît pe plan naţional de MECTS, MAI, MMFPS, dar şi pe plan internaţional de I.B.A (The International Bodyguard Association), E.B.S. (European Bodyguards School).

Academia Naţională Bodyguard este un Centrul de Excelență pentru Studii de Securitate Privată, avînd misiunea de a oferi educație de securitate, formare şi pregătire tactică, consultanţă și servicii de dezvoltare profesională, pentru angajaţii din industria de securitate privată prin programul naţional de dezvoltare profesională continuă a adulţiilor pe linie de securitate privată.

Academia Nationala Bodyguard este deținută și administrată de Asociația Profesionala a Angajațiilor din Pază – APAP, care şi-a propus să devină, un furnizor de resurse şi informaţii pentru profesioniştii din domeniul securităţii private şi pentru publicul larg.

AFGANISTAN. O STRATEGIE GREŞITĂ ŞI UN NATO FĂRĂ VALOARE

Am păsrat această afirmaţie, undeva, în sertar, din două motive: în primul rînd, ea a fost făcută de Eric Prince, fondatorul legendarei, deja, companii de securitate privată, BLACKWATER. În al doilea rînd, pentru că este de notorietate apropierea autorului şi acestui blog de industria securităţii private, iar orice afirmaţie făcută va fi pusă în context. Totuşi, ar fi util să înţelegem că astăzi, industria de securitate privată este similară cu ordinele cavalereşti din perioada de 200 de ani a Cruciadelor. Atunci, ca şi acum, cele două tipuri de structuri trebuie privite în contextul istoric al apariţiei, dezvoltării şi… desfiinţării lor! Blackwater, Triple Canopy sau DynCorp., cele trei mari companii militare private pot fi asimilate uşor Ordinului Templului, Ordinului Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan, sau Cavalerii de Malta, Cavalerilor Sf. Maria, sau Cavalerii Teutoni: transnaţionale şi cu interese globale privind Cauza, bogate şi respectate, pizmuite, hulite şi invidiate, dar fără suportul cărora nici o armată „cruciată” nu s-ar fi aventurat în vechiul Orient Mijlociu. În jurul lor s-au ţesut legendele, favorabile şi nefavorabile, sub aura lor mîncarea galeză din grîu fiert, graalul, un fel de colivă dar mult mai rea la gust, s-a transformat în Potirul pe care-l caută şi astăzi o groază de lume. „Păstrătorii Graalului” erau Templierii, cei care aveau suficientă putere de a-şi asigura hrana – fie ea şi săracă! – trupelor proprii, în perioade în care foametea trimitea acasă, în Occident Cruciaţii mînaţi în luptă de mirajul bogăţiilor fără de seamăn ale Ierusalimului. Evident, au existat şi alte ordine cavalereşti, „naţionale”, cum ar fi Ordinul Jartierei, al cavalerilor spanioli, un fel de Armor Group. Bogăţiile ordinelor cavalereşti au fost semnificative, la fel cum sumele cîştigate de companiile de securitate în zonele de război sînt considerate uriaşe. Sigur, astăzi, s-a dus vremea soldelor de 500-1000 de dolari/zi, Afganistanul oferind între 3000 şi 9000 de dolari/lună. Însă, la fel cum recruţii din Occident se alăturau Ordinelor cavalereşti, aşa mercenarii de astăzi luptă în Afganistan pentru „un salariu bun”, pe care nu-l pot cîştiga în ţara lor de origine, din motive de austeritate, criză sau proastă guvernare. E o temă vastă, însă, pe care o voi dezvolta cu altă ocazie! Ce voiam să spun, de fapt, este că în ciuda relativei „desconsiderări” de care se bucură în media, mercenarii sînt luptători apreciaţi fără de care NICI O ARMATĂ MODERNĂ nu mai funcţionează în teatrele de operaţii! Iraq-ul a fost apogeul. Afganistanul nu face nici el excepţie.

Să revin la Prince. Acesta a fost extrem de maliţios cînd s-a referit la recruţii afgani din forţele de securitate antrenate de Coaliţia Multinaţională, pentru că ar avea nevoie de lecţii pentru cum să folosească o toaletă şi a pus la îndoială valoarea şi calitatea trupele altor state care se află pe front. În cadrul unui discurs la Universitate din Michigan, care a fost înregistrat în secret, el a ridicat semne de întrebare în privinţa voinţei de a lupta a multor trupe NATO din Afganistan, declarînd că „mulţi din ei ar trebui să împacheteze şi să plece acasă”. Aş fi lăsat declaraţia lui Prince – un om care ştie ce vorbeşte! – dacă nu s-ar fi acumulat o serie de incidente armate semnificative, şi informaţii, în ultimele săptămîni.  Un raport al serviciului militar de informaţii american din capitala Afganistanului, conţine acest pasaj: „Acum ştim că NATO este lipsit de valoare. Este complet incapabil de a efectua orice operaţie militară semnificativă. Afganistanul a demonstrat că NATO este într-adevăr scump şi incompetent, dar adevărul nu va vedea lumina zilei, deoarece s-ar putea ca aliaţii noştri să se simta prost, sau răniţi în „stima de sine””, adică în orgoliul propriu! Raportul face referire şi la „calitatea” civililor angajaţi în instituţii guvernamentale, ambasade, ong-uri sau PRT-uri şi companii care au dovedit „că sînt incapabili să implementeze programele şi proiectele pentru care au fost angajaţi, în mediul extrem de primitiv de aici (Afganistan!), în ciuda cheltuielilor mari pentru confortul personal şi serviciile de securitate”. Interesant, nu? Noi, românii am scăpat de critici la acest capitol pentru că, deşi „ne-am expus bine” la EXPOMIL 2012, şi avem capabilităţi militare şi logistice, sîntem mult prea săraci să ne asumăm un PRT! Ce mi se pare relevant este faptul că informaţiile furnizate acum de oficialii militari americani se potrivesc cu „istoriile de pe frontul afgan” relatate de militarii români, vreo 2000 la număr. Din păcate, cu toate evoluţiile sale din ultimii ani, NATO s-a dovedit incapabil să se adapteze noului tip de război, din secolul 21, şi a rămas captiv „răboiului rece”. Acest lucru este evident în Afganistan, unde dificultăţile de comunicare şi chiar divergenţele între armatele prezente în teatrul de operaţii duc la compromiterea unor misiuni tactice şi chiar a obiectivului strategic: Afganistanul.

Pare tot mai clar, acum, că strategia contrainsurgentă aplicată de SUA în Afganistan NU ESTE POTRIVITĂ PENTRU ACEST SPAŢIU GEOGRAFI ŞI ISTORIC! Violenţa primitivă, asociată cu delincvenţa şi corupţia endemică, este CONTRACARATĂ cu efortul – extraordinar de costisitor – uriaş de a înfiinţa şi funcţionaliza administraţii publice locale, companii, care să creeze rigoare, autoritate şi o relativă prosperitate. Efortul este inutil, într-un spaţiu MEDIEVAL guvernat după cu totul şi cu totul alte legi, alte autorităţi care deturnează 80% din fondurile destinate dezvoltării locale, alocate de comunitatea internaţională, în beneficiul propriu! Pur şi simplu, autorităţile locale afgane NU AU DE GÎND să adopte „modelul occidental” pentru a se încadra „realităţilor” desenate de strategii Coaliţiei. Aşa se face că efortul de „modernizare” a Afganistanului NU ARE NICI UN PERTENER LEGITIM DIN ŢARA GAZDĂ, cu excepţia Guvernului Karzai, fireşte!

Există puţine soluţii de a schimba direcţia tragică pe care se află Afganistanul. În urmă cu 10 ani, s-au ignorat realităţile culturale, etnografice, demografice, preferînd să ne asumăm rolul de „moaşă” la naşterea unui Afganistan modern! Astfel, după 10 ani s-a ajuns la o prezenţă militară imensă, în cadrul căreia militarii au preluat roluri şi misiuni diverse şi mai puţin militare, precum „buna guvernare” sau „drepturile femeilor”! Evident, totul în interiorul securizat al unor FOB! Odată ieşit, însă, pe poarta bazei, constaţi că povestea Afganistanului nu se va termina bine şi-ţi pui întrebarea, firească, dacă investiţia de sînge şi resurse de aici, a meritat. Întregul efort investiţional din această ţară, derulat la adăpostul armelor, se poate prăbuşi în următoarea perioadă, din motive strict politice şi electorale! Alegerile prezidenţiale din SUA şi Europa anunţă, deja reducerea efectivelor militare din Afganistan, ceea ce este echivalent cu minarea canalelor de irigaţii, de exemplu! Securitatea comunităţilor occidentale, companiilor şi ong-urilor care derulează totalul programelor de asistenţă pentru Afganistan, depinde în proporţie de 100% de companiile private de securitate care oprerează, în acest moment, în Afganistan, cu peste 100.000 de angajaţi! Un raport al BAPSC, Asociaţia Britanică a Companiilor Private de Securitate, arată că în primele 9 luni după anunţul preşedintelui Barack Obama de retragere a trupelor americane în 2014, numărul contractorilor de securitate din Afganistan a crescut cu… 236%, de la 3184 la 10.712. Potrivit unui raport al unei Comisii de investigare a Congresului Statelor Unite, la începutul anului 2011, contractorii privaţi reprezentau între 22% şi 30% din forţele americane dislocate în Afganistan. Potrivit BAPSC, ArmorGroup, una dintre cele mai mari firme private de securitate britanice, deţine în Afganistan peste 1500 de angajaţi care lucrează pentru guverne, ong-uri sau entităţi comerciale. Între 500 şi 700 de contractori britanici lucrează în Afganistan, în special ca gărzi de corp sau la protecţia incintelor. Cei mai mulţi contractori sînt din SUA şi Marea Britanie, aproximativ 30.000 de angajaţi în 52 de companii private de securitate. Există, însă, şi multe companii neînregistrate, mai mici, 22 numai în Provincia Kandahar!

În absenţa unei strategii viabile şi în prezenţa unui NATO tot mai „bizar”, mercenarii din Afganistan asigură securitatea implementării programelor economice şi de asistenţă ale Comunităţii Internaţionale, lăsînd militarii SUA şi NATO să se ocupe EXCLUSIV de luptele cu talibanii şi traficanţii de droguri. Se pare, însă, că şi aceste misiuni sînt prea dificile… Soluţiile ar fi două: sau se renunţă la „prostia” cu modernizarea administraţiilor publice locale şi violenţei i se răspunde cu violenţă, ca la Fallujah, de exemplu, sau se împachetează totul în „maimuţe” şi se pleacă acasă! Probleme cu administraţiile publice avem şi acasă, în România!

DESPRE TERORISM

Ieri, a fost ziua atentatelor teroriste. Opt turişti israelieni au murit şi alţi peste 30 au fost răniţi în urma unui atentat sinucigaş pe aeroportul bulgăresc Burgas. Israelul a avertizat autorităţile bulgare de iminenţa producerii unui atentat, însă avertismentul nu a fost luat în seamă. „Israelul se confruntă cu un val mondial de terorism comandat de Iran”, a declarat astăzi ministrul israelian al apărării, Ehud Barak, după atentat, informează AFP. „Atentatul de la Burgas a fost comis de activişti (ai mişcării şiite libaneze) Hezbollah şi comandat de Iran”, a declarat Barak pentru radioul public israelian. Mai spre sud, la Damasc, cumnatul preşedintelui sirian, Assef Chawkat, ministrul Apărării, Daud Rajna, şi responsabilul celulei de criză care a fost creată după declanşarea violenţelor din Siria, în martie 2011, Hassan Turkmani, au fost ucişi într-un atentat, chiar în sediul Securităţii Naţionale Siriene de la Damasc, de către o gardă de corp fidelă preşedintelui sirian. Atentatul a fost revendicat de către rebeli.  Are globalizarea vreo legătură cu aceste două acţiuni? Eu cred că da!

Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile… invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică şi comune. Dar şi cu frustrări pe măsură născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate. Această „reţetă de succes” a fost aplicată şi în alte colţuri ale lumii. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism.Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alinarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.

Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!

HEZBOLLAH, CU RĂZBUNAREA ÎN SÎNGE!

„Şi să nu vorbiţi despre aceia care sînt ucişi în felul lui Allah ca morţi, căci (sînt) vii, dar nu îi observaţi”. (Surat Al-Baqarah, 154, Coranul)

În ziua de 11 noiembrie 1982, şi-a făcut în mod şocant debutul un nou stil de război, cînd un tînăr a intrat cu un Mercedes alb, plin cu explozivi, în cartierul general din Tyr al armatei israeliene, tzahal. Explozia a distrus clădirea cu opt etaje şi a omorît 141 de persoane. A fost prima bombă umană! Martirul făcea parte din Jihadul Islamic, o aripă a Hezbollah-ului.

Fugit dintr-un Iraq măcinat de revolte tribale, Musa Al-Sadr, unchiul liderului radical şiit iraqian Muqtada Al-Sadr pune bazele, în Liban, unui partid şiit puternic. Prieten cu Ayatollahul Khomeiny, Musa este ales, în 1959, lider al comunităţii şiite libaneze care avea să aibă o ascensiune fulminantă din 1979, odată cu instituirea Republicii Islamice Iran şi victoria Revoluţiei. Sărăcia şi alienarea culturală a comunităţii şiite, dar şi invazia israeliană condusă de Ariel Sharon, au jucat un rol fundamental în ascensiunea organizaţiei Hezbollah, o bizară combinaţie de spirit revoluţionar şi izolare politică, apărută în izolarea Văii Bekaa şi sudul Libanului. În anul 1974, Al-Sadr a creat Harakat al-Mahroumeen, Mişcarea Nevoieşilor, organizaţie socio-religioasă care a silit guvernl libanez să acorde minorităţii şiite recunoaştere totală. Odată cu declanşarea războiului civil, în 1975, şiiţii înfiinţează propriile miliţii, Amal, care în 1982 se situează de partea Israelului în invadarea Libanului, dar, un an mai tîrziu luptă împotriva ocupaţiei israeliene. După modelul iranian, supravieţuitorii persecuţiilor iraqiene, emigraţi în Liban, membrii ai Partidului Al-Dawa, formaţiune politică islamică desfiinţată de Saddam Hussein, înfiinţează aici Partidul lui Allah. În 1992, Sayyed Hassan Nasrallah, dezertează din mişcarea Amal şi preia conducerea Organizaţiei Hezbollah. În interviul acordat cotidianului libanez Al-Safir, liderul mişcării recunoaşte că membrii Partidului au „spiritul Jihadului, al jertfei de sine şi al dăruirii nemărginite angajaţi în faţa Dumnezeului Atotputernic şi care iau hotărîri de auto-martiraj cînd se opun inamicului”. Urmare a unei pregătiri de excepţie în spiritul Jihadului şi al unui radicalism exacerbat, Hezbollah deţine formaţiuni de martiri numite Al-Amaliya al-Istishhadaya (Simileanu,Vasile, op.cit. pag. 138). Acestea apără cu pasiune această practică şi le displace termenul de atentate sinucigaşe. Folosirea bombelor umane face parte integrantă din jihad. Potrivit autoarei Hala Jaber (HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997, pag. 79), deşi mulţi învăţaţi islamici argumentează că în Coran e interzisă sinuciderea, şiiţii din Partidul lui Dumnezeu o consideră jertfa supremă pentru a-şi apăra credinţa şi existenţa. „Promovarea sacrificiului de sine este inspirată de soarta Imamului Husseinm care a murit luptînd pentru a-şi afirma dreptul de a conduce poporul musulman”(Hala Jaber, op.cit.). Filosofia martirajului se regăseşte obligatoriu în programa analitică a şcolilor patronate de Hezbollah, iar emisiunile religioase şi crol-ul cu nuleme martirilor se regăsesc zilnic în grila de programe a televiziunii proprii, Al-Manar (Farul)! Contrar convingerii generale că brigăzile de martiri atrag numai mentalităţile şi sufletele celor cu tulburări psihice, săraci, neinstruiţi sau care au suferit o pierdere în familie de pe urma războiului, în rîndurile candidaţilor la atentate sinucigaşe se regăsesc de la şomeri la ingineri, profesori şi medici. Numărul martirilor cu studii superioare în Occident, bărbaţi şi femei, a crescut în ultimii 10 ani de 5 ori, potrivit unui raport al CIA, difuzat în 2007 în ziarul Stars and Stripes.

Din 1983 şi pînă astăzi, Hezbollahul a evoluat în pas cu vremurile. Globalizarea a transformat grupările locale în grupări regionale şi transnaţionale. Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277) este de părere că din punct de vedere al luptei politice, terorismul transnaţional a înlocuit gherila naţională (apărut în Valea Beeka ca o grupare paramilitară pentru a lupta împotriva ocupaţiei israeliene, Hezbollah operează în Orientul Mijlociu şi Europa pentru eliminarea influenţei iudeo-creştine şi forţarea Occidentului să părăsească Orientul Mijlocu cu mijloace tipice pentru grupările teroriste de influenţă Al-Qaida!). Dacă gherila convenţională încerca atingerea unor scopuri politice pe calea războiului armat, în care scop dezvolta sisteme militare de apărare, mai mult sau mai puţin evoluate, terorismul transnaţional nu poate dezvolta sisteme militare, nu poate obţine sprijinul direct al populaţiei locale şi, în consecinţă, poate desfăşura exclusiv acţiuni ofensive! Fără linii de apărare, terorismul transnaţional devine o formă de război asimetric, după Ionel Nicu Sava, sau o nouă formă de conflict internaţional, ca o nouă formă de război, de altă anvergură, specific timpurilor în care trăim. Războiul Mileniului 3 va fi terorist şi informaţional, după Vasile Simileanu. Dacă beligeranţii de ieri (statele) erau… statici, predictibili, omogeni, ierarhici, rigizi şi rezistenţi la schimbare, „combatanţii” de astăzi sînt dinamici, imprevizibili, fluizi, legaţi în reţele (ideologice, mediatice sau logistice), cu structură celulară autonomă care evoluează şi se adaptează constant. Dacă în 1983 Hezbollah avea 500 de membri permanent implicaţi în activităţi teroriste, astăzi, se estimează că 7000 de combatanţi, antrenaţi de pasdarani – Gardienii Revoluţiei din Iran – sînt gata să moară în lupta cu inamicul sionist. Pe lîngă forţele proprii, Hezbollah duc acţiuni teroriste în colaborare cu Comandamentul Gărzilor Revoluţionare Iraniene, împreună cu care a format celule în Europa, Africa, America de Sud şi de Nord şi în Asia. Cartierul general al al Partidului lui Dumnezeu s-a păstrat în Valea Bekaa din sudul Libanului, dar funcţionează şi în suburbiile sudice ale capitalei libaneze, Beirut, pe „centura mizeriei”, mahala sordidă care amplifică sentimentele de frustrare şi revoltă. Coordonarea o deţine Iranul şi Consiliul Consultativ, shura, care are în subordine trei consilii zonale: Beirut, Valea Bekaa şi Libanul de Sud. Comitetele subregionale fac recomandări privind politica organizaţiei şi au rol executiv. Potrivit lui Vasile Simileanu (op.cit. pag. 139) obiectivele Hezbollah s-au modificat în decursul anilor. De la rezistenţa armată împotriva ocupantului sionist s-a ajuns la: constituirea unui stat islamic şiit în Liban, eliminarea influenţei non-islamice şi forţarea Occidentului să părăsească regiunea, transformarea mişcării în principala mişcare islamică din Liban.

RADICALIZARE ŞI IMPLICARE SOCIALĂ

Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!

Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobîndit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, răspîndind mirosuri pestilenţiale… băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele cîteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atît de sordid. … Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”!

CONCLUZIE

Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

Se poate spune că există spaţii albe, rămase neexplicate, uneori înadins!, şi a unui cod de răspuns, din ce în ce mai radical, specific celor care aderă la o ideologie extremistă, un cod imposibil de accesat din afara ecuaţiei culturale, psihologice şi emoţionale la care cei radicalizaţi aderă.

JIHAD ÎN EUROPA

Titlul articolului nu are nimic cu cartea reputatului analist al universului terorist, prof. univ. dr. Cristian Barna, care, parcă a anticipat masacrul din sudul Franţei. Mohamed Merah a fost ucis de trupele speciale ale poliţiei franceze după 32 de ore de asediu, dar ameninţările islamiştilor sunt mai actuale ca oricând.

Tînărul francez de origine algeriană, suspectat că a ucis, în trei atacuri succesive, şapte persoane în sud-vestul Franţei şi care afirma că este membru al Al-Qaida a murit joi dimineaţa, în cursul unui asalt al forţelor speciale de poliţie (RAID). După un asediu de 32 de ore, a avut loc un schimb susţinut de focuri. Mohamed Merah „a sărit pe fereastra de la baie, cu o armă în mînă, continuînd să tragă. A fost găsit mort la sol”, a declarat ministrul de Interne Claude Guéant. Originar din cartierul Izards, din Toulouse , Mohamed Merah, un tînăr francez de origine algeriană, în vîrstă de 23 de ani, a trecut de la delincvenţă la islamism radical după ce s-a alăturat unui grup de ideologie salafistă şi a călătorit în Afganistan şi Pakistan. Un grup apropiat reţelei teroriste Al-Qaida din Magrebul Islamic (AQMI) a revendicat, într-un comunicat difuzat joi, atacul comis la Toulouse şi a cerut Franţei să-şi reconsidere politica „ostilă” faţă de musulmani. Documentul, semnat de organizaţia Jund al-Khilafah (soldaţii Califatului), ce a revendicat în trecut atacuri comise în Afganistan şi Kazahstan, a fost publicat pe site-ul Shamikh, care difuzează în general comunicate ale reţelei Al-Qaida. Merah a revendicat în numele Al-Qaida asasinarea a trei militari şi a patru evrei, între care trei copii, începînd cu 11 martie, la Toulouse şi Montauban.

Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum este Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.

Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”?

Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Osama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă! Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Osama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!
Al-Qaida a „coagulat”, în jurul personalităţii lui Osama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.

Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devine evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

ISLAMUL VAGABOND

Paradoxal, deşi presa, analiştii şi opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizaţie teroristă – cu structuri ierarhice bine determinate – realitatea demonstrează că „Baza” este mai mult o mişcare ideologică (poate o nouă religie?), iar Ben Ladden este simbolul şi purtătorul său de cuvînt! Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă!

Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În studiul său : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE – vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă. « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. . Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile. Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă. Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Teama de exterminare culturală poate conduce la o violenţă iraţională! Vasile Simileanu (ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003, pag. 114) este de părere că toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, pămînt natal. Terorismul în numele religiei este extrem de violent. Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „dică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atît în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sînt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberîndu-se şi generînd un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rîndul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rînd. Din punct de vedere al securităţii societale, Ionel Nicu Sava (STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 277) este de părere că terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat, în sensul în care organizaţii violente (cum ste Al-Qaida) îşi definesc identitatea şi luptă pentru idealuri politice suprastatale (noul Califat). Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primii „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptîndu-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decît un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspîndit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori.
Unele manifestări militante sau teroriste ţin de sentimentul de insecuritate şi, în consecinţă, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală şi chiar individuală. Altele ţin de criza de sistem politic, destructurat violent şi rapid, în ultimul timp, de procesul de globalizare economică şi regionalizare. ACESTA ESTE, DE FAPT, PRIMUL PAS ÎN PROCESUL RADICALIZĂRII! Pentru că orice tip de discurs radical este în fapt o formă de opoziţie la globalizare. El propune o întoarcere la tema „epocii de aur”, la nostalgia pentru o vîrstă pierdută a umanităţii a cărei replicare astăzi ar readuce un set de valori liniştitoare, certitudini simple şi soluţii universale. Sursa răului devine, în viziunea tuturor formelor de extremism, uşor de anihilat prin mijloace rudimentare şi violente, pentru că ea este identificată, printr-un procedeu simplu de proiecţie mentală, într-un soi de ţap ispăşitor care influenţează, într-un fel sau altul, evoluţia propriei societăţi, sau chiar de o întreagă civilizaţie. Mecanismul valorizării negative a celuilalt, ca sursă a răului, este însă întotdeauna acelaşi. El implică proiectarea angoaselor din interior către exterior şi identificarea celuilalt care nu trebuie tolerat şi prin a cărui suprimare se poate anihila sursa răului. În sine acest proces este unul adesea reiterat în istorie. El marchează momentele de criză ale societăţii, momentele de lipsuri, cataclismele, revoluţiile şi toate celelalte fenomene care presupun o răsturnare a lumii, o dislocare a ei din formele ce ne sunt familiare. Şi totuşi, de ce a devenit acest fenomen atât de endemic zilelor noastre, de ce a căpătat el o aşa de mare greutate în evoluţia actuală? De unde survine necesitatea de a identifica şi sancţiona “un ţap ispăşitor”? Răspunsul cel mai probabil vine, în mod paradoxal, tocmai de la fenomenul care a promovat acceptarea marginilor …. globalizarea.
Potrivit lui Simileanu (op.cit. pag.18), secolul 21 va fi secolul fragmentării statelor naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale, al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor. Odinioară, statul asimila. Astăzi, el purifică! Ca urmare a proceselor de dislocare socială şi naţională, determinate de globalizare şi de integrarea europeană (în cazul Europei!), majorităţile adoptă o atitudine defensivă, în timp ce minorităţile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste! Traseul extremist este cu un singur sens, sens unic!, şi conduce la: TERORISM, SECESIONISM şi, în cele din urmă, la FORMAREA DE NOI STATE!, o rearanjare pe harta globalistă a comunităţilor şi intereselor acestora. Această „destructurare” pe fondul globalizării se simte, deja, la nivelul fenomenului terorist odată cu apariţia „religiei” Al-Qaida. Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afganistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobîndirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă! Apariţia şi existenţa Al-Qaida sînt strîns legate de Afganistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afganistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării tallibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămîn aceleaşi, societatea secularistă fiind incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămîne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Siria şi Liban. În ultimul timp, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, organizaţiile teroriste au pus accent, în rîndul populaţiilor autohtone, pe sentimentul înstrăinării teritoriale sau sociale, dispariţia minorităţilor naţionale, degradarea condiţiei umane, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri şi influenţarea unor grupări politice naţionale, toate pe fondul respingerii dogmaticii occidentale. La acest început de mileniu, caracterizat prin radicalizare şi violenţă în politică, terorismul reprezntă doar „o formă mai concretă şi mai zgomotoasă” de politică. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că: decizia oamenilor de a se angaja în extremism violent este aproape mereu precedată de o aşa-zisă „criză”, care îi îndeamnă către o reconsiderare a statutului lor în societate, a atitudinii politice şi religioase, şi chiar o reevaluare a sinelui; „evenimentele catalizatoare” sînt decisive în facilitarea tranziţiei de la membru al unei simple grupări nemulţumite, la statutul de extremist violent; potenţialii sinucigaşi cu bombă au avut cel puţin un prieten sau o rudă ucisă de presupusul duşman , şi că, acest eveniment – în majoritatea situaţiilor – l-a determinat pe cel în cauză să realizeze că „ceva” trebuie făcut. Poate nimeni nu cunoaşte mai bine acest sentiment decît martirii din Partidul lui Dumnezeu!
Al-Qaida a „coagulat”, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întîi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sînt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.
Este foarte răspîndită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent. Al-Qaida poate fi analizată prin ambele prisme. Mai există, însă, o cale: terorismul ca meserie! Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăii, util, iar meseria de terorist este una bună! Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz – Cecenia, Daghestan şi Georgia – şi Europa. Abu Atiyya figurează printre principalii locotenenţi ai Al-Qaida din Georgia, încă din 1999.
Devine tot mai clar că actualele grupări teroriste, atomizate dar prinse în reţele transnaţionale, au motive diverse de a acţiona. Majoritatea acestora sînt de natură culturală şi socială, apărute pe fondul globalizării şi destructurării statului de origine. Combaterea terorismului – în formele bine cunoscute de disrupere a reţelelor (război asimetric), izolare a liderilor, privare de libertate – nu mai poate fi singura formă de reacţie la actele teroriste. Devene evident că a contracara doar forma finală de manifestare, violentă, este ca şi cum te-ai adresa doar efectului, nu şi cauzelor care stau la rădăcina problemei. Terorismul clasic, cu grupări şi celule în strînsă legătură, este acum înlocuit de o formă destructurată, multiformă, bazată pe o foarte bună strategie de comunicare şi promovare a ideologiei extremiste şi prin emergenţa unor nuclee sau indivizi care acţionează în mod voluntar, la distanţă şi fără o legătură explicită cu nucleul terorist ce îi inspiră.

Bibliografie:

http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE – vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008

SECURITATEA IC ŞI PMC

Motto: „Cei nedoriţi, care fac lucruri de neiertat pentru cei nerecunoscători”

Argument
În secolul nostru, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Sfîrşitul Războiului Rece a modificat, fără îndoială, balanţa de putere mondială.
Vechile probleme ale lumii contemporane, precum creşterea demografică necontrolată în unele regiuni şi îmbătrînirea dramatică a populaţiei în altele, reducerea rezervelor de apă, hrană şi resurse energetice, degradarea mediului etc., s-au acutizat şi au efecte nebănuite. În plus, altele noi şi-au făcut apariţia: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată. Intensificarea conflictelor locale şi regionale, determinate, în principal, de cauze de natură etnică, religioasă, teritorială sau ideologică, dar cu un puternic substrat economic, au impus dezvoltarea şi perpetuarea mijloacelor non-militare de soluţionare, instrumentul militar constituind ultima măsură dorită. Globalizarea transcende toate aceste caracteristici ale lumii moderne. Fenomenul favorizează atît creşterea economică şi dezvoltarea, prin integrarea economiilor lumii, cît şi aspecte mai puţin dorite, precum accentuarea decalajelor economice şi a sărăciei în unele zone, migraţia ilegală, mondializarea criminalităţii etc. Sporirea gradului de interdependenţă şi interacţiune în plan economic, tehnologic, cultural şi politic determină o evoluţie similară şi în planul securităţii, cu implicaţii importante în domeniul creşterii stabilităţii relaţiilor internaţionale.

Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.
Prezentul studiu vizează tocmai aceste aspecte, dar şi cele referitoare la implicarea Companiilor Militare Private în protecţia infrastructurilor critice.
Infrastructuri critice. Definiţii. Infrastructurile locale şi regionale în perspectiva „oraşelor stat”.
În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor, în aceste condiţii, realizarea securităţii va necesita în continuare capabilităţi militare atît pentru prevenirea, cît şi pentru respingerea agresiunii, indiferent de natura acesteia. Iar, securitatea infrastructurii critice devine vitală. În literatura de specialitate se utilizează sintagma „infrastructură critică” pentru orice entitate economică funcţională care oferă produse şi servicii de utilitate publică vitale pentru întreaga societate, a cărei distrugere, degradare ori nefuncţionare produc un impact major asupra populaţiei şi economiei la nivel local sau regional, fiind incluse în categoria obiectivelor de importanţă naţională.

Infrastructura poate fi definită ca ansamblul elementelor materiale (construcţii, echipamente, instalaţii, mijloace de transport, monumente etc), organizaţionale (reţele de transport, alimentare, telecomunicaţii, educaţionale şi de sănătate) şi informaţionale (date, informaţii, tehnici şi proceduri) ale unui macrosistem social care îi asigură funcţionalitatea. Orice infrastructură ineficient protejată se poate afla în situaţii critice, cu consecinţe negative în planul securităţii naţionale. În categoria infrastructurilor critice sînt incluse, aşadar, toate structurile vitale unei societăţi: sisteme de electricitate, obiective şi instalaţii nucleare, sisteme informatice şi de telecomunicaţii, sisteme de extracşie, prelucrare, depozitare şi transport ale resurselor primare de energie, sistemele de aprovizionare cu apă, infrastructura şi mijloacele de comunicaţii, sistemele bancare, financiare şi de asigurări, serviciile de sănătate şi intervenţie în situaţii de urgenţă, valorile şi utilităţile publice de interes strategic şi autorităţile publice. Infrastructura critică reprezintă o valoare de securitate naţională, iar funcţionalitatea şi viabilitatea acesteia asigură atributul fundamental al existenţei statului şi constituie referinţa în elaborarea politicii de securitate naţională. De asemenea, infrastructura critică exprimă necesităţi naţionale de securitate materializate în oportunităţi şi asigură susţinerea componentelor strategice fundamentale ale securităţii naţionale.
Înfrastructura critică este vulnerabilă la acţiunile unor factori interni şi externi, protecţia acesteia asigurîndu-se fizic, juridic şi informaţional, de către entităţi ale statului, componente ale sistemului naţional de apărare, sau companii private din industria păcii şi securităţii.
Ameninţarea externă a infrastructurii critice este cea mai dinamică. În SUA, „infrastructura critică” este definită de „The USA Patriot Act” ca sisteme şi valori fizice sau virtuale de importanţă deosebită pentru Statele Unite, astfel încît expunerea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de sănătate publică şi siguranţa cetăţeanului. Deşi principal rezervor al „globalizării” SUA este prima entitate statală afectată de aceasta, ca important factor de ameninţare la adresa infrastructurii critice. Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În noul mediu de securitate, foarte dinamic şi puternic interconectat, se afirmă nu importanţa numărului resurselor, ci legătura dintre ele, adică tocmai infrastructura critică. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Statele-naţiune fac faţă cu greu influenţelor mediului global, dominat accentuat de ONG transnaţionale şi corporaţii transnaţionale. Efectele globalizării afectează infrastructurile critice din statele naţiune. Creşterea şomajului, se estimează a fi de pînă la 20% în prima jumătate a secolului XXI, tendinţa transnaţionalizării în unele domenii, unde statul deţinea monopolul care, trebuie să recunoaştem, afectează dezvoltarea economică, dar şi efectele descentralizării, prilej cu care comunităţi locale pot dobîndi puteri sporite în relaţiile cu autoritatea naţională. Dar cel mai evident efect nagativ este acela că globalizarea generează instabilitate socială, datorită concurenţei forţei de muncă naţionale de către imigranţi, creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducînd cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate. La acestea se adaugă şi alte efecte complementare precum transferul de capital naţional în afara statului, fluxuri necontrolate de capital transnaţional, dislocarea naţiunii în comunităţi etnice şi religioase, presiuni asupra elaborării şi conţinutului actelor normative interne, distrugerea unor ramuri industriale ce lucrau cu resurse locale, ceea ce în ansamblu duce la dezechilibru. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi.
Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice. În condiţiile destructurării statelor, a tendinţei de regionalizare accentuată prin pierderea suveranităţii naţionale, ca o consecinţă directă a globalizării economice şi financiare, putem spune că asistăm la creşterea importanţei tuturor tipurilor de infrastructură, infrastructura obişnuită, IO, putînd deveni oricînd Infrastructură Critică.

Infrastructurile Critice şi securitatea energetică
Mediul de securitate este o realitate reprezentată de ansamblul condiţiilor, proceselor şi fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice şi informaţionale, interne şi internaţionale, care condiţionează nivelul de protecţie a individului, comunităţii, statului, zonei, regiunii ş.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora. Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale vieţii sociale. Pe de o parte, vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională, iar pe de altă parte alţi actori de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”. Prin urmare, după sfîrşitul perioadei bipolare, mediul de securitate a devenit mult mai fluid, complex şi volatil, iar modificările de orice natură produse într-o parte a lumii se propagă cu efecte pozitive sau negative în altă parte a mapamondului.
Secolul XXI a adus, pe lîngă speranţe mai mari, şi o serie de noi riscuri şi ameninţări, mai ales non-militare, ce transcend graniţele naţionale şi necesită, pentru contracararea lor, în special măsuri non-militare complexe. După cum se susţine şi în proiectul noii Strategii de Securitate Naţională a României, globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creînd atît oportunităţi, cît şi noi riscuri şi ameninţări. Globalizarea favorizează atît competiţia/cooperarea pentru putere, cît şi lupta pentru resurse, rute de transport şi pieţe de desfacere, deci, pentru Infrastructuri Critice. Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare, tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religioase, rămîn o realitate a mediului de securitate actual. Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependenţa din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Problema resurselor prezintă multe faţete, deficitul acestora avînd un rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare sau de catalizare a forţelor. Resursele energetice şi de materii prime sunt, în general, limitate şi repartizate neuniform pe întinderea Terrei.
De altfel, există şi o lege a rarităţii resurselor, care constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice (Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006, pag. 12) Poziţia unei ţări în sistemul economic şi politic internaţional depinde de capacitatea sa de a produce petrol şi gaze naturale, de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice. În prezent, un sistem imens şi complicat mută peste 2.673 mld. m3 de gaze naturale şi 80 milioane barili de petrol de la producători la consumatori. Fără îndoială că există o legătură între deţinerea, cererea, aprovizionarea şi utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică şi accesul la ele.
Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei internaţionale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India). Astfel, o serie de reţele şi conducte de transport funcţionale, precum Drujba, Baku-Ceyhan-Tbilisi, Blue Stream, Nabucco etc., aprovizionează deja marii consumatori, iar multe altele se află în fază de proiect sau în diverse etape de finalizare (Bahnarean, op.cit). Accesul la resursele energetice din Est necesită dezvoltarea unei infrastructuri adecvate intereselor occidentale: distanţa cît mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producţie cît mai mici, costuri de transport cît mai reduse, tranzitarea unor zone stabile, facilităţi portuare şi de transport maritim şi fluvial etc. Conform statisticii celor de la Simdex (The Simdex Future Pipeline Projects Worldwide Guide, May 2006, www.simdex.com.), pînă în mai 2006 numărul de proiecte ale unor conducte la nivel mondial era de 381 cu o lungime totală de circa 195.000 km, din care 174 în America de Nord, 31 în America Latină, 47 în Europa, 16 în Africa, 96 în Orientul Mijlociu şi Asia şi 17 în Austral-asia.
Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică înseamnă producerea energiei necesare în propria ţară şi o dependenţă cît mai redusă de importurile externe. Mărturisesc că împărtăşesc ideea! Însă, securitatea energetică vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative şi securizarea surselor şi rutelor de transport existente. Conceptul Strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizaţiei. Prin urmare, securitatea energetică nu mai este doar o problemă economică, ci devine una mult mai profundă, cu implicaţii politico-militare. Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă şi la uragane, inundaţii, cutremure sau distrugeri provocate de „mîna omului”. Principalele puteri şi marile companii multinaţionale apelează tot mai des la diferite metode clandestine pentru a controla cîmpurile bogate în resurse energetice şi chiar la intervenţia militară. Mai mult, diferite facţiuni de rebeli acţionează împotriva propriilor guverne în speranţa obţinerii unei părţi din veniturile industriei petroliere. De asemenea, disputele teritoriale asupra rezervelor de hidrocarburi reprezintă o altă verigă de legătură dintre aceste resurse şi violenţă. În viitor, ne putem aştepta ca, odată ce producţia de hidrocarburi va atinge cotele maxime, iar consumul şi preţurile vor continua să crească, disputele şi conflictele pe marginea acestor resurse epuizabile să sporească şi să constituie o constantă pe agenda de securitate a comunităţii internaţionale. Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice se va menţine, în continuare, destul de ridicat.
Infrastructurile Critice şi ameninţările. Conflictul asimetric.
Potrivit analiştilor în securitate, ameninţările la adresa securităţii comunitare şi a Infrastructurilor Critice, sînt multiple. Pe plan intern/În plan politic: migraţia de la un partid la altul; nediferenţierea doctrinelor; apariţia şi proliferarea extremismului; exacerbarea luptei pentru putere; creşterea neîncrederii populaţiei în clasa politică; incoerenţa şi lipsa de realism a programelor politice, mai ales a celor de guvernare; campanii electorale murdare; corupţie; terorism politic. În plan economic: scăderea drastică a produsului intern brut; instabilitatea economică; scumpiri, preţuri fluctuante; sporirea dificultăţii procurării resurselor; migraţia forţei de muncă în afara graniţelor; scăderea îngrijorătoare a nivelului de trai; apariţia şi proliferarea economiei subterane; apariţia parazitismului economic; spălarea banilor; accentuarea criminalităţii economico-financiare; apariţia şi proliferarea terorismului economic; deteriorarea infrastructurilor economice. În plan social: instabilitatea socială; creşterea anomiei sociale; degradarea sistemului de valori naţionale; degradarea condiţiei umane; emigraţie; mişcări sociale numeroase; creşterea ratei infracţionalităţii şi a criminalităţii; apariţia şi proliferarea reţelelor traficanţilor de droguri, de carne vie etc.; trafic de influenţă şi corupţie. Percepţia că statul este incapabil să-şi protejeze cetăţenii stimulează cerinţa pentru modalităţi alternative de asigurare a securităţii, ceea ce determină dezvoltarea sectorului privat de servicii de securitate. Pentru ca securitatea naţională să se regăsească în comportamentul cotidian al individului, el trebuie să posede o cultură de securitate. Cultura de securitate trebuie să evidenţíeze capacitatea membrilor societăţii de a înţelege riscurile, provocările şi ameninţările la adresa securităţii naţionale, identificate şi confirmate de organele abilitate în domeniu. Lipsa unei culturi de securitate naţională la nivelul întregii societăţi care să răspundă cerinţelor democraţiei consolidate de tip occidental, precum şi calităţii de membru al NATO, despre care populaţia posedă cunoştinţe insuficiente, este extrem de vizibilă. O astfel de societate trebuie să-şi creeze propriile organisme neguvernamentale şi structuri, care să preia calificat, în domeniul privat a atribuţiilor de identificare şi evaluare a riscurilor, provocărilor şi ameninţărilor, de informare a individului.
Pe plan zonal, regional, internaţional
Printre principalele caracteristici ale situaţiilor zonale, regionale şi internaţionale generatoare de crize se situează şi următoarele: apariţia şi proliferarea unor tendinţe de revizuire a frontierelor; criza resurselor; accelerarea traficului ilegal de mărfuri şi proliferarea contrabandei; emigraţia spre ţările dezvoltate şi stabile; apariţia reţelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostituţiei şi crimei organizate; înmulţirea societăţilor fantomă transnaţionale care finanţează crima organizată şi terorismul; apariţia şi înmulţirea unor baze disparate (sau sucursale ale altora care se află, de regulă, în ţările dezvoltate) ale terorismului internaţional; proliferarea diferendelor etnice; războaiele de secesiune etc. Abordarea de ansamblu a conceptului de securitate aduce în discuţie componente fundamentale ale acesteia care impun atât definirea cît şi evidenţierea necesităţii implementării lor în politicile interne şi externe ale statelor, precum şi în structurile societăţii civile, create în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor lui fundamentale. În context, putem menţiona securitatea internaţională (zonală, regională ), securitatea naţională, securitatea intereselor unei colectivităţi şi securitatea persoanei, a individului. În mileniul trei securitatea unui popor se află în interdependenţă şi în context cu securitatea internaţională ( zonală, regională), într-o permanentă ecuaţie – consumator de securitate – generator de securitate, nu numai prin raportare la propria securitate dar şi printr-o participare activă, politică, diplomatică, militară, materială, financiară şi de altă natură la realizarea securităţii regionale sau zonale.
Aceste stări au cel puţin două tipuri de determinări. Ele sînt, pe de o parte, o urmare a acţiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice), care îşi află originea în nevoia de schimbare, în legea dezvoltării sociale, şi, pe de altă parte, un efect al unor cauze induse sau produse de factori destabilizanţi! Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.
După unii sociologi, societatea actuală este o societate a riscului. Ulrich Beck (1992, pag. 35), consideră că trăim o etapă avansată a modernităţii, centrată în jurul conceptului de risc, care generează atît riscuri fără precedent, cît şi eforturi colective de combatere a acestora. În lumea reală, ameninţările la adresa securităţii, sînt cu mult mai mari decît resursele pe care le avem la dispoziţie pentru a le combate, iar ameninţările asimetrice sînt o realitate cotidiană. Riscurile de tip asimetric sînt specifice activităţii umane. Ele se menţin atît în perioadele de schimbări radicale, revoluţionare, care sînt guvernate, în general, de teoria haosului, cît şi în scurtele perioade de linearitate relativă, de stabilitate economică, socială şi militară, care se caracterizează de o oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale. Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorii, dar mai ales conducătorii lor, au căutat modalităţi de realizare a superiorităţii faţă de adversar sau, dimpotrivă, căi şi metode de a evita sau compensa superioritatea acestuia pentru a obţine avantaje chiar şi într-o situaţie de inferioritate, a exploata în avantajul propriu asimetria, chiar dacă aceasta le era defavorabilă. „Victoria poate fi creată“ – spunea Sun Tzî, cu o jumătate de mileniu î.e.n., în lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forţa. De aceea, în lucrare se insistă permanent pe investiţia de inteligenţă, de pricepere, de abilitate, pe capacitatea de analiză şi sinteză, pe iniţiativa creatoare, pe găsirea unor soluţii de contracarare a superiorităţii adversarului, în situaţii de asimetrie, de conflict asimetric, cum am spune noi astăzi. „Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape. Agresiunea nu trebuie să fie neapărat de natură militară. Ea poate să fie de natură politică, culturală, economică etc. În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivaţiile celor dispuşi să recurgă la ameninţări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de ordin economic, etnic sau religios. Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric, rămîne o problemă transnaţională majoră, propulsat fiind continuu de motivaţii etnice, religioase, naţionaliste, separatiste, politice şi economice. El reprezintă, principala formă de acţiune asimetrică. În viitorul previzibil, pe lîngă terorism, de toate nuanţele, se vor manifesta, cu predilecţie, războaie locale, insurgenţe şi contra-insurgenţa, campanii antidrog, conflicte de intensitate redusă, lupte de guerillă şi de stradă şi operaţii diverse de menţinere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective şi instruire diferite faţă de cele convenţionale.
„Preceptele lui Sun Tzî extrase din Arta războiului:
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului.
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase.
3. Distrugeţi-le reputaţia şi supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni.
4. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte.
5. Dezorganizaţi prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.
6. Răspîndiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile.
7. Întărîtaţi-i pe tineri contra bătrînilor.
8. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor.
Pentru a menţine accesul la materii prime, la zonele strategice şi la pieţe, pentru a-şi prezerva interesele vitale, este posibil ca ţările puternice să folosească, în continuare, soluţii militare şi tehnice în loc de rezolvarea profundă a problemelor economice. În aceste condiţii, este posibil ca ameninţările (îndeosebi cele asimetrice) să crească, iar strategiile asimetrice adoptate pentru rezolvarea acestora să prolifereze. Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi alcătuirea unor ţinuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă deci, în primul rînd, cu statele naţionale şi, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sînt asimetrice. Se pare însă că avantajele nu sînt de partea statelor naţionale, ci de partea etniilor. Bazată pe o relaţie asimetrică, geografia confruntărilor disproporţionate dovedeşte implicarea decisivă a economicului şi politicului în geneza situaţiilor de insecuritate. Trecerea entităţilor statale de la sistemele economice industriale la cele informaţionale naşte o multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în plan naţional sau regional. Pe termen lung, crizele economice, problemele economice şi comerciale pot constitui fermentul unor astfel de conflicte.
Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:
– separarea unor regiuni şi constituirea de noi state;
– modificarea regimului politic din unele ţări;
– schimbarea guvernelor sau a unor preşedinţi de state;
– obţinerea unor privilegii;
– lichidarea unor personalităţi a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor probleme;
– penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;
– subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei ţări-ţintă;
– implementarea unor noi sisteme de valori;
– dezagregarea autorităţii;
– realizarea unor contradicţii şi rupturi între conducătorii de stat şi populaţie;
– modelarea societăţii potrivit propriilor concepţii şi idei.
Arsenalul acţiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Potrivit studiului UNAP „Conflicte asimetrice. Cerinţe operaţionale privind structura armatei române”, tipurile de acţiune dominante sînt:
-pe plan intern:➢ constituirea unor alianţe politice antistatale; ➢ diversiunea politică; ➢ manipularea politică; ➢ boicotul parlamentar; ➢ moţiunile de cenzură; ➢ grevele politice; ➢ absenteismul parlamentar;
➢ lobbismul; ➢ folosirea de agenţi provocatori; ➢ agitaţia politică; ➢ fanatismul politic şi religios; ➢ obstrucţia; ➢ represiunea; ➢ segregaţia; ➢ şantajul politic; ➢ iredentismul; ➢ trădarea de interese;
➢ violenţa politică; ➢ luptă de gherilă; ➢ corupţia;
➢ fraudele în investiţii, extorcarea de bani; ➢ evaziunea fiscală; ➢ falsificarea şi contrafacerea biletelor bancare;
➢ falsificarea mărcilor de fabricaţie.
– pe plan extern: ➢ spionajul; ➢ penetrarea economică; ➢ sustragerea de tehnologii avansate; ➢ încurajarea exodului de inteligenţă; ➢ ingerinţa în treburile interne ale altui stat; ➢ propaganda ostilă pe plan internaţional;
➢ blocada economică; ➢ embargoul total; ➢ boicotul economic; ➢ dumpingul economic şi valutar;
➢ hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaţionale); ➢ compromiterea guvernelor, personalităţilor; ➢ imixtiunea în desfăşurarea alegerilor şi cîştigarea acestora de către partide şi personalităţi care favorizează activitatea externă sau criminală; ➢ infiltrări religioase, financiare sau culturale; ➢ influenţarea prin operaţiuni psihologice, parapsihologice (manipulare mintală de la distanţă); ➢ dezinformarea; ➢ subversiunea;
➢ separatismul; ➢ sabotajul în scop terorist; ➢ conflictele intercorporatiste; ➢ racketering (furturi prin efracţie, jafuri, şantaje, controlul traficului de droguri, jocurilor de noroc, prostituţiei); ➢ terorismul (violenţa, crima şi distrugerile vizînd oficialităţile politice şi populaţia în general, proprietatea publică şi privată; răpirile; sechestrarea de persoane, luarea de ostateci; asasinatele; mutilările; schingiuirile; deturnarea de mijloace de transport aerian, naval, rutier; atac armat împotriva persoanelor şi obiectivelor; ocuparea sediilor unor instituţii politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii grave; acţiuni de comando; folosirea teroriştilor sinucigaşi; expedierea de colete şi scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă, chimică şi biologică a unor suprafeţe de teren, culturi, surse de alimentare cu apă, bunuri de larg consum, a unor localităţi sau grupuri de oameni; narcoterorism; terorism de stat); ➢ provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri; ➢ traficul cu arme şi materiale explozive, cu tehnică şi materiale radioactive;
➢ intimidarea; ➢ ameninţările asupra unor colectivităţi, personalităţi de stat, guverne; ➢ finanţarea de acţiuni antistatale, criminale etc.; ➢ contrabanda; ➢ divulgarea secretelor economice; ➢ comerţul cu copii; ➢ şantajul politic; ➢ aservirea; ➢ exploatarea contradicţiilor şi tensiunilor interetnice şi religioase, a problemelor naţionale, nivelului scăzut de cultură etc.; ➢ manipularea deciziilor în cadrul forumurilor internaţionale, pentru adoptarea de sancţiuni, constrângeri, îngrădirea libertăţii statului respectiv de a se manifesta ca subiect egal de drept internaţional, obţinerea de către agresor a mandatului de a se implica, în numele acestor organisme, în soluţionarea „paşnică” a litigiilor din zonă, acordarea de „asistenţă”, „ajutor” pentru depăşirea situaţiei, „sprijinirea forţelor progresiste, democratice”, „apărarea drepturilor omului”, a „libertăţii etnice şi religioase”, arbitrarea unor situaţii sau momente tensionate etc.;
➢ hărţuirea, culpabilizarea şi destabilizarea instituţiilor fundamentale ale statului.
Mediul de securitate. Politici de securitate
Spuneam la început că în secolul 21, SECURITATEA devine axul central pe care se fundamentează dezvoltarea economică şi, în consecinţă, bunăstarea socială. Astăzi, securitatea este un PRODUS DE CONSUM, cu o piaţă proprie şi standarde de calitate specifice. Se observă, de asemenea, că noţiunea de politică de securitate suferă în prezent transformări majore. Primul motiv ar fi acela că, la nivel naţional, ameninţările s-au schimbat, implicînd acum acţiuni ale unor actori non-statali, care duc la proliferarea unor fenomene precum crima organizată, traficul de droguri, terorismul, secesiunea etc. Conflictele interstatale, degradarea mediului înconjurător, masele mari de refugiaţi constituie, la rîndul lor, noi riscuri. Un alt fenomen ce poate constitui o ameninţare la adresa securităţii naţionale este intensificarea corupţiei. Corupţia provoacă, în primul rînd, neîncredere în principalele instituţii ale statului, afectează relaţiile sociale, subminează fundamentele democratice ale societăţii şi credibilitatea statului pe plan internaţional. De asemenea, generează relaţii ce pot fi uşor exploatate de către crima organizată, terorism şi alte tipuri de infracţiuni care alterează coeziunea socială. Dimensiunile politică, economică, culturală, de mediu se adaugă celei militare, în cadrul securităţii naţionale, crescînd numărul actorilor implicaţi în sistemul naţional de securitate şi al mecanismelor de realizare a securităţii. Protejarea suveranităţii statului, a integrităţii sale teritoriale şi a independenţei nu poate fi realizată fără protecţia individului, a cetăţeanului şi a drepturilor sale. Pentru că securitatea naţională poate fi ameninţată în cazul în care instituţiile statului nu reuşesc să asigure protecţia cetăţeanului. Ne explicăm în acest caz de ce probleme precum şomajul, sărăcia sau lipsa unor resurse naturale (apa, de exemplu) devin de o importanţă majoră pentru securitatea unui stat. Securitatea unei naţiuni, în conformitate cu „Strategia Europeană de Securitate”, este definită de următoarele cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Mediul de securitate internaţional, care înglobează şi securitatea naţională, prezintă mutaţii tot mai evidente, sesizîndu-se creşterea ponderii agresiunilor de tip non-militar precum cele economice, financiar-bancare, imagologice, sau informaţionale. Gestionarea securităţii constituie „un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost acceptabil” (Dr. Tobă Francisc, PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale, Bucuresti, 2006). Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze”. (Bruxelles, decembrie 2001, a treia Conferinţă a Serviciilor Private de Securitate a CoESS). Securitatea economică este cea care generează resursele de securitate. Ponderea tot mai crescută a riscurilor şi ameninţărilor non-militare a determinat reconsiderarea managementului securităţii, devenind tot mai evidentă necesitatea abordării parteneriatului public-privat. Este o lume nouă cu care ne confruntăm direct. De aceea, politicienii noştri sînt extrem de confuzi.
În cadrul unui studiu elaborat de Centrul pentru Studii Strategice de Securitate şi Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, intitulat „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie” autorii dr.Grigore Alexandrescu şi dr.Gheorghe Văduva abordează problematica protecţiei infrastructurii critice (PIC) din perspective sistemice. În opinia autorilor putem distinge, în raport de locaţie, rolul şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, a securităţii acestora următoarele clase de infrastructuri:
1. infrastructuri obişnuite – IO,
2. infrastructuri speciale – IS,
3. infrastructuri critice – IC.
Autorii studiului, reputaţi analişti militari, apreciază că IC constituie „un bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi societăţii” iar prin PIC putem admite „totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a unei infrastructuri critice.
Dimensiunea internaţională a PIC este determinată de :
■ majoritatea IC, sau a celor care pot evolua spre acest statut, depăşeşte teritoriile naţionale,
■ efectul în „cascadă” a vulnerabilităţilor IC între statele aflate în zonă, sau reţea,
■ filosofia şi arhitectura tip reţea accentuează interdependenţele şi, simultan, determină sporirea vulnerabilităţilor tuturor componentelor dar, simultan, creşte rezilienţa reţelelor.
Comisia Europeană a fost însărcinată de Consiliul Europei – în cadrul Programului de la Haye, 05 noiembrie 2005 – să elaboreze un sistem
integrat al UE care să devină operaţional în iulie 2006.
Sistemul integrat al Uniunii Europene pentru PIC cuprinde:
1. protejarea cetăţenilor şi al IC în spaţiile publice dar şi împotriva catastrofelor naturale, tehnologice, maritime, de transport, sanitare în cadrul unei „Strategii europene integrate”, cu capabilităţi de reacţie performante şi interoperaţionale,
2. promovarea unor norme de securitate comune, la nivelul UE, definirea unui set de posibile scenarii şi exerciţii de pregătire precum şi implementarea unor instituţii de gestionare a crizelor, de alertă timpurie şi de protecţie civilă,
3. realizarea unui „sistem de reacţie rapidă” cu măsuri de revenire rapidă la starea de normalitate,
4. realizarea unei politici şi a unei strategii unitare a infrastructurilor europene, tot mai intercondiţionate.
RISCUL = AMENINŢARE – CAPABILITATE, este ecuaţia lui Donald Snow (2007, pag. 168).
În acest context, protecţia Infrastructurilor Critice (PIC) presupune, un parteneriat clar definit între:
1. proprietarii IC,
2. personalul de exploatare sau administrare,
3. autorităţile competente.
Un studiu al lui George Dediu (Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale din Guvernul României), intitulat „Protecţia Infrastructurilor Critice – o nouă provocare”, se avansează o variantă de abordare a PIC în şapte etape:
1. analiza de sector – realizată de grupuri mixte de experţi din partea guvernului, sectorul privat, managerilor şi a unor agenţii specializate în protecţia fizică şi informaţională. În conformitate cu experienţa altor state NATO, pot fi considerate sectoare critice: sistemul financiar-bancar, sistemul de guvernare, telecomunicaţiile, transporturile, sistemul energetic (electricitatea şi combustibil), asigurarea sănătăţii, serviciile de urgenţă şi salvare precum şi alimentarea cu apă.
2. analiza interdependenţelor.
3. analiza de risc – sînt determinate probabilităţile de realizare a unor evenimente şi a consecinţelor derivate, determinarea procedurilor de implementare adecvate a deciziilor. Această etapă va încerca să răspundă la trei întrebări: care sînt evenimentele negative emergente? care este probabilitatea de producere a acestora? care sînt consecinţele directe şi derivate? Obiectivul acestei etape este identificarea, cuantificarea şi evaluarea riscurilor.
4. analiza ameninţărilor – reprezentată de o individualitate, o organizaţie sau o naţiune.
5. analiza vulnerabilităţilor – o caracteristică a arhitecturii, implementării sau operării unui sistem prin care acesta este expus distrugerii sau dereglării.
6. analiza consecinţelor.
7. analiza sistemului.
Logica construirii infrastructurilor critice de pînă în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi, de exemplu, s-a bazat pe indicatori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transportului (înlăturarea factorilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare/ avarii etc.). Fiabilitatea tehnică, pînă în prezent baza performanţei unui proiect, trebuie acum dublată de factori precum: compatibilitatea cu mediul, aplicabilitatea comercială şi securitatea naţională. Spre exemplu, în cadrul proiectului gazoductului „Nabucco”, va trebui să se ia în considerare adoptarea unor decizii care să elimine impactul negativ asupra mediului, în condiţiile derulării lucrărilor de construcţie în proximitatea unor zone naturale ocrotite (Parcul Natural Valea Cernei – Domogled), dar şi să acopere costurile ridicate de construcţie, exploatare şi întreţinere din zona montană (Culoarul Timiş – Cerna, Culoarul Mureşului). Stabilirea măsurilor de securitate ale acestei noi IC trebuie să vizeze atît domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cît şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă. Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate, în fapt, o cerinţă NATO!, prin conlucrarea proprietarului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecînd de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atît de către sectorul privat sau ONG, cît şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.

Protecţia Infrastructurii Critice
Potrivit legilor în vigoare, în România paza şi protecţia Infrastructurilor Critice este asigurată de efective ale Jandarmeriei Române şi Poliţiei. Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării.
În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea Nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar.
Provocările actuale la adresa infrastructurii critile trebuie să genereze investiţii în domeniul asigurării şi consolidării securităţii, programe de pregătire a personalului de pază şi protecţie precum şi promovarea culturii de securitate în rîndul opiniei publice. Nevoia de securitate crescută a infrastructurii critice este dată de: creşterea semnificativă a frecvenţei şi intensităţii fenomenelor naturale, atingerea unor limite maxime de exploatare, evenimente locale care provoacă accidente în lanţ, deteriorarea, furtul, distrugerea cu bună ştiinţă a unor elemente vitale din cadrul infrastructurii.
Protecţia Infrastructurilor Critice şi Companiile de Protecţie Private
Protecţia Infrastructurilor Critice devine, pe fondul lipsei acute de fonduri la bugetul de stat, şi în România, o problemă de parteneriat public-privat. Asigurarea securităţii fizice a infrastructurii critice reprezintă elementul de forţă primar în orice strategie. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Asigurarea protecţiei infrastructurii critice se poate face de către componente ale sistemului naţional de apărare (armată, jandarmerie, poliţie, poliţie comunitară, forţe speciale, structuri ale SRI) şi de către structuri private de protecţie şi pază. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina entităţile infrastructurii critice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă. Protejarea performantă a infrastructurii critice se va realiza apelînd şi la privat intelligence. Statul rămîne principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii, inclusiv a infrastructurii critice. De cele mai multe ori, unele firme private nu înţeleg că sînt parte a infrastructurii critice şi evoluţia lor favorabilă generează resurse de securitate pentru întreaga naţiune. Creşterea ponderii proprietăţii private, în structura economică a infrastructurii critice, reclamă într-o măsură tot mai mare redefinirea raporturilor între obiectivele şi resursele securităţii naţiunii şi cele ale securităţii private. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decuplată de securitatea naţiunii. PIC este un atribut atît al structurilor militare cît şi al instituţiilor civile. Cadrul legal actual din România nu prevede competenţe pentru structurile militare în domeniul PIC!

Proteţia poate fi realizată prin:
a. descurajare – măsuri percepute de adversari ca fiind prea dificil de agresat,
b. detectarea – probabilitatea de determinare a unei acţiuni neautorizate apărute, sau în curs de apariţie, şi include: sesizarea, comunicarea alarmei la centrul de control şi evaluarea alarmării,
c. întîrzierea – definită ca intervalul de timp, măsurat în minute, în care o componentă a sistemului de protecţie fizică, desemnat să impiedice penetrarea în interior sau ieşirea din spaţiu, devine activă în zona protejată,
d. răspunsul – intervalul de timp (în minute) în care se răspunde la ameninţare.
În gestionarea acestei probleme trebuie acceptată cooperarea de tip public-privat cu firmele de servicii de securitate, publice sau private. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea siguranţei naţionale, în principal. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decupată nici măcar teoretic din sfera securităţii naţiunii.Dezvoltarea economică a unei naţiuni trebuie să ofere statului resursele de securitate adecvate.
Potrivit statisticilor Patronatului Serviciilor de Securitate (PSS), în 2006, piaţa românească de profil înregistra o cifră de afaceri de peste 1,4 miliarde RON, în creştere anuală cu 34%. Astăzi, numarul societăţilor de pază şi securitate depăşeşte cota 1.000. Dintre acestea, doar 30% au volum mare de lucru, restul de 70% beneficiind de un număr redus de obiective de pază. Numărul angajaţilor de pază în companiile româneşti de profil variază de la 2 la 3.000 de oameni! Salariul minim într-o astfel de companie, în România, este de 0,98 euro pe oră, în timp ce afară ajunge şi la 12 euro pentru acelaşi timp de lucru, în acest sector de activitate, raportul dintre angajări şi plecări este de 45% anual. O altă statistică a PSS arată că, în România, forţele de securitate privată distribuie un om la 235 de cetăţeni! Extrem de puţin! Externalizarea anumitor servicii (paza anumitor obiective, de exemplu) este dovada cea mai elocventă că statul se retrage din zonele care sînt „aspiratoare” de resurse. Din aceste raţiuni, şi nu numai, resursele proprietăţii private pot avea un rol complementar. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public, deci şi pe cel al PIC. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina instituţiile publice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă, inclusiv în PIC şi inclusiv în ceea ce priveşte intelligence-ul şi culegerea de informaţii referitoare la ameninţările şi riscurile la adresa IC. Din această perspectivă, realizarea unui parteneriat public-privat, eficient şi adaptat cerinţelor securităţii contemporane, constituie, fără îndoială, o variantă, atît instituţională cît şi acţională, de succes.
În acest moment, desfăşurarea de activităţi private de intelligence, pe teritoriul României este strict interzis! Totuşi, pentru a putea asigura o protecţie eficientă a infrastructurilor critice, în noile contexte internaţionale, astfel de activităţi ar trebui reglementate prin lege şi permise şi companiilor private. Aceste PMC-uri ar desfăşura „acţiuni neconvenţionale” sub stricta supraveghere şi, eventual, coordonare a Serviciului Român de Informaţii. Miza uriaşă care se pune astăzi pe conflictul neconvenţional impune măsuri neconvenţionale, de pregătire a unor trupe private cu destinaţie specială capabile să protejeze, prin orice mijloace, Infrastructurile Critice.
O astfel de unitate specială privată de intelligence, utilizată pentru protecţia unei infrastructuri critice, sau a unui întreg complex, poate fi alcătuită din 21 de oameni, 5 unităţi operative a cîte 3 luptători, un QRF format din 3 luptători şi o unitate de comandă din 3 luptători. O astfel de structură poate fi suficientă pentru a gestiona informativ reţele de IC pe o suprafaţă de 2200 kmp. Caracteristicile fundamentale ale unei astfel de unităţi speciale, în comparaţie cu o structură de protecţie şi pază convenţională, sînt: o mai mare mobilitate, o strînsă coeziune, specializarea multiplă. Unitatea poartă amprenta lucrării „Micul manual al luptătorului de gherilă”, de referinţă pentru brazilianul Carlos Marighella, considerat de specialişti „maestrul gherilei urbane”. Marighella recomnadă grupele mici şi independente de luptători, care pot monitoriza, neobservat, o reţea de IC atît la nivelul unui oraş, cît şi în teren, şi poate monitoriza starea acesteia şi evalua natura şi intensitatea ameninţărilor posibile şi probabile. În timpul misiunii, grupa operativă îşi poate planifica singură acţiunile şi îşi asigură propria aprovizionare logistică şi mentenanţă. Activitatea unei astfel de grupe nu este împiedicată de aşteptarea unor noi ordine. Pentru o astfel de structură ar trebui selectaţi oameni raţionali, disciplinaţi, cu un echilibru emoţional peste medie, foarte rezistenţi la stress şi frustrare. Antrenamentul ar trebui să fie axat, în principal, pe un complex de acţiuni de cercetare-diversiune cu caracter special şi de culegere de informaţii. Evident, în planificarea misiunii de monitorizare şi protecţie a infrastructurii critice vizate se acţionează în baza „planului de pază” – document care se întocmeşte de către beneficiarul operaţiunilor, sau proprietarul IC. Acesta cuprinde: situaţia operativă, dispozitivul sau perimetrul (regiunea), consemnele posturilor, amenajări şi instalaţii tehnice de pază şi alarmare, modul de acţiune şi cooperare cu celelalte forţe, reglementarea accesului la obiectiv, modul de acţiune în diferite situaţii şi responsabilitatea şefilor de compartimente. Potrivit legii 333/2003, „paza căilor ferate, a podurilor, a terenurilor forestiere, a fondurilor de vînătoare şi pescuit, a conductelor petroliere, a sistemelor de irigaţii, a reţelelor telefonice şi de transport energie electrică se asigură de către conducătorii unităţilor centrale de profil, prin corpuri specializate de pază”. Chiar şi în comune, paza IC se asigură de către primari, în baza planului de pază avizat de poliţie.
Sistemul de pază şi dispozitivul de pază. Dispozitivul de pază se compune din următoarele elemente: posturi de pază şi control, patrule dispuse pe perimetru, în interiorul obiectivului şi pe căile de acces. Numărul elementelor de dispozitiv, categoria şi dispunerea aceastora se stabilesc în funcţie de: importanţa, natura, gradul de vulnerabilitate, mărimea şi configuraţia obiectivului, efectivele de pază la dispoziţie, efectivele celorlalte forţe, caracteristicile terenului şi situaţia operativă din zona obiectivului.
Postul de pază se constituie în baza principiilor prevăzute în Legea 333/2003. Postul de pază, zona, itinerariul de patrulare şi rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în care acesta îşi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din consemn. Posturile de pază pot fi: fixe şi mobile.
Rondul reprezintă ceea ce i se încredinţează unui agent pentru paza în porţiunea de teren unde sînt grupate mai multe obiective mici a căror pază se poate asigura doar prin deplasarea de la unul la celălalt. Rondul este asemănător cu postul mobil şi se aplică şi în cazul siguranţa publice. Itinerariul de patrulare reprezintă traseul pe care se deplasează agentul de pază. Itinerariul de patrulare diferă de la postul mobil la rond prin lungimea teritoriului păzit. Zona de patrulare cuprinde terenul obiectivelor din stînga şi din dreapta, din adîncime ce poate şi trebuie să fie observat şi păzit de către agent. Consemnul cuprinte TOATE îndatoririle agentului indiferent de post.
Concluzii
Securitatea infrastructurii critice a unei naţiuni, sau a unei regiuni, de ce nu, „oraş-stat”(zonă verde!) devine o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări, iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă familie de vulnerabilităţi, specifice domeniului privat al infrastructurii critice. Autorităţile specializate ale statului şi serviciile private de securitate sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice şi realizării securităţii publice. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea securităţii infrastructurii critice. Securitatea internă a devenit domeniul în care industria privată de securitate şi-a identificat nişa de oportunitate. Securitatea infrastructurii critice, a comunităţilor sau a indivizilor şi nu numai, ţine cu precădere de CSP. La acestă oră, în România există o reţinere în legătură cu Companiile Private de Securitate. Dacă privim în ansamblul ei, însă, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern prin: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor, a transporturilor, gardă personală, proiectare şi instalare de sisteme de securitate, supraveghere şi alarmare, servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie, detectivi particulari, învăţămînt, cercetare şi audit, training tehnic şi operaţional. Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Aria de cuprindere şi de intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statului este atît pe verticală, cît şi pe orizontală, furnizînd ea însăşi producţie şi servicii protejînd, deja, obiective strategice, inclusiv prin informaţii de nivel C4!, însă cu deosebită reţinere în România, prin lipsa unui program guvernamental clar de externalizare a serviciilor militare, în ciuda dificultăţilor economice evidente.
La aceast moment, ar trebui să putem spune că parteneriatul public-privat în acest domeniu, a depăşit stadiul de informare şi întrajutorare reciprocă, fenomenul promovînd în „etajul” Infrastructurii Critice. Din păcate, nu este aşa! Industria de Securitate Privată ar trebui să deţină un rol major în protecţia infrastructurilor critice individuale. Potrivit lui Constantin Onişor („Infrastructura critică într-o permanentă extindere”, revista GEOPOLITICA, anul VI, nr. 27, pag. 26) acest lucru se întîmplă deja în România, prin resursa umană, logistică şi servicii şi „este singurul numitor comun al infrastructurilor critice (este singura componentă prezentă în activitatea de prevenire, criză, post-criză în toate infrastructurile în acelaşi timp)”.
Modul de acţiune şi suport dat de Industria de Securitate Privată este mai mult decît evident. Locul acesteia în PIC rămîne, însă, de certificat de instituţiile abilitate ale statului şi de guvern. Însă, globalizarea riscului asimetric, riscurile şi ameninţările la adresa statului, geopolitica resurselor energetice etc. mă fac să spun că sînt necesare: realizarea unei culturi de securitate, aplicarea intelligence-ului privat cu adresabilitate specifică vulnerabilităţilor şi securităţii infrastructurii critice, introducerea acestor măsuri în lege şi un management al riscurilor tri-partit, între Industria de Securitate Privată – Guvern şi Societatea Civilă (ONG-uri de specialitate).

Bibliografie selectivă:
Legea 333/2003, privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.
Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate
Revista GEOPOLITICA, an VI, nr.27, ed. TOP FORM, Bucureşti, 2008
Politica de securitate naţională, Ghica Luciana Alexandra şi Marian Zulean, Polirom, 2007
Terorism şi antiterorism în epoca modernă, Negrescu Mihaela şi Negrescu Marius, editura ANI, Bucureşti, 2008
Target, operaţiuni militare externe în combaterea terorismului, Balint Mario, ed. Banatului Montan, Reşiţa 2010
PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE din perspectiva securităţii naţionale Dr. Tobă Francisc, , Bucuresti, 2006
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, BĂHNĂREANU Cristian, RESURSELE ENERGETICE ŞI MEDIUL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006

GHERILA, între insurgenţă şi terorism

De ce acest subiect?

Apariţia în peisajul Orientului Mijlociu Extins a Statului Islamic, formaţiune jihadistă transformată din gherilă în armată regulată implică mai multe probleme de ordin tactic, strategic, politic şi, nu în ultimul rînd, juridic. Tactic, avem de-a face cu o aroganţă provocatoare a SI susţinută de abundenţa de arme livrate, în stadiul de gherilă, de către TOATE statele Occidentale şi din Golf, în schimbul angajamentului de a lupta împotriva regimului allawit al lui Bashar Al-Assad şi de controlul şi exportul, prin intermediul reţelelor de contrabandă, a ţiţeiului la preţ de dumping, cu 25/30 USD/baril, bani utilizaţi pentru întărirea capacităţii de luptă a formaţiunii. Acest control asupra resurselor a generat transformarea Gherilei în Armată regulată! Din punct de vedere strategic, Statul Islamic profită de eşecul Statelor Unite în Orientul Mijlociu Extins şi de politica „spre interior” promovată de actualul preşedinte de la Casa Albă, care a retras influenţa directă a SUA în regiune, fapt ce conferă putere liderilor salafiţi din organizaţia jihadistă. Politic vorbind, Statul Islamic şi-a urmărit ţelul suprem, acela de a construi un Califat pe teritoriul Syriei şi Iraqului, indiferent de consecinţele de securitate generate de acest proiect. Primul ar fi constituirea, în paralel, a unui stat kurd în regiunea de Nord a Iraqului, proiect lansat spre ONU în perioada Crăciunului lui 2004. Apoi, pe fondul disoluţiei autorităţii statului iraqian şiismul iranian ar constitui principalul hegemon în sudul Mesopotamiei călăuzind populaţia şiită din zonă, dar, punînd mari probleme ideologice şi de securitate wahabiţilor saudiţi. În sfîrşit, din punct de vedere al legislaţiei internaţionale, se constată că nici astăzi, după 13 ani de la atentatele de la 11 septembrie 2001, gherilele şi detaşamentele de luptă nu beneficiază de un statut internaţional ca parte beligerantă. În aceste condiţii, vorbim în continuare, la nivelul ONU, de „victime civile”, chiar dacă majoritatea dintre acestea mînuiesc armament. Scriam, în urmă cu cîţiva ani, că soluţia la această lacună a legislaţiei internaţionale, o reprezintă alte ONG-uri înarmate, care să lupte împotriva acestei societăţi civile beligerante, pe teritoriul suveran al unor state, care de puternice ce sînt permit pe teritoriul lor astfel de maifestări. Dar, asta e o altă discuţie!

Fenomenele de natură socială şi economică, privite la nivel internaţional, criza şi răsturnările de regim în cascadă, globalizarea şi diferitele forme de manifestări care i se opun, creşterea populaţiei planetei şi creşterea consumului mondial care a depăşit producţia, instabilitatea socială şi violenţele generate de preţurile în creştere la energie şi alimente, penuria de apă, schimbările climatice, intensificarea migraţiei şi ineficienţa autorităţilor îmi dau motivele să afirm că viitorii 10/20 de ani nu vor fi deloc liniştiţi. Lupta de gherilă se va intensifica, ca o reacţie la agresiunea politică, economică, demografică sau de mediu, iar degenerarea tipului său de acţiune în acţiuni teroriste nu va mai fi o surpriză. Cu alte cuvinte, în viitoarea perioadă, gherila îşi va schimba modul de luptă. Această schimbare va avea implicaţii multiple, inclusiv în restructurarea unor armate regulate.

România nu este ferită de aceste schimbări. Cu o situaţie economică precară, o economie fragilă, afectată de schimbările pe plan mondial, ţintă a emigranţilor şi un stat perceput ca avînd o atitudine ostilă, chiar duşmănoasă faţă de cetăţean (România este ţara cu cele mai multe taxe şi impozite din lume!), cu vecinătate apropiată frămîntată de tensiuni şi minorităţi agresive, România şi societatea românească pot fi vulnerabile la acţiuni teroriste sau la apariţia unor formaţiuni de gherilă. Pe acest fundal, în ultimii ani, bombardamentul asupra României cu informaţie agresoare s-a intensificat. De asemenea, terorismul cultural a luat, în ţara noastră, o amloare fără precedent (expoziţia de „artă modernă” organizată de ICR din New York este un ultim exemplu!). Potrivit Donei Tudor ( „Manipularea opiniei publice în conflicte armate”, Ed. Dacia, 2001, pag.127) agresarea mediatică, prin presă, radio şi televiziune, este concepută astfel încît să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural”, de la sine şi nu sînt induse de centre de decizie agresoare. Astfel de acţiuni duc la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi pot cuprinde: injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale (exemplul ICR!), negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale (acelaşi exemplu recent!), impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală (o seamă de ONG-uri finanţate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă), crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică, denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, alimentarea şi declanşarea unor tensiuni interetnice, inducerea unui sentiment de inutilitate, ridiculizarea valorilor naţionale, a imnului naţional, a patriotismului şi naţionalismului, exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale. În concluzie, România este vulnerabilă la acţiuni de tip gherilă insurgentă sau terorism, în următorii ani, fenomen ce trebuie analizat şi contracarat cu seriozitate de instituţiile abilitate.

Motivaţia acţiunilor de gherilă sau teroriste

Acţiunile gherilelor insurgente sau grupărilor teroriste au la bază un set aproape similar de motivaţii. Eliberarea naţională pare să fie cea mai mobilizatoare (organizaţiile palestiniene şi grupările din Iraq, Cecenia Ukraina etc). Motivaţiile economice (EZLN), religioase (SI), politice (FARC), psihologice (secta AUM) sînt la fel de puternice. În contextul evoluţiei societăţii internaţionale în noul mileniu, prezentate mai sus, motivaţia culturală trebuie luată tot mai serios în calcul. Un factor cultural major îl constituie percepţia ameninţării la adresa suveranităţii grupului pe care gruparea îl reprezintă. Teama de exterminare culturală (reală sau aparentă, indusă) poate conduce la o violenţă iraţională (grupările maghiare de pe teritoriul Transilvaniei şi a Voivodinei – Serbia-). Toţi oamenii devin sensibili cînd le sînt ameninţate valorile cu care ei se identifică: limbă, religie, cultură tradiţională, pămînt natal. Unele manifestări teroriste sau de gherilă ţin de sentimentul de insecuritate, de criza de identitate naţională, religioasă, etnică, culturală sau chiar individuală. Altele, de criza de sistem politic sau de ameninţări economice.

Gherilă insurgentă, terorism.

Potrivit cpt. Instructor Daniel Solescu în studiul „Gherila urbană – forma de rezistenţă armată a Mileniului III”, în contextul schimbărilor petrecute în domeniul politic şi militar pe plan mondial şi ca urmare a concluziilor reieşite din analiza desfăşurării conflictelor militare din ultimii ani (Cecenia, Palestina, Iraqul, Syria, Ukraina), lupta de gherilă cunoaşte un reviriment fără precedent, privită, mai ales ca mişcare de rezistenţă. Aceasta vizează importante scopuri politice, economice şi militare.
Pe plan politic, gherila insurgentă îşi propune să demaşte agresorul în faţa opiniei publice mondiale, să dezvăluie scopurile politice reale urmărite de acesta şi caracterul ilicit al războiului pe care l-a declanşat.
Pe plan economic, gherila are ca obiectiv principal împiedicarea forţelor de ocupaţie de a folosi în interesul lor materiile prime, instalaţiile de energie, producţia întreprinderilor etc., organizând şi desfăşurând acţiuni de sabotaje, distrugeri, capturări etc.
Pe plan militar, gherila insurgentă asigură condiţiile necesare ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, avînd ca misiune angajarea forţelor agresoare în nenumărate
ciocniri locale, pe spaţii cît mai întinse, pentru a le produce pierderi în personal, armament şi alte materiale, obligându-le să treacă la un război de durată şi de uzură, care creează condiţii pentru schimbarea treptată a raportului de forţe în favoarea insurgenţei.
„Războiul de gherilă este războiul celui slab împotriva celui puternic – o campanie de hărţuire şi istovire dusă de nişte forţe inferioare, slab înzestrate, împotriva unor trupe convenţionale„. Potrivit studiilor, gherila insurgentă are un nivel de insurgenţă scăzut, un număr de participanţi mediu, o durată a luptei lungă, un grad de violenţă mare, o ameninţare la adresa regimului medie, cu multe victime produse în timp.

Terorismul, privit ca un război asimetric este considerat principalul pericol al noului mileniu. În funcţie de şcoala de analiză şi de interese, terorismul are mai multe definiţii. Potrivit lui Stephen Sloan, citat de Vasile Simileanu în « Asimetria fenomenului terorist », ed. TOP FORM, 2003, pag. 97, terorismul este o formă de conflict de identitate scăzută, fiind la celălalt capăt al spectrului unui conflict armat care se sfîrşeşte cu un război generalizat. Terorismul a devenit din ce în ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de ducere a războiului, rezultată din revoluţia tehnologică ce acompaniază schimbarea din arena politică internaţională. Terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o ameninţare greu de înţeles sau de definit. Potrivit cercetărilor, terorismul are un nivel de insurgenţă înalt, un număr mic de participanţi, o durată a luptei scurtă, un grad de violenţă extrem de mare, o ameninţare la adresa regimului mică, cu multe victime cauzate într-un timp foarte scurt.

Primele legături, şi cele mai statornice, între gherilă şi terorism au fost făcute, în special, la nivelul organizaţiilor şi formaţiunilor politico-militare ce acţionează în Orientul Mijlociu (Irgun, OEP, Hezbollah), dar şi atunci cînd se discută de evoluţia IRA. Se vorbeşte, încă, de o gherilă clasică ce acţionează, mai ales în America Centrală (FARC, EZLN) şi de grupări teroriste clasice (ETA, Organizaţia Revoluţionară 17 noiembrie – Grecia).
După alungarea talibanilor din Afganistan, potrivit observaţiilor personale, tot mai multe grupări de gherilă îmbrăţişează tehnicile teroriste, crescînd nivelul de insurgenţă de la scăzut la înalt, gradul de violenţă de la mare la extrem de mare, numărul de victime într-o unitate mică de timp şi scurtînd durata luptei. Exemple ar putea fi mai multe formaţiuni paramilitare din Iraq (Brigăzile Badr – braţul armat al SCIRI, Armata Mahdi condusă de clericul radical şiit Muqtada Al-Sadr, sau gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de Abou Mussab Al-Zarqawi).

Consecinţe

Amploarea mişcărilor de rezistenţă şi a acţiunilor teroriste pe plan mondial determină consecinţe economice, politice şi militare speciale. La nivel politic şi administrativ se impune derularea unor pachete de reforme economice, administrative şi culturale pentru ca populaţiile din teritoriile vizate să nu poată intra în „masa critică” favorabilă unor mişcări insurgente sau teroriste. La nivel politic, terorismul a generat apariţia unor legi şi restricţii ale drepturilor omului – la libera circulaţie, asociere, comerţ etc. – (Patriot Act). În plan militar se recunoaşte nevoia reformării armatelor regulate în vederea sporirii capacităţii de ripostă în condiţiile luptei de gherilă şi gherilă urbană (Armata americană a întocmit un raport detaliat după ofensiva de la Falujah, din 2004, cînd infanteria a fost obligată să lupte cu gherilele Ansar Al-Sunnah, cu mari pierderi colaterale. În urma acestui document, în Iraq au fost aduşi instructori israelieni ai Tzahal, specialişti în gherila urbană şi a fost editat un manual de luptă cu gherilele, scris de gen. David Pethreus).

Studiu de caz

În ultimii ani, după declanşarea procesului de globalizare economică şi regionalizare, tot mai multe grupări armate (gherile sau grupări teroriste) pun accent pe noul colonialism economico-financiar în detrimentul autohtonilor, nesupunerea faţă de autoritatea dreptului internaţional, înstrăinarea teritorială sau socială, dispariţia minorităţilor, îmbogăţirea exagerată a unor cercuri, sărăcirea populaţiilor autohtone. Pe acest fundal, grupările de gherilă şi-au modificat strategia de luptă apelînd, tot mai des, la elemente de terorism. Pentru a ilustra această transformare am ales două grupări, una clasică, Armata Zapatistă de Eliberare Naţională (EZLN), din Mexic, statul Ciapas, şi gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de iordanianul Abou Mussab Al-Zarqawi, ce acţionează în nordul Iraq-ului.

ARMATA ZAPATISTĂ DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (EZLN)

Armata zapatistă de eliberare naţională (Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN), grup armat revoluţionar, cu orientare de stînga, a apărut în Chiapas, unul dintre statele mexicane cu importante bogăţii miniere şi petroliere, dar a cărui populaţie este extrem de săracă. Foarte repede, această mişcare atipică a devenit un simbol pentru partizanii ideii potrivit căreia „o altă lume este posibilă”, în vreme ce Chiapas s-a transformat în loc de pelerinaj pentru militanţii dornici să lupte pentru emanciparea populaţiilor indigene. Formată în imensa majoritate din indieni (Marcos este una dintre rarele excepţii), EZLN se consideră parte a unei mişcări anticapitaliste mai ample. Se opune, de pildă, neoliberalismului, sistem economic promovat de preşedinţii mexicani începând din 1982 şi până astăzi. Grupul şi-a luat numele de la celebrul insurgent Emiliano Zapata, lider, alături de Pancho Villa, al revoluţiei mexicane din 1910-1917, şi se consideră urmaşul celor cinci secole de rezistenţă indiană faţă de orice fel de opresiune. Spre deosebire de tradiţionalele organizaţii de gherilă, este o mişcare preponderent paşnică, aceasta fiind una dintre explicaţiile longevităţii şi ale popularităţii de care se bucură în rîndul populaţiei. Cu excepţia revoltei din ianuarie 1994, nu a recurs la arme şi a rămas cantonată în statul Chiapas. Membrii săi nu participă la vot şi evită să sprijine vreun partid politic, atitudine pe care o justifică prin faptul că asemenea soluţii civice nu au schimbat soarta populaţiilor indigene. De aici şi lozinca EZLN, „Ya basta!” („Ajunge!”).
Creată în noiembrie 1983 de foşti membri ai unor diverse grupări, unele înarmate, altele paşnice, EZLN s-a afirmat pe scena publică odată cu semnarea, de către guvernele mexican, american şi canadian, a unui acord de liber schimb. Acordul a fost precedat de Raportul „Chase-Manhattan”, comandat de grupul financiar american „Chase”, alcătuit în ianuarie 1995 de analistul Riordan Roett şi care purta menţiunea „strict secret”. Documentul era destinat să identifice „ameninţările la adresa stabilităţii politico-economice” în Mexic, printre care se număra rebeliunea zapatistă. Aceasta provoca serioase îngrijorări în mediile de afaceri americane şi trebuia să fie redusă la tăcere. Autorul recomandă eliminarea zapatiştilor şi la nevoie „aranjarea” alegerilor din Mexic pentru a proteja investiţiile străine. Atunci cînd memoriul a fost făcut public – evident, în mod clandestin – trupele guvernului mexican tocmai se pregăteau să pună în aplicare recomandările. Cel mai probabil, dezvăluirea sa a prevenit o înăbuşire în sînge, pe scară largă, a revoltei zapatiste. Cu chipurile ascunse sub cagule purtate pe ger de oamenii de la munte, rebelii au început, la 1 ianuarie 1994, o revoltă armată. În mai multe municipii ale provinciei, între care San Cristóbal de Las Casas, fac publică proclamaţia din Pădurea Lacandón, prin care declară război guvernului federal şi îşi anunţă intenţia de a se îndrepta spre capitala statului. Izbucnesc confruntări cu forţele armate, rebelii îl iau prizonier pe fostul guvernator de Chiapas, un general, iar trupele guvernamentale trec la masacrarea populaţiei civile dintr-o mică localitate a provinciei. După mai multe zile de lupte, preşedintele de atunci, Carlos Salinas de Gortari, aflat în ultimul său an de mandat, propune încetarea focului în scopul începerii unui dialog cu rebelii. Negocierile au durat trei ani, la capătul lor semnându-se „acordurile de la San Andrés”. Acestea prevedeau modificarea Constituţiei în vederea acordării de drepturi, inclusiv o anumită autonomie, populaţiilor indigene. Cu acest prilej s-a format, din parlamentari ai diverselor partide, Comisia pentru concordie şi pacificare (COCOPA), care a modificat drastic iniţiativa legislativă a EZLN. Afirmând că au fost încălcate acordurile stabilite, zapatiştii se întorc în munţi, iar noul preşedinte, Ernesto Zedillo, sporeşte prezenţa armatei în Chiapas, pentru a evita extinderea zonei de influenţă a EZLN. A urmat o perioadă de armistiţiu de facto între autorităţi şi rebeli, apărînd, în schimb, o serie de grupuri paramilitare antizapatiste. Pe seama lor este pus masacrul de la Acteal, cînd 45 de civili au fost asasinaţi de un comando al Partidului Revoluţionar Instituţional, aflat atunci la putere. Identificarea autorilor a fost unul dintre motivele pierderii alegerilor din anul 2000 de către PRI, după ce condusese ţara, fără întrerupere, mai bine de şapte decenii.

În decembrie 2000, noul şef al statului, Vicente Fox (Partidul Acţiunea Naţională, formaţiune de centru-dreapta), a trimis aşa-numita „lege COCOPA” spre dezbatere în Parlament. Pentru a o susţine, reprezentanţi ai zapatiştilor s-au îndreptat spre capitală în cadrul a ceea ce au numit „Marşul demnităţii indiene”. Parcurgînd mii de kilometri şi traversând 12 state pentru a ajunge în piaţa centrală din Ciudad de México, unde au fost aşteptaţi de circa 20 000 de oameni, aceştia au primit un larg sprijin din partea populaţiei, presa acordîndu-le, totodată, o mare atenţie. În martie 2001, ei şi-au apărat cauza în faţa forului legislativ. O lună mai târziu, Congresul (parlamentul) a adoptat o reformă constituţională prin care au fost acordate populaţiilor indiene din Mexic drepturi sporite, dar limitându-le în acelaşi timp autodeterminarea de care dispuneau, motiv pentru care EZLN a respins această reformă. În cadrul noii autonomii, autohtonii au dreptul să-şi organizeze viaţa social-economică, politică şi culturală în cadrul comunităţii, potrivit normelor lor cutumiare. Comunităţile au însă datoria să garanteze drepturile individuale potrivit Constituţiei şi să apere demnitatea şi integritatea femeilor.
În zona lor de influenţă, zapatiştii au creat, în timp, o serie de municipii autonome, independente de guvernul federal. Începând din august 2003, s-au format guverne locale, care au introdus programe de producţie comunitară de alimente şi sisteme de şcolarizare şi sănătate sprijinite de organizaţii neguvernamentale. Mai tîrziu au apărut aşa-numitele „juntas de buen gobierno” (junte de bună guvernare), alcătuite din reprezentanţi ai municipiilor autonome şi supervizate de EZLN. Deviza lor este „mandar obedeciendo” (a comanda supunîndu-te celorlalţi). Guvernul tolerează existenţa lor, deşi ele încalcă unele funcţii care ar trebui să constituie un monopol al statului (de ex., colectarea impozitelor şi problemele de securitate).

În cele mai recente comunicate ale sale, EZLN arată că a iniţiat un proces de separare între politica sa în plan civil şi activitatea militară: s-a redus controlul EZLN asupra juntelor amintite şi a fost întărită mişcarea social-politică reprezentată de Frontul zapatist de eliberare naţională. Creat în septembrie 1997, acest for încă în construcţie, nu este, practic, o organizaţie, ci un grup de reflecţie care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul Comitetelor civile de dialog.

Ce au obţinut zapatiştii în atîţia ani de luptă? Catalizatori ai democratizării provinciei Chiapas şi a Mexicului, artizani ai pierderii monopolului puterii de către un partid (PRI) care a dominat ţara peste şapte decenii, autori ai constituirii unei mişcări indigene naţionale, respectiv latino-americane, pionieri ai unei noi internaţionale pluraliste numite azi „altermondialistă”, insurgenţii cu cagulă pot fi mîndri de realizările lor. De la iniţialul zapatism militar au trecut la un zapatism social, civil, foarte activ.
În termeni concreţi, reuşitele nu sunt prea multe. Unii analişti afirmă că, în prezent, condiţiile de viaţă din comunităţile indigene sunt chiar mai vitrege decât în trecut, iar felul în care împart dreptatea „juntele pentru o bună guvernare” devine adesea motiv de dezbinare şi conflict. Nu toate forurile legislative locale au recunoscut reforma constituţională, rămasă de aceea neaplicată. Pe de altă parte, una dintre formele lor de rezistenţă este respingerea programelor guvernamentale de sprijin, ceea ce face ca marginalizarea, subnutriţia etc. să se menţină. Indienii rămân, totodată, excluşi de la beneficiile „miracolului mexican” şi ale acordurilor de liber schimb, încheiate cu America şi Canada. De asemenea, în pofida unor tentative, apropierea EZLN de forţele stîngii nu s-a realizat, iar încercările la zi vizează doar colaborarea cu diverse organizaţii civile, sindicale etc., nu cu partidele avînd respectiva orientare. Ceea ce rămâne este însă altceva: comunităţile indigene sunt azi recunoscute ca atare, iar problemele lor au intrat în atenţia naţională şi internaţională. După 11 ani de zapatism, indienii s-au transformat într-un actor social, căpătând totodată o mai mare conştiinţă de sine.

TAWHID WAL JIHAD

Pentru a înţelege originea şi evoluţia acestei organizaţii, este necesar un rezumat al contextului internaţional. În ultimele zile ale anului 1979, URSS invadează Afganistanul. Invazia declanşează un lung şi sîngeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran. Guvernul sovietic, apreciind ca o greşeală invazia, semnează cu SUA la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de ONU, privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operaţiune încheiată la 15 februarie 1989. Forţele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.
După invadarea Afganistanului musulmani din întreaga lume s-au adunat în Afganistan şi Pakistan, sub steagul jihadului, pentru eliberarea ţării de sub ocupaţie sovietică. Alungarea trupelor URSS din Afganistan devenise aproape politică naţională pentru multe state islamice. Mii de voluntari s-au înrolat în acei ani şi au petrecut luni bune, sau chiar ani în taberele de antrenament. Alături de ei, teologi şi imami whabiţi, salafişti şi interpreţi dubioşi ai scrierilor Coranice. Ei crează un islamism radical extrem de puternic şi de violent. Cel mai important agent de recrutare al arabilor afgani era sauditul Oussama Bin Ladden care a grupat recruţii în tabere naţionale. Aşa au apărut mai multe tabere de antrenament algeriene, siriene, iordaniene etc. Ben Ladden, fondatorul Reţelei Al-Qaida, a rămas mai mult un mentor spiritual decît un lider terorist sau militar, a cărui vocaţie este de a păstra viu spiritul Jihadului. Tabăra de la Herat, iordaniană, condusă la un moment dat de Abou Mussab Al-Zarqawi, purta, la intrare inscripţia « Tawhid wal Jihad », adică « Unitate şi Război sfînt ». Retragerea trupelor sovietice din Afganistan a dus la o pierdere a identităţii luptătorilor jihadişti, la un sentiment al inutilităţii, care îi face să nu se poată adapta la viaţa normală, cotidiană şi să se întoarcă în luptă. Acelaşi sentiment l-au trăit militarii americani întorşi din Vietnam, într-o societate care i-a respins şi izolat, făcîndu-i pe mulţi, aproape 80% să se întoarcă în jungla plină de noroi, ca un aspect al Sindromului Vietnam. Beneficiind de informaţii, mulţi dintre ei au migrat spre alte zone de conflict unde flutura flamura jihadului şi unde reţelele trebuiau reconstruite : Bosnia sau Cecenia. Arabii afgani proveniţi din zona Orientului Mijlociu au primit misiunea de a reconstitui reţeaua de mujahedini în Kurdistanul Iraqian, la mijlocul anilor 90.
Sprijinite de mişcările wahabit-salafiste implantate în Kurdistan în anii 1960 cu sprijinul saudiţilor, grupările mujahedinilor găsesc teren propice pentru regrupare. În anii 1980, inspirate de Revoluţia iraniană şi războiul din Afganistan, în Kurdistan apar primele mişcări islamiste, între care Al-Tawhid Al-Islami (Unificarea Islamică) în 2001. Gruparea trimite mai mulţi islamişti kurzi în tabăra de la Herat, controlată în 2000 de Abou Mussab. Mişcarea fuzionează cu Quwwat Suran Al-Tawhid, care era pînă atunci cunoscută ca o organizaţie de origine sunnită iordaniană prezentă în Palestina şi se redenumeşte Jund Al- Islam. Potrivit lui Jean-Charles Brisard, în « Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida », ed. Aquila, pag. 120, Jund Al-Islam ar fi primit 300.000 de dolari de la Osama Ben Ladden în acea perioadă. Gruparea acţionează într-o regiune de frontieră denumită « Tora-Bora Kurdistanului ». În 2001, gruparea număra aproximativ 600 de luptători, organizaţi tip gherilă, conduşi de « arabii afgani » care luptaseră în Afganistan. La sfîrşitul anului 2001, gruparea fuzionează din nou şi preia denumirea de Ansar Al-Islam, Partizanii Islamului. Organizaţia recurge la gherilă pentru a combate celelalte organizaţii tradiţionale din Kurdistan. Combatanţii se antrenează în tabăra de la Kurmal. La declanşarea ofensivei americane în Iraq, Ansar al-Islam conta pe mai mult de 600 de combatanţi arabi veniţi din Afganistan şi plasaţi sub conducerea lui Abou Mussab Al-Zarqawi. După ofensiva din 23 martie 2003, împotriva grupării, arabii afgani refac organizaţia în « triunghiul sunnit ». În mai 2004, Zarqawi a fondat, sub egida Tawhid wal Jihad, o veritabilă coaliţie de mişcări jihadiste, între care : Ansar Al-Islam, Ansar Al-Sunna, Jaish Mohammed, Al-Jama Salafiya, Jund Al-Islam. Conform unui studiu realizat de serviciile de informaţii iraqiene în 2004, gruparea se compune din 1500 de luptători de gherilă originari din Iraq şi din alte ţări musulmane. Armata americană evaluează numărul luptătorilor la 12.000 de islamişti, chiar 20.000 dacă se includ şi simpatizanţii. Zarqawi organizează cartierul general la Falujah, atacat în 5 aprilie 2004 de forţele americane. Tawhid wal Jihad atacă şi hărţuieşte trupele americane şi noua poliţie iraqiană, organizează ambuscade şi plasează IED-uri pe căile de comunicaţie cele mai circulate. Însă, luptei de gherilă tradiţională i se adaugă elemente de terorism pur care vin să amplifice de zeci de ori teroarea organizaţiei jihadiste. Zarqawi revendică mai multe atentate cu maşină capcană, răpiri, luări de ostatici, decapitări, acţiuni îndreptate în special împotriva forţelor coaliţiei sau a şiiţilor care colaborează cu « armata de ocupaţie ». Nu sînt iertate nici noile autorităţi « impuse de necredincioşi cu forţa armelor ». În octombrie 2004, statul major american îl făcea responsabil pe Zarqawi de moartea a 675 de iraqieni şi a 40 de străini, precum şi de mai mult de 2000 de răniţi. Zarqawi însuşi recunoaşte, în ianuarie 2004, într-o scrisoare, 25 de operaţiuni sinucigaşe. Deşi acţionează în Iraq, Zarqawi conduce o vastă reţea de « alimentare » cu fonduri şi mujahedini în întreaga Europă, în special în Germania, Italia, Spania şi Franţa.

Concluzie

Transformarea gherilei insurgente în gherilă teroristă are loc în condiţiile politico-economice şi militare prezentate la începutul acestui material. Într-o ţară ca Mexicul, unde violenţa statului este una moderată, EZLN aplică metode şi tehnici de luptă moderate. În zona Islamică, acolo unde violenţa a atins un anumit grad, răspunsul gherilelor este unul pe măsură. Cele două formaţiuni sînt total diferite şi din punct de vedere al componenţei, al organizării, al intereselor şi al modelelor comportamentale şi reprezintă două imagini ale aceluiaşi actor : GHERILA !

BALINT AL III-LEA

# Un performance de excepţie pe scena Teatrului din Reşiţa

De 30 de ani am aceeaşi problemă deontologică: să scriu, sau să nu scriu… despre familia mea! Aceasta e întrebarea! Am preferat să NU scriu despre ea, chiar dacă, TATA ar fi meritat de foarte multe ori un gînd frumos, din partea mea, într-o pagină de ziar. Sau, MAMA… sau, mai tîrziu, soţia mea!

Astăzi, am să încalc toate normele deontologice şi am să repar, parţial, această nedreptate!

Am crescut în TEATRU. Am dormit nopţi întregi, în cabine, pe mesele de machiaj la repetiţiile de noapte. Şi primul spectacol de care-mi amintesc a fost AZILUL DE NOAPTE, de Maxim Gorki, în regia maestrului Ion Deloreanu. Ce coincidenţă! Premiera a fost în 8 martie 1975! TATA era ALIOŞKA. Dansa pe cap kazacioc, stînd în pod şi cîntînd la armonică! A fost primul moment pe care îl reţin! Au fost, evident, sute de spectacole, sute de roluri. Alături de MAMA, Livia, în FRUMOASELE OLANDEZE, o savuroasă comedie scrisă de Gheorghe Vlad, în regia lui Grigore Alexandrescu, ce a avut premiera în 18 februarie 1979. TATA a jucat alături de mine şi de sora mea, Adina, în MICII MUŞCHETARI, un spectacol pentru copii scris de Lizica Muşatescu, în regia aceluiaşi Grigore Alexandrescu. Premiera spectacolului a avut loc de Ziua Copilului, pe 1 iunie 1986. Jucam în acest spectacol, după scurte figuraţii în ZĂPĂCITA DE LA ORA PATRU, sau un rol micuţ în ACEŞTI SĂRMANI ELEFANŢI, de Elio Vittorini, în ambele spectacole alături de inegalabila Adriana Trandafir!

TATA este actor şi după 60 de ani de teatru s-a retras în anonimat! Pînă astăzi!

Pentru că, de astăzi, regizoarea şi coregrafa TUNDE BACSZO, de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, a reuşit să readucă emoţia scenei în familia mea, prin montarea, la Teatrul de Vest din Reşiţa a musicalului EMIL ŞI DETECTIVII, de Erich Kastner. Un spectacol PERFORMANCE, un musical de excepţie cum nu am mai văzut niciodată pe scena teatrului eşiţean! Sînt subiectiv? Poate, dar sînt corect! Un spectacol burlesc, de anii 20, realizat într-o manieră clasic-modernă, cu accente de Brodway, cu muzică – superbă, scrisă special de Cari Tibor! – coregrafie şi proiecţii animate realizate de Kari Balasz în stilul original al cărţii, un afiş excepţional realizat de artistul Bogdan Piperiu. Acest spctacol, ce are premiera duminică, 11 martie 2018, de la ora 11, mi-a amintit de AZILUL DE NOAPTE. Pentru că, rolul principal din montarea lui Tunde Bacszo, Emil, este jucat de fiul meu, DARIUS BALINT!

Un spectacol, cum spuneam deja, performance, în care Darius cîntă live (mulţumesc profesorului lui de chitară MARIUS IANA-DOBRE, care i-a cultivat acest har!), dansează (N-aş fi crezut! Mulţumesc TUNDE!), joacă! Darius este ACTOR, deşi nu are încă 12 ani! Este a treia generaţie de BALINT pe scena Teatrului din Reşiţa!

Alături de el, încă şase copii talentaţi, dintre care îl remarc pe Filip Ichim, Teodora Firu şi Alesia Caimac, ultimele două, voci absolut superbe!

Distribuţia completă: copiii – Darius Balint în rolul titular – Emil Tischbein, Gustav – Filip Ichim; profesorul – Paul Nițulescu; Arnold Mittenzwey – Tudor Tănasă; Murdărici – Alesia Caimac; Micul Marti – Flavian Tănasă; Pony – Teodora Firu. Din trupa actorilor Teatrului de Vest îi veți recunoaște pe: Grundais – Florin Ibrași; Kastner – Marius Tudor, Doamna Tischbein – Camelia Ghinea; bunicuța – Roxana Olsanschi și mătușa Martha – Ana Maria Cizler.

Un spctacol care înseamnă enorm pentru mine! Mulţumesc TUNDE BACSZO! Mulţumesc DARIUS BALINT! Mulţumesc TATĂ!

EPOPEEA GUNOIULUI ECOLOGIC E SCRISĂ TOT DE CETĂŢEAN

Sistemul Integrat de Management al Deşeurilor Caraş-Severin a costat 60 de milioane de euro, dar se bazează TOT pe conştiinţa cetăţeanului, pentru buna sa funcţionare. Dincolo de angajamentele europene asumate de România, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, în ceea ce priveşte componenta de mediu, gestionarea gunoiului menajer a generat reacţii din cele mai diverse: de la ironie la încercarea de îmbogăţire, după formula occidentală: gunoiul este aur! Diferitele etape în gestionarea ecologică a gunoiului menajer au fost parcurse, cam tehnic, fără ca localnicii, oamenii, factorii de generare primară a gunoiului menajer, să fie implicaţi! A cui e vina? Cine răspunde? Cine plăteşte amenzi? Cine se revoltă? Cine acuză?
Preşedintele Comisiei pentru mediu din Camera Deputaţilor, Remus Borza, a declarat luna aceasta că România are 10 proceduri de infringement pe problematică de mediu şi 109 depozite de deşeuri neconforme. În România vedem munţi de gunoaie, ţara noastră acumulînd în fiecare an aproximativ 5 milioane de tone de deşeuri menajere pe care nu reuşeşte să le recicleze sau să le valorifice.
„Comisia Europeană este preocupată de faptul că România nu îşi protejează cetăţenii de efectele gestionării deficitare a deşeurilor. În pofida avertismentelor anterioare, cele mai recente informaţii de care dispune Comisia indică faptul că 19 depozite de deşeuri din România funcţionează încă fără a respecta legislaţia UE privind deşeurile şi depozitele de deşeuri, ceea ce reprezintă un risc grav pentru sănătatea umană şi pentru mediu”, se arată într-un comunicat al CE.
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, România are de îndeplinit, pînă în 2020, conform directivelor europene, următoarele obiective: minimum 50% rată de reutilizare și reciclare din masa totală a cantităților de deșeuri (hârtie, metal, plastic și sticlă), minimum 70% nivel de pregătire pentru reutilizare, reciclare și alte operațiuni de valorificare materială de minimum 70% din masa cantităților de deșeuri ne-periculoase provenite din activități de construcție și demolări, 60% valorificare a deșeurilor de ambalaje din total ambalaje introduse pe piața națională. De asemenea, țara va trebui să atingă, anual, o cantitate colectată de deșeuri electronice de 4 kg/locuitor și să colecteze separat bio-deșeurile în vederea compostării și fermentării acestora.
Situaţia din Caraş-Severin este emblematică pentru întreaga ţară. Un complex de factori subiectivi au dus la situaţia în care, după investirea unor sume colosale în reciclarea deşeurilor să ne dăm seama că numai conştiinţa fiecărui cetăţean reprezintă, de fapt, soluţia! Potrivit Gărzii de Mediu, județul Caraș-Severin produce, lunar, în jur de 6.000 de tone de deșeuri care, în momentul de faţă, sînt tansportate la deponeele de la Horezu şi Oradea. Acestea aplică taxa de depozit final şi taxa de mediu, de 80 lei/tonă care, potrivit actului normativ care a instituit-o, din 2018 se va majora la 120 lei/tonă! Acești bani pot fi recuperați în două moduri: dacă cetățeanul colectează selectiv, o parte din bani sînt folosiți de operator vînzîndu-le. Automat, în depozit ajunge o cantitate mai mică de deșeuri, iar taxa respectivă se plătește pe mai puține tone.
Din păcate, colectaea selectivă a deşeurilor este doar o poveste! În graba de a îndeplini obligaţiile asumate, multe oaşe au construit staţii de transfer în care, însă, nu se selectează deşeuile reciclabile. În aceste condiţii, dacă deşeurile reciclabile sînt colectate separat de la cetăţeni şi nu sînt transportate separat, ele ajung în aceeaşi staţie care le transportă neselectiv pe gropile de gunoi. Este cazul oraşului Oţelu Roşu, din judeţul Caraş-Severin. 1700 de lei/zi, aproximativ 60.000 de lei/lună sau 720.000 de lei pe an!. acesta este costul transportului şi taxa de deponeu pentru gunoiul menajer din Oţelu Roşu care ajunge, deocamdată în deponeul de la Horezu, după ce groapa de gunoi din oraş a fost închisă şi ecologizată, iar deponeul ecologic de lîngă Reşiţa a depăşit deja cinci termene de finalizare, spune viceprimarul Dragoş Enache.
Conform HG 349 din 2005 (!), care stabileşte cadrul legal pentru desfăşurarea activităţii de depozitare a deşeurilor… în condiţii de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei, în judeţul Caraş-Severin a început închiderea unor depozite neconforme. 105! 97 de gropi de gunoi comunale „închise pe banii Consiliului judeţean Caraş-Severin” şi 8 gropi urbane „închise pe proiect”. Camelia Basarabă, purtător de cuvînt al Consiliului Judeţean Caraş-Severin ne spune că „s-a vorbit mult la nivelul conducerii Consiliului Judeţean Caraş-Severin cu conducerile administrative ale UAT-urilor. Era vorba de închiderea gropilor de gunoi comunale. Părea că nu le pasă, că au timp, deşi termenele impuse de Uniunea Europeană deveneau tot mai strînse. Aşa că, forul judeţean a disponibilizat un milion de euro şi a închis aceste gropi, să nu depăşim termenul”. Primarul Comunei Ezeriş, Ioan Rusu, spune că a fost printre primii cinci primari care a închis groapa de gunoi de pe teritoriul comunei: „Noi, comuna am închis groapa, nu Consiliul Judeţean! Mie să-mi spună de ce nu am unde să depozitez gunoiul astăzi, după 12 ani”! Directorul de proiect al Consiliului Judeţean, arhitectul Victor Naidan spune că timp de cîţiva ani „s-a rugat” de primari să închidă gropile. Aceştia au considerat că au timp, un mandat, şi… „au intrat în criză de timp de a trebuit ca forul judeţean să elibereze banii”. „Banii aceştia au fost recuperaţi din proiectul de Management al deşeurilor”, spune Camelia Basarabă, dar „e vorba de timpul pierdut” şi o anumită atitudine faţă de subiect!
Potrivit Gărzii de mediu, „neconformităţi grave privind gestionarea deşeurilor au fost constatate pe raza mai multor localităţi, fiind identificate un număr de 27 de locaţii, însumînd 4510 mp de depozitae a deşeurilor în zone interzise sau neconforme”. Una dintre cele mai mari probleme se înregistrează la Groapa de gunoi de la Reşiţa. Groapa de gunoi de la Reşiţa, închisă şi ecologizată „după un proiect elaborat de Ministerul Mediului care a fost pus în braţe Consiliului Judeţean”, după cum spune viceprimarul Reşiţai Paul Vasile, NU a fost predată, „nici nu au fost demarate demersurile”, deşi RECEPŢIA a fost semnată „în luna mai 2016 fiind prevăzute termene pentru stingerea remedierilor ce nu influenţează funcţionalitatea investiţiei”, după cum spune purtătoarea de cuvînt a Consiliului Judeţean, Camelia Basarabă. Conform contractului, remedierile se fac în perioada de un an de la semnaea recepţiei!
Problema fostei haldine de la Reșița a fost ridicată de viceprimarul Paul Vasile în ședința Colegiului Prefectural. Acesta a arătat că Primăria are foarte multe obiecții în ceea ce privește calitatea lucrărilor executate pe bani europeni, pornind de la drumul de acces spre locație, care este impracticabil. „Primăria ar trebui să preia haldina  în exploatare și conservare, ceea ce nu se poate datorită unei întregi suite de greșeli de execuție. În momentul de față fiind umezeală, zăpadă, ghețuș, pămîntul umed, nu există nici o cale de acces. Nici măcar cu tractor cu șenilă nu se poate intra, ori noi în condițiile acestea ar trebui să asigurăm supraveghere și exploatare.
Este vorba de o execuție absolut dezastruoasă, nu s-a făcut nimic sau aproape nimic din ceea ce trebuia făcut conform proiectului și ceea ce s-a făcut s-a făcut prost. Gardurile de împrejmuire sînt un exemplu: acestea conțin în structura lor și niște rigole pentru captarea apelor pluviale, iar ultimele ploi din toamnă au săpat sub fundație, deci în prezent toată aceea împrejmuire aproape că nu există. Este absolut inadmisibil ca niște rigole care ar trebui să capteze apele pluviale de suprafață să fie deasupra terenului. E aberant.
Tot terenul trebuia să fie compactat, acoperit cu iarbă, dar sînt doar niște crevase acolo, membranele se văd cu ochiul liber, că au fost deja decopertate. Nu știu, după ce se mai înmoaie puțin terenul după ploile din primăvară, dacă va mai exista pămînt de acoperire peste ceea ce s-a făcut”, a explicat Paul Vasile, arătînd că Primăria Reșița nu poate semna recepția în aceste condiții.
Victor Naidan, managerul proiectului care prevedere implementarea unui sistem integrat de management al deșeurilor în Caraș-Severin, proiect care a inclus și închiderea fostelor haldine din județ, admite că au existat probleme atît la proiecția cît și la execuția lucrărilor. „Problemele sînt identificate de mai multă vreme și lucrăm în momentul acesta să le rezolvăm, să le înțelegem pe toate cum au provenit și ce se poate face ca ele să fie remediate. Sigur, există întotdeauna măsura radicală a executării garanțiilor, remedierea unor lucrări. Depozitul de la Reșița nu a fost un depozit uzual, panta foarte mare și diferența de nivel au pus niște probleme tehnice care trebuiau rezolvate, iar rezolvarea lor în momentul proiectării s-a făcut prin renunțarea la anumite facilități sau neexploatarea lor în momentul proiectării.  Acum există un drum de servitute făcut de constructor pentru perioada de șantier, mașinile constructorului au urcat și au coborît pe acolo, se poate urca și coborî dar nu cu o vidanjă și cu utilaje grele. Pentru asta va trebui să găsim împreună o soluție, CJ nu a făcut decît să aplice un proiect, nu a putut să amenajeze și să rezolve toate problemele”, a afirmat Naidan. A fost proiectul Ministerului Mediului pus în braţe Consiliului Judeţean Caraş-Severin. Nu s-a potrivit cu realitatea din teren! Costuri suplimentare, discuţii, nervi, suspiciuni… Cine răspunde?
Mă întorc la GROAPA ECOLOGICĂ…  Au urmat luni întregi de analize… subiective! Un astfel de deponeu ecologic ar fi însemnat o sursă de bani pentru comunitatea locală, iar beneficiarul direct trebuia să deţină… culoarea politică potrivită. „Nu-l facem la Ezeriş că primaru-i liberal”, spune primarul Ioan Rusu despre discuţiile din acea perioadă. Oricum, deponeul trebuia construit undeva, în mijloc, lîngă Reşiţa, lîngă fosta groapă de gunoi a oraşului, cea mai mare din judeţ. S-a hotărît construirea deponeului ecologic, pentru 32 de ani, la Lupac, la doi km de Reşiţa, care şi primeşte Acord de mediu nr. 2 din 29.12.2010! În prezent, lucrările sînt executate în proporţie de 100%, dar nu există posibilitatea ca deşeurile judeţului să fie depozitate acolo, deşi ordinul de începere a lucrărilor pentru acest deponeu a fost dat la 14 iulie 2014, „pentru închiderea celor opt depozite urbane, în august 2014, iar pentru construcţia staţiilor de transfer, în septembrie 2014”, spune Camelia Basarabă.
De doi ani, containere de colectare selectivă a deşeurilor au fost instalate în fiecare localitate din Caraş-Severin. „Degeaba se supără primarii. Au avut doi ani la dispoziţie să educe cetăţenii de la nivelul UAT-urilor să colecteze selectiv”, spune Gheorghe Muntean, comisar şef al Gărzii de Mediu Caraş-Severin. „”Cîte amenzi au dat”?, se întreabă el!
Sîntem în martie 2017! După trei ani! Judeţul Caraş-Severin transportă gunoiul menajer, NESORTAT, la deponeele din Vîlcea şi Oradea. Staţiile de transfer construite în trei zone ale judeţului NU pre-selectează gunoiul, ci doar îl compactează şi îl transportă la staţia finală. Deponeul din Vîlcea, de la Horezu, se va închide pe 17 iulie 2017, iar cantitatea de gunoi menajer din Caraş-Severin ce era depusă aici va fi redirecţionată, probabil, spre Oradea, deponeu privat, care percepe o taxă de depozit final de 21 de euro/tonă.
Mă întorc la HG 349 din 2005! După patru ani, în 2009, în vederea atragerii de fonduri europene nerambursabile pe mediu, pentru gestionarea deşeurilor, la nivelul judeţului Caraş-Severin se înfiinţează Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară, ADI Intercom Deşeuri, care avea ca membrii toate UAT-urile din judeţ, 77 la număr, plus Consiliul Judeţean. S-a stabiluit şi o cotizaţie: un leu/cap de locuitor/ an pentru fiecare primărie, adică, aproximativ 300.000 de lei/ an. Bani meniţi să stimuleze „realizarea în comun a proiectelor de dezvoltare şi gestionare a infrastructurii aferente serviciilor de salubrizare de pe raza lor de competenţă”. În realitate, ADI Caraş-Severin a însemnat parafarea unor sinecuri politice. Potrivit directorului executiv de astăzi, Daniel Borduz, ADI INtercom Deşeuri a avut menirea de a organiza licitaţiile şi va urma verificarea opertorilor de salubritate care vor funcţiona pe raza judeţului. „Judeţul a fost împărţit în şase zone de colectare a deşeurilor pentru care, din 2015, noi organizăm licitaţii pentru viitorii operatori de colectare şi transport, spune Daniel Borduz. Zona 1 – Reşiţa, 2 – Bozovici, 3 – Pojejene, 4 – Oraviţa, 5 – Băile Herculane şi 6 – Oţelu Roşu. ” Am început licitaţiile în 2015 pentru atribuirea contractelor de colectare şi transport a deşeurilor, Întîi cu zona 1, Reşiţa, pentru care şi astăzi sîntem în faza de contestaţii”, spune Borduz. Licitaţia pentru zonele 2 şi 3 am republicat-o de trei ori, deja, iar „pentru 4,5 şi 6 licitaţia a fost cîştigată de o firmă din Brăila care operează şi în Sectorul 6 din Bucureşti, parcă”, mai spune directorul executiv al ADI INvest.
Există, însă, un schelet în dulapul ADI: ECOSAL Caraş-Sevevrin. Născut în 2011 în laboratoarele ADI, ca operator regional, Ecosal nu obţine licenţa de funcţionare conform Legii 51/2006, deşi a funcţionat o perioadă la nivelul judeţului. Un eşec! Politico-adminstrativ! După alegerile din 2012, ADI semnează un contract cu o nouă firmă de colectare selectivă a deşeurilor, Green ECOBAUER, cea a fostului viceprimar al Reşiţei, care a înţeles că gunoiul de Caraş-Severin era o afacere. Ca urmare a acestui contract, 445/21.10.2013, pentru „sortarea şi organizarea prelucrării, neutralizării şi valorificării materiale şi energetice a deşeurilor”, firma Green închiriază de la Primăria Reşiţa o parte din fosta groapă de gunoi pe care amplasează un utilaj modern de sortare şi un cîntar. Există şi o clauză: Green să deţină un contract cu o companie reşiţeană de colectare a deşeurilor! Green sortează deşeurile, le depozitează temporar, 48 de ore, conform legii, şi le transportă la deponee autorizate din ţară, pentru întreg judeţul Caraş-Severin. Cel mai mare producător de gunoi rămâne Reşiţa cu 1300 de tone, în medie, pe lună, colectate de o companie care acţionează la nivel naţional, manageriată la nivel local de către domnul Marius Burileanu!
Gropile de gunoi autorizate se închid pe rînd, iar Green transportă gunoiul tot mai departe. „Este normal ca distanţa crescînd, costul de transport să fie tot mai mare”, spune Sorin Simescu, administratorul Green. Problemele au apărut în 2015, înainte de alegerile locale, cînd conducerea Primăriei Reşiţa nu a vrut să mai livreze subvenţia pentru gunoi către operatorul Green. „S-a creat un blocaj. Au fost şi alte companii sau primării care nu au mai plătit serviciul de salubritate. Am rămas blocat pe platformă”, spune Sorin Simescu. „22 de primării şi 9 agenţi economici au datorii la Green”, spune Gheorghe Muntean, comisarul şef al Gărzii de Mediu Caraş-Severin, care l-a amendat pe Simescu cu 80.000 de lei, anul trecut, şi 40.000 de lei, în urmă cu două săptămîni, pentru depozitarea ilegală a 4.000 de tone de gunoi pe platforma sa. Mai mult, din cauza plăţilor restante la Groapa de Gunoi din Drobeta Turnu Severin, gestionată de una din companiile care  colectează deşeurile în Municipiul Reşiţa, Compania Green compensează aceste datorii cu utilajul de sortare, pe care îl re-închiriază pînă la expirararea contractului de închiriere a spaţiului de la Primăria Reşiţa, adică momentul punerii în folosinţă a deponeului ecologic, moment în care firma Green se va închide.
Printre marii datornici la Green se numără Transal Urbis, firma Primăriei Caransebeş, administrată ani de zile pe bază de PR de actualul senator Marcel Vela. Firma de gunoi a Caransebeşulu are datorii faţă de Green de 121.544, 80 lei, dar mai sînt datoare primăriile din Bocşa, Anina, Oraviţa, Bozovici, Grădinari etc, în total 470.00 de lei, fără taxa demediu pe lunile ianuarie şi februarie 2017, adică 180.000 de lei plus TVA!
Conform contractului, Green deţine un contract cu un operator de colectare pe Reşiţa, care colecteză 10 tone de deşeuri din coşurile stradale. Contract respectat! Însă, serviciile îi sînt respinse de Primăria Reşiţa care, prin intermediul firmei mari de colectare a deşeurilor, autorizează o altă platformă de transfer, fără cîntar şi fără instalaţie de sortare, şi transportă deşeurile la Oradea. Cantitatea este cîntărită la destinaţie, iar deconturile se fac pe baza bonurilor de cîntar – între companii private! – şi foilor de parcurs. Ele sînt aprobate de şeful serviciului salubritate din Primăria Reşiţa, doamna Cornelia Burileanu!
De la începutul acestui an preţul gunoiului a crescut tot mai mult. Din cauza distanţelor mari de depozitare finală, dar şi din cauza aplicării taxei „pe groapă”, de 80 de lei/to, cost care va creşte de anul viitor la 120 lei/tonă. Această taxă ecologică este colectată de Fondul de Mediu, dar presează asupra primăriilor care  trebuie să o achite. Primăria Reşiţa a introdus această taxă în subvenţia pentru gunoi, astfel încît, aceasta se ridică la 189 lei /tonă. Din păcate, ea se acordă ” la grămadă”, atît pentru companiile private de pe teritoriul Reşiţei, cît şi pentru persoane fizice. „Sperăm ca în următoarea perioadă să operăm diferenţieri”, spune viceprimarul Adrian Dacica, deşi legea spune clar că doar cei care generează gunoiul plătesc 80 lei/tonă.
Mă întorc la deponeul ecologic de lîngă Reşiţa pe care toată lume îl aşteaptă ca pe pîinea caldă. Acesta va avea un cost de depozitare de aproximativ 38 euro/tonă, adică 176 lei/tonă, potrivit contractului între Consiliul Judeţean Craş-Severin şi operator. Acest preţ şi redevenţa plătită ar trebui să genereze sumele necesare construirii celulei a doua de depozitare. În şapte ani. Problema este că pe deponeu nu sînt acceptate maşinile care nu au selectat gunoiul din start! Adică, dacă cetăţeanul nu selectează gunoiul din casă, containerul nu este ridicat de firma cîştigătoare a licitaţiei zonale organizate de ADI. Dacă containerul nu este ridicat, Garda de Mediu va aplica amenzi Primăriei. Pînă la urmă, întregul efort despre care am scris se rezumă la conştiinţa individului. Aceeea de a colecta separat! Pentru o infrastructură care, numai în Caraş-Severin, a costat 60 de milioane de euro!

JUMĂTATE DE AN DE LA LINȘAJUL MEDIATIC

S-a împlinit jumătate de an de cînd o parte din mass-media județeană îl linșa mediatic pe Viorel Pistol și compania Mike Security. Acțiunea, îl viza inițial pe fostul prefect de Caraș-Severin, Nicolae Miu-Ciobanu și, de fapt, îl viza pe deputatul Ion Mocioalcă, liderul PSD Caraș-Severin. De fapt, viza PSD-ul în totalitatea sa, dacă mă gîndesc că acțiunea în forță a organelor statului s-au desfășurat în dispozitivul de luptă la un moment bun înaintea alegerilor locale! Era nevoie de sînge politic, indiferent de pagubele și victimele colaterale!

O anumită parte a presei, întîmplător și accidental plătită de PNL sau aflată în plasa PNL, a savurat acest moment simțind miros de sînge și de trafic pe internet, mai ales că a fost vorba de cea mai mare și mai mportantă companie de securitate din Vestul țării. Autohtonă! Adică, cu capital românesc! O companie care nu a utilizat alte forme de intrarea și rămînerea pe piața de profil din România. O piață neformată și tributară prețurilor mici și șpăgilor. O piață care are nevoie de pază nu de securitate!

O altă parte a presei, uitînd de proprietatea și misiunea publice, dar strîns ancorate în interesul personal, ce viza o mică lovitură de stat, în delațiune și mediocritate a recurs la linșajul mediatic din motive pur personale! „De ce nu-l numeşti pe cel ridicat? NOI am făcut-o! Avem informaţii din interior. Pas cu pas… Rămîneţi aici”! Mi-e scîrbă, vorba lui Nae Sârbu!

Cum este echivalentul fluieratului în Biserică, am să-l apăr în continuare pe Viorel Pistol și compania Mike Security, fidel principiilor unei piețe corecte în această industrie și a prezumției de nevinovăție!

Tot mai multe surse din Parchet afirmă că dosarul în baza căruia a fost linșat omul de afaceri din Reșița, se va închide. Sigur, cîrtița, sau cîrtițele, din Mike Security – unii olteni muritori de foame cărora Viorel Pistol le-a întins o mînă de ajutor cînd au avut mare nevoie! – vor rămîne la post. Rămîn și linșajul mediatic și prejudiciul de imagine creat companiei care nu s-a construit ușor! Concurența pe această piață este extrem de dură, iar mijloacele folosite sînt aproape la fel de dure ca acelea din industria pastelor făinoase.

Compania de securitate MIKE SECURITY GROUP este una dintre puţinele companii de profil, cu capital 100% românesc, ce operează pe piaţa de securitate privată din România, ce deţine resursele umane şi tehnice capabile să acţioneze în noul context de securitate generat de apropierea de frontierele României a războiului de tip hibrid. Într-o analiză realizată de  Presedintele Federatiei Serviciilor de Securitate din Romania, Gabriel Badea (MBA, MSc Risk &Security Management, FsyI), şi publicată de www.m-securitynews.ro, acesta afirma că „În contextul unei escaladari a conflictelor hibride precum cel din Estul Ukrainei, dar nu numai, o reconsiderare a politicilor, strategiilor, programelor si capabilitatilor de mentinere a ordinii sociale si prevenirea infractiunilor este necesara, mai ales pentru tarile din imediata vecinatate a respectivelor zone de conflict, asa cum este si cazul tarii noastre”.

Potrivit acestuia, „Siguranta publica este o rezultanta a mai multor factori, astfel ca pe langa structurile statului de aparare si mentinere a ordinii, securitatea privata joaca si ea un rol deosebit si poate fi si chiar este un contribuitor semnificativ la asigurarea unui climat de siguranta la nivelul intregii societati. La nivelul anului 2013, nu mai putin de 13,000 infractori au fost trimisi dupa gratii de catre angajatii firmelor private de securitate din Romania.  In marea lor majoritate, obiectivele economice si sociale, procese industriale si infrastructurile critice, din toate domeniile si sectoarele publice si private, sunt protejate in prezent, exclusiv cu masuri de securitate privata”.

În acest context complicat, compania MIKE SECURITY GROUP, este printre puţinele companii de profil din România care se încadrează în standardele de performanţă impuse de noul context de securitate din Estul României, la standarde NATO.

La acestă oră, în România există o reţinere în legătură cu Companiile Private de Securitate. Dacă privim în ansamblul ei, însă, constatăm că aceasta este prezentă în toate industriile unui stat modern prin: servicii de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor, a transporturilor, gardă personală, proiectare şi instalare de sisteme de securitate, supraveghere şi alarmare, servicii de dispecerat, monitorizare şi intervenţie, detectivi particulari, învăţămînt, cercetare şi audit, training tehnic şi operaţional. Această industrie se guvernează după legi statale şi se autoguvernează după standarde, regulamente interne, proceduri operaţionale. Aria de cuprindere şi de intersecţie a activităţii sale cu alte industrii ale statului este atât pe verticală, cît şi pe orizontală, furnizînd ea însăşi producţie şi servicii protejând, deja, obiective strategice, inclusiv prin informaţii de nivel C4!, însă cu deosebită reţinere în România, prin lipsa unui program guvernamental clar de externalizare a serviciilor militare, în ciuda dificultăţilor economice evidente.

Firmele de securitate din Germania au stabilit un tarif minim de 6-8 euro pe oră, cu o grafică de creştere pentru următorii trei ani. Tarife similare sînt şi în celelalte ţări ale Uniunii Europene! Un tarif mai mic înseamnă şi servicii pe măsură, adică de proastă calitate!
Salariul minim într-o astfel de companie, în România, este de 0,98 euro pe oră, în timp ce afară ajunge şi la 12 euro pentru acelaşi timp de lucru, în acest sector de activitate, raportul dintre angajări şi plecări este de 45% anual. O altă statistică a PSS arată că, în România, forţele de securitate privată distribuie un om la 235 de cetăţeni!

Pentru a putea rămîne pe piață, Mike Security a fost nevoită să apeleze la mai multe tipuri de tarife, iar contractele se iau cum se iau! Nu Viorel Pistol e vinovat, ci un sistem care nu are nici un interes să se reglementeze! Zilnic, Mike Security pune în circulaţie, la nivelul întregii ţări, de la Cluj la Tulcea şi Constanţa, 100 de maşini de intervenţie. O astfel de desfăşurare de forţe presupune cheltuieli pe măsură, iar un tarif de 13 lei/oră/agent înseamnă puţin, foarte puţin, o rată de profit de sub 1%! Dar, astea sînt detalii pe care delatorii şi cei care au întreprins linşajul mediatic, nu îl cunosc. Şi nu îi interesează!

Rămîne, însă, întrebarea: cine plătește pentru linșajul mediatic? Pentru imaginea şifonată a unei companii care acţionează la nivelul întregii ţări? Concurenţa? Şi asta ar fi interesant de investigat…

EL ESTE CAMPIONUL NOSTRU: COSMIN GRUBA

Patru cupe și patru victorii, două la clasă și două în clasamentul general al Diviziei B, au plecat aseară, la Soceni, la cel care a dominat fără drept de apel cele două etape de Divizie secundă a Campionatului Național de Viteză în Coastă, derulate la Reșița: Cosmin Gruba, fiul campionului național din anii 80, Dan Gruba! Cosmin a urcat cei 4820 de metri ai traseului în 2:28,850, obținînd al 14-lea timp din cele două divizii cumulate, ceea ce spune foarte multe despre mîna acestui tînăr pilot, dar și despre mașina pe care o pilotează, un VW Golf IV, pe care îl pregătește singur în garajul său de la Soceni!
Un traseu de mînă, dar și de mașină, un traseu de viteză care te penalizează dacă iei piciorul de pe gaz, un traseu pe care Cosmin, timp de două zile, a urcat constant bine și foarte tare, depășind adversari care dispuneau de un material de concurs net superior. Cîteva exemple grăitoare: BMW 330CV, Mitsubishi Lancer Evo X, Ferrari 430 Challange. Doar Emil Nestor, la volanul unei mașini Radical RXC V8, cu motor de Formula 1, cu opt cilindri în V și 3000 de cmc s-a plasat înaintea lui Cosmin cu o secundă!
Fără sponsori, dar cu multă muncă și mult talent, Cosmin Gruba a demonstrat că la Soceni, într-un atelier, se poate concepe o mașină de competiții performantă! Sigur, e mult loc de mai bine, dar este nevoie de mulți bani, cam 1000 de euro pentru fiecare secundă coborîtă sub 2:25!
E mai greu să fii tată de pilot, spune Dan Gruba, nu mai vorbesc de emoțiile trăite de soția lui Cosmin, Simona! Tot acest melanj, de muncă, emoții, talent și pasiune dau, însă, naștere unui mare campion! El, Cosmin Gruba, este CAMPIONUL NOSTRU! Felicitări și Mulțumim!
După o pauză competițională de trei ani, sîmbătă s-a reluat celebra competiție de viteză în coastă de pe Valea Domanului, unde pe 1 și 2 iulie s-a desfășurat Etapa a 4-a a Campionatului Național- Dunlop, în Diviziile A și B. Etapa de la Reșița este denumită, din acest an, datorită tenacității campionului Lucien Hora, Memorialul Werner Hirschvogel, o legendă a sportului cu motor din România, multiplu campion național și maestru al sportului atît la automobilism viteză, dar și la motociclism, viteză pe circuit. 52 de ani închinați sportului cu motor!
63 de piloți s-au aliniat la startul manșelor de antrenament. 43 în Diviziz A și 20 de piloți tineri, sau cu mai puține resurse materiale, în Divizia B, divizie secundă care, iată, reapare în calendarul Federației de specialitate după exact 30 de ani de absență. În 1987 alergau în CN de raliuri, 100 de echipaje în prima divizie și altele 124 în Divizia secundă. Dar, erau alte vremuri, iar automobilismul competițional era sport de masă!
Cursa de pe Valea Domanului a fost dominată de Andrei Dumitrescu, la volanul unui monopost Tatuus, care a obținut 2:07,597 – foarte aproape de recordul absolut al Coastei lungi, de 2:06,683, obținut la 1 iulie 2012 de Lucien Hora la volanul monpopostului Lola 3000! -, urmat, la 9 sec. De campionul en-titre Bogdan Cuzma și de Paul Andronic, ambii la volanul unor Mitsubishi EVO.
Și pentru că scriam de Dan Gruba, tatăl excelentului Cosmin!, trebuie să remarc dominația dinastiilor de piloți în CNVC: Așadar, Cosmin este fiul lui Dan, Petru și Florentina Iovan, care au concurat tot în Divizia B, sînt copiii pilotului reșițean Petru Iovan, Dan Andronic moștenește pasiunea și talentul tatălui său, regretatul Horia, Adi Iliescu a venit însoțit de Sorin, care a muncit pe brînci la reglaje și setări, iar cîștigătorul absolut al Coastei, Andrei Dumitrescu, este fiul lui Radu – de trei ori campion național pe vreme cînd era student la Politehnică -, prezent la cursă, și nepotul celebrului Marin Dumitrescu, care la 98 de ani a participat, săptămîna trecută, la Sinaia, la un raliu al seniorilor! Nea Marin, care superb se auto-definea ca fiind oltean din naștere, bucureștean prin adopțiune și clujean prin afecțiune, a fost 30 de ani campion al României!
Dar, aș fi vorbit astăzi de dinastii și moșteniri dacă la cursa de duminică nu ar fi fost prezentă și Conny Hirschvogel? Fiica uriașului campion bănățean i-a înmînat lui Andrei Trofeul Werner Hirschvogel!
Hirschvogel a fost arhitectul echipei reșițene de mai tîrziu, fiind cel care i-a crescut în acest sport pe Lucien Hora și Mircea Pădurean.

Mulțumim Werner că ai vegheat, de acolo, de sus, pentru ca acest concurs să iasă bine, a spus în finalul festivității de premiere, cu ochii în lacrimi și cu vocea gîtuită de emoții, campionul Lucien Hora, cel care a luptat din greu pentru această competiție, a tuturor reșițenilor!

În semianonimat, Campionatul naţional de raliuri debutează la Braşov, la finalul lunii martie. Coasta mai aşteaptă

Reşiţa, 11 mar /BMTF/ – Au mai rămas vreo două săptămîni pînă la startul în sezonul 2016 al Campionatului Naţional de Raliuri Dunlop. În semianinomat naţional, pentru că mass-media nu se înghesuie să promoveze acest sport unde nu vorbim de transferuri, cantonamente sau amoruri trădate, Braşovul, care a sărbătorit în toamana anului trecut 50 de ani de raliuri, va găzdui în ultimul weekend al lunii martie cea de-a 45-a ediţie a Raliului Braşovului, întrecere ce va purta în acest an numele Tess Rally 45 Pro-X. Fost Raliul Zăpezii, un Monte-Carlo autohton, cel mai longeviv raliu din istoria României va oferi şi în 2016 un debut de sezon spectaculos, graţie pasionaţilor săi susţinători. Tess Rally 45 Pro-X este organizat de Auto Blic cu sprijinul Primăriei Municipiului Braşov, sub egida Federaţiei Române de Automobilism Sportiv.

Campionatul Naţional de Viteză în Coastă mai aşteaptă puţin, debutul avînd loc tot la Braşov, în 23/24 aprilie, cu Trofeul Râşnov. În acest an, în campionat participă şi Yacco Racing Romania, din care face parte şi pilotul reşiţean Ovidiu Zaberca care va concura anul acesta la volanul unui Mitsubishi EVO 8. Într-un sezon competițional care se anunță unul extrem de disputat, Ovidiu Zaberca va începe campionatul din postura unuia dintre favoriții grupei H.

Să revin la Raliul Braşovului. Acesta debutează vineri, 25 martie, cu startul festiv şi prezentarea echipajelor ce va avea loc în Piaţa Sfatului începînd cu orele 20:00.

Sîmbătă, 26 martie, este programată prima zi de concurs, ce include probele speciale din jurul Braşovului şi din judeţul învecinat Prahova (Pârâul Rece, Râşnov, Babarunca/Cheia), dar şi superspeciala Braşov Rally Show care va avea loc în centrul oraşului, la finalul zilei.

Duminică, 27 martie, au loc încă două probe speciale.

Program:

Vineri 25.03.2016
12:00 – Shakedown Tărlungeni – Budila (DJ103B)
20:00 – Start festiv / prezentarea echipajelor – Piaţa Sfatului Braşov

Sâmbătă 26.03.2016
09:51 – PS1 Pârâul Rece 1
10:20 – PS2 Râşnov 1
12:33 – PS3 Râşnov 2
13:43 – PS4 Babarunca
16:19 – PS5 Cheia
18:25 – PS6 SS Braşov Rally Show

Duminică 27.03.2016
09:11 – PS7 Pârâul Rece
09:54 – PS8 Poiana Braşov (Power Stage)
12:30 – Festivitate de premiere – Coresi Shopping Resort

AFGANISTAN – SFÎRŞITUL ISTORIEI

La aproape 32 de ani de la invazia trupelor sovietice în Afganistan şi alungarea regelui, naţiunea afgană se zbate să-şi revină după decenii de secetă, cutremure şi război. În Kabul, ajutorul străin aduce o speranţă. În provincii, unde şefii de triburi şi sărăcia fac legea, ajutoarele şi speranţa sînt greu de găsit. Corupţia endemică, generată de sărăcie şi disperare, face ca, în comparaţie, România să pară o Suedie a corectitudinii politice şi administrative. Am scris textul de vineri cu gîndul la jurnaliştii, civilii şi instructorii români, din MApN şi MAI prezenţi în Afganistan. Pentru întreţinerea celor 170.000 de soldaţi şi 130.000 de poliţişti afgani sînt necesare 6 miliarde de dolari anual! Naţionalismul fervent al afganilor şi resentimentele faţă de trupele de ocupaţie nu pot fi, însă, ignorate şi nici cumpărate. Demult, prin 2003, la prima mea vizită în teatrul de operaţii afgan, un tînăr din Kandahar mă întreba retoric: „Cît veţi putea rezista aici? 10 ani, 20? Apoi, veţi pleca aşa cum au plecat şi englezii în urmă cu 85 de ani! Noi (afganii) avem tot timpul din lume”! Că tînărul Assedullah a avut dreptate o dovedesc rapoartele oficiale – şi nu numai! – care sosesc zilnic din statul aflat pe prima poziţie a statelor ONU. Indiferent ce face comunitatea internaţională în această ţară, este clar că CEVA trebuie schimbat, chiar dacă acum pare că, în ciuda eforturilor, istoria se sfîrşeşte sub ochii noştri.

Statele Unite ale Americii şi Afganistanul sînt pe punctul de a semna un pact strategic care să permită militarilor americani să rămână în această ţară pînă, cel puţin, în 2024, potrivit Agerpres. Acordul ar permite nu doar instructorilor militari să rămînă să continue reconstrucţia armatei şi poliţiei afgane, ci şi rămînerea militarilor americani din forţele speciale şi din aviaţie. Specialişti în contrainsurgenţă şi analişti în probleme de securitate afirmă, însă, că războiul din Afganistan nu poate fi „cîştigat“ militar şi că retragerea trupelor este inevitabilă. Indiferent de succesele tactice din teren, Coaliţia a pierdut bătălia pentru cîştigarea „sufletelor şi minţilor” afganilor. Democraţia occidentală, vînturată ca un nou tip de jihad, nu se potriveşte acelui spaţiu geografic, iar populaţia civilă şi negustorii sînt tot mai oprimaţi de noii conducători „democratici” ai ţării, lucru care nu se întîmpla în perioada Emiratului islamic! Pe de altă parte, talibanii nu au iniţiat acţiuni de terorism împotriva puţinilor occidentali aflaţi pe teritoriul afgan, nu au avut ambiţii în afara Afganistanului şi nu au fost deosebit de ataşaţi de Al Qaeda. Propulsat din industria americană a petrolului direct în fotoliul de preşedinte, Hamid Karzai, imprevizibil, a devenit cu timpul antioccidental. El este convins că singura cale de a rezolva conflagraţia din Afganistan este o înţelegere cu insurgenţii talibani. Încă din 2007, el a avut contacte cu liderii „moderaţi” ai acestora. Karzai crede că negocieri cu participarea ţărilor vecine, în special Pakistanul şi Iranul, ar crea condiţii favorabile pentru un acord politic, ar facilita participarea talibanilor la procesul de guvernare şi ar duce la pacificarea Afganistanului. El a declarat categoric şi repetat că „trupele internaţionale trebuie să-şi sisteze operaţiunile din Afganistan“. Un astfel de comportament, perpetuu în ultimii ani, exhibat repetat chiar la conferinţele donatorilor din Germania, mă face să mă îndoiesc de „buna credinţă” a negocierilor cu SUA. Poate, doar, dorinţa de „căpătuire” excesivă şi personală să-i mai „spele” din discursul său aniti-occidental!

Perspectiva unui astfel de acord nu este văzută cu ochi buni nici de vecinii Afganistanului. Iranul s-a exprimat deja public împotriva unui astfel de pact strategic, în timp ce Pakistanul a exprimat acelaşi punct de vedere, dar într-un cadru mai privat. Există şansa ca acordul să fie respins şi de talibani.

În raportul “Asistenţă şi conflict în Afganistan” al International Crisis Group publicat recent şi de blogul „http://blackopssecurity.blogspot.com/” se arată ca la un deceniu de la intrarea trupelor SUA, eforturile din Afganistan nu au reuşit să stabilizeze această ţară, ce va ceda dacă asistenţa internaţională nu va fi reevaluată. În decursul războiului, liderii afgani s-au îmbogăţit personal prin acţiuni flagrante de corupţie, prin delapidarea fondurilor alocate de coaliţia NATO pentru reconstrucţie şi prin nepotism. Hamid Karzai a fost reales în 2009 ca preşedinte al Afganistanului prin alegeri fraudate. Guvernul actual de la Kabul, dezbinat, corupt şi incompetent, nu beneficiază de legitimitate, respect şi loialitate din partea populaţiei afgane, terorizate tocmai de actualele trupe de securitate afgane, antrenate, echipate şi…plătite de Occident, dar şi de temutul serviciu de spionaj afgan. Menţinerea trupelor străine în Afganistan necesită fonduri imense. Pentru cei 100.000 de militari americani, de exemplu, Statele Unite cheltuiesc în jur de 120 de miliarde de dolari anual. Alte miliarde sînt necesare pentru trupele din ţările NATO aliate cu SUA, inclusiv România. Cu toate acestea, conform principiilor războaielor de contrainsurgenţă, numărul actual al militarilor coaliţiei din Afganistan este departe de a fi suficient pentru „pacificarea“ ţării. Raportul de forţe l-am prezentat în articolul precedent!

Potrivit raportului ICG referitoar la Afganistan: – strategiile derulate pînă în prezent s-au concentrat prea mult pe obiective militare şi nu au acordat suficientă atenţie dezvoltării – de exemplu strategia militară contrainsurgenţă adoptată în 2009, ce prevedea o suplimentare a trupelor pentru a contracara extinderea influenţei talibanilor, nu a dus la un Afganistan stabil din punct de vedere politic sau viabil din punct de vedere economic. Dovadă că trupele afgane de securitate au devenit „noile miliţii” şi că structurile democratice (Preşedinţie, Guvern, parlament etc) nu îşi exercită autoritatea decît în 70% din capitala Kabul; – nu există posibilitatea ca asistenţa internaţională pentru forţele de securitate afgane să stabilizeze ţara în următorii trei ani în cazul în care nu vor exista schimbări semnificative în strategiile, priorităţile şi programele internaţionale – în condiţiile în care comunitatea internaţională intenţionează să predea sarcina asigurării securităţii afganilor şi să retragă toate forţele străine pînă la sfîrşitul lui 2014; – În condiţiile în care preşedintele Karzai a cerut retragerea tuturor PRT-urilor din ţară, statul afgan nu va fi, în 2015, în poziţia de a oferi servicii de bază cetăţenilor săi, ceea ce va submina şi mai mult stabilitatea internă; – în pofida asistenţei umanitare şi pentru dezvoltare în valoare de miliarde de dolari şi a suplimentării personalului civil, pe lîngă cea a trupelor, eforturile s-au concentrat prea mult pe obţinerea de rezultate rapide; – o mare parte din ajutor nu ajunge de la guvernul central la nivelul provinciilor sau districtelor. Programele nu includ nici asistenţa, nici monitorizarea oficialilor locali afgani, pentru a asigura că acoperă nevoile populaţiei şi sînt subminate de corupţia de la Kabul. Ceea ce înseamnă că autorităţile locale nu obţin capacitatea sau mijloacele de a menţine proiectele în derulare pe termen lung; – insurgenţa se extinde în zone care erau considerate sigure, ceea ce poate afecta livrarea de ajutor umanitar şi submina reconstrucţia şi dezvoltarea.

Acestea sînt doar cîteva dintre concluziile desprinse din Raportul ICG. O retragere precipitată, dictată de raţiuni electorale în SUA şi Europa, în 2012, şi planuri prost concepute, ar putea ameninţa cîştigurile minore din educaţie, sănătate şi drepturile femeilor după îndepărtarea de la putere a talibanilor. Probabil, revenirea la putere a talibanilor şi recunoaşterea internaţională a unui Emirat islamic ar simplifica lucrurile. Însă, acest rezultat ar declanşa o „euforie” puţin controlabilă a pashtunilor din Zona liberă tribală a Pakistanului, deloc pe placul puterii de la Islamabad, ameninţată serios de talibanii pakistanezi. Actualul război rece între Pakistan şi India menţine şi o situaţie instabilă în Afganistan, unde Islamabadul s-a dovedit un susţinător al pashtunilor, iar Delhi, al celorlalte comunităţi afgane. Deocamdată, Afganistanul rămîne locul unde istoria s-a sfîrşit şi despre care RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI merită să relateze. Fie şi numai pentru eforturile naţionale ale României în acel spaţiu, pentru contribuţia noastră la eforturile NATO şi Coaliţiei internaţionale, pentru profesionalismul instructorilor români şi pentru sacrificiul militarilor noştri! Sper să mă citească CINEVA…

AFGANISTAN – 10 ANI PLUS

La exact 10 ani de la declanşarea războiului împotriva terorismului, în seara de 7 octombrie 2001, cu bombardarea bateriei antiaeriene aflate pe dealurile Kabulului, şi la aproape 32 de ani de la invazia trupelor sovietice în Afganistan şi alungarea regelui, naţiunea afgană se zbate să-şi revină după decenii de secetă, cutremure şi război. La 7 octombrie 2001, la mai puţin de o lună după atentatele din 11 septembrie, Statele Unite, susţinute de Marea Britanie, au lansat ofensiva împotriva regimului talibanilor şi a reţelei al-Qaida, care găsise refugiu în Afganistan. Înlăturarea rapidă a regimului fundamentalist a fost salutată euforic de populaţia eliberată de regimul brutal al talibanilor, practic izolat pe plan internaţional. După zece ani, chiar dacă în Kabul au apărut clădiri moderne, mulţi afgani îi consideră pe cei 140.000 de militari din forţa NATO aflată sub comanda Statelor Unite drept armată de ocupaţie, care nu şi-a respectat promisiunile de a aduce pacea şi prosperitatea. Mulţi experţi consideră că forţele coaliţiei au dat dovadă de o încredere excesivă în primii ani după declanşarea campaniei din Afganistan. În Kabul, ajutorul străin aduce o speranţă. În provincii, unde şefii de triburi şi sărăcia fac legea, ajutoarele şi speranţa sînt greu de găsit. Corupţia endemică, generată de sărăcie şi disperare, face ca, în comparaţie, România să pară o Suedie a corectitudinii politice şi administrative. Am scris textul de vineri cu gîndul la jurnaliştii, civilii şi instructorii români, din MApN şi MAI prezenţi în Afganistan. Pentru întreţinerea celor 170.000 de soldaţi şi 130.000 de poliţişti afgani sînt necesare 6 miliarde de dolari anual! Naţionalismul fervent al afganilor şi resentimentele faţă de trupele de ocupaţie nu pot fi, însă, ignorate şi nici cumpărate. Demult, prin 2003, la prima mea vizită în teatrul de operaţii afgan, un tînăr din Kandahar mă întreba retoric: „Cît veţi putea rezista aici? 10 ani, 20? Apoi, veţi pleca aşa cum au plecat şi englezii în urmă cu 85 de ani! Noi (afganii) avem tot timpul din lume”! Că tînărul Assedullah a avut dreptate o dovedesc rapoartele oficiale – şi nu numai! – care sosesc zilnic din statul aflat pe prima poziţie a statelor ONU. Indiferent ce face comunitatea internaţională în această ţară, este clar că CEVA trebuie schimbat, chiar dacă acum pare că, în ciuda eforturilor, istoria se sfîrşeşte sub ochii noştri.

Statele Unite ale Americii şi Afganistanul sînt pe punctul de a semna un pact strategic care să permită militarilor americani să rămână în această ţară pînă, cel puţin, în 2024, potrivit Agerpres. Acordul ar permite nu doar instructorilor militari să rămînă să continue reconstrucţia armatei şi poliţiei afgane, ci şi rămînerea militarilor americani din forţele speciale şi din aviaţie. Specialişti în contrainsurgenţă şi analişti în probleme de securitate afirmă, însă, că războiul din Afganistan nu poate fi „cîştigat“ militar şi că retragerea trupelor este inevitabilă. Indiferent de succesele tactice din teren, Coaliţia a pierdut bătălia pentru cîştigarea „sufletelor şi minţilor” afganilor. Democraţia occidentală, vînturată ca un nou tip de jihad, nu se potriveşte acelui spaţiu geografic, iar populaţia civilă şi negustorii sînt tot mai oprimaţi de noii conducători „democratici” ai ţării, lucru care nu se întîmpla în perioada Emiratului islamic! Pe de altă parte, talibanii nu au iniţiat acţiuni de terorism împotriva puţinilor occidentali aflaţi pe teritoriul afgan, nu au avut ambiţii în afara Afganistanului şi nu au fost deosebit de ataşaţi de Al Qaeda. Propulsat din industria americană a petrolului direct în fotoliul de preşedinte, Hamid Karzai, imprevizibil, a devenit cu timpul antioccidental. El este convins că singura cale de a rezolva conflagraţia din Afganistan este o înţelegere cu insurgenţii talibani. Încă din 2007, el a avut contacte cu liderii „moderaţi” ai acestora. Karzai crede că negocieri cu participarea ţărilor vecine, în special Pakistanul şi Iranul, ar crea condiţii favorabile pentru un acord politic, ar facilita participarea talibanilor la procesul de guvernare şi ar duce la pacificarea Afganistanului. El a declarat categoric şi repetat că „trupele internaţionale trebuie să-şi sisteze operaţiunile din Afganistan“. Un astfel de comportament, perpetuu în ultimii ani, exhibat repetat chiar la conferinţele donatorilor din Germania, mă face să mă îndoiesc de „buna credinţă” a negocierilor cu SUA. Poate, doar, dorinţa de „căpătuire” excesivă şi personală să-i mai „spele” din discursul său aniti-occidental!

Perspectiva unui astfel de acord nu este văzută cu ochi buni nici de vecinii Afganistanului. Iranul s-a exprimat deja public împotriva unui astfel de pact strategic, în timp ce Pakistanul a exprimat acelaşi punct de vedere, dar într-un cadru mai privat. Există şansa ca acordul să fie respins şi de talibani. Potrivit unor informaţii din teren, talibanii sînt la cel mai înalt nivel operativ de cînd au fost înlăturaţi de la putere, deşi acţiunile împotriva insurgenţilor s-au intensificat, din 2008, inclusiv în teritoriul pashtun al Pakistanului. Deşi comunicatele oficiale ale Alianţei Nord-Atlantice abundă de operaţiuni în care sînt ucişi mereu SUTE de talibani, Intelligence-ul NATO a făcut public numărul estimat al luptătorilor talibani: 25.000! O cifră enormă, de la 500 de luptători în 1993! Lor li se adaugă insurgenţii locali, civili înarmaţi, diferite clanuri care luptă pentru supravieţuire. Sigur, ei nu se află exclusiv în Afganistan, de aceea, dacă vrem să fim serioşi, trebuie să discutăm de Af-Pak, adică problema de securitate care include şi provinciile tribale paştune de la frontiera pakistaneză. Teoretic, raportul de forţe este de 12 la 1 în favoarea Aliaţilor, unul dintre cele mai mari în istoria războaielor de guerilla recente! La sfîrşitul Războiului din Vietnam, de exemplu, americanii aveau un avantaj de 5 la 1 faţă de Vietcong. Şi totuşi, peste 700 de militari NATO au fost ucişi în Afganistan anul trecut. De la alungarea de la putere a talibanilor şi instalarea în fruntea ţării a lui Hamid Karzai, problemele Afganistanului au persistat, deşi există o urmă de speranţă într-o viaţă mai bună. După 30 de ani de război continuu, observatorii Occidentali sînt tot mai sceptici în capacitatea Coaliţiei Multinaţionale şi a Guvernului Afgan în reuşită. Unii observatori spun că nu s-a schimbat nimic, nici măcar modul de producere al ambuscadelor sau structurile de luptă ale mujahedinilor, care, într-adevăr au fost scoşi din capitala Kabul, singurul oraş pe care Karzai îl controlează, APROAPE în totalitate.

În raportul “Asistenţă şi conflict în Afganistan” al International Crisis Group publicat recent şi de blogul „http://blackopssecurity.blogspot.com/” se arată ca la un deceniu de la intrarea trupelor SUA, eforturile din Afganistan nu au reuşit să stabilizeze această ţară, ce va ceda dacă asistenţa internaţională nu va fi reevaluată. În decursul războiului, liderii afgani s-au îmbogăţit personal prin acţiuni flagrante de corupţie, prin delapidarea fondurilor alocate de coaliţia NATO pentru reconstrucţie şi prin nepotism. Hamid Karzai a fost reales în 2009 ca preşedinte al Afganistanului prin alegeri fraudate. Guvernul actual de la Kabul, dezbinat, corupt şi incompetent, nu beneficiază de legitimitate, respect şi loialitate din partea populaţiei afgane, terorizate tocmai de actualele trupe de securitate afgane, antrenate, echipate şi…plătite de Occident, dar şi de temutul serviciu de spionaj afgan. Menţinerea trupelor străine în Afganistan necesită fonduri imense. Pentru cei 100.000 de militari americani, de exemplu, Statele Unite cheltuiesc în jur de 120 de miliarde de dolari anual. Alte miliarde sînt necesare pentru trupele din ţările NATO aliate cu SUA, inclusiv România. Cu toate acestea, conform principiilor războaielor de contrainsurgenţă, numărul actual al militarilor coaliţiei din Afganistan este departe de a fi suficient pentru „pacificarea“ ţării. Raportul de forţe l-am prezentat în articolul precedent!

Potrivit raportului ICG referitoar la Afganistan: – strategiile derulate pînă în prezent s-au concentrat prea mult pe obiective militare şi nu au acordat suficientă atenţie dezvoltării – de exemplu strategia militară contrainsurgenţă adoptată în 2009, ce prevedea o suplimentare a trupelor pentru a contracara extinderea influenţei talibanilor, nu a dus la un Afganistan stabil din punct de vedere politic sau viabil din punct de vedere economic. Dovadă că trupele afgane de securitate au devenit „noile miliţii” şi că structurile democratice (Preşedinţie, Guvern, parlament etc) nu îşi exercită autoritatea decît în 70% din capitala Kabul; – nu există posibilitatea ca asistenţa internaţională pentru forţele de securitate afgane să stabilizeze ţara în următorii trei ani în cazul în care nu vor exista schimbări semnificative în strategiile, priorităţile şi programele internaţionale – în condiţiile în care comunitatea internaţională intenţionează să predea sarcina asigurării securităţii afganilor şi să retragă toate forţele străine pînă la sfîrşitul lui 2014; – În condiţiile în care preşedintele Karzai a cerut retragerea tuturor PRT-urilor din ţară, statul afgan nu va fi, în 2015, în poziţia de a oferi servicii de bază cetăţenilor săi, ceea ce va submina şi mai mult stabilitatea internă; – în pofida asistenţei umanitare şi pentru dezvoltare în valoare de miliarde de dolari şi a suplimentării personalului civil, pe lîngă cea a trupelor, eforturile s-au concentrat prea mult pe obţinerea de rezultate rapide; – o mare parte din ajutor nu ajunge de la guvernul central la nivelul provinciilor sau districtelor. Programele nu includ nici asistenţa, nici monitorizarea oficialilor locali afgani, pentru a asigura că acoperă nevoile populaţiei şi sînt subminate de corupţia de la Kabul. Ceea ce înseamnă că autorităţile locale nu obţin capacitatea sau mijloacele de a menţine proiectele în derulare pe termen lung; – insurgenţa se extinde în zone care erau considerate sigure, ceea ce poate afecta livrarea de ajutor umanitar şi submina reconstrucţia şi dezvoltarea.

Acestea sînt doar cîteva dintre concluziile desprinse din Raportul ICG. O retragere precipitată, dictată de raţiuni electorale în SUA şi Europa, în 2012, şi planuri prost concepute, ar putea ameninţa cîştigurile minore din educaţie, sănătate şi drepturile femeilor după îndepărtarea de la putere a talibanilor. Probabil, revenirea la putere a talibanilor şi recunoaşterea internaţională a unui Emirat islamic ar simplifica lucrurile. Însă, acest rezultat ar declanşa o „euforie” puţin controlabilă a pashtunilor din Zona liberă tribală a Pakistanului, deloc pe placul puterii de la Islamabad, ameninţată serios de talibanii pakistanezi. Actualul război rece între Pakistan şi India menţine şi o situaţie instabilă în Afganistan, unde Islamabadul s-a dovedit un susţinător al pashtunilor, iar Delhi, al celorlalte comunităţi afgane. Deocamdată, Afganistanul rămîne locul unde istoria s-a sfîrşit şi despre care RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI merită să relateze. Fie şi numai pentru eforturile naţionale ale României în acel spaţiu, pentru contribuţia noastră la eforturile NATO şi Coaliţiei internaţionale, pentru profesionalismul instructorilor români şi pentru sacrificiul militarilor noştri, care, anul viitor, în vară, împlinesc şi ei 10 ani de misiune externă în aridul pămînt afgan! Sper să mă citească CINEVA…

INTRODUCERE ÎN JURNALISM ȘI COMUNICARE

Școala Generală din Soceni este gazdă primitoare, în fiecare zi de luni, pentru o grupă specială de elevi. Ei sînt amatorii de jurnalism și comunicare, curs organizat de Clubul Copiilor și Elevilor Reșița, în parteneriat cu Școala din Ezeriș.

15 băieți și fete, de-a dreptul speciali, se așează în bănci, notează conștiincioși, comentează, dau replici directe. Ce este jurnalismul? De ce mai avem nevoie de el acum, în epoca mulți-media și a platformelor de socializare? Jurnalist profesionist, sau jurnalist cetățean? News și fakenews…

Pasionați de desen, muzică, electronică, automobile sau jocuri pe calculator, toți află cu surprindere lucruri noi despre locul în care trăiesc. Astăzi, sînt doar Eleonora, Gabriela, Cătălina, Andrei, Narcisa, Maria, Daiana, Bianca, Cătălina, Alex, Denis, Andrei sau Valentin, mîine pot fi demni urmași ai ziaristului Petru Bizerea, din Soceni, fondatorul Ziarului OPINCA, din Coștei, în redacția căruia s-a întocmit lista cu reprezentanții bănățenilor la Marea Adunare Națională de la Albă Iulia, în 1918!

Sau, de ce nu, așa cum spunea Daiana, să-și urmeze visul spre celebritate, precum un alt jurnalist bănățean: Joseph Pulitzer, din Măcău, actualul Mako!

Pentru toate acestea, mulțumim directorului Clubului Copiilor și Elevilor Reșița, prof. Sorin Savu, prof. Ramona Ruchenwald-Jurjonița, de la Școala din Soceni, și primarului Ioan Rusu!

Să ne citim cu bine!

UN RAPORT PENIBIL ŞI TENDENŢIOS

Corpul de Control al PM (nu pistol-mitralieră, ci prim-ministru!)  a finalizat raportul privind intervenţia în Colectiv. Evident, Arafat e de vină! Evident, Nu s-a gîndit nimeni să propună înfiinţarea unei agenţii pentru situaţii de urgenţă, minister, sau pur şi simplu să separe IGSU de Ministerul de Interne! De fapt, asta e toată problema, dacă există una! Ar mai fi povestea cu capetele ce trebuie să cadă, în loc ca atenţia să fie focalizată pe cauzele incendiului, rapoarte tehnice etc, care dau cu virgulă! Mă gîndesc cu îngrijorare dacă România ar fi lovită de un atentat terorist. Toţi neica-nimeni, cu funcţii sau un, ar căuta vinovaţii din sistemul de urgenţă şi nu teroriştii, motivul, explozibilul folosit şi dacă el putea fi fabricat din elemente comune, dacă a fost accident sau mînă criminală. Cu siguranţă, Arafat ar fi de vină!
Controlul efectuat de Corpul de Control al Primului Ministru (CCPM) cu  privire la intervenția de urgență din seara zilei de 30.10.2015 este bazat în mod preponderent pe informațiile și documentele furnizate de instituțiile implicate în intervenție.
1.Obiectivele controlului au constat în verificarea următoarelor aspecte

Capacitatea de intervenție a structurilor cu atribuții în domeniul  gestionării situațiilor de urgență implicate în intervențiile de asistență  medicală și prim ajutor calificat;
§ Modul concret de intervenție a structurilor cu atribuții în domeniu, în seara zilei de 30 octombrie 2015, la incendiul din clubul  Colectiv din București;
§ Modul de gestionare a situației victimelor incendiului după intervențiile de asistență medicală de urgență și prim ajutor calificat, respectiv după internarea acestora în unitățile spitalicești. În plus față de aceste aspecte, în cadrul acțiunii de control au fost verificate și următoarele aspecte semnalate de mass-media, și anume:
§ Necesitatea instalării posturile medicale avansate;
§ Modalitatea de utilizare în noaptea de 30.10.2015 a serviciilor ambulanțelor private;
§ Starea de fapt a Unității de arși gravi din cadrul Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie reconstructivă –Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca);
§ Necesitatea activării Mecanismul de protecție civilă al Uniunii Europene.

2.Entitățile publice care au fost implicate în intervenția de urgență la incendiul din clubul Colectiv din București și în asistența ulterioară pentru victime sunt: Ministerul Afacerilor Interne prin structurile aflate în subordinea sa, și anume:
Instituția Prefectului Municipiului București, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență – coordonat de către Departamentul pentru Situații de Urgență, Poliția Română și Jandarmeria Română, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Sănătății, prin structurile subordonate, și anume: Serviciul de Ambulanță al municipiului București și al județului Ilfov, Direcția de Sănătate Publică a municipiului București și unitățile spitalicești din municipiul București.

3.Raportul prezintă și face o analiză a legislației aplicabile în domeniul asistenței de urgență în caz de accidente colective, cu accent pe activarea și declanșarea Planului Roșu de Intervenție și echivalentul acestuia din spitale: Planul Alb.
În urma verificărilor efectuate de către CCPM, au rezultat următoarele concluzii:
§ Intervenția de urgență în urma incendiului de la clubul Colectiv din București din seara de 30 octombrie 2015 a fost în mare parte o acțiune necoordonată, cu elemente de improvizație a autorităților, aspect cauzat în principal de:
Ø lipsa de exerciții în caz de urgențe majore,
Ø neconcordanțe în legislație,
Ø baza materială deficitară.
§ Cu toate că cel puțin unul dintre apelurile primite conținea elemente care arătau existența unei situații foarte grave, Planul Roșu de Intervenție nu a fost declanșat imediat ci doar după parcurgerea unor etape, prevăzute în legislația în vigoare, care pot fi descrise ca fiind birocratice, în condițiile în care aceeași legislație permite și mecanisme mai rapide de intervenție pentru alte situații de urgență (dezastre aviatice sau feroviare etc). Astfel, Planul Roșu de Intervenție a fost  declanșat, la ora 22:50, la 18 (optsprezece) minute de la primele apeluri la numărul unic de urgență și la 7 (șapte) minute de la momentul informațiilor primite de la echipajele aflate la locul intervenției.
§ Deși rezultă că Planul Roșu de Intervenție a fost declanșat de către Prefectul Municipiului București, există elemente de incertitudine cu privire la comunicarea declanșării către toate entitățile implicate în intervenție. De exemplu: Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a comunicat oficial CCPM că nu i-a fost transmisă informarea cu privire la declanșarea Planului Roșu de Intervenție la nivelul municipiului București și județului Ilfov. Mai mult decât atât, înscrisurile transmise de Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, Jandarmeria Municipiului București și Poliția Locală a Municipiului București nu fac referire la momentul la care a fost instituit Planul Roșu de Intervenție.
§ Șeful Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU) a coordonat, la fața locului, doar activitatea de prim ajutor calificat și asistență medicală de la locul evenimentului, nu toate activitățile de intervenție.
§ Lipsa aparentă a unei coordonări reale a operațiunii de intervenție, a fost evidențiată și de faptul că unele echipaje s-au panicat și au început să comunice haotic informații către dispecerat.
§ Baza materială a Serviciului de Ambulanță București-Ilfov și numărul personalului au fost și sunt insuficiente chiar și raportat la intervenția în situații obișnuite, element în măsură să afecteze grav capacitatea de intervenție a acestei structuri. La aceasta se adaugă nivelul scăzut al salariilor personalului medical din cadrul SABIF, ceea ce determină plecarea acestuia către alte state. Astfel, la data de 30.10.2015, Serviciul de Ambulanță București-Ilfov dispunea de 182 de ambulanțe, din care 152 se aflau în stare de funcționare. Din numărul de ambulanțe funcționale, la data de 30.10.2015, 76% erau foarte vechi și în situație de casare. Conform legislației și raportat la numărul populației, declarate statistic la nivelul municipiului București și al județului Ilfov, la data de 30.10.2015, Serviciul de Ambulanță București-Ilfov ar fi trebuit să funcționeze cu un număr de 1.740 angajați, dar acesta funcționa doar cu un număr de 868 de persoane, având astfel un deficit de 50,11%.
§ Raportul Direcției de Sănătate Publică a municipiului București conține date contradictorii atât în ceea ce privește numărul pacienților din fiecare spital, cât și în ceea ce privește numărul infecțiilor nosocomiale, ridicând suspiciuni în privința controalelor în baza cărora a fost întocmit.
§Din datele aflate la dispoziția nu rezultă că la data de 30.10.2015 ar fi existat Planul Alb cadru la nivelul Ministerului Sănătății. iar la nivelul fiecărei unități spitalicești de urgenţă, din București în care au fost internate victimele de la clubul Colectiv, planul alb fie nuexista deloc, fie procedura nu a fost respectată.
§ Unitatea de îngrijire a arșilor gravi din cadrul Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie Reconstructivă din cadrul Spitalului Clinic de Urgență București(Floreasca) era, la data de 30.10.2015, complet dotată și funcțională, atât la nivelul saloanelor, sălii de pansamente,
sterilizării proprii, cât și a blocului operator. În noaptea de 30/31 octombrie 2015 au fost efectuate 78 operații în blocul operator din Unitatea de îngrijire a arșilor gravi, dintre care 67 pentru pacienții
victime ale incendiului de la clubul Colectiv și 11 operații pentru pacienții internați în urma altor evenimente. Unitatea nu a fost și nu este folosită, desi este cea mai modernă și poate asigura cea mai bună îngrijire pentru pacienții cu arsuri grave.
§ Mecanismul de protecție civlă al Uniunii Europene nu a fost activat de către Statul roman, deși acesta era aplicabil. Pe viitor, CCPM propune ca acest mecanism să fie activat, acolo unde situația o impune, chiar dacă în paralel sunt întreprinse și alte demersuri.
§ La data efectuării controlului au fost constatate mai multe neconcordanțe legislative la nivelul actelor normative care reglementează acordarea asistenței de urgență în caz de accidente colective, calamități și dezastre în fază prespitalicească.
§ Ca notă unitară în ceea ce privește datele primite de la diversele entități implicate, s-a remarcat lipsa de coerență și datele contradictorii cu privire la numărul de echipaje existent la fața locului, numărul total de victime, numărul de pacienți internați în fiecare spital, numărul de pacienți depistați cu infecții nosocomiale, numărul de pacienți transferați în afara țării și locația acestora, raportările fiind confuze chiar și-n privința numărului total de decese.
§ Modul de acțiune al instituțiilor implicate în intervenția din seara de 30.10.2015 este apreciat ca fiind unul sub medie, raportul constatând că există instituții care și-au făcut datoria în mod  corespunzător și altele care au manifestat deficiențe, astfel:
Corespunzător: Instituția Prefectului, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, Serviciului de Ambulanță București-Ilfov, Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare.

Activitatea Institutului Național de Sănătate Publică nu a fost evaluatăîntrucât nu au fost suficiente date și activitatea acestuia nu a fost vizată de prezenta acțiune de control.

Au manifestat deficiențe:
Ø Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Dealul Spirii” București –Ilfov În principal, această instituție nu a respectat procedurile în ceea ce privește posibila declanșare mai devreme a Planului Roșu de Intervenție, nu a alertat echipajele din cadrul serviciilor de sprijin, a existat o succesiune la comanda operațiunilor a unui număr mare de persoane într-un interval foarte mic de timp, iar pe durata controlului, nu a reușit să furnizeze numărul exact și felul utilajelor care au participat la acțiunea din data de 30.10.2015;
Ø Departamentul pentru Situații de Urgență. În principal această instituție nu a respectat prevederile imperative ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2014 privind unele măsuri
în domeniul managementului situațiilor de urgență, precum și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, în ceea ce privește coordonarea în ansamblu a situațiilor de urgență, nu doar a activității de prim ajutor calificat și asistență medicală de la locul evenimentului;
Ø Spitalele unde au fost internate victimele. Concluzia se referă, în ansamblu, la spitalele în care au avut internate victime ale incendiului de la clubul Colectiv. Astfel, au fost evidențiate probleme din cauza inexistenței planurilor albe de asistență în situații de urgență, la care se adaugă nefuncționarea la capacitate a Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie Reconstructivă din cadrul Spitalului Clinic de Urgență București (Floreasca) și a raportărilor contradictorii atât în privința numărului de victime internate cât și în privința infecțiilor nosocomiale;
Ø Direcția de Sănătate Publică a municipiului București. Concluzia are la bază raportul acestei instituții, care conține date neconcludente și contradictorii, atât în ceea ce privește numărul  pacienților din fiecare spital cât și în ceea ce privește numărul infecțiilor nosocomiale, ridicând suspiciuni în privința controalelor în baza cărora a fost întocmit. De asemenea, inexistența planurilor albe la nivelul spitalelor poate fi imputată și acestei instituții din cauza neimplicării în elaborarea acestor planuri.

În consecință, se impune reformarea radicală și îmbunătățirea sistemului de asistență de urgență în caz de accidente colective, calamități și dezastre în fază prespitalicească, precum și a asistenței de urgență în cadrul spitalelor.

Controlul nu a putut concluziona cu privire la cauzele deceselor victimelor dezastrului din Colectiv, ulterior datei de 30.10.2015, având în vedere datele medicale insuficiente aflate la dispoziție.

Adică, se impune înfiinţarea unui Minister pentru Situaţii de Urgenţă! Dacă vă pasă de România! Dacă nu, înfiinţaţi o linie directă pentru activarea sprijinului UE! Cu mecanisme directe de rambursare, cu tot!