Despre faptul că mass-media este o armă distinctă în noul război hibrid, la fel precum artileria, iar jurnaliştii sînt un fel de infanterişti ai acestei arme, scriu de ceva vreme. De altfel, presa a constituit o armă redutabilă în mîini dibace, încă din secolul 19! Doar cu mass-media cîştigi bătălia pentru minţile şi sufletele adversarilor tăi, dar şi a propriei populaţii.
România este în mijlocul unui astfel de război şi sîntem, ca de obicei, în pielea goală! Nepregătiţi! „Armata română, admirabil de dezorganizată”, rostea Generalul Berthelot, celebrele cuvinte. Peste decenii, generalul devine stradă, iar iureşul întoarcerii la realismul politic prinde România în acelaşi stadiu: al nebunului care-şi incendiază propriul apartament. Semn că dezorganizarea vine din noi, iar instituţiile pan-statale la care am aderat nu pot face mai-nimic fără concursul nostru!
Summit-ul NATO din acest an, de la Bruxelles, va găsi Alianţa într-un mediu de securitate global caracterizat printr-o mare varietate de riscuri şi provocări, în special de natură strict militară!, ce pun sub semnul întrebării ordinea mondială actuală. Lipsa unui răspuns adecvat, din partea comunităţii internaţionale, la conflictele şi tensiunile actuale, demonstrează că ne găsim în plin proces de schimbare de putere la nivel mondial, dar şi că există dificultăţi din ce în ce mai mari în comunicarea dintre lideri.
Că nici NATO, nici Coaliţiile de voinţă ale comunităţii internaţionale, din care România face parte, nu sînt capabile să stabilească răspunsul adecvat, sau să pună în cămaşă de forţă piromanul, fie el din Videle sau din Nigeria, o demonstrează Raportul privind Dinamica Conflictelor armate, publicat anul trecut de Institutul de Cercetare a Păcii din Oslo, care oferă un barometru bine de luat în seamă: 49 de conflicte au fost înregistrate, în întreaga lume, la nivelul anului 2016. Dintre acestea, 12 cunosc o intensitate deosebită, numărul pierderilor de vieţi omeneşti în luptă depăşind, în fiecare caz, pragul de 1.000. În 2016, războaiele au dus, în mod direct, la moartea a 102.000 de oameni. Cifrele se află la acelaşi nivel cu cele din 2014 şi 2015, ultimii trei ani analizaţi fiind, alături de 1991 şi 1992, între cei cinci în care s-au manifestat cele mai violente conflicte ale perioadei post-Război Rece. Majoritatea victimelor se înregistrează în continuare în Syria (46%), Afghanistan (21%) şi Iraq (13%), toate acestea fiind teatre de război cu prezenţă militară externă.
Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi (I.N. Sava, Studii de securitate, pag.195, Centrul român de studii regionale, 2005).
Creşterea semnificativă a numărului de conflicte armate internaţionalizate, de o violenţă extremă, fără perspectiva soluţionării pe termen scurt sau mediu, marchează revenirea la starea de conflict, care a dispărut, treptat, după Războiul Rece, dacă nu punem la socoteală Balcanii, într-o perioadă de liberalism accentuat pe care, mulţi analişti, o vedeau… eternă!
Este o dovadă concretă că actorii statali şi non-statali (utilizaţi în special pentru “agresarea” actorilor statali suverani!) nu reuşesc să gestioneze situaţiile excepţionale generate. Asta nu înseamnă că, în ciuda relativei „desconsiderări” de care se bucură în media, mercenarii nu sînt luptători apreciaţi, fără de care NICI O ARMATĂ MODERNĂ nu mai funcţionează în teatrele de operaţii!
După cîteva decenii de neo-liberalism şi creştere, relativă, a prosperităţii, în special în statele fost-comuniste, intensificarea conflictelor militare readuce în atenţie rolul forţei militare ca reper central de putere în cadrul sistemului internaţional. Strategii militari vin cu o schimbare importantă de paradigmă, care aduce beneficii imediate în ceea ce înseamnă balanţa bugetelor pentru securitate şi apărare. Alocarea a 2% din PIB pentru Apărare, în România, demonstrează că importanţa securităţii este percepută chiar de nebunul-incendiator, aburit de alcoolul puterii. Indiferent de politici, strategii şi tactici, complexitatea şi incertitudinile mediului actual de securitate, diversificarea, intensificarea şi divizarea prezenţei forţelor militare străine în susţinerea facţiunilor opuse din spaţiile de conflict, adîncirea faliilor politice şi de securitate dintre puterile economice şi militare, precum şi denunţarea unor acorduri internaţionale garante ale principiilor democraţiei liberale occidentale, conduc la legitimarea politică a creşterilor semnificative ale bugetelor de securitate şi apărare şi a investiţiilor în echipamente, tehnică şi tehnologii militare.
Alocarea, de către ţara noastră, a 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare şi, din aceştia, peste 30% pentru înzestrare, precum şi investiţiile în achiziţia, în diferite stadii de realizare, a avioanelor multirol F-16 Fighting Falcon, a Sistemului de apărare anti-rachetă Patriot, a sistemelor de rachete sol-aer cu bătaie mare, a corvetelor multifuncţionale la pachet cu modernizarea fregatelor, a elicopterelor de luptă şi transport, a Sistemului de rachete de artilerie cu înaltă mobilitate (HIMARS), a Sistemului C4I (Command, Control, Communications, Computers, and Intelligence) cu capacităţi de integrare ISTAR (Intelligence Surveillance Target Acquisition and Reconnaissance), a vehiculului de lupta blindat PIRANHA V şi a altor tipuri de echipamente, condiţionarea acestora de constituirea de parteneriate cu industria naţională de apărare, demonstrează anvergura abordării acestor proiecte.
Din păcate, achiziţiile de echipamente fără capacitatea vectorială de transport repezintă doar o cheltuială a banului public care vulnerabilizează, în mod serios, celelalte componente ale securităţii naţionale! Cum ar fi: comunicarea şi… logistica! Despre care am vorbit deja!
Operaţiile informaţionale reprezintă cele mai complexă formă de confruntare din zilele noastre cu scopul de a influenţa, pînă la a distruge complet încredera în sistemele de decizie umană şi tehnică sau starea populaţiei din statul ţintă. Că România este Stat ţintă, e de prisos să vorbim, astăzi! Operaţiile informaţionale utilizează o întreagă gamă de cucerire a minţii şi inimilor: operaţii mass-media, persuasiune, manipulare, dezinformare, propagandă – albă, neagră şi gri, contrapropagandă, operaţii în reţele sociale, operaţii psihologice, mascare, operaţii de intelligence acoperite sau clandestine. În acest sector, ce face parte integrantă din mijloacele tehnice de atac şi apărare ale oricărui actor statal westfalian, mass-media şi jurnaliştii sînt combatanţi direcţi. Dovadă stau şi atacurile directe împotriva mass-media, atît în zone de conflict direct, în state considerate autoritare, dar şi în democraţii consolidate!
Faptul că mass-media atrage atenţia asupra unor riscuri şi vulnerabilităţi reprezintă o acţiune de persuadare a decidentului politic pe teme de siguranţă naţională. Este cazul componentei logistice, de transport. În cazul României, fluvial şi feroviar.
Două nave militare fluviale execută activități de instruire pe fluviul Dunărea, în perioada 6-17 mai, se spune într-un comunicat al MapN. După ce au plecat din Portul Militar Brăila, Monitorul 46 și Vedeta Blindată 180 au navigat în amonte, pînă în Portul Turnu Măgurele, unde au făcut luni, 7 mai, o escală de cîteva ore, timp în care populația civilă a putut să viziteze cele două nave militare și să interacționeze cu marinarii de la Flotila Fluvială „Mihail Kogălniceanu”. Monitorul 46 și Vedeta Blindată 180 își vor continua marșul de instrucție pe Dunăre și vor mai face escale în Portul Drobeta Turnu-Severin (joi, 10 mai; program de vizitare în intervalul orar 10.00-12.00) și în Portul Moldova Veche (vineri, 11 mai; program de vizitare în intervalul orar 09.00-11.00).
În perioada celor zece zile de marș, sînt planificate exerciții de luptă împotriva minelor marine, de stins incendiul la bordul navelor, de acordare a primului ajutor în caz de naufragiu, precum și antrenamente de recunoaștere a țărmului fluviului Dunărea și de familiarizare a echipajelor navelor militare fluviale cu particularitățile porturilor din sectorul românesc. Navele își vor încheia misiunea miercuri, 16 mai, cînd vor acosta în Portul Militar Brăila.
Una dintre misiunile principale ale Flotilei Fluviale „Mihail Kogălniceanu” este asigurarea securității căilor de comunicații și a graniței fluviale a României, pentru libera circulație a traficului de mărfuri și de persoane. Aici am vrut să ajung! Fără modernizarea şi consolidarea flotei fluviale, componenta de securitate la Marea Neagră, clamată de decidentul politic, nu are nici o valoare!
Şi, nu e doar asta! Constituirea unor coridoare de transport pe calea ferată pe direcţia Vest-Est şi Nord-Sud (Baltica – M. Neagră) şi a unui coridor de transport fluvial pe Dunăre pînă la Constanţa poate aduce mari avantaje socio-economice la nivel naţional.
Din păcate, sistemul feroviar românesc se află în comă! Şi nu e o manipulare!
Transportul feroviar este şi va rămîne unul dintre principalele sisteme de transport la nivel mondial, iar viitorul acestui sistem este garantat, el avînd capacitatea de a transporta cele mai mari cantităţi de marfă, cele mai periculoase şi cu costurile cele mai atractive în raport cu timpul şi cantitatea. De acest sistem depind economii ale lumii, el însăşi fiind generator de profit, iar prin el se pot exporta atît democraţie cît şi securitate. Aceste lucruri îl fac un posibil factor de insecuritate prin vulnerabilităţile pe care le posedă.
La exerciţiul rusesc „Zapad 2017”, statul major general rus a dispus şi realizat deplasarea personalului şi echipamentelor militare cu nu mai puţin de 4162 de vagoane de cale ferată!
În România, ceea ce s-a întîmplat în ultimii 28 de ani, schimbările politice, economice, militare şi strategice, nu a făcut decît să fragmenteze un sistem de transport îmbătrânit şi fără investiţii concrete. Aproape 40% din reţeaua de cale ferată şi peste 60% din numărul total de poduri şi podeţe au depăşit termenul limită la care ar fi trebuit reparate, situaţie care sporeşte riscul producerii de accidente, potrivit datelor CFR SA. Lungimea reţelei de cale ferată este în prezent de 10.800 km, lungimea desfăşurată a liniilor fiind de 20.210 km. Situația justifică locul 78 pe care se clasează România la capitolul calității infrastructurii feroviare, în Raportul privind competitivitatea, dat publicității recent de World Economic Forum (WEF). Spre comparație, Bulgaria se plasează pe poziția 53!
În România, se află într-o stare de uzură avansată peste 80% din podurile şi podeţele feroviare, peste 70% din reţeaua feroviară necesită reparaţii specifice şi adaptări la noile condiţii impuse
de reglementările de siguranţă feroviară europene, majoritatea instalaţiilor aferente controlului circulaţiei sînt depăşite moral, iar liniile de contact şi instalaţiile aferente nu au efectuat reparaţiile scadente. Practic în ultimii 20 de ani sistemul a fost subfinanţat, el funcţionînd pe rezervele de vitalitate şi siguranţă dobîndite anterior anilor ”90 şi a capacităţii de menţinere a acestuia dată de nucleele de specialişti feroviari, se spune în SECURITATEA INFRASTRUCTURILOR CRITICE FEROVIARE ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN REGIUNEA
EXTINSĂ A MĂRII NEGRE a Dr. ing. Nicolae SANDU. Viteza standard europeană este de 160 kilometri pe oră. În România, în acest moment, sînt 705 restricții de viteză pe calea ferată, viteza proiectată a rețelei e de 85 de km/h, viteza comercială, dată de mersul trenurilor, care include și opririle care e de 50 de km/h. Este declarația directorului CFR SA, Marius Chiper, citat de revista Capital. Potrivit lui, în perioada interbelică viteza comercială era de 60 km/h. Viteza comercială medie a trenurilor de pasageri era în 2014 de numai 43 de kilometri pe oră (INS), viteza medie a transportului de marfă pe calea ferată a fost în 2014 de 21 de km e oră (INS). Să mai spun că avem 10.777 de km de cale ferată, din care doar 4.029 sînt linii electrificate (mai puțin de 40%).
Acesta este “lestul” din “bagajul” cu care România se prezintă în iulie la summit-ul NATO de la Bruxelles. Fără investiţii serioase în mass-media şi transport feroviar, dar şi fără dezvoltarea componentei fluviale, alocarea celor 2% din PIB pentru apărare reprezintă doar o manevră politică. Sau, propagandă!