Revoluția m-a găsit acasă, ca pe orice bănățean din afara Timișoarei. Venisem în învoire și eram la teatru împreună cu doi prieteni, locotenenții Bucur și Preotesoiu, pe care i-am cunoscut la „Cîntarea României”. Foc de talentați! Primul, poet pasionat de teatru, cel de-al doilea, poet și… revoluționar – s-a răzvrătit oficial într-o ședință de partid în care a cerut să se respecte statutul Partidului Comunist și prevederile Congresului al XII –lea al PCR! Era cercetat. Se simțea o tensiune în armată și nu numai. Era ca și cînd un vînt puternic urma să se iște. Îmi povesteau despre Armata a 5-cea, din care făceau parte ofițeri tineri din toată țara. Nu înțelegeam nimic!

În sala Casei de Cultură, sala teatrului, s-a vorbit de protestatarii de la Timișoara. Bucur și Preotesoiu au devenit neliniștiți. Am plecat toți trei cu un taxi, spre casă. În Triaj, am ocolit puțin pentru o confirmare. Da, era! Antenele Unității de rachete parcă înebuniseră. În acea noapte am plecat spre unitatea militară din Lugoj, unde îmi executam ultimele săptămîni de stagiu militar la școala de subofițeri. La sfîrșitul unei zile reci de octombrie, în cazarma UM 01008, din Timișoara, șeful Biroului Front, maiorul Mitroi, m-a convins să mă înscriu la acea școală. Aș fi avut concentrări mai ușoare în anii ce ar fi urmat. Camaradul meu, sergentul Dragoș Frîncu – astăzi, preot! – mi-a spus că, de fapt, ordinul venise de la comandantul Unității, lt.col. Gheorghe Borăscu, un zbir, cu uniformă impecabilă care-ți amintea de un ofițer SS.

Întors în unitate, la Lugoj, am încărcat tone de muniție în camioane pentru a contracara un atac de pe teritoriul Ungariei. Au urmat focurile de armă, deplasările cu TAB-urile la Timișoara – celebre, deja! -, asaltul asupra unității de securitate de la Lugoj, prizonierii, dezinformarea, psihoza, întoarcerea în Timișoara Liberă, paza de la PecoTim. Aceasta a fost, pentru mine, Revoluția română din 1989!

La Reșița, la începutul lui martie 1990, se năștea o lume nouă. Revoluționari, instituții noi, Garda 200, ziare… cu toții ne doream o lume mai bună. Cam, ca în Yugoslavia, ziceam eu, acolo unde, părinții mei mergeau anual și se întorceau cu blugi, gumă de mestecat, banane și ciocolată Cipi-Ripi.

În 1991 eram, deja, reporter la Ziarul Timpul și Yugoslavia dădea în clocot. Perfect, mi-am spus! Cineva trebuie să consemneze și, ar fi bine să fiu eu acela. Gheorghe Jurma, directorul ziarului, mi-a cerut o declarație pe propria răspundere, în caz că pățesc ceva să nu am pretenții financiare din partea ziarului. Nu mai auzisem așa ceva, dar am scris. Era vară. A doua zi, eram deja într-un autobuz spre Vîrșeț. Era perioada în care jumătate din Reșița se ocupa cu comerțul trans-frontalier. La Vîrșeț î-am cunoscut pe ziariștii de la Libertatea, ziarul românesc din Voivodina. Radomir Muncean mi-a rămas prieten, peste ani! În biroul lui Aleksander Putnik, corespondentul Politika Ekspress, doi colegi de la Televiziunea Novi Sad s-au oferit să mă ducă cu mașina în capitala Voivodinei. Minunat! Seara eram cazat la hotel Centar și mîncam o masă caldă. Ăsta era noroc!

A doua zi, un taximetrist s-a oferit să mă ducă la Bacika Palanka, de unde am luat un autobuz spre Baciko Novo Selo. Eram la cîțiva kilometri de Vukovar, orașul de pe malul Dunării, pe care ș-il disputau croații și sîrbii încă din 25 august. Soarele cald, ca un gălbenuș strălucea peste acoperișurile clădirilor din centru. Oamenii erau speriați și suspicioși. La Kafana, pe terasă, un individ m-a atras atenția. Era jurnalist, 100%. Jurnaliștii arată, peste tot, la fel. Poartă vestă și o geantă grea pe umăr, au o privire curioasă, mascată de o detașare de operetă. Am intrat în vorbă. Aveam 21 de ani, o vestă galbenă primită de la ACR și un rucsac de un albastru strident. David Steel era corespondent pentru o agenție de știri de care nu auzisem și locuia, în chirie, lîngă sediul Poliției Yugoslave. Eram ca picat din lună! Îmi povestea că plătea o taxă pentru fiecare informație primită de la polițiști, dar și din partea revoluționarilor croați. Am locuit trei zile în apartamentul lui Steel de pe strada Dunavska. Ziua mergeam pe malul Dunării și trăgeam cu urechea la sunetele ce păreau tiruri de arme și explozii. Pe 14 septembrie, revoluționarii croați au luat cu asalt depozitul de arme ale Armatei Yugoslave de la Sajniște, în sudul Vukovarului. Cîteva ore, aerul s-a umplut de un vuiet și tiruri de armă. Pe seară, militarii sîrbi au atacat suburbiile din sud-vestul orașului, dinspre Negoslavici. Era altceva, sunete metalice specifice șenilelor de tanc, ordine scurte, răcnite, larmă, focuri de armă. Steel mă cheamă la conferința de presă de la Sajniște. În fața cazărmii apare un autobuz verde, plin cu jurnaliști aduși de la Belgrad. La scurt timp, o Lada Breack a Televiziunii Novi Sad parchează lîngă autobuz. Liderii militari sîrbi susțin o conferință de presă în care ne spun despre multiplele asalturi ale croaților asupra depozitelor de arme ale Armatei Federale și asupra posturilor de poliție. Unele au căzut. Acum, revoluționarii croați au arme și muniții. Dintr-o clădire micuță aduc un prizonier croat, vizibil bătut. La gît purta un colier din degete, iar oficialii sîrbi ne-au asigurat că erau degete… sîrbești, tăiate de la cei uciși în Bătălia Cazărmilor. Mi-a ajuns! Experiența a fost intensă. Am plecat spre țară cu colegii de la Novi Sad, nedumerit de pasiunea cu care sîrbii și croații se omorau reciproc în intenția de a distruge o țară care m-a făcut să visez frumos în copilărie. Vukovarul a căzut pe 18 noiembrie!

Un an mai tîrziu, în 1992, într-o seară de sfîrșit de primăvară, regretații Nicolae Pîrvu și Bogdan Herzog, secretarul de redacție și directorul Radio Timișoara, al cărui corespondent devenisem, m-au chemat urgent la sediu. Urc în trenul de noapte și dimineață, la 7 eram deja în biroul de pe strada Cluj. Pleci în Transnistria, vrei?, mi-au spus. Dacă pățești ceva te facem președintele asociației handicapaților din Timișoara. Plec!

Cu Trenul foamei pînă la Iași și cu autobuzul pînă la Chișinău. Ajung la Radio Moldova unde mă așteaptă Arcadie Gherasim, Valeriu Săhărnean și Sandu Dorogan. În Radio Moldova l-am cunoscut, pentru prima dată, pe Gabriel Ionescu, corespondentul Radio România. Regretatul Eugen Preda se afla în tranșee, lîngă podul peste Nistru, urmărea cu binoclul, întreaga noapte, mișcările gardiștilor și relata fabulos în matinalul lui Paul Grigoriu. Mergeam cu un GAZ al Ministerului Apărării din Moldova, la Coșnița și pe Platoul Cocieri, în plasa Corjova din Raionul Dubăsari. Acolo se afla Grupul Răzeșii și polițiști aduși din toată Moldova care se schimbau la cîteva zile. Muniția lipsea, în livezi erau săpate tranșee, țăranii erau disperați. Seara mă întorceam la Chișinău, la Hotel Ecran, unde locuiam. Într-un astfel de drum am cunoscut-o pe Valentina Ursu, viitoare jurnalistă extrem de cunoscută pe malul Bîcului. Pe 21 iulie 1992 războiul de pe Nistru se încheia. Moldova sîngera…

Sîngera și Bosnia-Herțegovina în următorii ani. Presa occidentală a publicat, la un moment dat, fotografii cu sute de morminte ale bosniacilor uciși de sîrbi. Toți aveau cruce la cap! Am fost în zonă și am făcut propriile fotografii, împreună cu regretatul Gabi Ștefănescu. Dar, atît!

În 1999 m-am întors în spațiul ex-yugoslav, odată cu Operațiunea Forțele Aliate a NATO. Adică, cu bombardarea Serbiei, între 24 martie și 10 iunie 1999, a obiectivelor cu dublă utilizare: fabrici, centrale electrice, transformatoare, căi ferate… Clădiri superbe, construite cu dragoste şi devotament –sîrbii și muntenegrenii îşi iubesc casele –au devenit ruine. În războaiele secesioniste, beligeranții şi-au distrus ceea ce iubesc cel mai mult: casele. NATO le distruge tot ceea ce sîrbii iubesc cel mai mult: casele. 25 martie nu este o zi de primăvară, ci una de război. Ea trece, în tristețea sârbilor şi în revolta oamenilor, ca un blestem.  Frunzele  crude  au  încă  pe  ele  fumul  exploziilor. Focul mai arde. În orașele dunărene, sîrbii mîndri, pe cai albi, fac scut uman pe poduri. Degeaba! Sirenele sună. Tensiunea creşte. Aerul este puternic fîlfîit de aripa morţii. Lupta începe. Sînt bombardate, cu mare precizie, obiective din apropierea oraşului Belgrad, iar la  ora  23.25  este  vizat  Pancevo. Locuiam, practic, într-un fost wc public din parcul central, din Pancevo, transformat în bar și, acum, în adăpost, împreună cu colegi de la Televiziunea Serbija. Mă deplasam cu ei, mîncam împreună.  Erau profund și mereu revoltați. Odată cu ei, o mare parte a populaţiei Yugoslaviei. Toată lumea ştia că NATO slujește anumite interese şi, în urma  spargerii bipolarității îşi caută o nouă filosofie în timp ce exodul populaţiei de etnie albaneză din Kosovo continuă.  Pentru că bombardamentele  şi  războiul instituie nesiguranţa  clipei şi a vieţii. Iar oamenii fug totdeauna din calea prăpădului, a pîrjolului. Kosovo se afla însă sub două amurguri, unul care venea  din  cer, celălalt, pe pămînt. Sîrbii cîntă Tamo Daleko…

23 aprilie. Sînt cam nedormit. La ora 03.00, la Novi Sad, s-au auzit zece explozii. La aceeaşi oră, uzina chimică din Lucani, un pod de la Mramor şi un depozit de carburanţi de la Bogutovac au fost ţinta aceloraşi bombardamente, ca şi alte obiective din zona Sremska Mitrovica. La ora 03.05, aviaţia NATO a lovit sediul televiziunii sîrbe din Belgrad, ca obiectiv legitim. Colegii sîrbi sînt șocați. Cu toții sîntem revoltați. Pragul fusese trecut. Jurnaliștii deveneau combatanți!

În1999, celebrul scriitor dizident, PAUL GOMA, publica la Paris, BUTELII ARUNCATE ÎN MARE, jurnal. Paul Goma publică, sub titlul AU VENIT AMERICANII, în 3 mai 1999, pag.55: „Sare din pagină corespondenţa din Belgrad semnată Mario Balint, deplasat-sponsorizat, cum sîntem înştiinţaţi. „”Nici un post de TV occidental nu a spus că majoritatea refugiaţilor care au umplut Macedonia şi Albania fug din calea bombelor NATO şi nu din cale represiunii sîrbe””. Evident, posturile de televiziune occidentale sînt cu toate mincinoase, spre deosebire de TV Koşava, proprietatea fiicei lui Miloşevici. Spre deosebire de TV Beograd, cea ascultînd te tovarăşa de viaţă a tovarăşului cu acelaşi nume. Apoi: deplasarea sponsorizată de Banatera, Rescom Reşiţa, Eurosat Bavaria Caransebeş trebuie onorată, nu? Ba bine că nu. (…) Taman aşa: Sîrbii nu numai că nu-i alungă pe Albanezi de pe pămîntul lor, unde se aflau cu cel puţin 18 secole înaintea invadatorilor slavi, dar îi roagă în genunchi să rămînă pe loc – că aşa-s ei, Sîrbii (au dovedit-o în Croaţia şi în Bosnia): buuuni…; şi ortodooocşi… ” În pagina următoare, scriitorul revine cu citatele mele din COTIDIANUL: „În p.3 cunoscutul sponsorizat Mario Balint cîntă pentru Dvs. melodia îndrăgită: „”NATO vrea să-i lasă pe sîrbi şi fără istorie””” După care, Goma îi acoperă cu invective pe toţi cei care, în presa de atunci, jurnalişti, editorialişti şi scriitori, au ţinut partea sîrbilor conduşi de „demonul-tovarăş Miloşevici”!

În 2001 eram de serviciu, în tura de știri la Radio Timișoara cînd Turnurile Gemene cădeau. Pe 12 octombrie, la Cercul military Timișoara se lansa prima carte dedicată evenimentelor de la 11 septembrie, scrisă în timp record împreună cu colegul și prietenul Raico Cornea, publicată la Editura Ancăi Augusta. Un an mai tîrziu, o vizită a ministrului apărării, Ioan Mircea Pașcu, la Timișoara îmi deschidea drumul spre Orient! Într-o zi de octombrie aterizam în Valea Arghandab din Afghanistan.

As-salamu-alaykum! Sîntem la Kandahar. Anul 1380 după Sharia, Legea islamică. E cald, deşi e numai ora 2, Zulu. Sau 8, ora României, sau 10,30, ora Afganistanului. Ora Zulu este ora de coordonare a trupelor americane din întreaga lume. Kandahar este un loc fierbinte al istoriei moderne. Fierbinte şi pentru că soarele de octombrie încălzeşte oceanul de praf la 35 de grade, ziua. Vara, aici este iadul: 50 de grade! Metalul frige şi nu poţi să-l atingi fără să capeţi o arsură urîtă. Periplul meu este în spaţiu şi timp. Spaţiul… fixat geografic pe hartă dar, nemărginit. Timpul… prelungindu-se şi răsucindu-se în spirale de sute de ani. Un loc sterp, dominat de praf şi de… nimic. Amar experiment de început de mileniu…

Ne cazăm în tabăra de tranzit, exact în spatele clădirii aeroportului, vecini cu EOD-iştii iordanieni. Cortul este uriaş, noaptea, frigul pătrunzător. Nu cred că în anii 60, textele lui Walter Lippman, un monstru sacru al presei americane, de care Casa Albă ţinea cont necondiţionat, aveau nevoie de îndemnul coranic: „citeşte”! Lippman scria, în btreacăt că, la acea dată, doar trei erau ţările lumii cu adevărat libere şi trăiau fără nici o constrîngere din afară: Cambodgia, Libanul şi Afganistanul. Peste Cambodgia s-a abătut teroarea kmerilor roşii şi a „tovarăşilor copii”, Libanul, Elveţia Orientului, ţara unde şeicii îşi trimiteau soţiile şi îşi depuneau banii s-a spulberat în ura războiului civil. Afganistanul, care nu a contractat niciodată un împrumut internaţional, condus de un rege care administra modernitatea cu linguriţa şi domnea peste supuşi mulţumiţi, mari admiratori ai filmelor indiene, dar şi a lui John Weine, care aveau în case mobilă din lemn de nuc, biblioteci uriaşe, şcoli, case luxoase în Wazir Akbar Khan, picnicuri la Paghman şi automobile Ford, a căzut pradă urii de neînţeles. La preluarea conducerii Kabulului de către Alianţa Nordului, între 1992 şi 1996, de exemplu, diferite facţiuni au emis pretenţii asupra unor părţi din oraş. Dacă mergeai din Shar-e-Nau în Kereth-Perwan, ca să cumperi ceva, riscai să fii împuşcat sau aruncat în aer de o rachetă. Practic, aveai nevoie de viză ca să treci dintr-un cartier în altul.

În 1989 am fost părtaş la Revoluţia română cu arma în mînă. Eram o gloată de ţopîrlani care tăiau frunze la cîini şi aşteptam să treacă zilele să scăpăm de disciplină şi de hainele verzi. După 12 ani, am descoperit o altă armată română. La Kandahar am întîlnit profesionişti ai războiului, mulţi dintre ei aflîndu-se la a 2-a sau a 3-a misiune de luptă. Veterani! Cei mai buni dintre cei buni! Am fost lîngă Gen. dr. Mihail Popescu, şeful Statului Major General al Armatei Române, cînd a citit Ordinul de Zi cu ocazia Zilei Armatei Române. Emoţii. I-am privit în ochi şi mi-am zis: „sînt o altă armată”! Mă simţeam legat de băieţii noştri. Senatorul Sergiu Nicolaescu, preşedintele Comisiei de Apărare din Senat, spunea la Kandahar acelaşi lucru: „Am demonstrat că sîntem mai buni decît cea mai bună armată din lume”!

Ne întoarcem spre bază. La periferie zac mii de maşini dezmembrate. Transformate în piese de schimb. Afară din oraş se face cărămidă crudă. Afganii îşi reconstruiesc viaţa şi speră că va fi pace. Nu-i interesează nici de talibani, nici de „riusii”, nici de americani.

Mă întorc în Timișoara cu o grămadă de fotografii. Jeni și Mircea Tonenchi hotărăsc pe loc publicarea lor într-un album. Primul. La expoziția foto și lansare – asezonată cu carne de oaie cu mentă, nan și iaurt – directorul Radio Timișoara, Mihai Anghel, prevestea viitorul: ce urmează? Evident, Iraq-ul!

Ajutat de medici și oameni de afaceri sirieni din Timișoara, în februarie 2003 începe aventura irakiană care se încheia în 2010! Un taxi mă duce de la Damasc la Bagdad în primele zile din februarie în plină eră Saddam Hussein. Ajung la Hotel Mansour, pe malul Tigrului. Acolo îl cunosc pe Doctor, cel mai oltean dintre irakieni și pe Dragoș Tăbăran, corespondentul TVR, care mă pun în temă. Pe 6 februarie începeam relatările la RRA. Viața în Bagdad era destul de liniștită iar noi nu aveam altceva mai bun de făcut decît să o cunoaștem. Locuiam într-un hotel de stat, pe Strada Haifa, foarte aproape de viitoarea Zonă Verde – în care ajungeai făcînd stînga pe Strada Yafa – , vis-à-vis de Ministerul Informațiilor și aproape de Cinematografia iraqiană. Pe unul din geamurile camerei mele se vedea Podul Sinak scăldat în lumină. Al-Mansour era un cartier select, la Vest de Tigru, învecinat cu Kadhimiya. Peste pod, în Est, era Adhamiyah și Karadah, locuri pe care aveam să le cunosc foarte bine. Pe 8 februarie 2003, transmiteam din Baghdad: “În ciuda optimismului afişat de locuitorii Baghdadului, tonul vehement al discursului rostit aseară de preşedintele american G. W. Bush, nu mai lasă loc îndoielilor: va fi război în Iraq! Astăzi, a fost zi de rugăciune, dar şi de cumpărături. Cei cu dare de mînă au cumpărat mai multe provizii alimentare decît de obicei. S-au cumpărat, însă, în cantităţi mai mari, detergenţi şi lumînări. În urmă cu aproape o săptămînă, Guvernul iraqian a distribuit raţiile alimentare în avans, pe două luni, iar zilele acestea se pregăteşte distribuirea raţiilor pe încă trei luni.

Mîine, se aşteaptă sosirea la Baghdad a şefului inspectorilor ONU, dr. Hans Blix, şi a directorului AIEA, Mohammed El-Baradey, pentru lămurirea unor puncte din raportul ONU, considerate de Iraq a fi ambigue. Vizita celor doi înalţi oficiali se face la iniţiativa Guvernului Iraqian. Ce se ştie sigur ese că preşedintele Saddam Hussein nu se va întîlni cu inspectorii ONU, aşa cum au cerut aceştia. Preşedintele iraqian a spus că personal, este foarte ocupat, dar că toate aspectele pot fi clarificate de către consilierii săi şi reprezentanţii guvernului. Surse din cadrul Ministerului Informaţiilor cred că inspectorii ONU vor prezenta în data de 14 februarie un nou raport, în ciuda nerăbdării afişate de Washington, un atac împotriva Iraqului fiind posibil oricînd, începînd din 15 februarie”.

Dincolo de acţiunile pacifiste şi negocierile cu inspectorii internaţionali, iraqienii ştiu că va fi război. Ali Al-Saad, unul din însoţitorii mei din Baghdad, spunea că poporul iraqian este prea mic să oprească războiul.  În aceste condiţii, Partidul Baas pregăteşte rezistenţa populaţiei civile. Întreprinderile de stat au plătit salariile în avans, pe şase luni, salariul mediu al unui angajat la o firmă de stat fiind de aproximativ 25.000 de dinari, adică 10 USD! Şi pensiile au fost achitate pe şase luni înainte. Astăzi a început distribuirea raţiilor alimentare pe încă trei luni, în avans. Lista unei astfel de raţii, distribuită prin cele 73.000 de centre din ţară, pe o lună, pentru o persoană, arată astfel: 2 kg de zahăr, 9 kg de făină, 2,5 kg de orez, 1,250 kg de ulei, cîte 500 g de fasole şi hummus, 300 g de ceai, sare şi două săpunuri şi 300 g de detergent. Populaţia spune că Saddam Hussein a redat poporului iraqian demnitatea. Viaţa este foarte ieftină. Energia electrică pe care o familie o consumă timp de două  luni costă 1 USD. Apa, la fel. Benzina costă 2 USD/100 litri, iar o masă copioasă la un restaurant bun nu depăşeşte 2 USD. Construcţia unei vile cu 4 camere şi anexe costă, în Baghdad, 15.000 USD. Din pricina embargoului de mai bine de 10 ani, multe familii au sărăcit şi stau cu chirie în apartamente de bloc, majoritatea construite după 1991. Chiria unei vile cu 4 camere ajunge, însă, şi la 100 USD pe lună!

În acest timp, Partidul Baas a pregătit şi rezistenţa armată în marile oraşe. Fiecare familie a fost dotată cu un AK-47 şi 500 de cartuşe, iar fiecare cartier de locuinţe a primit în dotare un tun anti-aerian. De două zile, pe clădirea Ministerului Informaţiilor a fost montată o mitralieră AA.

Seara de 19 martie este caldă. Tigrul curge pe sub fereastră și luminile podului Sinak se oglindesc în apă. Noaptea, clădirea se cutremură și geamurile sar de pereți. A început! 40 de rachete de croazieră și bombe bunker buster, de 900 kg, lovesc Dara Farms, din sudul capitalei. Pun salteaua patului în dreptul ferestrei dinspre Strada Haifa și las geamul deschis spre Tigru. Mă așez pe mochetă și număr: 2… 3… 4…26 … 32… 40… Sirene și tropotul sacadat al tunurilor AA. Dimineața, bătăi puternice în ușă mă trezesc. Am ațipit. Un minut, poate. Prin fum și miros de sulf ajung la telefonul de la recepție. Președintele Radioului, Dragoș Șleuleanu îmi cerea impoerativ să părăsesc Baghdadul. Am plecat spre Damasc și, apoi spre Amman, dar aveam să revin curînd. Pe 9 aprilie, Baghdadul era cucerit de trupele americane.

1991 – sau 1989! – 2018. Yugoslavia, Transnistria, Iraq și Afghanistan. Lumi în mișcare și spulberate. Ani în care am transmis istoria în plină ebulație. De la Vukovar, cel mai vestic punct pe harta războiului personal, pînă la Kabul, cel mai estic element geografic al carierei de jurnalist de război. De la prostia naivă din 1991, la experiența din 2018, anul ultimei misiuni în Kandahar. Am fost martor la destrămarea unor lumi și crearea unor destine. O dorință? În 2022, la 20 de ani de la începutul războiului meu din Afghanistan, îmi doresc să fiu prezent, din nou, alături de militarii români și americani, ca să pot pune stiloul războiului în cui!

Ca reporter, sînt martor ocular. Daca nu sînt acolo nu pot să miros sau să simt. Cel mai important rol al unui jurnalist este să fie acolo! S-a împămîntenit o vorbă între corespondenţi, atunci cînd sîntem întrebaţi ce facem, cu ce ne ocupăm… Răspunsul este, de cele mai multe ori: „facem ceea ce facem”. Dedesuptul acestor cuvinte stau, însă, îngrijorări multiple: jurnalismul nu pregăteşte o viitoare generaţie, jurnalismul se transformă din cauza tehnologiei, jurnalismul public dispare. În România, cel puţin, asta e percepţia! Personal, am încercat să fac ceva, să sprijin confrații, să-mi pun întreaga experiență, pricepere și expertiză în scopul siguranței jurnaliștilor ce acționează în medii ostile și a decriptării informațiilor dușmănoase. NEWS IN A HOSTILE WORLD e mai mult decît un slogan, iar SECURITY NEWS & SAFETY JOURNALISM e mai mult decît o misiune asdumată.

BALINT MERCENARY TASK FORCE a fost înființată în 2005 ca un birou specializat în monitorizarea presei, producerea de analize, ştiri şi imagini din medii ostile, dar şi în vederea acordării de servicii CAT: consultanţă, analiză şi training. BMTF are în componenţă jurnalişti veterani, porofesionişti în domeniul comunicării şi securităţii, angajaţi în respectarea libertăţii de exprimare şi promovarea profesionalismului. BMTF sprijină prin toate mijloacele jurnaliştii şi lucrătorii umanitari pentru consolidarea fluxului liber de informaţii credibile şi nemanipulate. Pentru acest deziderat asigurăm transferul de cunoştinţe şi abilităţi elevilor, studenţilor şi jurnaliştilor, organizaţiilor care operează în medii ostile violente sau repressive. Scopul nostru este de a ajuta aceste personae să poată lua deciziile cele mai bune pentru propria lor Securitate. Se urmăreşte sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia. De 15 ani!

La mulți ani, nouă!